Este un ecou viu a randuielii cu care este scrisa Scriitura. Ordinea buna, neintamplatoare, de la Geneza la Revelatie. Frumusetea, rotunjimea si perfectiunea ritmului liturghiei isi gaseste corespondent numai in frumusetea, rotunjimea si perfectiunea ritmului Cartii. Respirarea acestei frumuseti intareste in noi ideea pe care dogma ne-o transmite: si Liturghia, si Scriptura sunt dumnezeiesc inspirate. Nu poate omul singur, nici daca adauga geniul la sfintenie sa "compuna" o frumusete atat de perfecta ca Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie, asa cum un colectiv de autori aflati la distanta de mii de ani, scriind carti disparate, nu ar putea sa "compuna" ceva ca Sfanta si Dumnezeiasca Scriptura. In ambele cazuri ne surprinde ROSTUL, care nu se lasa patruns cu una cu doua, dar, odata patruns, ca o panza de paianjen ni se ia de pe ochi si ne spunem: "cum de nu m-am gandit ? Era asa de simplu!". Un detaliu aparent fara importanta din Exod se lamureste tocmai in Fapte. Tot asa e si cu randuiala Sfintei Liturghii. De ce slujba nu e inceputa de preot, ci de diacon, care zice "Binecuvanteaza, parinte!" ? Din acelasi motiv pentru care intai a venit Ioan, pe urma a venit Isus. Cine suntem noi, drept cine ne luam, ca sa ne rugam la Ectenia Mica "pentru pacea de sus?" Ne vom da seama la Heruvic. Si asa mai departe.
Hotarat lucru: si Biblia, si liturgia Bisericii sunt lucrarea lui Dumnezeu.

Poate că e mai atractivă varianta "Fred şi Barney"...

Pe cine il tin picioarele poate sa alerge si singur , dar nu e recomandat :)

Bine spune Mihnea că frumusețea este în ochiul care privește. Pentru că, deși este împărtășită de mulți, ea nu este, totuși, obiectivă, ținând de receptivitatea fiecăruia. De fapt, este un mesaj, mijlocit de formele artistice, de la un suflet la alt suflet, de la o minte la alta, de la o generație la alta, de la o cultură la altă cultură, de la... Dumnezeu la om, chiar, căci în frumos se manifestă dumnezeirea.

Când intri în biserică fără să privești, lăuntric, spre Dumnezeu, ci având atenția tot către cele ale vieții de zi cu zi, viața aceasta, când nu poți urma îndemnul „toată grija cea lumească să o lepădăm”, când inima îți este impermeabilă pentru cuvintele și cântările ei, te simți străin și simți un fel de moarte în atmosfera de acolo, față de care, în mod firesc, vrei să iei distanță, o respingi.

Dacă, însă, intri smerit și cu pace în inimă, uitând măcar atunci de griji, necazuri și supărări, asumându-ți greșelile, păcatele pe care le-ai făcut față de Dumnezeu și față de oameni, dacă intri pregătit să asculți și să primești, golindu-te de tine, uitându-te pentru o vreme, lepădându-ți voia proprie și lăsându-te în voia lui Dumnezeu, harul – poate chiar cel pe care-l resimțeai anterior ca moarte întrucât cerea de la tine moartea față de tot ce este, de fapt, mort – te va locui îndată, dându-ți ochi de văzut, urechi de auzit, inimă de simțit, minte ca să înțelegi cele dumnezeiești, care ți se comunică în biserică, și făcându-te să te simți deodată viu și înconjurat de adevărată Viață, față de care constați că ceea ce ai lăsat în afara bisericii este moarte.

În felul acesta frumosul se descoperă nu doar acolo unde sunt coruri bune de psalți și icoane pictate de oameni cu viață curată și cu multă pricepere artistică sau unde ești înconjurat de credincioși atenți la rugăciune.

Totuși, dacă acea bună stare a inimii, deși o dorești, nu poți, totuși, să o dobândești, aceste aspecte din urmă, deși oarecum exterioare, sunt de mare ajutor, creând o atmosferă prielnică transmiterii harului către inima ta sau, mai curând, atmosfera prielnică deschiderii inimii tale către atotprezența harului, aerul în care omul duhovnicesc din lăuntrul tău poate începe să respire.

Contemplarea Frumosului si Binelui naste Iubirea.

Natural.

Unii vor sa iubeasca fara sa adanceasca mintea in aceste contemplatii.

Este ca si cum ar vrea sa zboare inainte sa le creasca aripi.

-----

Insa, vederea profunda patrunde dincolo de Infrumusetare, dincolo de Sublim.

Dincolo de orice poate fi numit.

Lasă frate, până acolo departe găsim ceva frumos şi aci, prin biserici. Aşa, mai la nivelul nostru de oameni păcătoşi, nedesăvârşiţi, bolnavi şi microbiţi ba de una ba de alta.

Despre frumuseţea din biserici - dacă ai ceva să ne împărtăşeşti.
Îţi place acolo ceva? Simţi ceva frumos în suflet când participi la o slujbă? Participi cumva la Frumosul Bisericii - cum?
Concret, mai aproape de realitatea noastră aşa cum o trăim, aşa cum o experimentăm. Lasă abstracţiile budiste şi transpersonale, că nu viază în bisericile noastre.

Îţi mai aminteşti ce ţi-a plăcut când ai fost ultima oară într-o biserică? Când ai participat împreună cu alţi oameni la o slujbă creştinească? Zi-ne şi nouă, te rog, ca să ne bucurăm împreună de modul în care s-a desfăşurat, în tine şi în semeni, Frumosul!

"Paraseste luptele si cuvintele UMFLATE . . ." ( din semnatura unui coleg ) . . . :)

Intrebare pentru domnii si doamnele credinciosi ortodocsi: ce parere aveti in raport de opinia domnului Paul Cocei, exprimata in cadrul articolului intitulat ,, Ortodoxia fara centru", publicat pe prima pagina a site-ului ?

Da , scurt si la obiect !
Ortodoxia este prezenta in primul rand in sufletelul nostru , asa amarat , prapadit si pacatos .
Nu avem nevoie de "centre" lumesti , de un stat sau un oras anume !
Ortodoxia incepe aici continua in Ierusalumul de Sus , in Vesnicie , caci dragul meu prieten , Ortodoxia nu se masoara cantitatv , acum si pururea si-n vecii vecilor .
Amin !

Un articol pe gustul meu. Autorul focalizează discursul asupra lăcaşului firesc al credinţei: inima omului. Consonant cu "Împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru."

Şi tocmai pentru a iniţia şi potenţa dinamica vieţii de credinţă, pentru a o actualiza şi concretiza, pentru a nu rătăci (şi răci!) inima şi duhul omului care e mereu înclinat spre înşelare - Domnul a instituit Biserica, a lăsat pe Mângâietorul, Duhul Adevărului să ne păstorească spre Acasă, a lăsat Scriptura şi Tradiţia - Apostoli, Episcopi, Preoţi, procesiuni şi slujbe, sărbători şi comuniuni creştine.
Bisericile noastre sunt lăcaşurile fizice, concrete, unde dobândim însuşirile neconcrete şi nepieritoare, acelea pe care le vom purta cu noi, în noi, la Marea Trecere şi mai departe...
Începînd cu Botezul şi terminînd cu slujba înmormântării suntem ajutaţi să devenim cetăţeni pentru totdeauna ai Împărăţiei. Lăsăm, după o trudă a fiecăruia, adeseori inexprimabilă, toate ale noastre efemere/deşarte şi ne prezentăm la "Poarta Oilor" cu tot ce am agonisit întru veşnicie. Ne ajută Harul lui Dumnezeu, lucrător în toate cele ale Bisericii.

Noi punem acum în surdină viaţa din lăcaşurile de cult? Dezechilibrăm raportul dintre credinţa subiectivă şi credinţa comună, împărtăşită în orice comunitate creştină?
Tocmai acest dezechilibru este morbul care îi face pe unii să spună "nu găsesc nimic frumos în asta", pe alţii să spună "am rugăciunea mea şi îmi e de ajuns", pe alţii să afirme "doar în biserică la slujbe se coboară şi lucrează harul" etc.
În realitate, cred eu şi să mă iertaţi de opinie, doar unitatea şi conlucrarea tuturor acestora coboară şi menţine lucrător în om şi între oameni harul Duhului Sfânt.

Frumos în bisericile noastre găsesc că e şi aceasta: credinţa mea se contopeşte cu credinţa comunităţii mele, credinţa comunităţii se contopeşte cu credinţa mea, iar în toate acestea credinţa omului se contopeşte cu credinţa lui Dumnezeu. Cel care nu intră în duhul credinţei comune rătăceşte. Ca şi acela care nu îşi lucrează, pierdut cumva în credinţa colectivă (care devine astfel ideologie, străină de mine, de sufletul meu de om individual) propria aşezare în credinţă. Fiecare e în felul lui părtaş la ceea ce e al tuturor şi al lui Dumnezeu.