Este foarte important locul unde ne aflam, atunci cand vorbim despre biserica.

Daca ne aflam in interiorul ei, noi vom sti ca cel de langa noi da multumire pentru tot; vom sti ca faptele sunt cele care trebuesc analizate, iar omul, ca aproape al nostru trebuie iubit.

Dar cine se situeaza in afara bisericii, nu va sti aceste lucruri, sau chiar daca le stie teoretic, atunci cand va trebui sa demosntreze practic, va prefera un punct de vedere lumesc, celui "ingust si invechit" al bisericii, care il face sa se simta incorsetat. Va da dovada de discrepanta intre credinta si fapta proprie. Pana cand credinta omului si fapta lui nu vor izvora din acelasi loc, adica din inima, vom avea in continuare pe unii, care vor fi crestini si cu fapta, iar ceilalti crestini doar cu vorba.
Cum sa-i impacam pe acestia doi?

Desi bucuria trebui sa caracterizeze viata oricarui crestin, mi se pare ca autorul jurnalului este atins de spiritul protestantismului, cel putin in acest Jurnal. Un mod de abordare a relatiei cu Dumnezeu mai putin profund. E doar parerea mea si-mi cer iertare daca supar pe cineva.

Cititi-l pana la capat si nu va limitati la citatele mele, care isi pierd oarecum din putere fiind scoase din contextul general. Si chiar ca ar mai trebui sa cititi si altele, de exemplu "Jurnalul Fericirii"sau "Daruind veti dobandi" ale lui Nicolae Steinhardt, dar sunt aproape convinsa ca nu va place, pentru ca parintele Nicolae inainte de a fi crestin ortodox si monah a fost evreu, un intelectual cosmopolit, de o uriasa cultura, dar care stia sa desprinda tot ce este bun , frumos si folositor credintei crestine chiar si din scrierile unor oameni de cultura care habar nu au avut ca reflectiile lor servesc pentru confirmarea adevarului invataturii lui Hristos, ca sa nu mai vorbesc de frecventele referinte ale lui la viata si lucrarile unor teologi si clerici de alta confesiune. Originea lui ca si viata pe care a dus-o inainte de convertire i-au conferit aceasta rara abilitate a spiritului de a privi acelasi Adevar din perspective diferite, si tocmai asta ii contrariaza pe multi. Parintele Steinhardt nu a ramas intepenit intr-o singura abordare a modului de vietuire crestina " Dumnezeu fiind infinit, infinite sunt si modurile prin care ne apropiem de el" , cred ca pentru unii aceasta afirmatie a parintelui Steinhardt suna aproape a erezie, dar nu trebuie sa uitam ca Dumnezeu poate darui unor suflete indelung forjate o intelegere superioara a lucrurilor care ne scapa si mai mult chiar ne sperie,pe noi cei ce manifestam uneori un conservatorism exagerat , din teama de a nu gresi.

Citind urmatoarele cuvinte m-am "racorit" completamente:
"Nu se comunică prin discuţii şi polemici. Cu cât comunicarea este mai profundă şi mai însufleţită cu atât este mai puţin condiţionată de cuvinte. Mai mult, ne temem de cuvinte, fiindcă ele pot risipi comuniunea, pot îndepărta bucuria."

Acum ramane, ca tu, draga Anodos, sa ne sugerezi cum am putea comunica fara cuvinte pe acest forum, dar in asa fel incat sa ne si intelegem.

L-am citit inainte de a ma exprima. Am citit si Steinhardt. Cum sa nu-mi placa? Dar nu tot ce ne place ne face si bine. De ce retinerea mea? Am sa ma explic. In perioada mea de cautari,desi nascuta si crescuta in familie de ortodocsi practicanti (zic eu autentici), nefiind in stare sa pricep nimic din trairea ortodoxa, vazand doar suprafata, am cochetat un pic, rand pe rand cu Yoga, cu martorii lui Iehova, cu protestantii si cu altii derivati din catolici. Cea mai atragatoare este "sola fide" idee potrivit careia este de ajuns sa crezi ca sa te mantuiesti, neimplicand nici o responsabilitate a individului, acesta putand sa traiasca oricum. Normal ca in aceste conditii poti sa fii permanent fericit si bucuros. Dar este o bucurie trupeasca, nu are nimic duhovnicesc in ea, chiar daca ii multumesc lui Dumnezeu pentru ea. Ma bucur de creatie nu de Creator.
Mi se pare un mod nesatisfacator de abordare a relatiei cu Dumnezeu, in care eu nu am nici o responsabilitate si nu-mi ramane decat sa ma rasfat. Din acest motiv m-am intors la religia parintilor mei, pe care, incet incet am ajuns sa o percep altfel decat pe vremea cand hoinaream pe la diferitele confesiuni. Nu se poate sa nu port responsabilitatea faptelor mele. chiar daca "a Domnului este mantuirea"

Parintele Steinhardt si episcopul rus ( de fapt estonian, daca am inteles bine, oricum ortodox) Schmemann cand indemnau pe crestini sa simta bucuria nu se refereau la vreun un delir de bucurie neintemeiata si lipsita de responsabilitate, cum este cea provocata de droguri sau de false invataturi crestine, ci la bucuria sfanta izvorata din constiinta ca nu suntem singuri, ca Dumnezeu exista si este mereu alaturi de noi, ca lumea, din care ne nutrim, are si multe parti frumoasesi si a fost facuta special pentru noi. In ultima instanta aceasta bucurie este un fel de a-i multumi Creatorului ca existam. Nici viata lui Nicolae Steinhardt si nici cea a episcopului Schmemann nu sunt exemple de huzur si de bucurie data de satisfacerea, iresponsabila, a dorintelor trupesti. Parintele Steinhardt a facut mai multi ani de puscarie politica, a fost batut si umilit intr-un fel pe care noi cu greu ni-l putem imagina, daramite sa-l mai si suportam pe propria piele. Episcopul Schememann, refugiat in Occident din cauza prigoanei comuniste, a trecut si el prin multe clipe grele. Conceptia lor despre importanta bucuriei intr-o vietuire autentic crestina combatea o exagerare periculoasa, potrivit careia bucuria este un pacat, crestinul trebuie sa sufere continuu in aceasta viata pentru a se mantui in cea viitoare etc. Influente din aceste exagerari pseudocrestine le mai vad si eu la unii credinciosi. Asa ca draga istoica, ai dreptate atunci cand spui ca " nu tot ce ne place ne face si bine", dar in niciun caz acest dicton nu poate fi aplicat conceptiei despre bucuria crestina a lui Steinhardt si Schmemann. Prin urmare, ai grija, ca nu cumva, incercand sa scapi de o exagerare sa cazi in alta.

CORECT!

Sofia, esti sigura de acest lucru?

Cand il vezi sau auzi vorbind pe pr. Rafail Noica, nu simti in el acea bucurie pe care o descrie pr. Schmemann?

Mirela, eu cred ca sunt esentiale citatele pe care le-ai evidentiat! Si, dupa parerea mea, sunt profund ortodoxe. In cuvinte diferite spun cam aceleasi lucruri ca si pr. Teofil Paraian atunci cand vorbeste despre bucurie!

O singura obsevatie: pr. Schmemann nu a fost episcop, ci doar protopop.

sa fiu on topic am inceput sa citesc din parintele Schmemann si imi place foarte mult