Startul ca start, dar e o cursa lunga, anevoioasa, nu lipsita de incidente , dar cei ce ajung sa treaca linia de sosire , mari si adevarate bucuri vor avea. Multi pleaca-n cursa, multi abandoneaza chiar de la_n ceput, altii pe parcurs . Multi reiau cursa, invatand din greselile trecute. Important sa ne dorim din suflet sa fim invingatori, sa ne rugam neancetat pentru asta, sa depunem multa ravna , sa avem nadejdie si cel mai important sa ne dorim din tot sufletul sa ne reantalnim pe Hristos, sa fim cu El , langa El. El ne asteapta cu rabdare si cu multa dragoste, rugandu-se pentru noi ca noi sa invingem, sa invingem raul din noi si de langa noi, sa depasim neputinta noastra lumeasca. El ne asteapta si asta ne da incredere si speranta in mantuirea noastra.

Plânsul fără lacrimi este întristarea cea după Dumnezeu. Aceasta, după Sfântul Apostol Pavel: „lucrează pocăinta fără părere de rău spre mântuire” (II Cor.7, 10). Dacă păcatul naste întristare, trebuie să stim că scârba, cea după Dumnezeu pentru păcat, mistuie păcatul. Dacă această întristare se face din inimă, cu pocăintă, înaintea lui Dumnezeu, ea mistuie păcatele (Sfântul Ioan Gură de Aur). Plânsul fără lacrimi este venirea în sine a fiului risipitor (Luca 15, 17), iar acest plâns îl pot avea toti oamenii.
Plânsul cu lacrimi este „îmbrătisarea Părintelui Ceresc fată de cei ce se întorc la pocăintă” spune Sfântul Grigorie Palama. Acest plâns cu lacrimi este un dar al lui Dumnezeu, care se dă unora din mila Lui si pe care nu toti pot să-l aibă. Asadar, trebuie să stim că suspinele din inimă si mâhnirea mintii pentru păcatele săvârsite alcătuiesc plânsul fără lacrimi. Acest fel de plâns, la multi si de multe ori, s-a făcut înainte-mergător spre plânsul cel de-al doilea.

Lacrimile bune aduc curatire de pacate si mangaiere
dumnezeiasca.Acestea pot fi:
-din dragoste pentru Dumnezeu
-din frica de Dumnezeu
-din pomenirea mortii
-din pomenirea muncilor iadului
-din cugetarea la pacatele noastre
-din intristare si inima indurerata
-de la Dumnezeu si din nevointa omului

Foarte adevarat cele postate de tine, dar am marea rugaminte, ca in tot deauna sa spunem si sursa celor postate, pentru a nu fi in pacat, insusindu-ne cele ce altii le-au trait si grait.

Lacrimile izvorasc din smerenie, din constiita pacatoseniei. Nu cred ca putem vorbi despre pocainta fara baia lacrimilor.Lacrimile sunt firesti pentru firea cazuta. Inainte de cadere, firea omeneasca nu stia ce sunt lacrimile - nu cunostea decat preacurata desfatare a fericirii raiului, cand a pierdut aceasta fericire, i s-au dat lacrimile pentru a-si arata dorul de ea; i s-au dat ca marturie a caderii, ca marturie ca se afla sub mania dumnezeirii, ca nadejde ca va recapata candva fericirea.

Asa este George si as-i mai adauga, ca ele, lacrimile ne purifica ne dau trezire din somnul pacatului. Uite, vezi in urma cu ceva vreme, multe lacrimi am avut , perioada benefica din toate punctele de vedere. Sufletul a simtit nevoia "eliberarii"de balastrul inutil al pacatelor acumulate, atat cu gandul, cu vorba sau cu fapta. Perioada lacrimilor s-a imputinat spre marele regret al meu si asta nu ca as-i fi un sfant acum, ci din potriva, un pacatos , ce ma lupt din rasputeri intru indreptare. Dar, revenind, regret dupa perioada bogata in lacrimi, ce mult m-a ajutat. Ma rog si acum Bunului Dumnezeu, sa ma readuca in starea curatiei, a caintei prin lacrima pornita si venita din launtrul sufletului. Este o lacrima unica, ce trebuie sa ne fericeasca, atunci cand vine.

Nu stiu...nu "practic" asa ceva.

Am urmarit postarile tale si constat ca esti o persoana autonoma ca "masura a tuturor lucrurilor", ai nevoie de o autocunoastere care se realizeaza numai in comuniune cu ceilalti, altfel orgoliu din tine va deforma toate trasaturile tale.

da, da, masura tuturor lucrurilor, orgoliul lui strigoil... in deshert pentru slava de la oameni... shi pentru ce, ca sa-shi ascunda duhul trandaviei shi al grijii de multe, asha ca o putere vrajitoreasca... adica din aia spurcata shi plina de bube shi murdarie shi uraciune, ca numai pe alea le crede omul, ori hainele prespalate de ingerashi dar cazutzi, fii ai nedreptatzii...

nu ma refer la tine s_snape, ca m-ai invatzat foarte bine, sa vad ca defapt eram plin de puteri vrajitoreshti shi nici nu eram conshtient prin ce oleduct ma curge, asha mergeam ca starnit de toreador... shi mai shi ziceam ca e dorul ala bun... nu era dor ci putor. deci multzam fain stimata s_snape ca ai poposit pe aicea...:)

Postul este cel care reaprinde in noi pocainta.Pocainta, parerea de rau pentru faptele rele facute, i-a fost necesara omului inca din rai. Dumnezeu l-ar fi iertat pe omul pacatos daca si-ar fi recunoscut pacatul cu adevarata cainta. Dupa ce Adam a pacatuit, Dumnezeu a zis: „Adame, unde esti?“. Dumnezeu l-a chemat pe Adam, nu pentru ca n-ar fi stiut unde este, ci pentru ca ar fi dorit de la el sa recunoasca ca a pacatuit si sa isi exprime parerea de rau. insa, dupa cum stim, Adam nu s-a cait, ci, mai mult, a plasat responsabilitatea caderii in pacatul neascultarii pe seama Evei. Sfanta Scriptura prezinta un alt caz - cel al uciderii lui Abel de catre fratele sau, Cain. si in aceasta situatie, Dumnezeu a intrebat: „Unde este fratele tau, Abel?“. stia Dumnezeu ca Abel era ucis de fratele sau si l-a intrebat cu acelasi scop, acela al recunoasterii pacatului. Cain a raspuns cu minciuna si obraznicie: „Nu stiu. Au doara sunt eu pazitorul fratelui meu?“.
Postul acesta al Craciunului accentueaza perioada Vechiului Testament ca pregatire pentru venirea Rascumparatorului, sa avem si chipuri de pocainta pe dreptii Vechiului Testament, mai ales pe profetii pe care ii vom praznui in acest post.

Referitor la pocainta, Sfantul Ioan Gura de Aur, graia cu atata intelepciune : " Ne asteapta imparatia cerurilor, pe care ochiul n-a vazut-o si urechea n-a auzit-o si la inima omului nu s-a suit. Nu trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta ca sa n-o pierdem? Nu trebuie sa dam ceva, fie si cat de mic, pentru a le dobandi pe cele mari si nepretuite ? Sa ne pocaim, deci , sa obisnuim mainile noastre sa dea milostenie, sa ne smerim, sa ne intristam, sa plangem. Toate acestea sunt mici. Mari, mai presus de puterile noastre, sunt cele pe care ni le va da Dumnezeu, raiul si imparatia cerurilor, in care fie sa intram cu totii, cu harul Lui . "

poi ce spune defapt sf Ioan Gura de aur?

poi spune ca atata sa plangem shi sa ne tanguim ca nu shtim sa ne pocaim, shi sa cerem mereu de la Hristos mustrare, incat Acesta, deshi nu vrea sa ne dea, ca shtie prea bine ca nu pentru a ne indrepta pe noi o cerem ci ca sa-i indreptam pe altzii cu deasila, totushi milostivindu-se pentru shi avand mereu bunacredintza in buna noastra intentzie, sa ne arate mustrarea Sa indreptatoare shi plina de chemare sfanta shi iubitoare, prin Harul sau caci din scripturi din pricina cerbicei nu intzelegem nimica, ci invartoshatzi la inima pricepem mereu ca trebuie sa trufim shi sa razbunam, shi avand vorbe cu glume indoielnice, asha ca nishte sfidari juracioase shi rele, trebuie sa ne creshtem propria autocredintza ca am fi ceva sfintzishori... shi atunci cum shi cat sa mai ashtepte ca sa ascultam indemnul spre pocaintza fara sa fie defapt niciunindemn, nicio asuprire, nici macar nu ai cum sa-l bagi in seama, caci zidarul, ca doar te-ai facut zidar, a lepadat ascultarea de iubire shi vrea mereu ascultarea aia de omul trufash, fiul faradelegii gandindu-se ca pe aia o va asculta, ca doar e porunca... poi daca nu ascultzi de mielushelul cel Bland shi iubitor, cum atunci potzi sa-tzi inchipui ca vei asculta de tiran? nu este asta cea mai cumplita fatzarnicie sa-tzi inchipui ca il ascultzi pe sheful tau? care este fireshte, om, shi ca atare un mic tiran? deci iata ca de zeci de ani nu reushesc sa asculta, sa iau aminte la piatra pe care au lepadat-o zidarii... e ca un facut, desavarshirea smereniei Lui Dumnezeu este atat de mare ca nimeni nu o poate lua in seama, doar nebunii-nebuni shi sfintzii... caci a lor este Imparatzia Cerurilor... doar ei...

iar daca ma uit in mine, cand aud rostind ca iata eu ma pocaiesc, nu pot lua in serios, shi imi pare un cuvant gLumesc ce nu poate fi acceptat... auzi acolo, ce face el... se pocaieshte... shi lui ii pare neverosimil ce a ajuns shi ce face... deci mi-e clar ce patimi dulci salashluiesc in el, shi-n foile lui de ceapa, neintzelese shi neobservate, shi prin unele este unit pe la 5 palme cu unul care il dirijeaza insamantzandu-l mereu cu sevrajele... ca doar in nevazut se afla sheful "ingerilor" celor vazutzi care te bantuie minunandu-te pana itzi va da branci ca iar ai ajuns in trufia cea mare, a cornului, de unde itzi va da un branci ushurel tragandu-te in nimicul iubirii doar de sine fara sfarshit shi fara fund, ca sa devi o scula sculata shi docila a celui rau, a duhului minciunii maririi de sine, care se incanta cu minunatele minuni ale desfranarii.... vai noi... ca nu ne pocaim shi ca shtim sa o facem... pentru ca sa ne ascundem dupa minciuna, dupa satatan shi m-amamona gLumei asteia... shi inventziile noastre de desene animate care lucreaza intr-un cuget neshtiut, mereu shi mereu la a ne imbogatzii... cu pacate.

:13: deci ce este pocaintza? :26:

Eu.


mesajul e prea scurt... acolo unde locuieshte satana...

Pocainta nu este numai o parere de rau pentru pacatele savarsite. Este constientizarea pacatului. Incep sa vad intunericul in care sunt. Iata, are un aspect dinamic pocainta. Pocainta face ca Dumnezeu sa gasesca in mine pe cineva cu care poate incepe sa vorbeasca.

Este de fapt conlucrarea permanenta cu Dumnezeu , cu Duhul Sfant, prin care toate viaza.

:13: deci ce este pocaintza? :26:


se putea intzelege ca ash fi zis ca eu sunt pocaintza, nicivorba, era o pricepere ce s-ar fi dedus din cititul cursiv, pentru care imi cer iertare, ca doar nu vreau sa duc pe cineva in ispita ca shi asha e duium de ele cam peste tot...

deci Domnul este pocaintza... Domnul Este... shi nu era o trufie de a mea cum imi pare shi mie ca este din citire

ci vroiam sa amintesc despre rugaciunea sf Brancianinov, cand spune:
"...Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, de haurile amagirii de sine, care apare in suflet din pricina pacatoseniei sale neluate in seama si neintelese, si se naste din lucrarile patimii dulcetii si slavei desarte care traiesc in el
neluate in seama si neintelese. "

deci in el, in eu, sau in dracul unit cu tine, prin iubirea celor pamanteshti, acolo unde locuieshte satana, adica in nevazut shi neshtiut... in cele ascunse.

deci imi cer iertare pentru celor care au cazut in ispita shi m-au vazut pe mine ca shi cum ash fi pocaintza personificata...

ca eu vorbeam de foile de ceapa ale lui eu daca iei aminte la amagirile ce salashluiesc in el neintzelese shi neluate in seama cum spune Sfantul... iar paza spune ca se face de catre Dumnezeu prin aceste mari daruri... alea care le primim de la Hristos prin staruintza...

Pocainta - calatoria omului spre vesnicia lui Dumnezeu!

Pocainta - intrarea omului in cainta lui Dumnezeu,Dumnezeu care vrea sa se salasluiasca in om.

Pocainta omului - este Dumnezeu care se pocaieste in mine, Care nepacatos fiind si desavirsit,com-patimeste pentru mine,pentru moartea mea ,pentru pierzania mea.

...

Pocainta - intoarcere de la moarte la viata,calatoria omului spre vesnicia lui Dumnezeu!


parintele Rafail Noica

[COLOR=darkred]Pocainta este durerea inimii pentru neiubirea acesteia. [/COLOR][COLOR=black]Atunci cand omul nu poate raspunde iubirii lui Dumnezeu cu o iubire pe cat poate de curata, acesta sufera. Aceasta este pocainta.[/COLOR]

Pocăinţa, dragă Ovidiu, nu-i pe atât de stufoasă precum o prezeinţi tu ! Oare la Cluj sunt alte perspective ? Nu, nu cred !

Păcatul este un rău înfricoşător şi o boală primejdioasă pentru suflet. Aşa cum arată Sf. Chiril al Ierusalimului "păcatul ucide sufletul cu vicleşug şi-l predă neputincios iadului veşnic. Este însă lucrul care ţine de voinţa noastră, rodul intenţiei noastre. Păcatul este un rău înfricoşător , dar nu şi nevindecabil.. Pocăinţa îl vindecă cu uşurinţă. Cât timp cineva ţine focul în mână, se arde , dar când îl aruncă, încetează dogoarea." La fel se întâmplă şi cu păcatul, pentru că si acesta este un foc care-l arde pe om. Mai ales despre cei care nu simt această arsură. Sf. Scriptură spune : << Oare poate pune cineva foc în sânul lui, fără ca veşmintele lui să nu ardă >> ( Pilde 6 , 27 ) . Sf. Chiril ne îndeamnă : ". . . Prin urmare , fraţilor, având atâtea pilde de oameni care au păcătuit, s-au pocăit şi s-au mântuit, şi voi cu râvnă să vă pocăiţi şi să vă mărturisiţi. Astfel , veţi primi iertarea păcatelor voastre şi vă veţi învrednici să moşteniţi Împărăţia cerurilor împreună cu toţi sfinţii ".

Pocainta este o stare a sufletului buna-placuta, cind se elibereaza de pacate.

În această viaţă nu se rezumă totul la necesităţile materiale, ci , dimpotrivă , mai mult la cele de natură spirituală , cele pentru suflet.
Când citeşti Sfânta Scriptură , când te rogi , când posteşti , când participi la Sfânta Liturghie , când faci fapte vrednice de numele de creştin , ai o satisfacţie şi o mulţumire pe măsură. Astfel ne clădim şi ne maturizăm trăsăturile sufleteşti, pentru că << nu numai cu pâine va trăi omul , ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu >> .

Pocainta? Un indicator gasit pe drumul vietii care ne conduce spre noi insine.

Petrecand cateva zile intr-o curte la tara, mi-am dat seama cat de greu e sa mentii curatenia in curte atunci cand pe acolo trec si ratele si gastele si vacile. Mai cad si niste frunze din copac, mai bate vantul, starnind praful...

Gospodarul face curatenie, dar deodata ii vine in minte sa faca un gard despartitor pentru ca animalele sa stea separat si sa nu mai murdareasca curtea cum vor ele. S-ar parea ca problema curateniei s-a rezolvat. Dar frunzele? Dar praful? Pe acestea le va matura in continuare daca vrea sa aiba curtea curata.

Curtea este sufletul nostru, iar pocainta - o lucrare duhovniceasca din ce in ce mai subtila care se sfarseste odata cu viata noastra. Asa cum o furtuna ivita pe neasteptate poate face dezastru intr-o curte pe care tocmai am maturat-o, o ispita neinvinsa poate face mult rau sufletului curatit prin spovedanie. De aceea un sfant, pentru a se proteja de mandrie, sustinea chiar si pe patul de moarte ca inca n-a pus inceput bun pocaintei sale.

Cere de la Dumnezeu,surioara Jeny,adevarata pocainta vine de la Dumnezeu,de fapt este darul lui Dumnezeu,este intelepciunea lui Dumnezeu,este descoperirea lui Dumnezeu.Este modul prin care Dumnezeu il intoarce pe om la el. Oricat am incerca noi sa dezbatem acest subiect cred ca ne depaseste. Dumnezeu lucreaza cu fiecare in parte,nu la toti merge aceeasi reteta sau acelasi medicament.Dumnezeu stie mai bine pentru fiecare ce trebuie.Deaceea eu nu pot decat sa te indemn sa ceri fierbinte de la Dumnezeu sa-ti descopere adevarata pocainta,faptul ca i-ti doresti acest lucru inclin sa cred ca mergi pe un drum bun.Roaga-te fierbinte pentru cei din jur,fa milostenie si mai ales fii atenta cu tine la tot ce faci in timpul zilei,iar seara sa-ti faci un proces de constiinta si sa-ti impui sa nu mai repeti aceeasi greseala.Dumnezeu sa te ajute!

Pocainta, intoarcere spre iubire
 

Pocainta este calea dureroasa de intoarcere spre adevarul care ne naste din nou spre iubire.

Ce e mai minunat decat sa te nasti ca sa fii iubit si sa iubesti?

Chemarea lui Dumnezeu e o chemare la iubire, la bucurie!

Chemarea la iubire: www.iosifcristian.blog.com

[quote=iosif;159668]Pocainta este calea dureroasa de intoarcere spre adevarul care ne naste din nou spre iubire.

Ce e mai minunat decat sa te nasti ca sa fii iubit si sa iubesti?

Chemarea lui Dumnezeu e o chemare la iubire, la bucurie!

Întoarcerea din pribegia şi rătăcirea noastră , întoarcerea Acasă , e calea Pocăinţei . Iubindu-ne mai mult pe noi înşine şi bucurându-ne mai tot timpul de cele trecătoare, cu greu auzim chemarea lui Dumnezeu, dragă Iosif.

Nu mai am de spus nimic, Cristi...pentru ca orice as spune tu-mi rastalmacesti cuvintele ca sa ajungi doar unde vrei, detasat de ceea ce vreau sa exprim.
Hai, hai sa lasam balta subantelesurile si frustrarile pe forum.
Fii sanatos !
Daca nu este respect...nu stiu ce valoare mai au niste cuvinte,....fie ele si despre iubire.
Sper sa stearga admin-ul acestea si sa ne revizuim atitudinea. Personal, imi cer scuze !
SCUZE, AM VRUT SA SPUN ACESTEA LA " topicul despre vise '

Lui Dumnezeu i s-a facut mila de om, iar omului vaznd mila lui Dumnezeu i s-a facut mila de pacate... shi astfel le face mereu cu multa shi mare mila de pacate... deci asha a intzeles omul pocaintza... iar Dumnezeu de atata amar de vreme inca nu a reushit sa-l convinga pe om ca nu moartea pacatosului o doreshte ci ca sa se intoarca shi sa fie viu... nu a reushit fiindca omul vrea sa se vindece de neputintze in sanatoriul desfranarii burdeloqqqlhuliceshtii caci ii place mai mult ashah cum arata el BarbarbarbarBARa exact ca un băietz-ash jegxz... ca un szme_u, ca un mic mantuitor plin de solutzii shi rezolvari amagitoare... referitor la problema, la scocoteala, aici e intzelepciunea!, la shmecherie, caci a fentat, a fraierit pe cineva shi de aia se simte el asha important-exportant fiind prieten de catarama cu fiara pustiirii ce se va autointrona la loc sfant.

Deci lui Dumnezeu i s+a facut mila de om, iar omului i s-a facut mila de pacate.

Cand esti iubit si nu iubesti, pocainta este singura cale spre odihna.

Pocainta presupune vederea pacatelor proprii si parasirea lor. Valoarea si necesitatea pocaintei reies si din faptul ca Parintii Bisericii o numesc "al doilea Botez". Dupa Taina Botezului, pe care am primit-o ca prunci, cu trecerea timpului, am cazut din har prin felurite pacate. Dumnezeu ne-a pus insa inainte calea pocaintei, pe care urmad-o, dobandim din nou harul Sfantului Duh. De aceea, orice demers al nostru de a trai in Dumnezeu, are intotdeuna ca baza pocainta. Mai mult, chiar si dupa ce primim harul dumnezeiesc, nu renuntam la pocainta, ci ea trebuie sa devina pentru noi, pana la sfarsitul vietii, un mod de a fi.

Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi Domnul Însuşi şi-au început predica lor propovăduind pocăinţa. Nimeni nu poate să se mântuiască dacă nu se pocăieşte. Doar prin pocăinţă, un mare tâlhar "a furat" chiar Raiul.

Despre pocainta si ce este ea, iata un pasaj graitor
 

In general, problema noastră cea mai acută constă în faptul că nu ne cunoastem pe noi însine. Suntem ignoranti în privinta continutului lăuntric al inimii noastre. In covârsitoarea noastră majoritate, suntem stăpâniti de orgoliu. Cu alte cuvinte, credem despre noi însine mai mult decât ne-ar îndreptăti realitatea. Ne supraapreciem posibilitătile. Omul măcinat de orgoliu trăieste sub imperiul imaginatiei, pierzând astfel contactul cu cea mai intimă realitate - propria sa persoană. Consider că apogeul acestui delir al mândriei este atins atunci când cineva ajunge să se socotească pe sine Dumnezeu.

Omului vanitos îi este inaccesibilă obiectivitatea, întotdeauna el îi subevaluează pe ceilalti în raport cu sine. Mândria este una din cele mai sumbre expresii ale orbirii spirituale. Lucifer a crezut că poate deveni Dumnezeu prin furt si viclenie, si din arhanghel luminos a ajuns diavol întunecat si lipsit de minte. în acelasi fel îsi închipuie despre sine că sunt dumnezei o bună parte dintre gurusii contemporani si mentorii curentului New Age. Fructul orgoliului este egoismul. Individul înrobit egoismului gravitează exclusiv în jurul propriei persoane, trăieste numai în scopul satisfacerii instinctelor sale si într-un complet dezinteres fată de aproapele său. El îsi pierde abilitatea de a-si reprezenta fie si teoretic conceptul de „jertfa“.

Un astfel de om eram eu însumi, la întoarcerea din India. Desi plin până la refuz de răni sufletesti, mă consideram posesorul multor capacităti si valente deosebite. îmi percepeam până si neajunsurile drept calităti. Pe de altă parte, darurile firesti cu care fusesem înzestrat de Dumnezeu mi le atribuiam mie însumi, în vreme ce nereusitele le puneam totdeauna pe seama unor terte persoane sau factori exteriori. Erorile erau mereu datorate celorlalti. Cu toate că bâjbâiam într-o adâncă ignorantă, pretindeam a fi dobândit „înalte cunostinte spirituale“.

Când omul începe să pună în practică poruncile lui Iisus Hristos, i se deschid treptat ochii duhovnicesti si începe să perceapă miscările lăuntrice ale inimii, care îi determină comportamentul exterior. Abia atunci i se descoperă numeroasele sale plăgi sufletesti. într-un prim stadiu, le depistează doar pe cele grosiere. Apoi, cu cât i se fortifică sănătatea duhovnicească, cu atât mai profund vede în sufletul său. Ajunge în final să-si constientizeze si să-si recunoască deschis toate patimile care îl stăpânesc. Acceptă că este iubitor de plăceri, lenes, vanitos, nerecunoscător, lacom, răzbunător, desfrânat, mânios, nedrept, ipocrit, si multe altele. Confruntat cu această realitate brută, el începe să facă eforturi de îndreptare.

Omul smerit este cel care, desi înnobilat cu multe harisme, se consideră pe sine mai prejos decât toti oamenii si nu socoteste nimic ca fiind al său, ci al lui Dumnezeu: Toată darea cea bună si tot darul desăvârsit de sus este, pogorându-se de la Părintele Luminilor (Iac. 1, 17).

Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriti le dă har (Iac. 4, 6). Dumnezeu îngăduie ca viata omului mândru să fie pusă la un moment dat la încercare, asa încât prin înfruntarea unor necazuri sau pătimiri să-si revină, să se tămăduiască duhovniceste. Când însă mândria ajunge să depăsească un anumit grad, lucrurile devin complicate si primejdioase. Pentru astfel de oameni devine valabil acel cuvânt: risipiti au fost si nu s-au căit (Ps. 34, 15). Altfel spus, omul nu vrea să învete din încercările vietii, nu vrea să-si accepte greselile, nu vrea să pună capăt orbirii si să se smerească. îl împiedică măsura devastatoare a orgoliului, care îl face să prefere autodistrugerea în locul transfigurării prin căintă. El îsi periclitează astfel existenta în vesnicie, exilându-se de bună voie în tărâmul întunericului fiintial, în sălasul demonilor, în iad. Este consecinta trufiei luciferice.

Cum poate fi ajutat un asemenea om? El are nevoie nu de un medic obisnuit, ci de unul asemenea îngerilor, înzestrat cu mult discernământ, cu infinită iubire, cu nespusă smerenie. Unui astfel de bolnav nu-i sunt eficiente obisnuitele „medicamente“ duhovnicesti, ci îi este necesar un chirurg experimentat, care să-i efectueze o veritabilă „operatie“ duhovnicească.

Părintele Paisie avea atâta smerenie, încât scufunda în ea întreaga mea mândrie, neutralizând-o. Mă lua în mâinile sale cu multă atentie si delicatete, ca pe o frunză uscată, foarte fragilă. Mă îngrijea cu nemărginită iubire, ca pe un prunc în pragul mortii. Si cu adevărat eram foarte aproape de nebunie, de moarte sufletească.

Intr-o zi, în chilia sa, bătrânul părea că se pornise pe glume. Luase un cutitas si se făcea că vrea să-mi taie gâtul. Am stat linistit: din mâna lui acceptam inclusiv moartea. Mi-a atins atunci gâtul cu partea neascutită a lamei si a început să mă „taie“.

- Vrei să-ti facem operatie? mă întrebă.

- Orice spuneti, părinte.

- Ti-e frică?

- Nu, părinte, nu-mi este.

A devenit deodată serios.

- Bine, nu acum, la Pasti... Si mi-a dat drumul.

Asteptam linistit, bucuros si plin de curiozitate Pastele, care a venit după câteva săptămâni. în ajunul Pastelui nu s-a întâmplat nimic. Am asteptat si în noaptea de înviere, dar... tot nimic.

Duminică seara, în prima zi de Pasti, eram singur în casă. Ai mei iesiseră, iar eu urmăream la televizor un film despre Hristos. La sfârsitul filmului am închis emotionat televizorul, m-am mutat în camera alăturată, unde aveam o cruce împodobită, am îngenuncheat si am început să mă rog.

Nespus de lin, si din ce în ce mai intens, simteam binecuvântarea bătrânului acoperindu-mă. îl simteam în spatele meu, în picioare, binecuvântându-mă. O putere, o energie purtătoare de viată se revărsa asupra mea din belsug, adăpându-mi întreg sufletul si trupul. Toată fiinta mea absorbea ca un burete această energie plină de căldură, de vitalitate, de dulceată. Eram pătruns de o minunată uimire si recunostintă văzând cum Cineva infinit de bun si de puternic, atât de puternic încât biruia moartea, îmi dăruia viată, bucurie, pace. „Slavă Tie, Dumnezeule!“, repetam la nesfârsit.

In chip tainic, mi-a fost dat să mă contemplu pe mine însumi dinaintea lui Dumnezeu si să-mi văd propria stare duhovnicească. Am fost cu totul miscat, descoperind înlăuntrul meu o profundă tendintă de respingere, de refuz al lui Dumnezeu. Exista o întreagă pervertire mentală a realitătii, o teribilă orbire spirituală. Mintea mea se cufunda într-o betie perpetuă, alimentată de plăcerile pătimase care mă cotropiseră extrem de adânc.

Mi-am simtit sufletul aproape mort, cvasiinexistent. Vedeam mormântul sufletului meu, zidit din blocuri de piatră si acoperit de o stâncă uriasă. Aflat înăuntrul mormântului, eram insuportabil de nefericit, neavând loc să mă misc nici măcar câtiva centimetri. Nu exista chip să încerc măcar să împing gigantica piatră de pe mormânt. Aerul îmi lipsea, de asemenea, cu desăvârsire. Sufletul îmi zăcea neputincios, întemnitat, gata de moarte. Mă cuprinsese un înfricosător sentiment de groază si de deznădejde. îmi era cu neputintă să mă mântuiesc singur. Până si gândul despre mântuire se mistuise deplin. Constiinta îmi era sfâsiată de o singură întrebare: Cum am ajuns în această stare? Cum m-am putut lăsa întemnitat de Diavol în această cumplită închisoare spirituală?

Iată însă că energia lui Hristos se revarsă dintr-o dată asupra stâncii. Piatra se topeste pe dată. Puterea Diavolului, păcatul cel nimicitor, nu poate sta împotriva milei si iubirii dumnezeiesti. Piatra mormântului se deschide, sufletul meu este eliberat... încep să mă misc, foarte încet, amortit, sovăielnic, uluit... încep să mă simt, să simt... Binecuvântarea lui Hristos mă încălzeste, dăruindu-mi viată.

Ochii înăspriti, uscati, ferecati în sloiurile de gheată ale sufletului meu, nu putuseră să plângă până acum. Acum însă au fost eliberati si ei: izvorau necontenit siroaie de lacrimi. Lacrimi de bucurie, de usurare, de recunostintă. Cineva mă înviase, adăpându-mă cu viată din Viata Sa. Luase asupra Sa moartea si păcatul meu. Dăruindu-mi viată, primise moarte de bună voie. Se împovărase cu moartea păcatului meu si mă eliberase, aducându-mă iarăsi la viată.

Limba omenească este neputincioasă în a descrie învierea duhovnicească pe care am trăit-o. Nu folosesc metafore, ci am în vedere sensul exact si cel mai concret al cuvintelor. Sufletul meu era mort si a înviat!

Primind atunci puterea de a mă cerceta pe sine în profunzime, m-am scârbit cu adevărat de mine însumi. îmi spuneam: „Cum pot pretinde să exist, când o fac în acest chip mizerabil, întunecat, aducător de moarte? Este într-adevăr de neînteles îndelunga răbdare a lui Dumnezeu“. Inima mea a izbucnit atunci năvalnic într-o rugăciune revărsată ca un râu din străfundurile întregii mele fiinte.

„Dumnezeul meu, cum oare mă mai rabzi? Ia-mă, Dumnezeul meu, ia-mă... Nu vreau să mai exist eu, cel atât de ticălos si de murdar... Fă să dispară această răutate, această ură, această mocirlă în care zac. Nimiceste-mi toată urâtenia... Dumnezeul meu, cum poti să mă mai rabzi? Mă minunez de abisul iubirii, smereniei, bunătătii, delicatetei, îngăduintei Tale!“

Aveam să obosesc destul de curând din pricina plânsului dezlăntuit. Epuizat, m-am întins pe pat. Bătrânul, pe care îl simtisem prezent în tot acest răstimp, tăiase într-adevăr o bucată mare din orgoliul meu. „Operatia“ sa, spre deosebire de cele obisnuite, n-a lăsat în urmă nici o durere, ci doar bucurie, pace, si un dor nesfârsit de a se repeta cât mai grabnic. „Bisturiul“ chirurgului nu rănise, ci vindecase adânc.

� Celor ce sedeau în latura si în umbra mortii, lumină le-a răsărit (Matei 4, 16).

� Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu - viata vesnică, în Iisus Hristos, Domnul nostru (Rom. 6, 23).

� Iar unde s-a înmultit păcatul, a prisosit harul (Rom. 5, 20).

Sfinţii Părinţi despre iertarea păcatelor
 

Semnul iertării păcatelor îl are cineva în aceea că le URAŞTE ŞI NU LE MAI FACE, căci câtă vreme mai cugetă la ele şi inima lui are plăcere de ele, este semn că încă nu i s-au iertat , ci este ţinut încă de ele . " Ţi s-au iertat păcatele când ai cerut cu adevărat iertare pentru ele şi ai cerut cu adevărat iertare pentru ele când nu-ţi mai place să persişti în ele ci te dezgustă provocându-ţi repulsie, deci nu mai vrei să le săvârşeşti în continuare. Dacă încă îţi place să le faci înseamnă că sunt încă întipărite în fiinţa ta, că n-au fost câtuşi de puţin şterse de acolo pentru că n-ai voit cu putere să ceri să ţi se şteargă cu adevărat. NU ŢI SE IARTA UN PACAT DACA CONTINUI SA FII ATAŞAT DE EL. " ( Sf. Maxim Mărturisitorul )

Nu este de ajuns o singura convertire. Nu este de ajuns sa ne pocaim o singura data. Din contra, viata noastra trebuie sa fie o convertire zilnica si o neincetata pocainta.

Chiar daca am fost mantuiti prin jertfa Mantuitorului, trebuie fim "lucratorii" propriei noastre mantuiri, in fiecare zi, prin supunerea voii noastre lui Hristos. Daca zilnic pacatuim, tot zilnic sa ne pocaim. Chiar daca in fiecare zi cadem, in aceeasi zi sa ne ridicam. Noi am fost mantuiti, dar si mereu ne mantuim.

Pocainta este a nu fi niciodata multumiti de starea noastra duhovniceasca actuala.
Nu pesimism sau deznadejde, ci a nu ne vedea suficient de pregatiti, de buni, de curati, de duhovnicesti.
A simti neincetat ca se poate mai mult.

Iar aceasta se face numai uitandu'ne inaintea noastra, la preotii cu viata imbunatatita, la sfinti, la Hristos.

pocaintza am impresia ca e renuntzarea la pofta cea rea de a mintzi pentru slava de la oameni...

macar o latura a pocaintzei este sa nu mai fi fatzarnic, lasand mereu altora posibilitatea sa-shi faca impresia ca ai fi sfant, vrednic sau ales... deci e un fel de a-tzi presara cenusha in cap pana ce sacul in care eshti imbracat se face alb ca zapada... de la lacrimi shi rugaciuni.

Este hotărâtor lucru acela de a nu fi făţarnic ! Pe cine păcălim , decât numai pe noi înşine . Este aidoma celui ce îşi fură singur căciula . Sfântul Ioan Gură de Aur , bine spunea : "cei care se mândresc cu faptele lor bune şi nu au credinţă în Dumnezeu se aseamănă cu oasele morţilor îmbrăcate în haine frumoase, dar care nu îşi dau seama de frumuseţea lor. La ce-i foloseşte sufletului să fie îmbrăcat în fapte bune, dacă el este mort ? Faptele trebuie făcute pentru Dumnezeu, cu nădejdea dobândirii Împărăţiei cereşti. Pentru cine te nevoieşti , dacă nu pentru Cel care să-ţi dea toate darurile ?Pentru ca omul să poată mânca, el trebuie să fie viu. Dacă omul este mort, el nu mai poate primi mâncare. Tot aşa , pentru a trăi veşnic, omul are nevoie de credinţă în Hristos, credinţă care se hrăneşte şi cu fapte bune."

Ignatie Briancianinov
 

N-am pasit pe urmele pocaintei, pentru ca inca nu vad pacatul meu. Si nu-mi vad pacatul fiindca mai lucrez inca in folosul pacatului. Caci cel ce se indulceste de pacat nu-si poate vedea pacatul, precum nu-l poate vedea nici cel ce-si ingaduie sa guste din el macar numai cu gandul si cu consimtirea inimii.
Numai acela poate sa- i vada pacatul care, s-a lepadat cu o hotarare libera de orice prietenie cu pacatul, care sta ca un strajer treaz, la poarta casei sale, cu sabia in mana, cu cuvantul lui Dumnezeu; care respinge si taie cu aceasta sabie pacatul, in orice infatisare s-ar apropia el.
Cine va savarsi aceasta mare lucrare, cine va declara razboi pacatului, smulgand cu sila pacatul din mintea, inima si trupul lui, aceluia ii da Dumnezeu un mare dar: “vederea pacatului sau”.
Fericit este sufletul care si-a vazut pacatul cuibarit in sanul sau!

Pocăinţa , s-o înţelegi din învăţături, dar s-o rosteşti prin cuvintele tale , din sufletul tău, căci altfel ea , Pocăinţa, sună a lozincă şi nimic mai mult . . . !

Pocainta,cred eu,inseamna sa iti vezi pacatele,sa le regreti si sa nu le mai faci.NICIODATA.