Multumim, Volga pentru marturia aceasta atat de pretioasa!

Crestinii nostri de pe forum nu prea se inghesuie la acest subiect! Cele despre barfa si senzational sunt mai dorite si mai cautate!


Sau poate ca vorbe in vant....adevaratele invataturi ale lui Hristos nu conteaza nici chiar pentru noi, crestinii ortodocsi...sau cel putin pentru multi dintre noi!

stii de ce nu se inghesuie? pentru ca dai o acceptiune neobisnuita, ca sa nu zic gresita, verbului a binecuvanta.

Nu te supara Iosife, poate ca cei care au reusit sa faca aceasta tac nu din smerenie falsa ci pentru ca simt nevoia sa taca.. Sunt lucruri in viata pe care trebuie sa le pastrezi in inima ca pe niste daruri de pret. Si nu e fatarnicie ci doar ca, altul niciodata nu va putea intelege pe deplin inima ta..
De aceea Nu te supara..uneori tacerea e de AUR.

Ai amabilitatea de a ne spune si cum e corect? Poate in felul acesta se pune in miscare dialogul pe aceasta tema.

Chiar asa: ce inseamna a binecuvanta???

Jenica...eu nu ma supar! Insa aici nu te descopera nimeni....spui si atat! E o marturie a unui om care nu se pierde, ci ii poate intari pe multi! Nu e vorba de revelatii si aratari...ci despre ceea ce simtim! E o comuniune de credinta...aceasta marturisire!

a blagoslovi... in fine, nu ai gresit nici tu, dar nu e uzual :)

Eu am trait aceasta schimbare, de la ura la binecuvântare. Eram plin de revolta fata de anumite persoane si am avut o discutie întâmplatoare cu un preot si apoi a început sa-mi rasune în minte versetul "...binecuvantati, caci spre aceasta ati fost chemati, ca sa mosteniti binecuvantarea" (I Petru 3, 9) si am simtit o eliberare definitiva de chingile urii, eliberare care îmi da o stare de confort.

Marturia aceasta e una vie si merita sa fie "auzita" de noi toti nevrednicii!

Nu sunt cea mai in masura sa povestesc, pt ca de multe ori mi se intuneca privirea si ma aprind prea repede cand mi se pare ca mi se face o nedreptate si nu stiu cat de mult conteaza ,daca, dupa jumatate de ceas recunosc ca am fost rea si imi pare sincer rau...
Dar am trait in ultimii 2 ani o experienta extraordinara.
Un om fata de care am gresit, nu putea sa ma ierte,nu putea pur si simplu.De fiecare data cand vorbeam cu el la telefon,era foarte aspru si rece, ba chiar jignitor si in cautare de cearta mai mereu.Si l-am privit cu toata linistea pe care mi-a dat-o Domnul si pt care m-am rugat. Si mi-am pus toata rabdarea si increderea ca aceasta relatie se va schimba , candva prin gratia Domnului. I -am dorit binele in fiece clipa si l-am iertat la randul meu ,dandu-mi seama ca oamenii nu reactioneaza degeaba, ci poate multi sunt raniti si in durere si nu mai stiu cum sa se comporte....Cati nu am fost asa ?...Cati nu suntem?
Bucuria cea marea a mea a fost ziua in care , dupa mai mult de un an si jumatate de incercari ,ura s-a stins, cand am simtit ca sufletul s-a deschis spre Domnul si ca a primit iertarea si ca a lasat lumina sa intre acolo unde mai inainte fusese intuneric si disperare.
Iar acum vorbim in fiecare saptamana, suntem prieteni , ne sfatuim si cand vreodata se mai apropie de noi umbra celor vremuri cand amandoi am gresit, gasim intelepciunea sa trecem glumind ,doar ca sa nu ne mai facem rau...
Iar pt asta ii multumesc Domnului in fiecare zi, chiar daca de multe ori gadesc spre altii asa cum gandea prietenul meu catre mine. Am insa credinta ca se va gasi un suflet bland care sa trimita o binecuvantare catre mine,intr-o buna zi....