Eu observ cum si necredinciosi mi-o iau inainte in ceea ce priveste comportamentul,ca sa nu mai vorbesc de cei care cred. Oamenii sunt minunati,si e f greu sa apreciem daca frumusetea lor vine din credinta sau e naturala. Caci poate noi judecam stramb ,ne luam doar dupa vorbe sau critterii rigide,dar nu stim ce e in adancul acelui om.
Cine vedea pe vames si pe fariseu,s-ar fi grabit sa spuna :iata un credincios si un necredincios. Dar de fapt era exact invers,si doar Dumnezeu stie adancul fiecaruia

Deci ar trebui sa fim mai toleranti cu cei care ni se par ca gresesc,sau ca sunt rataciti? Sau cu cei care nu ii suferim ? De ce a-ti ales tocmai aceasta calitate dintre toate cele care ar trebui sa le exprimam in viata noastra? oare pentru ca e asa greu sa luptam cu tendinta noastra de a judeca pe ceilalti,si e asa mare bucurie cand scapam de aceasta grea patima.?
Si ca intradevar putem sa facem aceasta zi de zi,in sinea noastra,alungandu-ne toate gandurile de superioritate fata de ceilalti

Multumes ca imi intariti convingerea ca valorile sunt aceleasi cunoscute,numai ca trebuiesc aplicate concret zi de zi,si nu de unul singur,ci cerind ajutorul lui Dumnezeu.Doamne ajuta !

Si uita si raul pe care (crede ca) i l-au pricinuit altii. Ca sa poata spera ca va indepini poruncile Domnului :).

Ma bucur ca ai revenit!

Noi nu trebuie doar sa iertam, ci sa si uitam. Nu ierta doar din ascultare fata de Dumnezeu, ci din placere pentru ceilalti. (…) Dar, acela care se împaca cu ceilalti spre a fi laudat, acela îsi face rau singur.
Când nu-l ierti pe altul, tu nu-l amarasti atâta pe el, pe cât te jignesti pe tine însuti. (Sfântul Ioan Gura de Aur)

Da Iustin, exact la asta ma refeream, aplicate concret zi de zi, ca la teorie suntem multi buni, mai greu e cu practica. Dar tocmai asta il face pe crestin sa fie demn de acest nume, sa aplice ceea ce altii doar teoretizeaza. Sa fie exemplu pentru ceilalti. In rabdare, smerenie si iubire. Aceste trei cuvinte s-au repetat de atatea ori pe acest forum, incat pot cadea in desuet. Dar nu, nu trebuie sa cada, trebuie sa le simtim, sa suferim cand nu le practicam ca sa ne intoarcem iarasi catre ele. Catre oameni, catre Dumnezeu.
Cerand ajutorul lui Dumnezeu? Pai cum altfel?! Noi nu suntem nimic fara El. Oricat ne-am considera noi fiinte superioare si evoluate. Evoluate in ce? In pacate, poate.
Cuvintele Fericitului Augustin: "Iubeste si fa ce vrei" puse in practica de un crestin, sunt insasi chintesenta crestinismului.

Intrutotul de acord cu tine Cristi, iertarea fara uitare este nula din punct de vedere crestinesc. Este greu (o spun din proprie experienta) si de aceea ma rog la Dumnezeu sa-mi dea ani sa pot uita. Sta in firea omului (cazut) sa nu uite, de aceea trebuie sa cerem intotdeauna ajutorul Domnului ca sa putem uita. Singuri noi, nu reusim.
Dar cum ne dam seama ca am uitat?

Atunci cand persoana care ne-a gresit ne apare in fata si noi suntem capabili sa-i admiram calitatile, iar prezenta ei nu ne mai streseaza, da, eu cred ca atunci am uitat ce a facut rau. Adica atunci iertarea si uitarea si-au dat mana.

Despre iertare, eu ma confrunt cu un fenomen destul de ciudat. Mi s-au intamplat de multe ori lucruri rele. Uneori cunosteam persoana, alteori nu (in cazul furturilor de orice fel). In mod paradoxal, aceste fapte ma lasa rece. Am observat la altii cum injura, blastama, cartesc la Dumnezeu ca nu e drept. Dupa ce am citit "Pelerinul rus", am inteles ca orice-ar fi, nu e bine sa ne atasam de nimic lumesc. De-atunci am cautat sa las totul in voia lui Dumnezeu, si sa nu urasc, sa nu dusmanesc, sa nu blestem si mai ales sa iert. Totusi, exista uneori (ce-i drept, extrem de rar) persoane pentru care simt (sau mai bine-zis, simteam) o stranie repulsie. Una dintre acele persoane este un individ fara nici un Dumnezeu. A avut candva o functie importanta, iar acum s-a retras si si-a facut propria afacere. In mod normal, nu pot sa spun ca e ceva anume, dar de cate ori ne-am intalnit in diferite imprejurari, rautatea, aroganta, sictirul fata de ceilalti, dar mai ales respingerea totala a lui Dumnezeu din sufletul lui, mi-a dat o stare de inconfort vizibil. Ei, pe acel om, am evitat voit sa-l intalnesc in cararile mele, dar se facea ca pe unde mergeam, toti prietenii mei se plangeau de caracterul lui. Am realizat atunci ca, cel putin fata de el, eu nu sunt intr-o stare de pace launtrica si de multe ori imi puneam problema daca nu cumva sunt chiar eu in conflict cu Dumnezeu. Asta pana intr-o zi cand am primit un telefon si ne-a invitat sa-i vedem crescatoria de ciuperci. Am ramas placut impresionat cu cata migala isi pusese totul la punct in cele mai mici detalii, si se oferea pur si simplu sa ne ajute cu toata documentatia sau experienta lui, in cazul in care dorim si noi sa facem ceva asemanator, macar pentru familie, daca nu mai mult. De-atunci parca nu mai am acel sentiment de respingere. Evident, nu vorbim niciodata pe teme religioase, iar daca asa intelege el sa vada viata, eu oricum nu pot sa schimb nimic decat eventual prin puterea exemplului, nicidecum sa incerc sa-l convertesc... Voi nu aveti astfel de antipatii pentru persoane care practic nu v-au facut nimic, dar dintr-un anumit punct de vedere nu-i prea puteti ierta?

Oh, daca este asa, inseamna ca am ajuns sa uit.

Exista totusi ceva ce ma nelinisteste, cand se ating anumite subiecte delicate (care pe mine m-au marcat) simt o anumita vibratie neplacuta in mine. De cele mai multe ori evit sa continui discutia. Imi spun ca am iertat si am uitat. Dar cred ca n-am uitat, in ciuda faptului ca ii admir calitatile, ca prezenta ei nu ma mai streseaza, ca avem o relatie bazata pe incredere si ajutor reciproc. Aici un psihoterapeut mi-ar spune ca sunt probleme din trecut nerezolvate. Si as fi nevoita sa-i dau dreptate. Este adevarat, in timp si-au mai pierdut din intensitate, de aceea spuneam ca ma rog la Domnul sa-mi dea ani sa pot uita.

Pe de alta parte, dincolo de toate aceste sentimente, fiind persoana care mi-a pus cel mai mult la incercare rabdarea, cred ca si datorita ei m-am apropiat mai mult de Dumnezeu. As fi putut sa o scot din viata mea, dar n-am facut-o. Imi spuneam ca trebuie sa am rabdare, sa fiu eu insami indiferent de comportamentul ei, sa-mi pastrez verticalitatea. Simteam ca Dumnezeu ma incearca prin aceasta persoana. Daca am trecut testul, nu pot sa spun, numai Dumnezeu stie. Cert e ca in ultimul timp si-a schimbat mult atitudinea, ba mai mult, tine sa scoata in evidenta cat de mult ma apreciaza. De fiecare data ii spun ca exagereaza, de fapt asta si simt.

Nu e vorba de sotul meu, daca la asta va ganditi. Dar e o persoana suficient de apropiata mie si cu care interactionez destul de mult.

Grea treaba asta cu iertarea si uitarea. Dar nu imposibil.