Ma regasesc in cuvintele tale, de cand ma stiu...
Avind de timpuriu un gust aparte pentru experienta concreta cea mai felurita si pentru cugetarea personala asupra oricarui lucru, puneam deja la cale sa ma eliberez din stransoarea familiei pe cand aveam, poate, 7-8 ani... Noaptea, adeseori, ma prefaceam ca dorm si, intors cu fata la tablia lucioasa a patului, nascoceam intruna planuri pentru a fugi de acasa, intr-o lume pe care mi-o inchipuiam, desigur, cu multa imaginatie exaltata, potrivita nazuintei mele spre libertate si eroism.
Ma simteam bine mai ales in taberele scolare, unde eram departe de parinti si unde puneam desigur multe probleme celor care se ocupau cu ingrijirea noastra. Era o fericire ca parintii mei, lucrind in invatamant, imi puteau oferi cel putin doua tabere pe vara (una la mare si una la munte), astfel incat aveam o luna in total libertatea mult visata...

Cand mi-am ales liceul, am gasit in sfarsit prilejul sa ma desprind puternic de ai mei. Am ales, dupa lupte grele cu mama (care ma visa preot, deci ma voia elev la seminar), sa fac liceul militar la Breaza. Apoi au urmat scoala militara, peripetii prin lumea intreaga, un sir de aventuri cu de toate, pe scurt intreaga satisfacere a gustului meu de aventura, de libertate, de descoperire, de experimentare a intreg omenescului... Cat de lacom am fost eu de viata, de joc, de munca, de creatie, de invatatura! Sunt minjit de viata pe piept, pe burta, pe ochi si pe suflet precum e copilasul manjit de pepenele rosu in care a intrat cu totul, sa il manince, nu alta...:)

Inutil sa spun ca astfel, lacomit la toate dragostele, nu am avut mai deloc ragazul sa pricep vreo boaba cat de mica din talcul vietii. A trebit sa ajung in troaca porcilor sau, ma rog, sa rup si eu o roscova dimpreuna cu ei, pentru a pricepe ca pofta de trai o anumita libertate e a mai tare ispita a energiei trupesti, a firii, a pamantului care nazuieste catre Soare...

In anii mei de peregrinari, frumos colorate si presarate cu varii incercari, asemuindu-ma cu Ulise ori cu alti eroi din povestile si povestirile lumii, am simtit mereu un dor in dublu fir, un dor impletit: primul fir, evident pentru mine mereu, era dorul de parintii mei si de satul in care am vazut lumina zilei. Al doilea fir, cu totul tainic, l-am descoperit, poate, prea tarziu... Este dorul de Dumnezeu.

M-am casatorit, de timpuriu, cu o fata pe care am crezut ca o iubesc (si da, am iubit-o) si care am crezut ca ma iubeste (ei da, cred si azi ca m-a iubit, cu adevarat). Nici parintii mei nici ai ei nu au fost prezenti la cununia noastra. Am locuit impreuna in Bucuresti, in casa noastra, obtinuta aproape miraculos de la una din primariile capitalei. Am facut facultatea pe munca si banii nostri, am aratat multa ambitie amandoi si aveam mereu simtamantul ca noi eram cei care avusesera dreptate. Ca parintii gresisera. Ca adevarul era la noi, cu noi.

Ne inselam. Astazi stim amandoi ca ne inselasem puternic. Nu eram cu adevarat fericiti, nu gustam tihna casatoriei, aveam mereu simtamantul fin ca gresisem undeva, mintisem, furasem... Ne simteam ca doi fugari ascunsi vremelnic intr-o cetate de scapare...
Astazi stiu: ne lipsea binecuvantarea parintilor. Desi ingaduitori au fost, aflind ei in sfarsit ce facusem noi, Dumnezeu sa ii odihneasca!

Cred astazi ca exista o teribila putere a firii omenesti catre cunoastere, catre imbibare cu existenta. O pofta nebuna de viata.
Si ca aceasta putere trebuie, cu orice pret, calauzita spre rostul ei din care-a si pornit: spre Domnul Dumnezeu, Izvorul si Plinirea noastra, Cuvantul Care naste, creste, ingrijeste, curata, plineste.
Cata vreme nu suntem in albia harazita noua de Domnul, cata vreme nu avem ziduri/maluri/diguri puternice, e cu totul probabil ca forta viiturii vietii din fiinta noastra sa rupa zagazul si apa vietii sa navaleasca peste maluri, umplind campiile si baltind pe alocuri, in smarcuri mici si puturoase... Balti inselatoare, vremelnice...

M-a tinut Domnul in viata pana azi. Privesc cu nostalgie la copilul care am fost, la tineretea mea plina de foc si la patima de-a trai. Privesc si plang, adeseori: am simtamantul scrumului. Al nimicului. Al golului. Toate aceste aventuri ale libertatii experientei de cunoastere nu mai au nici o consistenta, astazi. Ele sunt paie arse de focul patimii, la flacaruia mica si neintrerupta a timpului, prin vremuri... Ce drum inselator m-a prins prin ape!...

Daca ar fi sa o iau de la capat, oare, as face altcumva?....
Nu stiu... Probabil ca nu, daca, de data aceasta, omul si omenescul din mine nu ar fi ingradite de o mana puternica si priceputa in ale vietii si mortii. La Mana Bunului Dumnezeu ma refer, la credinta in Hristos si la Maica Biserica, unde eu am ajuns abia la final, ca la un liman ce-i drept, pe care ma deplang ca nu l-am cautat de la bun inceput. Desi fusesem chemat si indreptat mereu, prin parintii mei, prin maica mea mai intai.

Dumnezeu sa va lumineze mintea, inima si intreaga viata, si sa va daruiasca mai intai pace si buna intelegere cu cei dragi de acasa. AMIN!+

Da... doar din acest motiv... pentru asta am cautat raspunsuri... pentru ca doar parerea mea era asta, ca e asa imatura si se poarta oribil doar din asta...?
Nu, deloc. Nu mi-a impus cand sa ma casatoresc, la ce varsta, cum, mereu a spus ca ma ajuta si totul a fost bine, dar ea ar vrea sa ma casatoresc cu cine vrea ea, nu pe cine iubesc eu.

Imi pare rau sa aud lucrul acesta... Ai fi un bun preot... si nicodata nu e prea tarziu sa ii indeplinesti visul mamei tale, chiar daca e acolo sus, ea te sprijina, te ajuta si te indruma, gandeste-te...

Eu voiam doar intelegere si sa se bucure pentru mine, sa imi sustina alegerile pentru ca nu e ceva rau, as face toate cum trebuie, am cerut decat intelegere, sa ma asculte, nu sa imi impuna... faci aia, aia si aia... nu e tocmai un sentiment placut. Ii vreau langa mine si ma bucur sa vad ca parintii lor imi spun niste lucruri frumaose, fiind trecuti prin viata... au o varsta mai inainata, pe prietenul meu l-au avut la o varsta de 40 ani +... si mereu mi-au spus ca nimic nu se poate compara cu iubirea.

Sincera sa fiu voiam sa termin mai repede, 3 ani... nu 5 cat cere la farmacist... ca sa pot sa lucrez si sa ma intretin singura, sa nu mai depind de parintii mei. Ei sunt niste persoane dificile, si merg pe chestia... atata timp cat esti la mine in casa, faci cum spune, ca vreau, ca nu vreau... si nu e de acum acest lucru, e de cand ma stiu, ca as fi fost minora, ca acum sunt majora... e la fel, nici o diferenta nu e.

Ai primit multe raspunsuri pline de intelepciune, acum tine de tine Ina sa culegi binele. Mesajul lui Cezar Ioan m-a impresionat profund, citeste-l cu atentie, vei gasi multe raspunsuri la framantarile tale.

Mai asteapta putin, concentreaza-te acum pe examentul ce te asteapta, nu iti irosi timpul si energie visand. Sa nu ma intelegi gresit, dar viata este dura, nu poti intelege asta pana nu vei fi pe picioarele tale. Cand vei ajunge la facultate, te vei bucura de o mare libertate, parintii vor mai ceda, vei avea alt statut in fata lor. Mai asteapta, vei vedea ca in viata te vei lovi de aceasta asteptare si vei intelege ca e mai bine "sa lasi timpului timp" (o vorba a PS Iustinian Chira).

Parerea mea este ca pana nu vei intra la facultate sa nu faci niciun pas, asteapta sa vezi cum decurg lucrurile, poate atunci chiar iti vei gasi si ceva de lucru part-time, sa ai si o oarecare independenta, trebuie sa il cunosti mai bine pe prietenul tau, o relatie la distanta poate parea perfecta, dar cand veti locui impreuna situatia poate se se schimbe.

Vai de duhovnicul care nu tine secretul.... de la spovedanie mai bine nu se mai nastea.

Ştii că respectul tot li-l datorezi, nu?

Sa nu ma intelegi gresit, nu spun ca trebuie sa gandesti mercantil, insa pentru ca mama mea e farmacist, cunosc destul de bine realitatea dintr-o farmacie, de aceea am spus ca, daca toti iti place farmacia, ar fi mai bine pentru tine sa urmezi facultatea, chiar daca este una grea, decat acel colegiu, care-ti limiteaza posibilitatile dupa absolvire. Ca reprezentant al unei firme de medicamente ti se cer studii superioare, deci ai mici sanse sa prinzi un astfel de post, ramanandu-ti optiunea sa lucrezi intr-o farmacie sau sa faci cu totul altceva decat te-ai pregatit, cum se intampla de cele mai multe ori. Remuneratia unui asistent de farmacie debutant la stat (farmacia unui spital) e in jur de 900-1000lei brut, deci nu-ti va fi usor sa te intretii singura, iar la privat, depinde de patron, dar nu te astepta la ceva cu mult mai mult. Retine insa ca acestia prefera sa angajeze farmacisti, nu asistenti, pentru ca legea nu le permite sa lase singur un asistent de farmacie, trebuie sa fie secondat de un farmacist. Cu o diploma de farmacist poti sa optezi la adica pentru un post de asistent de farmacie, daca nu gasesti job ca si farmacist, dar invers nu poti.

Ai dreptate... iti multumesc pentru sfaturi! >:D<

Daca tot pleci de acasa, asa poti sa alegi Clujul, (nu-i cu mult mai departe de casa) ca-i oras mai mare si gaseste si el mai multe oportunitati decat in Bistrita, ce-i un oras micut sau te duci in Galati,(este si acolo fac. de farmacie) ca sa fie el aproape de casa. Stai, ca am uitat ca intre Nasaud si Bistrita nu-s mai mult de 30km, deci poti face naveta, nu trebuie sa te muti de acasa :) Acum am inteles care e situatia. Pana nu intri la facultate, nu faci nimic, odata intrata, lucrurile se vor aseza si cu parintii tai.