Este mai ușor, probabil, să simți harul lui Dumnezeu atunci când trăiești ca troglodiții decât atunci când nimic nu-ți lipsește. Este unul dintre multele paradoxuri ale credinței, pe care, pentru a o trăi, trebuie să-ți întorci lumea cu susul în jos, căutându-ți fericirea, bucuria, pacea, împlinirea, în cele disprețuite de oameni: în sărăcie, în postire, în nedormire, în însingurare.

Desigur, nu în ele de dragul lor...:)
Ci pentru că în asprimea unei astfel de vieţi, asemănătoare poate unei ierni, mor microbii duhovniceşti şi îşi face loc ghiocelul învingător al primăverii sufleteşti... Doar murind într-o lume, cred că putem renaşte în Alta.
Cine se încumetă la aşa nebunie?
Înţeleptul şi viteazul, am auzit...:) Cel rămas fidel până la capăt.

Poate că nu trebuie să căutăm cu dinadinsul lucrurile acestea, ci doar să le primim, atunci când Domnul le rânduieşte... să le primim cu credinţa că Domnul ni le trimite cu un scop, cu nădejdea şi liniştea că le vom putea duce, căci Dumnezeu nu ne dă doar încercarea, ci şi mâna de ajutor de a o scoate la capăt.

Citind tot felul de cărţi despre sfinţi şi încercări duhovniceşti, se întâmplă să tânjim după anumite nevoinţe, experienţe... căci sunt prezentate ca lucruri de laudă.
Dar poate nu suntem pregătiţi pt ele. Sau scopul nostru poate fi lauda. E greu să nimerim să avem atitudinea "potrivită". Dar lumea e o arenă a încercărilor, avem o viaţă de antrenamente şi un Tată în ceruri care ne veghează creşterea :-). Lăudat fie numele Lui!

Da, nu cred că trebuie să căutăm nevoințele, ci pe Dumnezeu. Și căutându-L pe El, uneori ajungi inevitabil la nevoințe sau nevoințele ajung la tine.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

O spui cu simtire , sau numai asa declarativ ?

Iniţial m-am bucurat când am văzut un nou mesaj pe acest topic, dar citindu-l m-am întristat...

Acelasi lucru l-am simtit si eu !

Îmi pare că ne e greu şi pentru că avem tendinţa (dată de slăbiciunea constituţiei noastre) să îndreptăm poate prea uşor atenţia spre atrageri de tot felul, dinlăuntru şi dimprejur (unele care ne cheamă prin promisiunea sau întrezărirea, ori, vai, amintirea plăcerii şi a multor satisfacţii efemere, deşarte; altele care ne presează prin otrava dulceagă şi îndoielnică foarte a suferinţei lipsite de virtute, a suferinţei pătimaşe...). Am sesizat că pe un fundal al slobozeniei, al neînfrânării programatice (sistematic cultivate) această tendinţă sporeşte şi ne joacă feste mari. Ne captivează mintea de-a binelea şi de aici pornesc nenumărate păţanii şi fărădelegi...
De aceea înţeleg, mai ales după ce am citit câteva cărţi variind între Vieţile Sfinţilor şi cărţi mai recente precum Stareţul meu, Gheron Iosif Isihastul ori cărţile Părintelui Sofronie - am înţeles aşadar mai bine de ce e nevoie, absolută nevoie de cultivarea unui duh şi a unei vieţi de asceză.
Foarte uşor înclină cugetul şi inima omului spre păcat, spre lenevire şi toate cele ce urmează de aici - dacă nu se ţine din scurt, cu oarece asprime... (Ascultarea, spovedania deasă şi sfatul duhovnicesc şi rugăciunile duhovnicului şi ale fraţilor îmi par aici de mare ajutor, altminteri omul se poate trezi incapabil de asprimea cu sine, poate greşi ori poate ceda.) Inutil să mai spun de câte ori m-am convins de aceste lucruri pe propria-mi piele, mai întâi...

Uneori, când eram mai tânăr şi chiar în ultima vreme, credeam că asceza ori ţinerea din scurt a propriilor tendinţe e ceva opţional, că ascetul e un fel de condiţie profesională...:) Din ce trec anii văd că asceza e o necesitate a oricărui om. E absolut vital pentru om să se ţină la nevoinţă aşa cum ne învaţă Biserica. Altminteri toate se strică, rostul se pierde, viaţa îşi iese din ţâţâni şi aşa mai departe... Preţuirea şi practicarea nevoinţei vine din iubire...:) O iubire înţelegătoare, o iubire bine drămuită de Harul lui Hristos. Fără această iubire asceza devine stearpă şi omul urîcios... Sufletul se înăspreşte şi părăseşte, treptat, obiceiurile bune, devenind cârcotaş şi neîncrezător, nepăsător, nerâvnitor. Mare nefericire, mare nenorocire e asta pentru om...

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Mare este Pronia Lui iubitoare!

Fă-ţi timp
În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând
Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să te alini oricând!
Fă-ţi timp pentru-adevaruri şi adâncimi de vis,
Fă-ţi timp pentru prieteni, cu sufletul deschis!
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lângă izvor,
Fă-ţi timp s-asculţi ce spune o floare, un cocor!
Fă-ţi timp, pe-un munte seara, stând singur să te rogi,
Fă-ţi timp, frumoase amintiri, de unul să invoci!
Fă-ţi timp să stai cu mama, cu tatăl tău – bătrâni…
Fă-ţi timp de-o vorbă bună, de-o coajă pentru câini…
În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ţi timp măcar o clipă să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să guşti frumosul din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, că eşti de multe mistere-nconjurat!
Fă-ţi timp cu orice taină sau adevăr să stai,
Fă-ţi timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să dai vieţii adevăratul sens!
Fă-ţi timp, acum!
Să ştii: zadarnic ai să plângi