Din pacate,se pune foarte mare pret pe frumusetea exterioara,vrem nu vrem,ne confruntam fiecare om simplu cu aceasta realitate,si daca mai esti si putin dezavantajat vizibil din punct de vedere estetic,de la mama natura,reactiile celor din jur,de multe ori negative,vor trebui suportate toata viata...pana la batranete,cand acest aspect nu mai prezinta interes.
Cat despre frumusetea interioara,astea sunt povesti si numai povesti,nimeni nu prea tine cont de ea...cine are nevoie de ea cand se promoveaza cu atata nonsalanta aspectul fizic,sexul,prostia si analfabetismul,ca sa nu mai spun de bogatia si iar bogatia mediatizata atat de des,bogatia celor fara scrupule.
Uneori ma intreb si eu,cu o dezamagire in suflet,unde va ajunge omenirea oare?,ca merge pe un drum "cam larg".

Pai, Dumnezeu sa tina cont de frumusetea interioara. Ca omul, cand e sa-si aleaga o sotie, reuseste sa o aleaga pe cea frumoasa fizic. Are slabiciuni. Iar parintii isi doresc sa se casatoreasca copilul lor cu cineva bogat, cu relatii, cu zestre, ca de- ei sunt mai maturi si stiu mai bine, au trecut prin destule.
Intrebarea e: mai exista Don Quijote?

cod_gabriel
in articol se spune: "Nebunii intru Hristos" nu aleg aceasta nebunie ca pe o forma de asceza, ci sunt alesi de Dumnezeu sa faca asta. O fac "fara voia lor". Acolo ii ducea drumul ales. Si tot acolo au savurat gustul adevarului adevarat si riscul libertatii.
asa cum Maicuta Domnului a fost aleasa de catre Dumnezeu, asa cum Apostolii au fost alesi de Dumnezeu, asa si acesti "nebuni dpa Hristos" sint alesi de catre Dumnezeu.
de ce?
tocmai pentru ca sint SMERITI, asa cum au fost inaintea lor Maica Domnului si Sf. Apostoli
Mare taina este smerenia, mai ales pentru noi, oamenii, fiinte rationale.:) oare citi sint rationali, in adevaratul sens al cuvintului?

"Nu te mandri cu frumusetea ta din afara; frumusetea trupeasca fara cea duhovniceasca nu e frumusete, ci slutenie" (Prot. Avr. Necrassov)

Un om este cu adevărat urât atunci când nu iubeşte, nu atunci când nu este iubit.

De ce gandul se duce cand vorbim de frumusetea exterioara doar la pacat. Au doara nu Dumnezeu ne-a lasat atatea frumuseti sa ne bucuram de ele? E pacat sa te bucuri de cele lasate de Domnul?! Nu vorbesc de mandrie, patima, ci doar de bucurie!
Cine nu se bucura de amintirea merelor coapte in soba, de caldura unui foc in soba si bucuria de a sta alaturi de prieteni si de a bea o cana de vin fiert? Cine nu se bucura de vederea unui chip frumos si luminos, de zorile unei dimineti si crestele unor munti, de apele limpezi ale unui lac si linistea amiezelor de vara si racoarea unui pepene zemos? Toate acestea fac parte din " lumesc"...
Apoi, ce poate fi mai minunat decat sa descoperi partea frumoasa a fiecarui om, chiar si acolo unde nu te-ai astepta sa gasesti nimic?
Intr-adevar, descoperim pe zi ce trece ca valorile se rastoarna, ca aspectul fizic conteaza din ce in ce mai tare, dar nu e neaparat ca un aspect fizic minunat sa ascunda o uratenie sufleteasca. Si sub ceea ce e vident ca uratenie sufleteasca, intotdeauna se gaseste un graunte de frumusete, pe care nu ne " coboram" sa il descoperim; sa nu ne "murdarim" oare?! sau ne consideram prea buni ca sa mai acceptam ca putem afla frumusetesufleteasca si in alt suflet?

Povestea vulturilor aurii
Se spune ca, departe, exista un loc foarte frumos, în care traiesc vulturii aurii. Nu toate penele lor au aceasta culoare nobila, ci numai o aripa; la masculi, cea dreapta, iar la femele, cea stânga. An de an, pe masura ce puii cresc, parintii pleaca în ultima lor calatorie: zboara zile îndelungate pâna ajung la Muntele Linistii. Acolo unde au murit si parintii lor.
Si se mai spune ca într-un an, oprindu-se sa se odihneasca peste noapte, ultima calatorie a devenit cât se poate de trista: vulturii au fost prinsi, printr-o mestesugita cursa, de catre niste oameni care credeau ca se vor îmbogati vânzând penele care straluceau ca soarele. Au taiat pasarilor preafrumoasele aripi si le-au agatat la brâu, ca pe niste scalpuri. "Ei, acum sa se târasca pe jos, ca niste serpi, pâna mor. De ce au vrut sa moara în Muntele Linistii?" - a întrebat unul dintre ei, care nu se gândea niciodata la moarte.
De durere si de amaraciune, vulturii mai slabi au murit imediat. Însa cei tari se încapatânau sa zboare cu o singura aripa. Fâlfâiau din ea, cu rabdare, având o vointa nepamânteana; dar tot nu puteau zbura. Se gândeau cu tristete: "Ce vor zice puii nostri, care vor veni la anul sa moara lânga trupurile noastre, când vor vedea ca nu am ajuns la Muntele Linistii?"
Sprijinindu-se unul de altul, si gândindu-se la urmasii ramasi acasa, doi vulturi au simtit cum suferinta începe sa li se aline. Si stând asa, asteptând parca sa le creasca aripi, ei au simtit ca durerea se preschimba în putere.
Da, da, chiar asa: stând lipiti unul de celalalt, durerea li se preschimba în putere. Au încercat sa zboare astfel; la început fâlfâiau din aripi încet, plini de sfiala, si apoi din ce în ce mai puternic. Pe masura ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu doua aripi. Se vedea o singura cruce.
Luându-se dupa ei, s-au ridicat si alte cruci; s-au ridicat spre Muntele Linistii... "

Marta, sper ca motto-ul tau de la fericitul Augustin nu il folosesti ca un pretext pentru a face chiar ce vrei tu, pentru ca stim bine ca chiar putem face ce vrem noi, dar nu toate ne sunt de folos dupa cum spune Sf. Ap. Pavel si pe deasupra nu se stie daca lucrurile facute in deplina libertate si dupa placul nostru sunt si placute lui Dumnezeu, ;)

Frumoasa poveste! :) A fost ca un fel de pilda, chiar mi-a placut, adica are un "miez" plin de invatatura din care ar trebui sa luam exemplu si sa aplicam in viata noastra. Eu cred ca cealalta aripa lipsa vine de la Dumnezeu, care vede ca noi vrem si am facut primul pas, ca apoi sa vin El sa ne sprijine sa mai facem inca 10 pasi cu ajutorul Lui :)

Cam asa ceva.;);)