Minunate cugetări duhovniceşti!
 

Deosebit de interesante citate! :)

Daa, aşa este! Cei de la Ortodoxia Tinerilor postează materiale deosebit de folositoare pentru suflet. În plus, sunt persoane foarte deschise la dialog, având capacitatea de a asculta orice opinie diferită şi de a mărturisi credinţa noastră, cu sinceritate şi prin argumente pertinente.
Intrând şi scriind comentarii pe acel site, am cunoscut, cu voia lui Dumnezeu, câţiva tineri care mi-au devenit buni prieteni. :)

O seară binecuvântată!
Doamne ajută!

De la "Credinţă şi Patrie" la "Patrie şi Credinţă" s-a făcut un pas mic. Insesizabil. Pe urmă, de la "Patrie şi Credinţă" s-a trecut la "Patrie şi atât": este etapa când m-au făcut pe mine pionier cu cravată roşie cu un tighel tricolor îngust-îngust.

Acuma, suntem în paradigmă nouă: nici de Patrie să nu mai auzim !

Nu numai că nu mai e Cristos în inimi: nu mai este nici vecinul, nici părinţii noştri, nici regele nostru. În inima noastră, mai e loc numai pentru noi înşine ! Iar noi, făcându-ne tot mai mici, de ce să ne mirăm că inima noastră se tot stafideşte ?

Din Imitaţiunea lui Cristos (Cartea 2, 1, 1-6):

Întoarce-te din toată inima la Dumnezeu, lasă lumea aceasta mizerabilă şi sufletul tău va afla odihnă. Împărăţia lui Dumnezeu este pace şi bucurie în Duhul Sfânt.

Cristos va veni la tine, arătându-ţi mângâierea sa, dacă înlăuntrul tău îi vei pregăti o locuinţă vrednică.

Toată slava şi frumuseţea lui este în interior (cf. Ps 44[45],14), şi numai acolo se bucură. El îl vizitează deseori pe omul lăuntric: vorbele sale sunt dulci, mângâierea sa plăcută, pacea îmbelşugată şi familiaritatea lui îl uimeşte.

Curaj, suflet credincios, pregăteşte inima ta pentru acest mire, ca să binevoiască a veni şi a locui înlăuntrul tău. Căci el spune aşa: Dacă cineva mă iubeşte, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el (In 14,23).

Fă-i loc, aşadar, lui Cristos. Când îl vei avea pe Cristos, vei fi bogat şi-ţi va ajunge. El va avea grijă de tine şi te va păzi în toate, aşa încât să nu mai ai nevoie să-ţi pui încrederea în oameni.

Pune-ţi toată încrederea în Dumnezeu şi el să fie frica şi iubirea ta. El va răspunde de tine şi va face cum este mai bine.

Nu ai aici o cetate stătătoare (Evr 13,14), şi oriunde te-ai afla, eşti străin şi călător; la fel, nu vei avea niciodată odihnă, dacă nu vei fi strâns unit cu Cristos.

Gândul tău să fie spre Cel Preaînalt, iar rugăciunea ta să se îndrepte necontenit spre Cristos. Dacă nu eşti în stare să contempli cele înalte şi cereşti, odihneşte-te în pătimirea lui Cristos şi rămâi bucuros în sfintele lui răni. Suferă, aşadar, cu Cristos şi pentru Cristos, dacă vrei să domneşti împreună cu Cristos.

Dacă ai fi intrat o dată pe deplin înlăuntrul lui Isus şi ai fi gustat câtuşi de puţin din iubirea lui înflăcărată, atunci nu te-ai mai preocupa de ce-ţi place sau nu-ţi place, ci, dimpotrivă, te-ai bucura de batjocura suferită, deoarece dragostea lui Isus îl face pe om să se dispreţuiască pe sine.

Minunate cuvinte! Adevarul canta in ele. lti multumesc!

Da, o remarcă foarte pertinentă... Aşa am involuat spiritual, treptat, până când în inimile noastre a rămas loc doar pentru propriile patimi şi ambiţii. :(
"În inima noastră, mai e loc numai pentru noi înşine !"
Şi nici măcar pentru noi înşine nu mai este loc... :( Pentru că, pierzând iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, inversând ierarhia valorilor, ne-am îndepărtat de propria fericire.
De aceea, noi, creştinii, avem datoria sfântă de a deveni, potrivit cuvintelor Mântuitorului, "sarea pământului" şi "lumina lumii", astfel încât ceilalţi, "văzând faptele noastre cele bune, să-L slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri".

O seară plină de bucurii!

P. S. "nu mai este nici vecinul, nici părinţii noştri, nici regele nostru."
Interesant... Dacă ne gândim bine, ţara noastră a fost condusă de regi multă vreme (1866-1947), republica fiind impusă ca formă de guvernare în perioada dictaturii comuniste.
În perioada interbelică, acest fapt nu a constituit nicidecum un obstacol pentru dezvoltarea democraţiei - regim politic ce s-a păstrat până în anul 1938, când Carol al II-lea a impus dictatura regală (regim autoritar). Astfel, forma de guvernare legitimă, dorită de către poporul român, a fost, iniţial, monarhia, iar republica a fost impusă de către un regim totalitar. Ştiu că acest topic n-are nicio legătură cu politica... :) Dar ceea ce aţi scris mai sus mi-a reamintit acest gând pe care l-am avut în minte cu mai mult timp în urmă.

Doamne ajută!

Impresionant!
 

Ce text minunat! :)

aceste cuvinte sunt pt cei ce fac voia DOMNULUI IISUS.oare noi mai facem voia LUI ? mai putem fi numiti prieteni ai DOMNULUI IISUS

:) Dumnezeu să fie cu tine!

Nadejde , nadejde , nadeje . . . Rabdare , rabdare , rabdare . . ,o tara de dragoste
 

Iti voi raspunde , draga prietene , cu cuvintele SfantuluiIoan Iacob Hozevitul , mult prea uitat in ultima vreme :
"La temelia vietii noastre sunt trei pietre mari : Credinta , Nadejdea si Dragostea . Dintre toate nadejdea alcatuieste sprijinul cel mai puternic al sufletului omenesc . Fara piatra nadejdii , cladirea vietii noastre se darama . Daca cumva se zdruncina aceasta piatra de temelie atunci pietrele cladirii se zdruncina si cad , adica toate virtutile omului slabesc si se pierd . Cand slabeste mai ales nadejdea pentru mantuirea sufletului , atunci credinta slabeste , iar dragostea crestineasca se raceste si viata omului n-are nici un rost ".

Sa avem , draga frate macar acest minum de nadejde si rabdare , si sa constientizam ca fara Dumnezeu nimic bun si durabil nu putem realiza . Realizand aceasta , fi sigur ca El ne va invata , prin pronia si pedagogia divina , sa ne si rugam , sa-L iubuim cu adevarat , sa-L intelegem , sa-I deslusim o parte din tainele Lui . . . Deci : rabdare , nadejde si o tara de dragoste , caci de restul se ocupa El !

Doamne ajută!
Într-adevăr, de multe ori devenim, prin faptele noastre, nevrednici de a ne numi "prietenii lui Hristos". Cu toate acestea, El ne iubeşte necondiţionat şi S-a jertfit pentru mântuirea sufletelor noastre, cunoscând din veşnicie păcatele fiecăruia dintre noi. Scriind aceste rânduri, îmi simt sufletul întristat... pentru că foarte recent, acum câteva zile, am căzut într-o ispită pe care reuşisem - credeam eu - s-o înving pentru totdeauna. Viaţa spirituală cuprinde, aşa cum putem observa din proprie experienţă, bucurii şi tristeţi, căderi dramatice şi biruinţe, momente de entuziasm şi clipe de întuneric. :(
Este minunat să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să te simţi iubit de El! Experienţele nefericite, aparentele obstacole din pelerinajul nostru către Împărăţia lui Dumnezeu, rămân, pentru cei credincioşi, doar "acele lucruri înspăimântătoare pe care le observi, atunci când privirea îţi fuge de la ţintă". Îmi este destul de dificil să vă încurajez acum, fiind eu însămi, aşa cum am mai scris, într-un moment de tristeţe şi dezamăgire.
Totuşi, aşa cum atât de frumos scria Cristiboss56, credinţa, nădejdea şi dragostea rămân cele mai minunate daruri duhovniceşti primite de la Tatăl ceresc!
Să nu deznădăjduiţi niciodată, pentru că iubirea lui Dumnezeu este infinit mai puternică decât păcatele noastre! "Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?" - se întreabă retoric, plin de bucurie duhovnicească, "Apostolul neamurilor". Oare întunericul păcatului poate birui, în inimile noastre, lumina dragostei lui Dumnezeu? Nicidecum!
Curaj şi multă bucurie în Domnul!

P. S. În clipele de tristeţe şi descurajare, am în minte pericopa despre întâlnirea dintre Mântuitorul Hristos şi Sfinţii Luca şi Cleopa, pe drumul de la Emaus. Oare nu cumva şi noi, în astfel de momente, ne asemănăm acelor doi ucenici ai lui Hristos? Oare nu cumva Mântuitorul nostru păşeşte alături de noi pe drumurile vieţii, exact în momentele în care slaba noastră credinţă se clatină şi gândurile ne spun că El ne-a părăsit? Oare cine este "Străinul" Care, mergând împreună cu noi, ne umple sufletele de mângâiere, chiar atunci când simţim că ne-am îndepărtat în mod ireversibil de idealul desăvârşirii? "Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile"? :)

Hristos ne ajută cel mai mult, atunci când credem că ne-a părăsit
 

La cele scrise mai sus, aş dori să adaug o scurtă pildă - o poveste imaginară deosebit de impresionantă şi educativă - ce ne poate umple de nădejde şi bucurie , indiferent de starea duhovnicească în care ne-am afla, căci Domnul Hristos, Păstorul nostru Cel sfânt şi drag, ne caută şi ne ridică în braţe din căderile noastre, exact în clipele în care, cuprinşi de ispita tristeţii, avem falsa impresie că El ne-ar fi părăsit.
Potrivit acestei povestioare fictive, pe un drum plin de nisip călătoreau, într-o zi însorită de vară, Domnul Iisus Hristos şi un copilaş orfan. Mântuitorul îl ţinea de mână pe micuţ, arătându-i cu dragoste urmele paşilor lor, ce se formaseră pe nisip.
"Iată, fiule", spunea Mântuitorul, " Iată, aici, pe nisip, sunt urmele paşilor noştri. Urmele mai mari sunt ale paşilor Mei, iar cele mai mici sunt ale paşilor tăi pentru că, oriunde ai mers în viaţă, Eu am fost împreună cu tine şi te-am ocrotit, ţinându-te de mână".
Copilaşul, privind cu atenţie, a observat că, începând dintr-un anumit loc, pe nisip se puteau vedea doar urmele mai mari - cele ale paşilor lui Hristos. Atunci, începând să plângă, a întrebat: "O, Doamne Iisuse al meu, din acest loc m-ai părăsit, m-ai lăsat singur! Ştiu eu că aşa este, pentru că, începând de aici... se văd doar paşii Tăi! De ce ai făcut aşa?".
Auzind aceste cuvinte pline de neîncredere şi descurajare, Mântuitorul nostru Hristos a răspuns cu blândeţe: "Fiul Meu, nicio clipă nu te-am lăsat singur, aşa cum crezi tu! Din acest loc, nu mai vezi pe nisip decât paşii tăi pentru că, exact de aici, Eu nu te-am mai ţinut de mână, ci... te-am luat în braţe"! :)

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

As vrea sa-ti spun o poveste adevarata, pentru a te intari si Dumnezeu sa ma ierte poate nu ar trebui sa o fac publica ( sa nu fie spre lauda mea ci spre lauda lui Dumnezeu si spre invatatura celor ce citesc)...dar o sa povestesc pentru a preamari marea Lui milostivire.
Am avut o casnicie, care sa zic ca avut un deznodamant nu dorit de mine.
M-am rugat enorm, pana acolo incat chipul lui Iisus in icoana am ajuns sa il vad plangand...
adormeam plangand si rugand pe Dumnezeu sa-l intoarca pe sot la dreapta credinta pana cand in vis a venit Iisus si mi-a arata in ce groapa ar sta sotul fara rugaciunile mele...am ajuns la disperare uneori, eram gravida si aveam deja 4 copii...
Sotul traia in desfrau si eram eu acuzata ca pleaca din cauza mea la femei, preotul nu vroia sa ma mai impartaseasca pe mine, ca in final nu am mai rezistat i am zis ca divortez...plangeam in asa hohote de plans ca trebuia sa -mi pun perna pe cap, ca altfel cred ca ma auzeau si cei de la capatul lumii...dar nu mai conteaza...sa trecem peste si sa spun esenta..
Am luat hotararea fara voia preotului ca divortez eu pentru ca sotul nu vroia ...si cu riscul ca nu voi fi impartasita dupa i-am spus preotului ca exista un pasaj in biblie in care se spune ca:" nu stii tu femeie unde este mantuirea barbatului tau"...asa ca am zis trebuie sa merga acolo unde vrea Dumnezeu daca intoarcerea lui eu nu o pot determina cu nimic... Am fost devastata atunci rupta de duhovnic cu decizia in mintea mea, sa raman singura cu cinci copii...el mi-a spus ulterior ca eu i-am facut eu sa ii cresc, pot sa-i duc la orfelinat ca pe el nu il mai intereseaza.
Si totusi Dumnezeu mi-a arata ca asa trebuia sa se intample , adica sa ne despartim..asta era voia Lui..si nu ca sa fac rugaciuni sa-l tin langa mine...
Acest lucru am vazut dupa ce s-a ajuns la deznodamant ..la care sotul niciodata nu vroia sa ajunga .
Am plecat cu fostul sot intr-o calatorie la manastiri, la rugamintea soacrei mele, sa fac rugaciuni pentru un cumnat al meu si dealtfel si fin, (noi l-am cununat) care a avut la gat ceva ce spuneau doctorii ca este cancer (i-a fost estirpat de doua ori si asta a fost concluzia) ...si care se refacea dupa operatii...
Dupa un pelerinaj, la cred ca pe putin 30 -40 manastiri ...ne opream la manastirile toate in drumul de la Bucuresti pana la Sihastrie...unde am dat rugaciuni si pentru finul meu si pentru mine sa am familia pe care mi-am dorit sa o am, cu intelegere si viata crestineasca.,,,la Sihastrie chiar am fost surprinsa sa vad ca fostul sot a acceptat si s-a spovedit...
La intoarcerea din pelerinaj sotul meu cand a intrat pe usa a exclamat doar atat:
-eu nu pot sa mai stau in acesta casa, simt ca-mi cade tavanul in cap , vreau sa ne despartim...si plecat a fost se inplinesc 17 ani de atunci..eu am crescut de 17 ani copii singura...
Finul meu la urmatoarea operatie i s-a spus ca au gresit diagnosticul si ca nu este cancer si nici pana in ziua de azi nu mai are nimic la gat..
Deci am constat ca noi cerem, dar poate nu stim ce cerem..nu stim ce vrea Dumnezeu ..de la noi sa ducem ..a fost o cruce destul de grea, dar pe care cred ca nici macar un pas nu mi-a fost dat sa il fac dupa decat prin Dumnezeu cel ce purta crucea mie care sunt o pacatoasa..acum cand privesc in urma nici macar nu realizes ca a fost posibil sa cresc singura acesti copii fara sot doar cu ajutorul lui Dumnezeu...Asa ca intarestete si sa stii ca eu sunt o pacatoasa mare, dar Dumnezeu ma iubeste si in conditiile astea ..uneori chiar zic ca mare este milostivirea Lui ca inca nu ma pierde din mana...la cate pacate fac as infunda iadul cu brio...si totusi imi asculta rugaciunile..dar imi da raspunsul asa cum considera ca-mi este de trebuinta Dumnezeu.... si nu cum vreau eu..dar a fost mai bine ce a ales Dumnezeu intotdeauna in tot ce mi-a dat. Dumnezeu sa va lumineze si sa va ocroteasca!

Impresionantă poveste de viaţă!
 

Dumnezeu să vă dăruiască în continuare puterea de a-L iubi şi de a-I sluji!
Este deosebit de folositor duhovniceşte ceea ce ne-aţi mărturisit despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu... De aceea părintele Stăniloae afirma, în scrierile sale, faptul că una dintre modalităţile de cunoaştere a lui Dumnezeu este... cunoaşterea Domnului din "împrejurările concrete ale vieţii".
Vă mulţumim pentru această experienţă personală pe care ne-aţi relatat-o.
Domnul nostru Iisus Hristos, Nădejdea noastră, să fie cu dvs.

Da... Cred că toţi credincioşii de pe forum avem în suflete acelaşi sentiment faţă de Mântuitorul nostru Hristos: "multă iubire". Ce-am putea spune mai mult?
Slavă Dumnezeului nostru pentru toate!

Hristos în mijlocul nostru!

P. S. În ultimele 10 zile, am lipsit de acasă şi n-am avut acces la internet. Chiar mi-a fost dor de discuţiile cu voi... :) Mă bucur că putem comunica din nou.

Multumesc eu, ca ai luat in considerare ceea ce am spus.
Cred ca am nevoie in special de putere de a sluji asa cum se cuvine.
Daca faptele mele ar fi pe masura iubiri pe care o am pentru Dumnezeu, as zbura ca un inger...Sa stiiti ca inca ma mai tin si acum in picioarele multele minuni care le-a facut Dumnezeu cu mine..
EU SUNT O PACATOASA SI NU STIU CUM SE FACE CA MA AFUND DOAR IN PACATE.
Uneori ma intreb cum este posibil sa ma iubeasca Dumnezeu asa mult si sa-mi fie alaturi la cat de nevrednica sunt de marea lui milostivire.
Mi-as dori ca intr-o zi sa poata spune si Dumnezeu despre mine ca este mandru de mine, asa cum sunt eu ca am un Dumnezeu asa mare si care face asa minuni mari cu noi si nici macar un cuvand nu poate fi deajuns pentru a preamari minunile Lui. Eu nu gasesc cuvintele care poate pune in evidenta cat de minunat este in fiecare clipa ce Ma vegheza. Nimeni nu a putut sa-mi faca cu adevarat rau si credeti-ma ca s-au chinuit multi ...Stiti voi vorba aia orice pas inaite este de la un sut ...
Am fost paralizata , acum merg.
Am nascut cinci copii in conditiile in care doza de anticorpi pe care o aveam nu-mi permitea sa fac copii.
Si multe alte minuni care spre surprinderea mea le face in fiecare clipa, iar eu parca tot ce fac, fac inpotriva mantuiri.
Uneori ma intreb ce este cu mine.
Nu as putea trai la gandul ca vreodata as putea pierde pe Dumnezeu iar eu ma ingrop in pacate si parca fug de El.
Sper sa ne lumineze si mai ales sa ne aduca Dumnezeu pe calea Lui pe toti pacatosi.

intrebare pentru Marilena B
 

Cand vorbeai de 'Sihastrie', te-ai referit la manastirea Sihastria-jud Neamt?

Da bunul Dumnezeu a ingaduit sa ajung pana acolo, la unul din Parinti mei de suflet Cleopa.
Sper sa mai ingaduie astfel de sfiinti Dumnezeu sa se nasca.

Si mie mi s-a intamplat la fel: am ajuns la Sihastria intr-un moment al vietii cand uitasem pe Domnul si m-am intors cu dorinta de a fi dinou cu El :)
Mare este Domnul nostru si mare e puterea Lui!

As vrea sa pot sa mai fiu cum am fost si mai ales sa pot sa mai merg la manastiri..dar trec printr-o perioada in care sincer incerc doar sa ma regasesc pe mine, ca Dumnezeu este sigur in inima mea, dar imi lipseste ravna si faptele ce te apropie de Dumnezeu.
Dumnezeu sa va tina aproape de El si sa va calauzeasca si mai ales sa primiti in marea Lui milostivire protectia divina.

Fericirea nu o cauta in alta parte decat inlautrul tau, acolo unde este El:) Regaseste comuniunea cu El. Simti neliniste?...'Veniti cei impovarati..caci Eu va voi odihni pe voi. Pacea mea v-o dau voua.' Iti lipseste ceva? Cere-i tot Lui...
Domnul si Maicuta Sa sa fie cu noi toti!

In ziua de azi , oamenii cauta sa fie iubiti ( asta-i intereseaza ) si de aceea esueaza . Precum spunea odata un Sfant Parinte : "corect e sa te intereseze nu daca ei te iubesc , ci daca tu Il iubesti pe Hristos si pe oameni . Doar astfel este sufletul implinit ".
Zadarnicia e tot ce luam din egoism . Vesnicie este tot ce dai din iubire . Cea mai generoasa vesnicie este sa primesti cu IUBIRE , pentru a darui bucuria reciprocitatii aceluia ce ti se ofera cu IUBIRE .

Cum adica incerc sa ma regasesc pe mine? Abandoneaza cautarea asta si incearca sa il regasesti pe Dumnezeu. Asta trebuie sa faci. Atunci cand ai sa il regasesti pe Dumnezeu atunci vei deveni si tu ceea ce trebuie sa fii "dupa chipul si asemanarea Noastra".
Ravna si faptele zici ca lipsesc. Cum asa? ce te opreste sa te rogi? ce te opreste sa stai de vorba cu Dumnezeu? ce te opreste sa postesti? ce te opreste sa fii bun si milostiv? ce te opreste sa mergi la Biserica? ce te opreste sa mergi la duhovnic?
astea sunt faptele iar ravna tine de vointa. sa inteleg ca nu ai vointa?
atunci citeste in fiecare zi din Vietile sfintilor, din Sfintii parinti, din Scriptura si va veni si ravna si evlavia. Dar trebuie sa pui un inceput bun trairii crestine.
Doamne ajuta!

Ce loc ocupa Hristos in inima ta?
 

Ce loc ocupa Hristos in inima mea? Pai, draga domnisoara Laura, ca Domnul Hristos sa poata ocupa un loc in inima mea mai intai ar trebui ca locul sa fie gol, ca nu poti sa primesti pe cineva intr-o camera ticsita. Hai sa vedem daca gasim o camera goala. Ia uitati aici e camera plina, e plina cu mandria mea, e grasa si voinica mandria mea, nu mai are mult si da in trufie. Dincoace e alta camaruta tot plina, da' e plina de stiinta mea. Da, e cam mica ea da' e ticsita. Asta de aici e camaruta cu pasiuni, iar astalalta e camera mare cu prostie. Pe asta n-o prea arat ca nu ma lasa mandria. Ei, vedeti dragii mei, unde pot eu sa primesc pe Domnul nostru cand toate camerele sufletului sunt pline ochi cu ale mele. Sa le dau afara? Asta imi sugerati? Da' voi ati facut asa? Da? Pai, hai sa v- ascult, sa dau afara macar dintr-o camera. Din care camera? A, din prima, adica mandria? Pai, cum sa dau eu mandria afara, ca nu se da dusa nici legata? Voi ati reusit? Da, bravo, da' uite ca io nu poci. Sa dau stiinta afara? Da, si p-asta ati reusit s-o scoateti? Bravo voua, da' io nici p-asta nu poci. A, cu pasiunile nici nu mai ma sfatuiti ca ati prins refrenul cu nu poci si atunci imi ziceti direct sa dau prostia afara, da? Ei, prostia as da-o eu, si inca cadou, da' nu mi-o primeste nima. Si mai stau eu asa si ma cuget (in camera mare, binenteles): da' daca dau prostia afara tot ramane mandria si oare Domnul nostru cel smerit o vrea sa stea impreuna cu mandria mea in suflet? Cred ca nu. Mai degraba ar sta cu prostia decat cu mandria. Asa ca la ce folos sa scot prostia daca raman cu mandria? Da, iaca tot ma bucur ca voi ati reusit.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Sa ridice o mana cel ce a reusit! E lupta, draga frate! Lupta pana la capat!..dar nu o purtam singuri caci Domnul e cu noi!

Evrei cap 3
 

12. Luaţi seama, fraţilor, să nu fie cumva, în vreunul din voi, o inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de la Dumnezeul cel viu.
13. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii, în fiecare zi, până ce putem să zicem: astăzi! ca nimeni dintre voi să nu se învârtoşeze cu înşelăciunea păcatului;
14. Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El,
15. De vreme ce se zice: Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre, ca la răzvrătire.

"Rugaciunea lui Iisus face din inima fiecaruia o chilie monahala unde se afla "singur cu Singurul”, in tacere. " Olivier Clement"

„In orice gand sau fapta prin care sufletul aduce inchinare lui Dumnezeu, el se afla cu Dumnezeu” – spune Sfantul Macarie cel Mare.

Mintea, unita cu inima, accede la o forma innoita de intelegere, la o gandire plina de pace si de dragoste, purtata de rugaciune, caci de acum inainte aceasta nu se mai intrerupe in timpul gandirii. Practica invocarii Numelui lui Iisus nu are, contrar unor pareri, nimic antiintelectual: ea rastigneste si invie mintea. Inima eliberata fiind de inchipuiri ajunge sa produca in ea insasi tainice si sfinte ganduri, asa cum pe o mare linistita vezi pestii miscandu-se si delfinii dantuind.

Cautam omul, oamenii care sa ne dea „cuvinte de viata”, care sa ne trezeasca la ceea ce ne este cel mai apropiat si totusi atat de departe… Iata, Pelerinul a intalnit un astfel de om: „Am intrat in chilia lui, iar batranul mi-a spus: „Rugaciunea lui Iisus launtrica si neincetata este chemarea continua si neintrerupta a Numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima si cu mintea, avand simtamantul prezentei Sale, oriunde si oricand, chiar si in timpul somnului. Ea se exprima prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma. Cel care se obisnuieste cu aceasta chemare dobandeste o mare mangaiere si nevoia de a o rosti mereu. Dupa catva timp, nu mai poate trai fara aceasta rugaciune, care curge in el de la sine, pretutindeni, mereu” – conform relatarilor din cartea „Povestea unui Pelerin”. „Doamne Iisuse Hristoase” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, se spune odata cu inspiratia. „Miluieste-ma” sau „Miluieste-ma pe mine, pacatosul” o data cu expiratia. Aceasta se face odata cu lepadarea de sine, din dragoste. Astfel vom ajunge a vorbi de rugaciunea neintrerupta.

La unii mari Parinti Duhovnicesti rugaciunea lui Iisus devine „spontana”, „neincetata”. Chemarea Numelui Sau se identifica cu bataile inimii. Ritmul insusi al vietii, respiratia, bataia inimii, este ceea ce se roaga in ei sau, mai curand, in perspectiva inceputului si sfarsitului, se recunoaste ca fiind rugaciune. Dar, indeosebi in zilele noastre, aceasta nu trebuie voit, ci descoperit printr-o smerita lepadare de sine, intr-o incredere deplina, prin har. „Atunci cand Duhul Se salasluieste in cineva, acesta nu se mai poate opri din rugaciune, caci Duhul nu inceteaza de a Se ruga in el. Fie ca doarme sau este treaz, rugaciunea nu se mai desparte de sufletul sau. In timp ce doarme, mananca, bea, munceste, mireasma rugaciunii se raspandeste din sufletul sau. De acum inainte nu se mai roaga in anumite momente, ci mereu. Miscarile mintii curatite sunt glasuri tacute care canta, in taina, o cantare Celui nevazut” – spune Sf. Isaac Sirul. Iar pelerinul ne marturiseste: „M-am invatat atat de bine cu rugaciunea inimii, incat o lucram neincetat, iar, in cele din urma, am simtit ca mergea de la sine, fara nici o lucrare din partea mea; rugaciunea izvora in mintea si in inima mea nu numai cand eram treaz, ci si cand dormeam, si nu s-a mai intrerupt nici o clipa”.

„Actului rugaciunii ii urmeaza starea de rugaciune. Iar starea de rugaciune este adevarata fire a omului, adevarata fire a fiintelor si a lucrurilor. Lumea este rugaciune, celebrare, asa cum o arata atat de admirabil Psalmii si Cartea lui Iov. Dar aceasta rugaciune tacuta are nevoie de gura omului pentru a rasuna. Este ceea ce anumiti Parinti greci numesc „contemplarea firii”: omul aduna ratiunile (logoi) lucrurilor, esentele lor spirituale, nu pentru a si le insusi, ci pentru a le aduce lui Dumnezeu ca pe o jertfa din partea creatiei. Vede lucrurile, structurate de Cuvant, insufletite de Duhul vietii si al frumusetii tinzand catre Obarsia paterna, care le primeste, in distinctia lor. „Caci unirea, desfiintand separarea, nu dauneaza catusi de putin deosebirii” spune Sf. Maxim Marturisitorul”. – Toata aceasta relatare avandu-o din lucrarea „Rugaciunea lui Iisus” a lui Olivier Clement.

Rugaciunea lui Iisus trezeste in inima o dragoste fara margini.
„Ce este, oare, o inima iubitoare? Se intreaba Sfantul Isaac Sirul.
Si iata cum raspunde: „Este o inima care arde de dragoste pentru toata zidirea, pentru oameni, pentru pasari, pentru fiare, pentru diavoli, pentru toate fapturile… Iata de ce un astfel de om se roaga neincetat… chiar si pentru dusmanii adevarului, si pentru cei care-i fac rau… se roaga chiar si pentru serpi, insufletit de mila nesfarsita care ia nastere in inima celor care se unesc cu Dumnezeu!”. Si tot el: „Ce este cunoasterea? – Simtul vietii nemuritoare. Si ce este viata nemuritoare? – Sa simti totul in Dumnezeu. Caci dragostea vine din intalnire. Cunoasterea legata de Dumnezeu unifica toate dorintele. Iar pentru inima care o dobandeste, ea este numai dulceata revarsandu-se pe pamant. Caci nimic nu se poate asemui cu dulceata cunoasterii lui Dumnezeu”, Care a semanat ale Sale in toate cele ce sunt, incat prin ele, ca prin niste deschizaturi, sa Se arate mintii intr-o lumina a intelegerii, cucerind-o, luminand-o si atragand-o spre Sine, dupa cum aflam scris in Filocalia – Vol. 8, pag. 421.
acel frumos text al unui „nebun pentru Hristos” rus de la inceputul veacului XX : „Fara rugaciune, toate virtutile sunt ca niste copaci fara pamant; rugaciunea este pamantul care ingaduie tuturor virtutilor sa creasca… Ucenicul lui Iisus Hristos trebuie sa traiasca numai prin Hristos. Atunci cand il va iubi in asa masura pe Hristos, va iubi fara indoiala si toate fapturile lui Dumnezeu. Oamenii cred ca mai bine trebuie sa-i iubesti pe oameni si apoi pe Dumnezeu. Si eu am facut asa, dar nu ajuta la nimic. Dar cand, dimpotriva, am inceput sa–L iubesc pe Dumnezeu, in aceasta iubire pentru Dumnezeu mi-am aflat aproapele. Si in aceasta iubire pentru Dumnezeu, vrasmasii mi-au devenit si ei prieteni, fapturi ale lui Dumnezeu” – Dupa cum aflam consemnat in aceeasi carte a lui Olivier Clement.

Simeon Noul Teolog care spunea ca trebuie sa-ti privesti toti semenii ca pe niste sfinti si sa te consideri drept singurul pacatos, „spunandu-ti ca in ziua judecatii toti vor fi mantuiti, numai tu vei fi osandit” – Ne spune tot Olivier Clement. Si atunci, Domnul i-a spus staretului Siluan: „Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”.

Daca, prin absurd, ar fi sa inceteze, la un moment dat, rugaciunea pe pamant, nevinovatia ar ramane fara ocrotire, pacatul fara iertare, virtutea fara putinta desavarsirii si lumea ar intra in intunericul stricaciunii si a mortii care ar duce la noaptea vesnica a iadului.

Nadejdea sporeste prin rugaciune: nadejdea Zilei din urma, neinserate, cand adierea Duhului va imprastia cenusa si va arata ca un „rug aprins” intru Hristos. Risipirea amagirii si zdrobirea mortii nu se vor savarsi fara mari incercari. Atunci, cine va chema Numele Domnului se va mantui.

Rugaciunea este o minune ce face minuni: Il coboara pe Dumnezeu si inalta sufletul catre El. Este o minune pe care o putem savarsi si de care ne putem impartasi zilnic, plecand genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului si inaltand mintea noastra spre Domnul. Urmeaza doar sa-i intelegem sensul si sa o cultivam spre si pentru desavarsirea noastra caci ea este semnul omenitatii si izbavirii noastre!...

Drd. Stelian Gombos

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-ma pe mine pacatoasa!

MariS, mi-era dor de postarile tale, totdeauna vibrante si rascolitoare, de zgandarit autosuficienta ipocrita. Mi-a vibrat ceva in minte ca indicatorul de la seismograf la ideea ta: ce loc sa aiba Hristos in inima mea cand e ticsit pana la refuz de ego-ul meu narcisist care nu se da nicicum mai incolo sa incapa si Hristos?

Cuvintele tale au rezonat in mintea mea ca un deja-vu obsedant.... de cate ori mi le-am zis si eu, de cate ori am vrut si eu sa-mi reamenajez camarile launtrice ticsite pana la refuz de haos, de cate ori am esuat lamentabil in neputinta...

Mi-ai „zgandarit” in minte franturi de versuri auzite candva si am inceput sa rascolesc prin arhiva computerului. Am dat de ele si ti le zic si tie. Sunt
dintr-un superb si lung poem neptic (neptic=referitor la pustnici) scris de Razvan Codrescu. Seamana intrucatva si cu Blaga:
„O, vreau sa joc cum niciodata n-am jucat
Sa nu se simta Dumnezeu in mine
Un rob in temnita incatusat”


Scriu doar cateva stihuri din poemul neptic al lui Codrescu - Nimic si nimeni canta in pustie
.....
Şi strig ca nimeni: „Scapă-mă de tot
şi umple ochi acest pustiu din mine,
şi dă-mi atîta har încît să pot
s-apun părtaş luminii Tale line.
Să nu mai am de Tine-n mine loc
şi să mă uit pe limba Ta divină,
ca altceva să nu mai fiu deloc
şi vrejul veşniciei să mă ţină.
Aşa mă rog
şi doar pe jumătate pricep eu însumi cîte-n taină-Ţi cer…….

(ps toate cele 20 de poeme neptice din colectie sunt absolut geniale in profunzimea lor)


Si pt. ca postarile tale intotdeauna imi inspira sau amintesc cate ceva, mi-am mai amintit si o poveste tot pe tema asta. O postez pe topicul “Poveste de noapte buna” ca e mai potrivita acolo printre povesti. http://www.crestinortodox.ro/forum/s...417#post388417

răscolitoare poezie, delia.

Imi pare bine ca te-a rascolit si pe tine. Toate poemele neptice sunt drame launtrice rascolitoare, inspirate toate din scurtele si concentratele apoftegme din Pateric, zgarcite in detalii dar magistral “decomprimate” de Codrescu ca sa intuim si noi macar in ghicitura, drama si frumusetea vietuirii in pustie.
Un strop din ambianta de rugaciune si disputa dintre pustnic, demon si Dumnezeu, rascolitoare dialoguri in acelasi triunghi de personaje (greu de sesizat altfel decat in afara experientei proprii).

Iti mai trimit ceva de rascolit si rasturnat tarabele negustoresti din suflet - un dialog launtric al lui Agapie pustnicul cu duhurile subtile si insidioase din el care nu se dau nicicum batute in fata pustnicului nici dupa zeci de ani de dezlumire.

„Mi-s petec nou pe vechile blesteme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de- atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.
…
Pustia Sketei, cîtu-i ea de mare,
abia răzbeşte să-mi încapă vina,
şi unde calc, în urma mea răsare,
ca un blestem al tălpilor, neghina
….

„Agapie!“ – mă strigă Moartea, buna,
dar n-am putere-afară să mă trag,
şi demonul amiezii văgăuna
mi-o străjuie, cu chipul meu, din prag…
…

Şi vocea mea – ce vuiet de furtună!
Ciulesc urechea, să mă-ncînt de ea…
E rupt din mine tot ce va să-mi spună,
dar meşteşugul este-al lui sadea…
….
Fac semnul crucii, dar viclean rîvnesc
la vorba lui, şi plin mă simt de mine…
Mi-e lesne trupul slab să-l priponesc,
dar mintea mea colindă mult şi bine…
….

„O, mare-ai fost, Agapie, şi eşti!
Te-a supt de vlagă Veşnicul Cîrpaci,
dar porţi în tine vise-mpărăteşti
ce-aşteaptă ca pe-un ghem să le desfaci.

Te-a umilit, dar liber ţi-este gîndul,
şi-ţi poţi croi un rai al tău, de vrei!
Iar cînd să mori va fi să-ţi vină rîndul,
te ung în fruntea îngerilor mei.

Tînjeşti vecíi? Dar veşnic este totul!
Te naşti să mori, dar mori spre-a veşnici.
Nu-i Lucifer mai rău ca Savaotul,
iar cine minte – tu de unde ştii?!“.

N-am îndrăznit să răspund la întrebarea topicului, pentru că aş fi vrut să pot răspunde: primul loc; dar aş minţi, pentru că faptele mele nu o confirmă.
Însă astfel de versuri aprind duhul şi, cum bine ai spus, dărâmă tarabele negustoreşti, măcar pentru scurt timp, făcându-I loc lui Hristos în inimă.

In urma cu 3 ani, vazand Bunul Dumnezeu ca eu nu prea ma simt sa golesc camarile mele si sa fac loc Lui, m-a adus aici pe meleaguri straine. Pe atunci nu mi-am dat seama de asta. Si prima incercare pe care Domnul mi-a dat-o a fost sa imi doboare mandria. Aveam o mandrie de sine atat de mare ca era cat camera ta mare din postarea ta. Si , la inceput, fara voia mea ci pentru ca nu am avut incotro , a trebuit sa scot mandria afara. Atunci am simtit cea mai mare durere a sufletului, nici nu pot exprima suferinta mea de atunci. Ganduri de genul: cum tu, marea directoare acum esti nimic? cum tu, marea desteapta acum nu reprezinti nimic? cum tu marea si extraordinara fiinta acum esti tratata ca ultimul om? si vreo 3 luni sufletul meu s-a tanguit si a plans, a suferit , ce sa-ti explic , nu pot sa explic in cuvinte. Faceam cele mai de jos munci plangand in suflet ce am ajuns. Dar , dupa un timp, a venit dorul de Dumnezeu. Si sufletul meu a inceput cu sete sa caute pe Dumnezeu. Si Domnul a sarit repede in sprijinul meu. Si atunci am realizat ce mare mila a avut Domnul de mine.
Dar..... exista un prolog. Cand m-am intors in camera mea mare, bucuroasa ca am scapat de mandrie, sa fac curatenie , sa fac loc Domnului meu, intr-un colt, ghemuit, chircit, cine era? o mandrie mica, speriata, dar era.

Morala mea: mandria are multe fatete. Lupta e grea.

Dar am invatat ceva: cu truda, cu nevointa am speranta ca voi scapa.

PS.Minunate postarile tale.

Da, draga sora, asa este, cel mai greu de dat afara e mandria, si nu o poti da decat dupa ce te da pe tine lumea mai intai afara. Vorbesc de mireni, de oameni obisnuiti, nu de calugari si mari nevoitori.

Delia draga, eu am cel mai mult de invatat de la voi, caci eu ma regasesc in minunatele si profundele versuri pe care le-ai scris in postarea ta. Multumesc mult.
„Mi-s petec nou pe vechile blesteme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de- atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.
…"

Un tanar il intreaba pe avva al sau, batran si orb, de ce se duce in sufletul sau asa mare lupta si de ce nu simte ca inainteza si el macar putin. Si avva ii raspunde: - du-te si inhama caii la caruta ca tre' sa mergem pana la schitul vecin. Dar avva scosese inainte, fara ca tanarul sa observe, oistea carutei si a pus-o in spate, ascunsa sub un coviltir. Tanarul, neexperimentat, lega cum se pricepu si el caii direct de caruta, apoi se urcara si o pornira la drum. Numai ca lipsind oistea caii trageau care incotro incat putin a fost sa nu se rastoarne in santul de langa drum. Atunci batranul spuse sa opreasca si-l intreba pe tanar ce se intampla. Tanarul nedumerit raspunse ca nu stie, dar simte ca lipseste ceva la caruta. Batranul zise - cauta sub coviltir si vezi ce lipseste. Cand se uita sub coviltir vazu crucea oisti, cea care lipsea carutei. Zise batranul - pune oistea la locul ei si apoi inhama din nou caii. Zis si facut apoi plecara din nou spre schit. De data asta caruta mergea drept si caii nu mai zdruncinau caruta, ba chiar pareau ca nici nu mai simt oboseala. Zise batranul - vezi, daca n-avea cruce caruta cum fiecare cal tragea in alta parte si zdruncinau si caruta, de puteau omori si pe netotul ce tinea haturile? Asa dragul meu, si sufletul are trei puteri: puterea ratiunii, puterea afectelor si puterea vointei, plus martorul pus de Dumnezeu in noi, constiinta. Dar in sufletul omului se duc doua mari batalii, una intre afecte si ratiune si alta intre vointa si constiinta. Doar crucea le impaca si le da o directie buna. Da' ce semnifica crucea, avvo? - intreba tanarul. Crucea, fiule, e sa te pui in slujba altora. Domnul Hristos, Mantuitorul nostru drag, S-a pus pe Sine in slujba tuturora si noi suntem datori sa facem la fel.
Iertare daca nu v-a placut.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Eu zic ca defapt este pe primul loc, dar nici macar nu realizam cat il iubim pe Dumnezeu...si ne lasam incarcati ....de lume...
sau avem un copil si care il punem in fata si spunem :Doamne tu mi-ai dat acest copil trebuie sa ingrijesc de el..
sau avem parinti...si facem la fel....trebuie sa ne ingrijim de ei...
sau avem sotii sau barbati ...si Dumnezeu ne spune ce ne spune..
Cred ca vrem sa-l iubim pe Dumnezeu sa-l punem inaintea la toate adica sa iubim tot ce ne inconjoara, dar defapt nu stim masura in care sa o facem si sfarsim a face mai mult pentru cei din jur decat pentru Dumnezeu ..nu stim sa avem socotinta ..nu stim cum trebuie sa ii punem ii suflet pe toti, dar acesta sa o facem prin Dumnezeu...sa vedem defat pe Dumnezeu in ei si nu pe ei ...cred ca ii deosebim doar la nivel mental ca fiinte ..dar ar trebui sa ii deosebim in inima....cat trebuie si cum trebui sa ii iubim, ca in tot ce ne inconjoara sa vedem defat pe Dumnezeu..sai il dorim defapt pe Dumnezeu, sa il simtim pe Dumnezeu..nu copii , nu sot sau sotie nu parinti si nu lume...
... totusi Dumnezeu care defapt inseamna toti acestia la un loc...trebuie sa-i privim pe toti prin prisma lui Dumnezeu..si pe Dumnezeu prin prisma a tot ce te inconjoara ca un punct terminus...Este in tot si in toate si chiar in inima ta in momentul in care iubesti..dar

Nu deschide inima ta orisicui (Eccl 8, 19)
deschide inima ta lui Dumnezeu....si ca sa ma intelegeti ca defapt il aveti pe Dumnezeu in inima voastra dar nu stiiti sa cantariti si sa dati importanta acestui fapt o povestioara...
Despre Dumnezeu-ALBERT EINSTEIN -

--------------------------------------------------------------------------------

Profesorul unei universitati importante si-a provocat studentii sa raspunda la urmatoarea intrebare: “Dumnezeu a creat tot ceea ce exista?”

Un student a raspuns ferm: “Da!”

Profesorul a pus o noua intrebare: “Daca Dumnezeu a creat totul inseamna ca el l-a creat si pe diavol. Si de vreme ce acesta exista (asa cum putem observa in propriile noastre actiuni), inseamna ca Dumnezeu este cel rau?”

Studentul nu a putut raspunde la acesta supozitie, iar profesorul a sustinut ca demonstrat astfel faptul ca a crede in Dumnezeu este o poveste pentru copii, lipsita de logica.

Un alt student a ridicat mana si a cerut sa puna o alta intrebare. El s-a ridicat in picioare si a intrebat: “Domnule profesor, starea de frig exista?”

“Bineinteles!”, i-a raspuns profesorul. “Ce fel de intrebare este aceasta? Cu siguranta ca exista, nu ti-a fost frig, n-ai tremurat niciodata?”

Proaspatul student a raspuns: “De fapt starea de rece nu exista. In concordanta cu legile fizicii, ceea ce noi consideram rece reprezinta de fapt absenta caldurii. Orice lucru poate fi obiect de studiu atata vreme cat transmite energie (caldura). Zero absolut reprezinta absenta totala a caldurii, dar starea de rece nu exista. Ce am facut noi este doar sa cream un termen care sa descrie ce simtim cand nu primim caldura in organism.”

“Si, continua studentul, intunericul exista”?

“Bineinteles!” raspunse profesorul.

De aceasta data studentul raspunse: “Va inselati din nou, domnule profesor. Nici intunericul nu exista. Ceea ce exista de fapt este doar absenta luminii. Lumina poate fi studiata, intunericul nu. Nici nu poate fi fractionat intunericul, lumina da. O simpla raza de lumina alunga intunericul pe suprafata pe care ajunge raza de lumina. Intunericul este un termen inventat de oameni pentru a descrie ce se intampla cand nu avem lumina.”

In sfarsit, studentul il intreba pe profesor: “Domnule profesor, exista raul absolut?”

Profesorul ii raspunse “Bineinteles ca exista, dupa cum am mentionat la inceputul discutiei vedem violuri, crime, violenta peste tot in lume, toate acestea sunt intruchiparea raului.”

“Domnule profesor, raul absolut nu exista. La fel cum am demonstrat in celelalte doua cazuri, raul absolut este un termen creat de om pentru a descrie rezultatul absentei lui Dumnezeu in inima omului!”

Dupa toate acestea, profesorul se recunoscu invins de aceasta argumentatie logica sii nu mai spuse nimic.

Numele acelui tanar student era ALBERT EINSTEIN
Nu sunteti deci fiinte cu absenta lui Dumnezeu in inima voastra sunteti fiinte care trebuie sa stie ca trebuie ii iubiti pe toti dar sa il vedeti pe Dumnezeu focalizat in ce iubiti.

Nu stiu exact ce loc ocupa in inima mea dar stiu ca fara el sint nimic, e cel mai bun prieten al meu si plec la drum cu el mereu.

MariS, multumesc mult. De bagat la cap si de coborat la inima!

In ton cu topicul dar si cu cealalta postare a ta, iti trimit si eu ceva.

"Cine L-a cunoscut pe Hristos, îşi caută crucea.
Asta pentru că te doare cumplit superficialitatea fiinţei tale: El dă nesfârşit, iar tu n-ai "spaţiu" pentru fericire.

El iartă, şi tu nu-ţi aminteşti păcatele. El vrea să se sălăşluiască în inima ta şi tu habar n-ai de propria inimă.
El vrea să intre în casa ta şi tu nu ştii pe unde ai rătăcit cheile.
Iată, a venit harul şi n-a avut unde să se aşeze în tine. A vrut Dumnezeu
să-ţi umple sufletul de viaţă, de dragoste, de mângâiere şi de odihnă, şi tocmai atunci sufletul tău e plecat "în străinătate" sau are chiriaşi care i-au plătit în avans şi nu poate să-i dea afară.... Ţi-ar da Dumnezeu fericire veşnică, dar n-are în ce să-ţi pună: toate vasele inimii sunt pline cu altceva...


N-ai altă soluţie decât crucea, răstignirea, răsturnarea tarabelor, gonirea cu biciul a negustorilor şi chiriaşilor din Templul inimii...

Trebuie să faci cu orice preţ loc în tine... Căuşurile palmelor sunt prea mici? Atunci să vină piroanele şi să le facă fără fund... E mintea prea ocupată cu închipuirile? Atunci aduceţi grebla de spini şi trageţi închipuirile afară ca pe nişte frunze moarte...

E inima prea strâmtă şi prea plină de iubirea de sine? Intre suliţa necazurilor, spargă şi coastele, curgă tot sângele egoismului, facă loc!

Numai durerea lărgeşte, înalţă, lăţeşte, adânceşte lăuntrul omului! Numai durerea puţinătăţii de suflet în faţa Jertfei lui Hristos, a miilor de răni din care curge noian de dragoste! Durerea sărăciei de minte şi de inimă, în faţa Luminii şi Fericirii!


Cine L-a întâlnit pe Iisus Hristos e lovit adânc, nesfârşit rănit lăuntric, de contrastul dintre bogăţia nepământeană a darului Său şi meschinăria şi sărăcia şi nimicnicia fiinţei care L-a aflat! Cine l-a întâlnit cu adevărat pe Hristos, înnebuneşte: ia crucea sa şi sparge tot în el, în viaţa lui, şi aruncă gunoiul pe fereastră... Nu va mai fi niciodată mulţumit, niciodată suficient de sărac, de umil, de flâmând şi însetat, de zdrobit şi de gol, ca să aibă Domnul destul loc în el..."

autor - un nebun pt. Hristos. anonim.

Vedere duhovniceasca
 

"Dar de ce a apărut durerea în mijlocul pieptului tău si nu în altă parte? Si de ce, acolo,
părea că rugăciunea îti face bucăti-bucati pieptul tău, ca si când ar fi fost o sabie ascutită?
Acestea ti s-au întâmplat, frate, deoarece în acel loc al pieptului s-a luptat si s-a războit rugăciunea cu diavolul si cu slujitorii lui pentru izbăvirea si pentru mântuirea sufletului tău. Deoarece sabia cu două tăisuri a numelui lui Hristos, aflându-l pe diavolul împreună cu toate cetele lui, odihnindu-se în acel loc, nu l-a înjunghiat numai, ci l-a si ars, pentru că numele lui
Dumnezeu este nu numai sabie cu două tăisuri împotriva diavolului, împotriva păcatului
spun, ci este si foc mistuitor.

Acolo împărătea satana cu sapte stăpânitori, deoarece sapte sunt păcatele de moarte. Dar
din momentul în care a pătruns sabia numelui lui Hristos si a ajuns până într-acolo silirea
rugăciunii inimii, de îndată s-a înfricosat acel fricos si înfricosător tiran. Spunem că s-a
înfricosat diavolul ca să nu fie înjunghiat si să nu fie ars de înfricosătorul si nebiruitul
nume al lui Dumnezeu, si el si ostile lui. De aceea s-a ascuns în cele mai adânci unghere
ale pieptului si a tras o perdea pentru a nu fi văzut că este ascuns acolo.

Această perdea în spatele căreia se ascunde diavolul se află în cele mai adânci unghere
ale pieptului nostru. Această perdea spun că este ceva văzut si ceva nevăzut, după cum si
pomul cunostintei, din fructul căruia a mâncat Adam, este înteles ca ceva văzut si ceva
nevăzut. Si după cum omul este ceva văzut si ceva nevăzut, la fel si Raiul este înteles ca
ceva văzut si ceva nevăzut, tot asa si această perdea este ceva văzut si ceva nevăzut.
Nevăzut pentru că această perdea este toată puterea lui satana. Iti stăpâneste păsunile
inimii fără să-ti dai seama. Este si ceva sesizabil deoarece, când îl atingi cu rugăciunea
lăuntrică si cu silirea mintii, simti si tu singur că rugăciunea a aflat înlăuntrul tău locul
unde se ascunde diavolul, cuibul lui satan, locuinta lui Belzebul, tronul lui Lucifer si
cetatea demonilor. Acest loc diavolul nu vrea ca omul să-l simtă si să stie de el niciodată,
pentru a nu căuta după aceea rugăciunea pentru a-l alunga de acolo, după cum spune
Grigorie Sinaitul si alti părinti niptici. Dar dacă nu este simtită acea perdea sau cortină a
satanei, cum este posibil să simti că rugăciunea ta a dat peste el, l-a aflat? Acest lu cru,
pentru a fi spus într-un limbaj mai comun, este con siderat astfel:

Când tu, omule, cercetezi adâncurile sinelui tău cu puterea si cu întelepciunea si cu
judecata rugăciunii i nimii, atunci descoperi că si omul cel dinlăuntrul sinelui tău, precum
si cel din afară, este coplesit de patimi si înclină totdeauna spre a face voile diavolului, în
afară de cazul în care îl împiedici cu frica lui Dumnezeu si nu-l lasi să se linistească,
aducându-i aminte de iadul cel înfricosător. Deoarece cu cât te apropii de Dumnezeu, prin
lucrarea poruncilor Sale cele sfinte, cu atât vezi mai bine că sinele tău este îndepărtat de
Dumnezeu, si cu cât se curăteste inima ta cu rugăciunea si cugetul tău este luminat de
lacrimi, cu atât vezi mai bine că esti păcătos si desfrânat."

Vedere duhovniceasca - Un monah anonim din Muntele Athos

Am gasit acest documentar :) http://www.youtube.com/watch?v=j4F-ik3lWAk Alta chemare petrecuta tot la Sihastria! :)

Aceeasi chemare :) ....tot la Sihastria :) http://www.crestinortodox.ro/forum/s...p?t=204&page=8 - postarea Florinei Stoica

Dragii mei,
Aş dori să public aici, alături de postările minunate ale celorlalţi, un text deosebit de interesant al Sfântului Ioan Hrisostom despre dragostea lui Hristos faţă de noi şi dorinţa Lui de a ne răspunde îndată ce-I cerem ajutorul:
"Dacă împăratul nostru Hristos ar fi depărtat de noi prin spaţiu, ai avea dreptate să te întrebi cum poţi fi lîngă El; dar cum El este de faţă în orice loc, atunci este alături de orice om care îl doreşte, de orice om cu viată curată. De aceea şi profetul spune: „Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti.” (Ps. 22, 4). Şi însuşi Dumnezeu spune: „Dumnezeu de aproape sînt Eu, şi nu Dumnezeu de departe” (Ier. 23, 23). După cum păcatele ne depărtează de El, tot aşa faptele bune ne apropie de El. Tot Dumnezeu spune: „încă grăind tu, Eu voi zice: „Iată aici sînt!” (Isaia 58, 9). Care părinte răspunde aşa de repede copiilor săi? Care mamă este atît de cu grijă şi necontenit trează ca să nu plîngă nicicînd copilul ei? Nu-i nici unul; nici tatăl, nici mama; Dumnezeu însă stă totdeauna şi aşteaptă doar – doar îl va chema una din slugile Sale; şi niciodată nu-Şi întoarce urechea dacă îl cheamă cum trebuie. De aceea ne spune: „încă grăind tu, nu aştept să termini şi îndată te ascult”. Să-L chemăm, dar, pe Hristos, aşa cum vrea El să fie chemat".

Doamne ajută!

P. S. M-au impresionat în mod deosebit mesajele dvs. şi aş dori să vă mulţumesc pentru gândurile minunate pe care le-aţi aşternut în scris la acest topic!