E o constatare și, dacă vrei, o autoironie. Eu mă simt adesea nevrednic pentru că nu răspund chemărilor lui Dumnezeu.

Scuze nu am fost atenta si nici nu mai sunt obisnuita cu canoanele romanesti;aici toata lumea se impartaseste ori de cate ori se face Liturghie.

Dar asta nu inseamna ca esti vrednic de fiecare data.

................

Fii pe pace, n-am găsit niciun motiv de supărare.

Sigur, așa se practică. Am vrut să arăt, însă, care cred că sunt motivele pentru care nu mănâncă înainte de liturghie cei care așa fac. Și mai cred că sunt semnele unei slăbiri a credinței, a dorinței de a participa la viața Bisericii, pe care le constat în primul rând la mine însumi.

Explicațiile sunt binevenite.
Poate ar trebui să nu fii chiar așa de critic cu privire la tine însuți. Până la urmă participarea la viața Bisericii nu se poate opri la niște aspecte formale.

Mi se pare că ispitele lovesc din tote părțile. Poți să nu mănânci, ba chiar să te împărtășești des, dar să te enervezi, să judeci, să te lauzi etc. Sau nu te împărtășești mereu, bei chiar cafeaua de dimineață, dar ești mai atent la slujbă, participi mai bine la rugăciune, ții minte predica și chiar pui în practică ce auzi. Ideal e să le facem pe toate. Eu am constatat că e greu... se întâmplă uneori, dar nu e chiar în controlul nostru. Noi încercăm, dar sunt perioade destul de scurte când le facem pe toate ca la carte și suntem și mai linișțiți, împăcați, iubitori etc. Cine e oare mereu așa?

Ba chiar și sfinții, fiecare avea cumva harisma lui, unul era mai blând, unul mai aspru... De ce să ne poticnim într-un program rigid? Cădem, ne ridicăm, mergem înainte. Și Domnul se milostivește de noi când și cum consideră El.

Nu face decat sa prelungeasca un conflict cu aceleasi motive de partea ta ca si cele de partea celuilalt,cand le-a pornit: orgoliul.

Adica, pe scurt, pierzi o ocazie minunata de a exersa smerenia.

Sigur, nu te obliga nimeni sa duci mai mult decat poti, dar cat duci, sa o faci macar cu smerenie.

Unii oameni vor doar putina liniste.
Poate chiar pentru asta vin intr-un mediu religios, sa-si gaseasca pacea.

Si daca sunt si mai micuti in invatatura de credinta nu vor sa se trezeasca descoperiti daca trolul in loc sa dea inapoi, porneste la ofensiva si mai si, pentru ca, nu-i asa, trebuie sa-si dovedeasca ca e cel mai meserias in ale credintei.

Cu totul de acord că nu trebuie să ne oprim la aspectele formale. Sau, mai bine zis, să nu le facem formal, adică fără participarea noastră integrală, cu minte, suflet și trup. Și iarăși bine zici că este ideal să le facem pe toate, pentru că sunt legate între ele. Și nu poți deveni mai bun doar prin efortul propriu, ci acesta trebuie să se întâlnească cu harul pe care ni-l dă Dumnezeu în Biserică.
Or, tocmai aici simt că stau prost, că mă duc la întâlnirea cu Hristos, refuzând de fiecare dată invitația Sa la masă pe motiv că nu m-am pregătit. Ce m-a ținut să nu mă pregătesc? Lenea, nepăsarea, grijile vieții...
De fiecare dată suntem chemați să înviem cu El, dar Îl refuzăm politicoși. Ne-am obișnuit cu moartea și opunem rezistență la înviere.
Celelalte pe care le-ai pomenit - rugăciunea, punerea în practică a predicii - sunt, și ele, dumnezeiești, fără îndoială. Dar întotdeauna suntem chemați la mai mult, să urcăm mai sus, pentru că tot Părinții spun că în viața duhovnicească nu poți decât să înaintezi sau să cazi; nu există stare pe loc.
În privința programului rigid... Da, rigid este, și el, un cuvânt caracteristic mortului. Să nu fie rigid, dar să fie program sau rânduială, pentru că fără ea, foarte ușor ne pierdem reperele și rătăcim.

Până la urmă ai găsit un duhovnic cam cum ți-ai dori?

Mă gândesc la Sfântul Antonie, care a zis, pare-mi-se, că o coardă prea încordată se rupe, cu referire la faptul că uneori era nevoie să îi detensionze pe ucenicii săi.

Eu nu zic sub nicio formă să nu ne informăm și să încercăm să trăim ortodoxia din cărți... sau și din cărți... Dar unul din rolurile duhovnicului ar fi acela de a ne îndruma pe drumul acestei vieți duhovnicești: cam ce să facem, când să ne împărtășim, cum să ne pregătim pentru asta... Dacă nu reușim să ascultăm, atunci e problema cea mare, dar mergem înapoi la spovedit și vedem ce ne zice... Dar dacă ne punem praguri de unii singuri și deznădăjduim apoi că nu le trecem, este de folos?

Cu rânduiala sunt de acord. Și trebuie o mare pricepere să ne facem un program bun pe care să îl urmăm, că putem întâmpina tot felul de presiuni din multe părți...