Fără îndoială că trebuie să ne folosim raţiunea. Dar să nu ne oprim la primul nivel. Mai departe explică şi felul mai profund în care o putem face.

De altfel, dogmele mustesc de raţiune, n-au nimic iraţional; supraraţional, da. Sper, însă, că nu socoteşti raţional doar ceea ce poate fi constatat empiric.
Ar fi, totuşi, mai bine să exemplifici.

Este normal sa fie asa! Te-ai nascut cu mai bine 1500 de ani de data la care au fost formulate unele dintre dogmele religiei tale! Daca vrei raspunsuri, raspunsurile nu le gasesti aici pe forum!

Daca vrei sa-ti ofere cineva un model rational de teologie in acord cu ratiunea timpului in care traiesti, intreaba teologi cu dubla licenta/doctorat (una in domeniu teologic si una intr-un domeniu cum e fizica, biologia, chimia etc.). De asemenea ai putea sa te informezi despre mari savanti care in acelas timp sunt si credinciosi.

Atata timp cat nu a fost demonstrata existenta sau inexistenta lui Dumnezeu, sunt normale intrebarile religioase... dar pune aceste intrebari cui trebuie.

Gandirea teologica germana a incercat cu obstinatie asa ceva dar pana si Albert Schweitzer in ,,The Quest of historical Jesus:a critical study of its progress from Reimarus to Wrede"a admis esecul complet al acestei abordari dar mai ales cauzele si efectele esecului.Parerea mea este ca,dpv teologic,s-a depasit momentul acestui gen de abordare.Acum mergem spre alte doua curente radicale.

Sunt destui teologi actuali, care se împacă foarte bine cu ştiinţa, găsind în ea profunzimi noi şi confirmări ale teologiei. Prin împletirea dintre teologie şi ştiinţă ambele au de câştigat în profunzime.
Părintele Stăniloae se mişca cu multă supleţe prin filosofia şi cultura contemporană, părintele Galeriu era la curent cu cele mai noi descoperiri ştiinţifice din domeniile psihologiei, fizicii cuantice, chimiei şamd.

Care sunt acele alte doua curente? (nu de alta dar am cam ramas in zona asta a impacarii teoriei evolutiei cu religia)

Primul curent si cel mai nenorocit,observabil,este ce mergem spre timpuri post-crestine,indiferent de cat de absurda ar parea sintagma asta.Bruma de credinta merge direct spre superstitie si bigotism iar ritualul va ramine probabil ultima reduta ce va rezista.Cunoasterea in sine, desi nu prea mai intereseaza pe nimeni,este o tendinta spre emotional dar nici macar o emotie religioasa ci o combinata cu paganismul epocii in care traim.Unii ii spun civilizatie moderna dar eu am dubii cu privire la ambele elemente ale denumirii,privind lumea in care traiesc.Acesta tendinta se finalizeaza in doua moduri:unii schiloditi moral si efectiv in deriva o termina in ateism sau religii paralele,de orice tip,fie si cu un pronuntat caracter ezoteric,iar altii vor continua un fel de existenta religioasa precum in Sheol-ul Vechiului Testament,o umbra fara identitate, purtata de curent si sperand ca acel curent merge in directia buna.

Al doilea curent este cel al stiintei care merge in directia credintei,un fel de echilibru pentru primul dar intalnirea lor are sanse egale de coliziune si de simbioza.Daca se rateza conexarea si coexistenta atunci ambele isi vor radicaliza si mai mult pozitia,unii vor deveni un fel de talibani crestini cu dogme pe post de bata,fara nici o bucurie a trairii credintei,iar ceilalti pot ajune contestatari violenti ca rezultat al intalnirii unor domenii in care nici una dintre parti,in realitate,nu doreste sa obtina mai putin decat prima pozitie,ca sa fim sinceri.Vremurile patristice,al echilibrului unei cai de mijloc(nu in sens de compromis ci de echilibru)sunt demult ingropate,mai tresalta prin mici comunitati si indivizi ce risca,si unii si altii,sa fie complet izolati de o globalizare ce este complet ostila acelui gen de abordare,desi cumva,paradoxal,predica ceva similar,insa este o ipocrizie.

Probabil,in acest ritm, ca vor veni timpuri,undeva candva, in care episcopul,precum in vremurile crestinismului primar,sa mearga in fruntea credinciosilor ce vor mai fi ramas intr-o ultima impotrivire a credintei in fata dezlantuirii raului final.Sau,varianta pe care sper sa nu o traiesc,vor fi asimilati acestui haos existential pana si ultimele sclipiri ale credintei umane si in acest caz nu stiu ce l-ar mai retine pe Dumnezeu sa traga linie si sa imparta turma.Viata de credinta asa cum apare in scrierile vechi,este pe cale de disparitie,nu zidurile si oamenii,ci curatenia inimii si simplitatea trairii plina de bucurie a credintei.Practic cred ca va veni ziua decontului pentru secole in care s-a strecurat compromisul,dar aici nu luati de buna ce spun pt ca am adeseori o tenta de radicalism,mai mult sau mai putin justificat.Trebuie o alta abordare,poate mai directa, chiar daca prin asta Biserica va avea de infruntat in mod direct lumea care actualmente face tot ce poate sa o inghita.Asa ceva este un aspect cu multe consecinte dar depinde ce vrea fiecare insa nu cred ca vechea idee a coexistentei va mai rezista mult intrucat,dupa cum vedeti, se merge mai mult spre asimilarea Bisericii spre lume si nu spre transformarea lumii.Acestea sunt pareri personale,sa nu le dati o valoare pt ca nu au,simple ganduri.

Multumesc pentru raspuns. Imi poti recomanda niste carti din care te-ai inspirat in raspunsul tau ca sa pot face unele conexiuni?

Sunt concluzii personale.Nu m-am gândit la o carte anume dar orice studiu ,preferabil impartial,cu privire la istoria crestinismului si o privire la lumea din jurul meu si la cuvintele Scripturii m-au adus cumva la acel nivel de perceptie care,nota bene,poate ramine doar la acest nivel,o simpla părere.

In cazul asta nu prea reusesc, ca ateu-agnostic, sa prind o noua pista de cercetare in vreo directie care sa-mi ofere raspunsuri la o dilema personala.

Ma asteptam sa gasesc vreo directie in merg dezbaterile in crestinism si care sa nu fie un drum infundat.

Singurul mod in care poti verifica credinta este sa o traiesti,ea afirma asta,o analiza rationala,empirica,exterioara,ii va observa doar partea exterioara,ce poate fi imperfecta,dar ii va rata complet esenta.Are acesta particularitate:nu poate fi inteleasa,in dinamica,in mecanismul ei interior,din exterior.Daca vreti sa o disecati in acest mod atunci da,este un drum infundat.Daca vreti sa o traiti eu personal nu va pot oferi nici o certitudine ci doar va pot spune ca drumul credintei,asa cum a fost aratat de Hristos,comporta si durere,nu doar bucurie,si intristare,nu doar rasarit de soare,si singuratate si nu doar comunitate,si moarte si nu doar viata in acesta lume ci in cea care urmeaza.Dar nici unul dintre aceste aspecte nu le veti putea nici analiza si nici intelege in esenta lor,subliniez aceasta notiune,decat traind credinta,nu se poate de pe margine,nu poti doar analiza trebuie sa traiesti.

Albert Schweitzer,neamtul de care va spuneam,dupa ce a terminat de analizat cum au incercat rational sa inteleaga credinta,cu metode critice si stiintifice,a spus asa: ,,El,Hristos,vine cateodata la noi precum un necunoscut,fara un nume,fara sa-l recunoastem imediat la fel cum nu l-au recunoscut nici ucenicii din barca cand statea pe mal.Vine si ne spune aceleasi cuvinte: ,,Vino cu mine"iar celor ce-L vor urma,intelepti sau simpli,li-se va revela in fiecare bucurie si suferinta prin care vor trece urmandu-L si intr-un mister de neinteles, ei vor invata tocmai prin acesta proprie experienta a lor cine este EL".

La asta m-am referit,va multumesc si eu pt dialog si God be with you :)