da de multe ori iubirea este egosita, tocmai pentru ca nu este IUBIRE tinerii in general se casatoresc pentru ca, au aceasi situatie materiala, pt ca au aceleasi preocupari, pt ca se simt bine in intimitate si de aceea dupa ce apare rutina "IUBIREA" lor dispare. Asa apar certurile, divorturile,crimele pt ca nu intelegm ca intr-o casniie e nevoie DE IUBIRE ADEVARATA

Ce este cel mai greu in iubirea dintre soti, Jeny?

cel mai greu....cred ca RABDAREA...aici imi vine in minte iarasi A IUBI INSEAMNA A IERTA... cred ca cu asta am spus totul.

Rabdare si iertare! De unde sa ne alimentam cu acestea?

RUGACIUNEA ea este izvorul nesecat al iubirii, al iertarii, al rabdarii, din pacate nu le gasim nici la piata, nici in supermrketuri, nici in fata tv...le gasim doar in rugaciune, in comuniune cu Hristos. poate gresesc dar asa simt eu, altundeva eu nu am reusit sa le gasesc:D

Pentru mine iubirea fata de oameni inseamna un sentiment curat si nobil .
Dar nu numai prin cuvinte se arata iubirea fata de o persoana , iubirea se arata si prin fapte . Eu asa inteleg iubirea fata de oameni . Cand iubesc pe cineva ii arat prin fapte , nu numai ii spun cuvinte dulci .
Faptele bune facute din dragoste si din iubire sunt mult mai mult apreciate de Dumnezeu decat cuvintele dulci de iubire . Uneori in cuvinte dulci gasim intentii ascunse si multa ipocrizie . Multi cauta prin cuvinte dulci sa-si asigure interesele .
Eu , in momentul de fata vad cum ma ajuta cei care mi-au spus candva ca ma iubesc .
Le-am cerut ajutorul acestor persoane , dar ce am am primit ?
Numai cuvinte . ' Lasa ca Dumnezeu te va ajuta , lasa ca o sa vezi ca o sa treci si prin asta . Toti avem probleme si necazuri ,nu numai tu, dar cu ajutorul lui Dumnezeu o sa treci si peste asta . '
Asta inseamna iubire fata de oameni . Cuvinte dulci si cu iz de indiferenta ? Nu imi trebuie in aceste momente , oameni rai langa mine , am nevoie de oameni cu sufletul adevarat curat .
Sa-i spui unui om cazut la pamant ca numai Dumnezeu il va ajuta , In loc sa-l ajuti sa se ridice ? Cum poti rosti numele lui Dumnezeu ,cand nu faci ceea ce iti cere Dumnezeu ?
Viata este foarte grea ,dar sa fim sinceri , unii oamenii nu sunt asa cum pretind .
Lucrez cu oamenii de toate categoriile sociale si cunosc modul de gandire al multora .
Si eu am greselile mele , poate ca m-am increzut prea mult in oameni . Dar ca un om sa imi ceara ajutorul si eu sa nu-l ajut , asta nu am facut-o pana in prezent .
Sper ca aceasta incercare grea sa nu imi schimbe sufletul .

Eu zic ca nesinceritatea cauzeaza multe probleme in viata de familie. Nu stiu daca exista vreun remediu pentru aceasta "boala", caci la varsta la care o persoana se hotaraste sa-si intemeieze o familie, caracterul ei este deja format, asa ca nu cred ca se mai poate face mare lucru... poate numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Este tare greu si trist,totodata, sa pleci pe drumul casatoriei alaturi de un astfel de om. Cel sincer, chiar daca mai cade in pacat, caci suntem firi neputincioase, slabe, cel putin recunoaste cum stau lucrurile, manifesta dorinta de a se schimba, pe cand cel mincinos, minte nu numai pe cei de langa ei, ci, de cele mai multe ori, chiar pe sine insusi.

O alta mare ispita este lipsa comunicarii dintre cei doi, si aici nu mai dezvolt caci stiti fiecare dintre voi care-i sunt urmarile.

dragii mei eu nu consider ca este o lipsa de respect sa vb despre iubire, dar sa nu confundam milostenia cu iubirea si milostenia e buna dar ea nu este decat prima treapta a iubirii. cu dragoste jenica

un om cu dragoste adevarat nu iti va spune nicodata iata eu te pot ajuta, pt ca smerenia il va impiedica sa recunoasca ca are iubire, dar...el va merge in camera sa si se va ruga pt tine..de multe ori primim acest fel de ajutor chiar daca el nu este vazut..asta nu inseamna ca nu exista...cu dragoste jenica

cel mai greu in iubirea dintre soti cred ca este tocmai pastrarea iubirii adevarate, printre hatisurile si automatismele vietii cotidiene. iar iubirea aproapelui ca pe tine insuti ar trebui sa fie un deziderat oriunde si oricand.

Ce inseamna iubirea atunci cand vrei sa indrepti pe fratele tau? Cum procedeaza acest crestin autentic al carui semn de recunoastere este iubirea atunci cand vrea sa-l ajute pe fratele sau sa fie pe calea cea buna?

Extraordinar de frumos...bravo pentru tot ce ai scris...:)

Sovidiu pentru tine era mesajul de mai sus.sorry ca nu am specificat prima data.

ceea ce omul nu poate indrepra in el insusi si in altii, sa sufere cu Rabdare, pana cand Dzeu va randui altfel. Ai sfatuit odata, de doua ori, pe aproapele si Nu s-a indreptat, Nu-l mai certa ci lasa-l in grija Lui Dzeu. sa invatam sa suferim cu rabdare, gresalele, slabiciunile, patimile de orice fel ale altora, pentru ca tu insuti ai multe asemenea greseli pe care cei din jur ti le rabda...De vreme ce Nu pot schimba ceea ce vreau eu sa schimb in mine cum?? voi putea schimba pe altul? cred ca "toata indreptarea" incepe din .... sufletul nostru. Sa ne purtam sarcina, unul alltuia, pentru ca nimnei nu este fara de greseala, nimeni destul de intelept, nimeni destul de bun, nimeni destul de puternic..Adevarata Indreptare lumineaza in om chiar "OMUL". si apoi daca toti oamenii ar fi desavarsiti CE AM MAI AVEA NOI A PATIMI PENTRU DZEU??
jenica

iubire inseamna fericiea celorlalti este un sentiment inaltator este un izvor nesecat de apa vie pt suflet iubirea inseamna viata cand iubesti simti ca traiesti {si cu bune si cu rele}:)cred ca nu se poate exprima in cuvinte este dincolo de ratiune

Iubire mai inseamna sa-i spui celui bolnav :
"ridica-te ca stau eu in locul tau !".

Daca s-ar putea ce bine ar fi !

maria

Maria, imi amintesti de o poveste adevarata, citita cu multi ani in urma, despre o fata, care statea langa tatal, care suferea de o boala grava si era in criza. Toata lumea se astepta sa moara. Fata a povestit ca in acea noapte a simtit durerile tatalui ei, iar dimineata tatal s-a trezit refacut.
Am citit aceasta istoire la "Povestiri adevarate" si m-a impresionat atunci, ca si acum cuvintele tale, Maria.

Vezi tu anca , ne lipseste credinta ,caci s-a spus :

Toate cate veti cere , sa credeti ca veti lua si va fi voua !

Dar asa cum imi mai spunea cineva si "taria " credintei , este probabil dependenta de pacat .Cu cat esti mai iertat cu atat creste in intensitate .

Si toate de la Dumnezeu !
maria

Ps. mai lasat ca la dentist .Daca nu cautam intai ,nu te intrebam prin MP

Scuze, Maria.
Gasesti cautand predici mp3 si alegi mp3:Conferinte si predici audio mp3 ale duhovnicilor romani
IPS Casian, Pr Ioan Tesu, Pr Aristart Cojocaru, Pr Ioan Bizau, Dr Pavel Chirila, Pr C-tin Coman, Pr Nicolae Tanase, Pr Teofil Paraian, IPS Bartolomeu, Pr Galeriu, Pr Mina Dobzeu, IPS Andrei, IPS Daniel, Pr Sofian Boghiu, Prof Virgil Candea, Pr Arsenie Muscalu, IPS Ioachim Bacauanu, IPS Serafim Joanta, Pr Vasile Mihoc, Pr Emilian Popescu, Pr Emil Jurcan, Pr Ioan Cojan, Pr Ioan Sabau, PS Timotei Seviciu, Pr Calistrat Chifan, Pr Rafael Noica, Pr Nicolae Steinhardt, PS Iustinian Chira, IPS Teofan, IPS Iosif, Ierom. Amfilohie Branza, Maica Siluana Vlad, Pr Iustin Parvu, Pr Seraphim Rose, Pr Damian, Pr Irineu Curtescu, Pr Efrem, Pr Ioan Ica


Scuze pt. mesaj off topic.

Da, Maria, ne lipseste credinta. Dar credinta nu o primim dintr-odata noi oamenii de rand. Pacate avem toti din belsug, dar ne lipseste hotararea de a ne sfinti. Preferam o viata la adapost si atunci si schimbarea produsa in noi e facuta cu incetinitorul. Cand ceea ce stim ca e bine se va suprapune cu faptele noastre, vom asista la o accelerare a transformarilor din noi. Cadem prea des la micile examene pe care ar trebui sa le trecem cu brio, caci nu ne lipseste cunoastere. Ma refer la atata cunoastere de cata avem nevoie pentru a ne indrepta din pacatele noastre.

Daca o luam pe Sf. Maria egipteanca (exemplu la intamplare), din clipa in care a realizat ce pacatre avea, le-a spovedit cu scarba de ele, s-a retras si a dus o viata de sfanta in pustie, de se ridica un metru de la pamant in rugaciune.
Viata sfintilor trebuie sa fie exemplu pentru noi.

Le cunoastem, dar cand e vorba sa schimbam prin fapta ceva din atitudinea noastra, in loc de actiune, gasim scuze ca sa nu facem acest lucru. Iubim prea mult necesitatile trupului nostru ca sa mai avem timp de necesitatile sufletului. Facem prea mult pentru noi si prea putin pentru altul.
Poate daca am impleti in faptele noastre de zi cu zi cele pe care le stim ca ne sunt utile mantuirii, am pune un inceput bun.
De unde stiu asta? In primul rand de la mine...

Avva Agathon zicea:
" Daca as putea gasi un lepros, sa-i dau lui trupul meu si eu sa-l iau pe al lui, as fi tare fericit. Aceasta este iubirea cea desavarsita".

"Mai ziceau despre el ca, venind odata la oras, ca sa-si vanda cosurile, a gasit un strain aruncat pe drumuri, bolnav, care nu avea pe nimeni sa-i poarte de grija. Batranul a inchiriat o camera si a ramas cu el. Din munca mainilor sale platea chiria camerei, iar restul cheltuia pentru nevoile bolnavului. A ramas patru luni de zile, pana cand bolnavul s-a facut bine. Atunci batranul s-a intors in pace la chilia sa."

Iubirea desavarsita genereaza fapte.

adevarat anca, iubirea inseamna sa mori tu ca sa poata trai el. Sa iti pui sufletul din Iubire. Iubirea inseamna sa poti spune iarta, si celui care iti ucide sufetul.
jenica

Iubirea este ultima treapta a desavarsirii. doamne invredniceste-ne sa te iuibim asa cum Tu ne iubesti pe noi. Amin

Bine zis Jenica, si sa incepem prin a arata-o celui mai apropiat de sufletul nostru, ..sotul/sotia dupa care copiii. Sa nu uitam ca ei vin primii pe lista si au multa nevoie de dragoste desi trecem prin momente grele citeodata cind iubirea se duce si nu-ti vine sa crezi pe cine ai linga tine. Nu degeaba Dumnezeu a binecuvintat casnicia si prin ea pe copii. Mintuirea noastra depinde si de aceasta legatura si cum o onoram. Sa lasam iubirea catre alt aproape pina nu ne rezolvam problemele noastre, DE LINGA NOI! Iubirea ca teorie nu inseamna nimic...si se incepe cu ce este mai greu...
Sa uitam de voia noastra, si sa facem voia lui Dumnezeu care stie dinainte ca in orice casnicie APAR PROBLEME, dar ne sfatuieste cu tarie sa TINEM APROAPE, orice ar fi, asa ne curatim de zgura intinaciunii...bine, in afara de probleme cu adevarat grave!

Daca citim a 2. Epistola a Sf. Petru, vedem care sunt virtutile crestine si anume:
5 Pentru aceasta, puneti si din partea voastra toata sarguinta si adaugati la credinta voastra: fapta buna, iar la fapta buna: cunostinta,
6 La cunostinta: infranarea; la infranare: rabdarea; la rabdare: evlavia;
7 La evlavie: iubirea frateasca, iar la iubirea frateasca: dragostea.

Din versetul de mai sus se vede ca e diferenta intre iubirea frateasca si dragoste. Iubirea frateasca o stim: ii iubim pe cei apropiati noua. Dar Domnul Iisus Hristos ridica iubirea la un nivel mai mare, dandu-i noi valente, caci ne invata sa ii iubim si pe cei pe care nu-i stim, si chiar pe vrajmasi. Ce act mai lipsit de egoism decat acela de a-ti iubi vrajmasii ?
Am citit undeva ca dragostea dintre femeie si barbat este neutra si nu se inscrie printre virtuti. Trebuie deci mai mult de atat pentru a primi recunoastere a dragostei noastre.

Da, Anca stiu, dar nu vad cum poti in acelasi timp sa iubesti aproapele si sa ai in casa gilceava, scandal, divort, copiii care-n cotro...situatii asemanatoare cu pierderea unui membru de familie
Eu stiu ca intelegere cu oamenii, iubire frateasca exista si in cazul in care ai probleme personale, de familie,batjocura la servici, acasa, cum multa lume experimenteaza, iar binele care-l faci il faci cu inima grea, singerinda si trebuie sa fii chiar foarte tare pentru a uita ce-i in ograda ta si ai servi cu seninatate pe altii.

Nu dragostea, ci incalcarea legii lui Dumnezeu de a ne iubi aproapele, duce la situatii incurcate, ca cea descrisa de tine. Undeva se ascunde o greseala si pana nu o indrepti, ai iluzia ca faci ceva bun, cand de fapt cladesti pe ceva gresit.
Dumnezeu accepta binele facut si cu inima grea sau chiar fara tragere de inima. Se face ca nu vede unele scaderi ale noastre.

ce inseamna aproapele???

Iubirea fata de oameni este un gest nobil si de aceea trebuie sa fim intelegatori fata de durerile oamenilor . Eu lucrez cu oamenii , cunosc multe tragedii de familie , dar niciodata nu am tratat cu indiferenta pe nimeni . Am ajutat cu ce am putut , intotdeauna am ascultat pe toti care mi se confensau si nu am facut subiect de barfa necazul nimanui .
Oricine ma cunoaste , poate spune acest fapt . Eu sunt o persoana miloasa si lacrimile oamenilor ma fac sa sufar , chiar daca sunt ale celor rai .
Dar cati oameni sunt asa ? La cati le-au pasat de lacrimile mele si de durerea familiei mele ?
Eu ce as putea sa fac in acest moment cand familia mea este doborata de probleme si greutati ? Sa intorc si eu spatele celor care imi solicita ajutorul ? Nu pot face acest lucru , nu imi sta in caracter .
Sa ma rog ! Poate acesta o sa fie primul raspuns venit de la multi oameni de pe acest forum .
Ma rog la Dumnezeu de mic copil si continui sa ma rog , dar greutatile pe pamant sunt rezolvate si cu ajutorul oamenilor ,nu numai cu ajutorul lui Dumnezeu .
Cumva gresesc prin aceasta afirmatie ?
Ca sa poti afirma ca un om este rau , trebuie sa-l cunosti inainte , nu sa iti faci o parere despre el ,la prima vedere .
Nu toti au curajul sa spuna ceea ce gandesc cu adevarat . Minciuna si prefacatoria sunt la loc de cinste azi pe pamant . Oamenii gandesc una si spun alta .
Peste masca nepasari si a rautati unii oameni isi pun masca blandeti si intelegeri pentru a-si ascunde adevarata fata .

Aproapele poate insemna mai multe: in primul rand sufletul nostru, dar si oamenii pe care ii cunoastem; apoi mai inseamna cei aflati in nevoi, carora dandu-le ajutorul necesar pe insusi Iisus Il ajutam.
Dupa cum zice Pr. Teofil Paraian: "Putem sa ne silim sa iubim pe Dumnezeu si pe oameni cat putem noi mai mult si atunci suntem pe calea cea buna, suntem in cuprinsul fericirii, stim sa ne coboram la cel la care trebuie sa ne coboram si stim sa-l ridicam pe cel pe care trebuie sa-l ridicam. Cum se poate face aceasta o stie numai cel ce iubeste.

Sa stiti ca noi cu iubirea fata de aproapele suntem foarte deficitari. Nu stiu cine ar putea zice ca iubeste pe aproapele ca pe sine insusi, ca urmareste binele aproapelui cum urmareste binele propriu. Chiar si in familie, nu totdeauna parintii sau copiii sunt dispusi sa renunte la ceva din partea lor ca sa se simta bine cei din jurul lor.

Bineinteles ca aproapele nostru poate fi cineva si foarte departe de noi spatial dar pe care-l purtam in noi prin iubire. "

aproapele este cel care ne uraste, cel pe care l-am suparat, cel pe care l-am jignit sau ne-a jignit, este cel care ne nereptateste. De vom iubi pe cei care ne iubesc nici un folos duhovnicesc nu vom avea. Eu sunt o fire tare iute, mereu clevetesc, ma supar si tip. Apoi imi pare rau dar, raul a fost facut. de aceea spun cel mai greu este sa iubim cu adevrat pe cel care ne greseste sau caruia ii gresim. E fosrte usor sa iti iubesti sotia sau copii, dar e foarte geru sa iti iubesti soacra sau socrul nu?? Atunci cand sunt nedreptatit atunci vad cata mandrie am in suflet si ma bat cu pumnul in piept ca sunt crestin dar, sunt un biet crestin de duminica.:(

"Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi"(Ioan 15:13).
Si Cine a avut aceasta dragoste?

Si are>>:)

apostolii laurentiu, apostolii si nu numai ei. ci multi altii din lume pe care numai Dzeu ii cunoaste. Sunt sigur ca nu ar cere Dzeu ceva imposibil NU?? dar se ajunge greu acolo trebuie multa multa rugaciune si smerenie

Da, dar inaintea apostolilor cine a avut-o si o are?:)

Dzeu laurentiu prin Fiul Sau!! CEA MAI MARE DOVADA DE IUBIRE:D

D.C. "Eu sunt o fire tare iute, mereu clevetesc, ma supar si tip. Apoi imi pare rau dar, raul a fost facut. de aceea spun cel mai greu este sa iubim cu adevrat pe cel care ne greseste sau caruia ii gresim.

Parintele mi-a spus: noi avem doi paznici buni: dintii si buzele. Inainte sa dam drumul avalansei de cuvinte, sa strangem din dinti si sa punem lacat gurii, si abia dupa ce am rostit o rugaciune pentru cel care ne supara, sa dam raspunsul cu calm si intelepciune. Rugaciunea spusa va avea efect atat asupra celui care ne supara, cat si asupra noastra, a celor care ne rugam, evitand multe conflicte.

daca ar fi fost iubire... multe lucruri rele ar fi fost evitate. Si de ce "iubirea" a devenit doar o notiune abstracta filosofica? Pentru ca omul inca isi preaslaveste partea instinctuala in detrimentul picaturii de divinitate pe care D-zeu a sadit-o in fiecare fiinta umana

ca doar vorba lui Sheicaru:
"Dragostea-i destin stravechi, cu cireshe la urechi
Te iubeshte dulce-amar, n-are vreme de cantar... "

Unde-or fi cireshele de alta data... :dontgetit:???

Ce e iubirea? Cum trebuie sa iubim? Cat de mult ne iubeste Iisus Hristos?
 

Inainte vreme, nimeni nu mă iubise cu adevărat pentru ceea ce sunt. Toti mă „iubeau“ pentru un motiv. Domnisoarele mă „iubeau“ în măsura în care socoteau că am un chip sau un corp frumos. Dar dacă în urma unui accident m-as fi ales cu vreo invaliditate, oare n-as fi rămas aceeasi persoană? Totusi, nici una dintre ele n-ar fi rămas lângă mine. Nici una nu mă iubea adevărat. Nici una nu iubea acel miez adânc al fiintei mele, cu alte cuvinte - pe mine însumi. Nici una dintre ele nu cultiva o relatie cu mine, ci numai cu trupul meu.

Prietenii de ce mă iubeau? Pentru minte, pentru idei, pentru sarm, pentru cunostinte? Dacă nu eram la Universitate, n-as fi rămas aceeasi persoană? Dacă mă loveam la cap si mi se îngreuia mintea, n-as fi fost acelasi? Cine m-ar fi iubit atunci? Nimeni.

Nici chiar dragostea părintilor mei nu se arăta a fi una cu totul curată. Era umbrită de niste asteptări, de anumite dorinte de răsplată în viitor. Dincolo de dragostea firească, mă iubeau si pentru o seamă de motive precise. Pentru că eram inteligent, pentru că eram un elev bun, pentru că urma să-i îngrijesc la bătrânete.

Dar nu exista nimeni care să mă iubească pentru ceea ce eram? Curat, fără nici un interes, fără să astepte vreo oarecare răsplată? Nu avea importantă dacă eram destept sau prost, frumos sau urât, bun sau rău. în spatele tuturor acestor lucruri superficiale existam eu, sinele meu adevărat. Voiam ca cineva să mă iubească pur si simplu, numai pentru că existam. Să iubească miezul adânc al fiintei mele, nu fardurile sociale.

Am început asadar să mă dispensez de toate aceste „podoabe“. Mai întâi hainele. Am început să mă îmbrac urât, fără gust. Prietenii au fost repede dezamăgiti, nu putini dintre ei s-au mâniat chiar de această schimbare si s-au îndepărtat de mine.

Am realizat cu uimire cât de false si de superficiale erau relatiile mele cu cei din jur. Chiar si cei mai apropiati prieteni ai mei începuseră să se poticnească. Eram însă hotărât să merg până la capăt. Să arunc de pe mine, să mă eliberez de orice lucru superficial, mincinos. Să mă dezgolesc cu desăvârsire pe mine însumi, până la a rămâne fiinta curată, pură.

Doar atunci as fi cunoscut cine sunt aceia care mă percep real si profund: cei care ar fi continuat să rămână alături de mine numai si numai pentru ceea ce sunt.

Ei bine, n-a rămas nimeni... M-am aflat absolut singur. Intr-o solitudine fiintială. Nimeni nu m-a urmat în profunzime. Detectasem centrul fiintei mele, miezul sinelui meu, dar... rămăsesem singur. Mi-ar fi fost usor să mă întorc la o viată superficială. Stiam să joc aceste roluri de mic copil. Puteam juca din nou rolul îndrăgostitului, al prietenului, al fiului. Dar nu voiam. O dată ce descoperisem centrul fiintei mele, intentionam să mă ocup de mine însumi. Voiam să îmi cunosc sinele. Calamitatea falsei constiinte de sine îmi produsese suferintă. Această suferintă a distrus falsul idol frumos pe care îl făurisem înlăuntrul meu.

Suferinta se dovedea un bisturiu ascutit. Tăia adânc si îmi despărtea carnea de oase. Falsul de adevăr. Exista în interiorul meu multă minciună care trebuia expulzată. Chirurgul era hotărât. Operatia trebuia să aibă loc. In caz contrar, nu exista nici o sansă de salvare. Durerea era focul care mistuia minciunile.

In acea vreme am trecut printr-o mare durere. Sufeream mult si profund. Simteam oasele zdrobindu-mi-se. Sufletul îmi rămăsese încremenit si terifiat. îmi simteam mintea gata să se spargă în mii de bucătele. întâmpinam mari dificultăti în a-mi păstra facultatea de a rationa. Nu puteam dormi... Mi-era teamă să mă culc. îndată ce mă răpea putin somnul si îmi slăbea controlul ratiunii asupra simtirii, atunci din sufletul meu, ca dintr-o imensă rană însângerată, se revărsa deodată un râu de cumplită durere, amenintând să-mi dizolve întreaga fiintă. Mă trezeam speriat, silindu-mă să-mi stăpânesc grozava durere. Mă temeam că, neputând rezista suferintei, înnebunirea va fi un proces inevitabil.

Făceam eforturi intense si perseverente de a-mi explica această durere. Mă străduiam să aflu cauza ei. Era oare lipsa iubirii, a adevărului? Viata mea desartă? Căutam cu zbucium arzător răspunsul. Să existe oare iubire adevărată în lume? Nu cumva căutam imposibilul?

Am mers la părintele Paisie si mi-am deschis înaintea lui adâncurile inimii. Asteptam cu agonie răspunsul. Atunci mi-a spus:

„Omul merită să fie iubit numai pentru că este chipul lui Dumnezeu. Nu are importantă nici dacă este bun sau rău, virtuos sau păcătos. -Omul merită să fie iubit pentru ceea ce este. Hristos a iubit si S-a jertfit pentru oameni păcătosi, destrăbălati: N-am venit să chem pe cei drepti, ci pe cei păcătosi la pocăintă (Marcu 2, 17). în acest fel trebuie să-i iubim pe toti, fără deosebire. Asa precum soarele răsare pentru toti, inteligenti si prosti, buni si răi, frumosi si urâti, astfel si iubirea noastră trebuie să fie ca si iubirea lui Dumnezeu, care seamănă cu soarele si se îndreaptă fără deosebire către toate făpturile Sale“.

Am găsit alinare. Cel putin era cineva de acord cu mine. Cineva mă întelegea... Ce mângâiere! Acest cineva era părintele Paisie.

M-am întors acasă. Durerea... durerea, însă! Câteodată nu rezistam si mă trezeam noaptea plângând. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!“. Un strigăt mut iesea din lăuntrul meu. Numai atât: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!“. Mă izbeam cu capul de pernă, cufundat într-o căintă adâncă. Pe toate le făcusem atât de gresit, atât de strâmb... în aceste nopti înfricosătoare luptam deznădăjduit pentru întreaga mea viată.

S-a întâmplat într-o seară. Eram singur în apartament. Mă rugam, când am simtit că Se apropie de mine. Nevăzut, dar atât de prezent. Imaterial, dar atotputernic. De neajuns, dar atât de aproape.

S-a atins de mine, dar nu la suprafată, ci în adâncul meu. Până la marginea fiintei mele. M-a umplut, S-a revărsat în mine. S-a unit cu mine atât de strâns, încât am devenit una. Nimic nu se poate uni atât de mult cu altceva. M-a îmbătat. Ardeam ca focul. Trupul îmi era o adevărată văpaie. Voiam să mă deschid cu desăvârsire. Nici un colt al sufletului să nu-mi rămână ascuns. Oricât de urât si de murdar ar fi fost. Voiam ca toate să fie cunoscute si vădite. Mărturiseam si îmi dezveleam toate cele strâmbe si murdare, toate răutătile mele... Doream cu ardoare să viziteze fiecare colt al sufletului meu. Pe de altă parte, mă simteam atât de nevrednic, atât de nepotrivit să coexist cu El. Am căzut cu fata la pământ. Voiam să mă mistui în beton...

Era o Iubire uriasă, necuprinsă. Venea de pretutindeni. Din nemărginit. Ea le tinea pe toate. Era puterea care tine totul. Toate îsi luau puterea existentei din această Iubire. Toate îsi perpetuau existenta datorită ei.

Voiam să încetez să mai trăiesc. Voiam să mă pierd, să mă dizolv. Nu îndrăzneam să exist si să mă unesc cu ea. Eram nemiscat. Ea se apropia de mine. Izvorând din Cel ce există dintotdeauna, această Iubire se răspândea către toti, străbătând toate.

La această Iubire se răspunde numai cu o iubire identică. Nimic mai putin. Trebuie să vrem, să îndrăznim să iubim în acelasi mod. Numai acest lucru este vrednic de El, de Izvorul Iubirii, de Hristos.

Tocmai pentru că mă iubea, mă lăsa să mă apropii de El, si mă curăta, mă tămăduia desăvârsit de toate durerile si rănile.

Mă trăgea lin, statornic, sigur, din întuneric la lumină, din mizerie la curătie, din nefiintă la fiintă. îmi dăruia o existentă mai intensă, mai adevărată, mai vie. Nu pentru că avea nevoie de mine, ci pentru că era Iubire.

Nu numai că mă iubea... Era însăsi Iubirea.

Mă cuprinde acelasi sentiment al neputintei de a exprima cele inexprimabile. Cât timp a durat? Nu stiu. Noaptea a început, tot noaptea s-a terminat. Ce influentă a avut asupra mea? Mi-a vindecat durerea, mi-a întărit mintea, a făcut să dispară primejdia, a răspuns tuturor frământărilor si căutărilor mele. Am aflat chiar infinit mai mult. Mi-a dăruit o cunoastere trăită, sigură, inalienabilă. Influenta ei continuă până astăzi.

Am cunoscut asadar că firea omenească, fiecare dintre noi, are prin conlucrarea lui Dumnezeu putinta de a naste în inima sa o astfel de iubire. Dacă o face, se preschimbă ontologic, se îndumnezeieste!

Putini o fac într-adevăr. Dar tuturor le stă în putere. Noi, cei multi, ne lenevim, ne temem, ne preocupăm de lucruri neînsemnate. Suntem deplin vinovati pentru o asemenea atitudine.

Aceasta este dragostea duhovnicească pe care o naste Duhul Sfânt în sufletul omului. Aceasta îl face pe om părtas dumnezeiestii firi (II Petru 1, 4).

Această Iubire este nesfârsit mai înaltă decât oricare iubire omenească. Iubirea maternă este neînsemnată în fata ei. Această Iubire este atotputernică. Nimic nu-i poate sta împotrivă. Această Iubire înfrânge moartea, biruieste legile firii. Această Iubire este cea care a pus lege tuturor lucrurilor, este taina totului: ...pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8).

Părintele Paisie avea înlăuntrul său o astfel de iubire pentru toti oamenii, pentru toate făpturile, pentru întreaga creatie. In acest fel mă iubea si pe mine. Această iubire a sa a devenit suportul vietii mele. Pe această iubire mă voi sprijini până la moarte. Pe ea m-am putut sprijini când eram în India. Atâta vreme cât există cineva care îl iubeste în acest chip, de ce să se teamă omul? Numai de sine însusi, poate.

Câteodată bătrânul obisnuia să „blesteme“ râzând: „Să vă ardă Dumnezeu cu iubirea Lui!“. Multi o întelegeau metaforic. Eu cunosteam că se exprimă cu maximă rigoare. Rugăciunea sa mi-a dăruit si această experientă.

Si, dacă eu am smuls această experientă din mila lui Dumnezeu, pentru rugăciunile bătrânului Paisie, deoarece aveam nevoie de ea ca să rămân în viată, au existat, însă, există si vor exista oameni care au dobândit această culme a culmilor prin lupte personale, prin vrednicia lor personală.