ai dreptate. dar de multe ori se copiază părţi din comportamentul părinţilor, mai ales cel faţă de copii. asta,se vede mai ales la cei care "evita" cât pot educaţia.

Din păcate, cam aşa se întâmplă.
Dar, cum spuneam, unii dintre noi mai reuşim să ne strecurăm, pe ici pe colo, din cuşca dependenţelor familiale. Că nu e om să nu fi primit şi ceva "virusări" de acasă, precum şi lucruri bune.
Să păstrăm aşadar cele bune şi să aruncăm pe cele dăunătoare. Cred că asta avem de făcut.

Uof Cezar, esti nedrept fata de neputiintele unora... :-((

Daca mama si tata au fost mincinosi, poate ca eu nu stiu cum este sa NU fiu mincinos! Poate ca asta mi se pare normalul, sau poate ca sint confuz si nici macar nu stiu, nu constientizez asta decat ca un sentiment vag de "ceva neinregula" sau "parca ceva nu se potriveste".

Pina nu ma va invata Cineva sa traiesc in adevar, nici nu o sa stiu ce e ala!
La fel si cu dragostea adevarata! (aia crestina)

Daca mama si tata au un stil de viata dezordonat, poate ca eu nici nu o sa inteleg de ce ar depune cineva atata efort ca sa fie ordonat (care este rostul/castigul)?

Daca mama si tata au fost hoti, si ala mi-a fost modelul, ba servit la pachet cu o explicatie legata de lupta de supravietuire si eventual asezonata cu "lasa ca toti mint ca nu au, dar au, asa ca e normal sa furi ca sa mananci", poate ca o sa privesc hotia ca un mijloc normal de supravietuire si o sa cred ca asa e normal, ca asa fac toti; poate nici nu o sa pot crede ca e careva care sa nu faca asta.

Spune-mi tu, macar un singur motiv pe lumea asta, in afara de dragostea Lui Dumnezeu care transfigureaza intelesul si perceptia, vreun alt motiv care m-ar face sa renunt la ceva (o crediinta) ce consider ca e normal, firesc, util si mai si functioneaza de minune pt mine? De ce as incerca (alt)ceva ce sint convins ca nu va functiona/nu mi-ar aduce vreun beneficiu/ ar necesita un efort inutil, comparativ cu ce functioneaza deja bine si testat pt mine?

Cred ca fiecare om isi ia in serios libertatea si responsabilitatea pt cine este si ce devine, doar criteriile dupa care isi evelueaza si exercita responsabilitatea difera de la om la om (fiecare pare a avea setul propriu).
Intrebarea este in ce masura se suprapun astea peste cele ale Lui Dumnezeu (poruncile/voia Sa).
Si ce anume (care este motivatia???) pt care un om (necredincios) ar renunta la criteriile, crediintele si perceptiile proprii, in favoarea Lui Dumnezeu?

Serios - cum iti fabrici tu o motivatie (atunci cand ea nu exista/nu o ai in mod real)? Ca de obicei vine motivatia peste tine si te gaseste ea pe tine - inca nu stiu (spune-mi tu!) cum sa o gasesti tu pe ea (cum sa iti fabrici/creezi tu singur motivatia, asa, din nimic)?

Asta este ca si cu faptul ca trebuie sa ai unite toate puterile sufletesti (mintea, inima si vointa). Bine-bine, suna bine in teorie, dar daca eu nu stiu nici macar cum vine asta, cu atat mai putin nu inteleg de ce si in ce sens e bine, cu atat mai deloc spre "zero barat" nu as avea nici cea mai vaga idee cum sa fac asta (ce pasi trebuie facuti, cum/cu ce sa incep)... pai atunci, ce motivatie as avea sa imi inving obisnuinta, comoditatea, lenea sau frica de necunoscut/de durere si sa merg/sa ma urnesc in directia aia (in a cauta si gasi ceva despre care nu stiu nimic)? Ba inca sa am o determinare suficient de hotarata cat sa trec de experientele neplacute mergand spre ceva despre care nu am nici o convingere perceputa/experentiala pozitiva?
Cum mi-as putea eu gasi motivatie pt un asa drum anevoios daca nu vine intai Dumnezeu (ca raspuns la rugaciune?) peste mine primul sa imi dea motivatie?

Nu e o strategie bună să ne justificăm dependenţele infantile, astfel întărindu-le puterea asupra noastră.
Ci să lucrăm pentru depăşirea (lanţurilor) lor (mai subţiri ca firul de mătase).
Prin re-parentare, mai întâi.

Un părinte bun oferă cei 3 P necesari unei dezvoltări sănătoase: Protecţie, Permisiune, Putere. (Ce zici, le găsim în Dumnezeu?)
Spre deosebire de un părinte prost, care oferă cei 3 K: cafteală, corvezi, coşmaruri.
(deşi lista e mai lungă: crampe, constipaţie, cucuvaie, crâşme, curvie, caco-fonie, cimitir, chenzină lipsă etc. Şi, desigur, Chevrolet şi Champanie...)

Mi-ar place sa traiesc intr-o societate in care sa nu fie nevoie de doctori,psihologi si politisti,dar stiu nu sunt realista!(si nu pt ca as avea ceva de obiectat vizavi de aceste onorabile ocupatii,ci pt ca imi doresc o lume buna,lipsita de abuzuri,in care orice fiinta lipsita de aparare sa fie ocrotita).

Grija copiilor nu ar trebui sa fie indepartarea de greselile parintilor,nu este cinstit sa pui o asemenea greutate pe gatul firav al unui copil.Si mai concret cum se realizeaza aceasta?Este copilul mai intelept decat parintii in primii ani ai existentei sale?
Nu desigur;copilul intai se ineaca in dejectiile unor modele parentale toxice isi traieste anii tineretii in lipsa reperelor morale,ca mai apoi sa devina intelept,sa se pocaiasca sau sa se lase"reparat"de vreun psihoterapeut.
Nu exista salvare imediata pt copiii cu parinti iresponsabili,ci doar o salvare tardiva,la maturitatea lor,daca exista prin mila Domnului...

Fiecare dupa putinta,nu toti se pot ridica pe nebanuite din mocirla familiilor lor si nu dupa un oarecare efort,lupta interioara, acceptare si iertare.
Mie imi este mila de toti,sper ca Domnul sa-si reverse mila Sa nebanuita catre toti copiii cu probleme de familie.

Mă tem că e fix sarcina ta să îl găseşti. Poate cea mai urgentă şi mai importantă sarcină.
De ce te-aş împiedica să-ţi faci treaba?...:)

P.S. Lumea asta e adînc înşurubată-n piept, nu numa-n cap şi-n codri şi oceane...

Desigur.
Din păcate e singurul lucru care merită să fie făcut mai întâi. Dacă vrem să ne trăim fiecare viaţa.

Când vorbesc de copil nu mă refer la ţâncii din parc (ei încă mai au o şansă) ci la toţi oamenii, în special la tinerii şi adulţii de azi, urmăriţi de părinţii lor de ieri. De lumea părinţilor lor, mai exact! De valorile ei corupte şi de erorile ei colosale, uluitoare.

Re-parentarea e un proces necesar pentru depăşirea tuturor neajunsurilor nevrotice (şi chiar mai rău), pentru dezvoltarea abilităţilor de a face faţă vieţii şi de a te bucura că eşti fiinţă umană, pentru construirea unui destin personal (unul care merită încercat, că de reuşit sau rodit nu stă în puterea noastră ci e darul lui Dumnezeu).

Cea mai bună re-parentare e în/prin Cer, deşi se rostuieşte pe pământ.

Inteleg...
Pai mai bine ne vorbiti despre re-parentare,in termeni concreti,profesionali.
Eu desigur,aud de acest proces pt prima data;ar fi interesant de aprofundat,mai ales ca avem de la cine.

Oh... îmi ridici la fileu o minge tare frumoasă dar foarte solicitantă!

Nu pot să nu spun nimic, însă pentru noutatea pe care cred că aş aduce-o şi care cred că e binevenită, aş avea nevoie de puţin timp de elaborare. Chestiunea e foarte serioasă şi ar fi păcat s-o fuşeresc.

Spun însă deja un lucru simplu de înţeles: re-parentare este orice proces de convertire.
Ateul care devine credincios, găsindu-şi Părintele Ceresc, începe o re-parentare, marea re-parentare. El experimentează cei 3 P la modul absolut, cel mai înalt. Totul depinde de cum colaborează cu Părintele, cum îşi face omul treaba.

Când un om renunţă treptat la valorile, sensurile, schemele, formulele, soluţiile lumeşti şi încorporează lumea valorilor creştine: el parcurge nimic altceva decât re-parentarea.
Când un om îşi dă seama că protecţia Bisericii este incomparabil mai eficientă decât a oricărei alte forme de protecţie, el se află deja în proces de re-parentare.

Când Tata şi Mama şi Fraţii sunt Celeşti, în tainiţele minţii şi inimii noastre, se numeşte că am început Marea Re-parentare. Avem alţi părinţi înlăuntrul nostru, alt orizont de scopuri şi aşteptări, alte datorii... Altă Protecţie, alte Permisiuni, altă Putere în ajutorul nostru.

Toată literatura duhovnicească, de la Scriptură la Filocalia, de la Sfinţii Părinţi la Gheronii contemporani este un catalizator al re-parentării. În definitiv, când Fiul Risipitor se întoarce Acasă, el face re-parentarea, pe care o anulase, rebel...

Ca proces relaţional concret, pentru cei care încă nu vorbesc direct cu Dumnezeu, re-parentarea se realizează în relaţia personală cu duhovnicul, prin participarea la slujbele Bisericii, pentru a experimenta şi încorpora valorile şi conduitele eliberatoare de păcat şi nebunie ale condiţiei omeneşti lumeşti.
Precum şi (secundar, însă foarte important) prin relaţii cu oameni maturi, dintre care unii sunt de profesie psihoterapeuţi. Deşi nu e obligatoriu.

Aş încheia însă astfel: adevărata re-parentare este aceea în care Părintele are Puterea să nu te lase să mori, ci te învaţă cum să trăieşti.
Care îţi arată, pas cu pas, cum să faci aceasta.
Cunoşti pe pământ vreun părinte natural care să îţi ofere aceasta?

Ma tem ca nu ai inteles deloc ce am vrut sa spun.
Eu personal am gasit motivul si mi se pare singurul motiv care face omul sa vrea sa depaseasca nivelul de patimi, de lumesc, infantil:


Altceva vroiam sa iti spun: tu pornisei de la ideea ca este responsabilitatea omului. Eu spuneam ca omul impatimit nu are motivatie proprie, omeneasca (la nivel omenesc, de om impatimit) sa lase omenescul si patimile si criteriile proprii dupa care isi exercita responsabilitatea (nu poate sa isi gaseasca motivatie singur, pentru ca este inchis intr-un cerc vicios cumva - si incercam sa descriu acel cerc vicios al nivelului omenesc, dar ma tem ca nu s-a inteles), doar Dumnezeu ii da aceasta motivatie primul (este a Lui Dumnezeu, nu a omului).

Asa ca te intrebam pe tine (cel care venisei cu ideea ca omul poate si este responsabil sa depaseasca singur acest nivel), care este, in opinia ta, motivatia pe care omul si-o poate gasi singur, la nivel omenesc, care sa fie suficient de puternica pentru a initia si sustine un asemenea demers?
Ca eu nu vad nici una.

Pentru ca din felul in care vedem diferit acest mic detaliu, ar decurge alte consecinte - daca omul isi poate gasi singur si prin puterile proprii motivatia... atunci nu ar trebui sa avem nici o intelegere pt neputiintele (temporare) ale vreunui seaman, dar daca omul nu isi poate gasi singur si prin puterile proprii, atunci ar trebui sa avem toata intelegerea si rabdarea fata de neputiinta aproapelui de a gasi singur o astfel de motivatie (nu sintem cu nimic mai breji decat aproapele impatimit si ne-dornic sa iasa din starea aceea, deci sa nu judecam, pt ca chiar daca noi am reusit ceva cat de mic sa ne dorim sa ne ridicam, nu am reusit prin fortele noastre proprii).