Se numeste manipulare,insa nu e cazul sa te condamni atat,toti mintim si manipulam mai mult sau mai putin constient,pacat devine atunci cand ajungi sa faci cuiva rau prin asta: unei alte persoane sau tie insuti,iar in cazul de fata nu vad unde este raul facut.

PS:Apropo de prezenta sau lipsa cuvintelor: exista si minciuna prin omisiune,cand stii adevarul,insa il ascunzi...tot minciuna se numeste.

Este, evident, o minciună, cel puţin în intenţie. Întrebarea este dacă e păcat sau nu e păcat. Dacă interlocutorul respectiv era în drept să cunoască adevărul, de exemplu era un angajator la un interviu de angajare, atunci este păcat. Dacă interlocutorul nu era în drept să ştie adevărul, de exemplu era băcanul din colţ, atunci nu este păcat.
Părerea mea.

Parintii induhovniciti ne invata ca atunci cand vorba noastra este cu dublu inteles, ambigua, neclara, duala, care lasa intelegere si de da si de nu si care este facuta cu buna stiinta se numeste viclenie. Acesta este un pacat ce izvoraste tot din mandrie.

Astazi oamenii au dus viclenia la rang de arta. Si foarte multi sunt maestrii in a-si ascunde interiorul sau, cu toate gandurile , de cei cu care interactioneaza.

In cazul acesta strict dat de tine este asa: ai fost intrebat daca lucrezi, nu ai vrut sa stie ca tu lucrezi si ai raspuns ambiguu ca sa lasi impresia ca nu dar sa nici nu minti pe de-a dreptul . In gandul tau este gandita minciuna dar exxprimata exterior ambiguu. Acum mai este un pacat pe care nu il sesizezi. Sesizarea pacatelor la un moment dat tine de finetea mintii care numai un om induhovnicit o poate dobandi.
Motivul pentru care nu ai vrut sa stie ca lucrezi si care te-a facut sa nu vrei sa stie si deci sa minti. Daca ti-a fost teama ca va avea o repercusiune negativa viitorului tau, inseamna ca nu ai incredere suficienta in Dumnezeu si nu primesti totul dand Slava lui Dumnezeu.

Dintr-un pacat intotdeauna izvorasc mai multe pacate. Si toate au o radacina. Noi trebuie sa starpim radacina cu ajutorul lui Dumnezeu.

@dobrin7m
 

Da,ai perfecta dreptate ca viclenia este ridicata la rang de arta sau calitate iar cat priveste omiterea dezvaluirii unor sentimente sau detalii personale nu stiu daca neaparat intra la pacat.

Uite iti dau un exemplu,sunt destule persoane cu care interactionez,fara a fi neaparat cunoscuti apropiati care te intreaba fel de fel de chestii personale...lumea este imprevizibila,o sinceritate asa prosteasca te poate costa viata,in unele cazuri.
De exemplu iti permiti sa-i raspunzi unui sofer de taxi care opreste in fata casei tale si te intreaba"locuiesti aici singur sau cu familia??"Normal ca daca locuiesti singur nu-i dai pontul!
Se numeste aparare contra invaziei spatiului intim.
Oricum,am da-o uneori trebuie sa denaturam adevarul chiar pt apararea noastra sau a vietii altora,eu de exemplu nu-mi permit sa spun adevarul in unele chestii cand sunt intrebata chiar cu nerusinare de persoane pe care nici nu le cunosc!


Pana la urma de ce le trebuie oamenilor sa toace vorbe?De ce se intereseaza de detalii intime?Crezi ca le pasa cumva?Nici vorba,vor sa barfeasca cu altii cine stie ce detalii picante le-ar pica in mana.Asa un fel de schimburi de barfa,zi-mi tu ce ai aflat despre X ca am niste bombe despre Y...

"Da al vostru sa fie da iar nu - nu". Nu imi mai amintesc exact unde scrie dar poate ma ajuta cineva...

Daca am trai dupa voia lui Dumnezeu si daca ne-am lasa viata in mainile Domnului, daca am avea incredere totala in Dumnezeu atunci am stii ca absolut in orice siuatie am ajunge Dumnezeu este ocrotitorul perfect.

Parintele meu mi-a povestit ca intr-o dimineata si-a gasit masina fara nici o roata. Atunci a rugat pe Dumnezeu sa nu ii pedepseaca pe faptasi insa sa vada si sa plece ochii catre necazul lui si sa il scoata cum voieste El din aceasta intamplare nefericita.
La o saptamana s-a trezit cu hotul la usa lui, venise sa ii restituie rotile masinii si sa il roage sa il ierte pentru fapta comisa.

Cum comentăm?
 

Ieş1, 15-20:
15.Ba, regele Egiptului a poruncit moaşelor evreieşti, care se numeau: una Şifra şi alta Pua, 16.Şi le-a zis: "Când moşiţi la evreice, să luaţi seama când nasc: de va fi băiat, să-l omorâţi, iar de va fi fată, să o cruţaţi!" 17.Moaşele însă s-au temut de Dumnezeu şi n-au făcut cum le poruncise regele Egiptului, ci au lăsat şi pe băieţi să trăiască. 18.Atunci a chemat regele Egiptului pe moaşe şi le-a zis: "pentru ce aţi făcut aşa şi aţi lăsat să trăiască şi copiii de parte bărbătească?" 19.Iar moaşele au răspuns lui Faraon: "Femeile evreice nu sunt ca egiptencele, ci ele sunt voinice şi nasc până nu vin moaşele la ele". 20.De aceea Dumnezeu a făcut bine moaşelor, iar poporul lui Israel se înmulţea şi se întărea mereu.

Exact, o remarcă foarte pertinentă şi necesară pentru clarificarea unei posibile nelămuriri în privinţa celei de-a noua Fericiri.
Mai clar se înţelege sensul, dacă schimbăm puţin topica:
"Fericiţi veţi fi când, din pricina Mea, vă vor ocărâ şi vă vor prigoni şi minţind vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră".
Se referă, în mod clar, la calomniile formulate la adresa creştinilor, DIN PRICINA credinţei lor în Hristos.
Doamne ajută!

Deci Dumnezeu a considerat ca minciuna moaselor a fost buna pt ca au mintit pentru a salva vieti umane,mai este o pilda in Pateric cand un om face o crima si un parinte le zice soldatilor ca el a omorat ca sa-l scape pe om de moarte...

Da, aşa înţeleg şi eu pasajul.
L-am postat, însă, mai ales pentru unii dintre colegii noştri de forum, care consideră că rostirea unui neadevăr ar fi imorală în orice împrejurare, chiar dacă fapta are drept scop salvarea unei vieţi.
Să nu uităm că morala creştină e nu doar deontologică, ci şi (mai ales) teleologică.
Dacă Izvorul veşnic şi ipostatic al iubirii şi al adevărului este Acelaşi (cf. In14, 6 comp. I In4, 8), atunci a evita afirmarea unei realităţi în numele şi cu scopul împlinirii dragostei nu ne situează nicicum în afara adevărului.
Într-un asemenea caz, nu trădăm Adevărul, ci doar o parte a realităţii.
P. S. Evident, nu pledez pentru minciună, ci am în vedere atitudinea pe care se cuvine să o asumăm în anumite situaţii critice şi doar în relaţia cu cei care ne-ar chestiona cu scopul de a le face rău semenilor noştri.
Am în vedere, mai exact, situaţii de tipul celor date ca exemplu de N.Priceputu şi Erethorn în paginile anterioare ale topic-ului, sau situaţii similare celei din pasajul biblic pe care l-am postat mai sus.
Doar în astfel de situaţii, evitarea adevărului (prin omisiune sau, dacă e necesar, chiar prin rostirea unui neadevăr) este, în opinia mea, nu doar îngăduită, ci şi corectă şi recomandabilă din punct de vedere moral.
De fapt, dacă mă gândesc bine, atunci când există doar două alternative - trădarea semenilor sau nesinceritatea faţă de adversari (chiar manipularea acestora) -, atunci minciunea poate deveni singura soluţie acceptabilă din punct de vedere moral.
Greşesc, oare?...

Încă un pasaj biblic care susţine ideea... discernământului duhovnicesc în privinţa s
 

Ios2, 1-23:
1.Atunci Iosua, fiul lui Navi, a trimis în taină din Sitim doi tineri să iscodească ţara şi a zis: "Duceţi-vă şi cercetaţi ţara şi mai ales Ierihonul!" Şi s-au dus cei doi tineri şi, ajungând la Ierihon, au intrat în casa unei desfrânate, al cărei nume era Rahab, şi au rămas să se odihnească acolo. 2.Şi s-a dat de ştire regelui Ierihonului: "Iată, nişte oameni din fiii lui Israel au venit aici în noaptea aceasta, ca să iscodească ţara!" 3.Iar regele Ierihonului a trimis la Rahab să i se spună: "Scoate pe oamenii care au intrat în casa ta, în noaptea aceasta, că au venit să iscodească ţara". 4.Femeia însă, luând pe cei doi oameni, i-a ascuns şi a zis: "Adevărat, au venit la mine nişte oameni, 5.Dar în amurg, când se închideau porţile, bărbaţii au plecat şi nu ştiu unde s-au dus. Alergaţi după ei şi-i veţi ajunge". 6.Apoi ea a suit pe cei doi oameni pe acoperiş şi i-a ascuns în nişte fuioare de în ce se aflau pe acoperişul casei ei. 7.Iar trimişii regelui au alergat după ei pe drumul cel către Iordan, până la vad, şi porţile s-au închis îndată ce au ieşit cei ce urmăreau pe iscoade. 8.Înainte însă de a adormi iscoadele femeia s-a suit la dânşii pe acoperiş, 9.Şi le-a zis: "Ştiu că Domnul v-a dat vouă pământul acesta, căci frica voastră a căzut asupra noastră şi toţi locuitorii pământului acestuia au frică de voi, 10.Pentru că am auzit noi cum a secat Domnul Dumnezeu înaintea voastră Marea Roşie, când ah ieşit din Egipt, şi câte aţi făcut voi cu cei doi regi ai Amoreilor peste Iordan, cu Sihon şi cu Og, pe care i-aţi pierdut. 11.Când am auzit noi de acestea, ne-a slăbit inima şi în nici unul din noi n-a mai rămas bărbăţie în faţa voastră, căci Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeu în cer sus şi pe pământ jos. 12.Acum dar juraţi-mi pe Domnul Dumnezeul vostru că, precum am făcut eu milă cu voi, veţi face şi voi milă cu casa tatălui meu şi daţi-mi semn de nădejde, 13.Că veţi lăsa cu viaţă pe tatăl meu, pe mama mea, pe fraţii mei, pe surorile mele, toată casa mea şi veţi izbăvi sufletul meu de la moarte". 14.Iar oamenii aceia au zis către dânsa: "Sufletul nostru îl vom pune pentru voi". Şi ea a zis: "Când Domnul vă va da cetatea aceasta, să faceţi cu mine milă şi dreptate". 15.Apoi le-a dat drumul cu o frânghie pe fereastră, căci casa ei era în zidul cetăţii şi ea locuia chiar deasupra zidului. 16.Şi le-a zis: "Duceţi-vă în munte, ca să nu vă întâlniţi cu cei ce vă urmăresc şi staţi acolo ascunşi trei zile, până se vor întoarce cei ce vă urmăresc şi apoi vă veţi duce în drumul vostru". 17.Iar oamenii aceia au zis către dânsa: "De nu vei face cum îţi vom zice, vom fi slobozi de acest jurământ al tău: 18.Iată, când vom intra noi în cetate pe partea aceasta, tu să pui semn această funie roşie la fereastra pe care ne-ai slobozit, iar pe tatăl tău, pe mama ta, pe fraţii tăi şi pe toţi cei din familia tatălui tău să-i aduni în casa ta. 19.Şi de va ieşi cineva afară pe uşa casei tale, sângele aceluia să fie asupra capului lui, şi noi vom fi slobozi de acest jurământ al tău; iar cine va fi cu tine în casa ta, sângele aceluia să fie asupra capului nostru, de se va atinge de el mâna cuiva. 20.Dacă însă ne va năpăstui cineva şi va descoperi fapta noastră, atunci vom fi slobozi de acest jurământ al tău". 21.Şi ea le-a zis: "Să fie cum ai grăit!" Apoi le-a dat drumul şi s-au dus, iar ea a legat la fereastră funia cea roşie. 22.Ducându-se oamenii aceia şi ajungând în munte, au aşteptat acolo trei zile, până ce s-au întors cei ce-i urmăreau, care-i căutaseră pe toate drumurile şi nu-i găsiră. 23.Întorcându-se apoi, cei doi tineri s-au coborât din munte, au trecut Iordanul şi au venit la Iosua, fiul lui Navi, şi i-au povestit tot ce se întâmplase cu ei,

A se compara cu textele nou-testamentare:
Evr11, 31;
Iac2, 25.

"La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe cei trimişi şi i-a scos afară, pe altă cale?" [Iac2, 25.]

"Prin credinţă Rahav, desfrânata, fiindcă primise cu pace iscoadele, n-a pierit împreună cu cei neascultători." [ Evr 11, 31;]

-adica a facut bine ca nu i-a predat soldatilor,a mintit ca sa-i scape de moarte

Vă mulţumesc pentru postarea versetelor. :) Eu doar le indicasem, dar este mult mai bine aşa.
Doamne ajută!

O altă situaţie în care este discutabil dacă minciuna poate fi îngăduită din punct de vedere moral:
cazul în care o persoană suferă de o boală incurabilă, iar cei apropiaţi iau decizia de a-i ascunde realitatea, pentru a o proteja măcar de o suferinţă psihică inutilă.
Personal consider că, inclusiv în această situaţie, minciuna nu este păcat, din motivul menţionat mai sus: este aleasă ca alternativă la afirmarea unui fapt real, dar prea dureros pentru a putea fi spus în mod direct.
Ce ar fi, oare, preferabil pentru o persoană aflată în faza terminală a unei boli cumplite: să moară "bine informată" asupra stării sale de sănătate, sau să închidă ochii păstrând speranţa că mai are, încă, o şansă de vindecare?...
Pe de altă parte, în rugăciunile noastre liturgice, Îi cerem Domnului izbăvirea de "moarte năpraznică".
Atunci, ar fi, oare, mai bine, din punct de vedere spiritual, ca persoana în cauză să ştie că se va muta la cele veşnice, pentru a se putea pregăti?...
Discutabil... Pare aici o problemă inclusiv de... bioetică, într-un anumit sens.
Tot în slujbele liturgice, într-o minunată ectenie, cerem lui Dumnezeu "sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace".
"Fără durere"...
În noţiunea de "durere" este inclusă, oare, doar suferinţa trupului?
Sau ne rugăm lui Dumnezeu şi pentru a ne feri de suferinţa psihică inerentă conştientizării unei asemenea realităţi?...
"În pace", spunem!
Nu în panică, ci "în pace"...
De aceea, tind să cred că ascunderea adevărului (de fapt, a realităţii), într-o astfel de situaţie, este morală: se sacrifică un principiu, o idee, o normă, cu scopul protejării unei persoane; se renunţă la literă, în favoarea urmării duhului. Şi bine ştim că "mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenul său" (In14, 13).
"Moarte năpraznică"... Sintagma n-ar putea fi, oare, interpretată în sensul de "moarte în stare de nepregătire", nu neapărat "moarte rapidă, neaşteptată"?
Pentru un creştin trăitor în neîncetată comuniune cu Domnul, niciodată moartea, trecerea din lumea aceasta către Tatăl (indiferent dacă se produce în mod subit, sau în urma unei suferinţe şi agonii îndelungate), nu va fi niciodată "năpraznică", fiindcă un astfel de credincios viază, oricum, cu gândul şi inima întru cele de sus (cf. Col2, 1-4).
Care este opinia dvs în această privinţă?

Doamne ajută!
Cred că Mântuitorul Hristos ne cere, aşa cum au mai scris şi alţi participanţi la dezbatere, să fim discreţi, smeriţi cu faptele noastre bune, netrâmbiţându-le în public.
Mă îndoiesc că Domnul Hristos ne-ar fi cerut să ţinem ascunse faptele noastre bune cu orice preţ (chiar cu preţul încălcării unei porunci, deci cu preţul rostirii unei minciuni), ca şi cum acestea ar fi secrete. :)
În Mt6, 1, Domnul ne explică: "luaţi seama ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor CA SĂ FIŢI VĂZUŢI DE EI".
Observaţi propoziţia circumstanţială finală "ca să fiţi văzuţi de ei"?
Cu alte cuvinte, scopul faptelor noastre bune să nu fie construirea unei minunate imagini despre noi înşine în societate, căci "dacă am plăcea oamenilor, n-am mai fi robi ai lui Hristos" (Gal1, 10), , ci dragostea pentru Dumnezeu şi faţă de semeni.
Tocmai de aceea, ni se cere să le ascundem: cu scopul exercitării smereniei, iar nu pentru că, în clipa în care cineva ar afla despre o faptă bună de-a noastră, gata, ne-am pierde răsplata. :)
Tot Domnul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă să-L mărturisim în faţa oamenilor (Mt10, 32; Lc12, 8 ş. a.), iar mărturisirea pentru Hristos se realizează nu doar prin cuvinte, ci şi (mai ales!) prin fapte.
Dacă dorinţa noastră de a ascunde o faptă bună are drept izvor lăuntric smerenia şi urmăreşte scopul întăririi în această virtute, atunci intenţia noastră e binecuvântată de Dumnezeu.
Dacă, însă, aceeaşi intenţie porneşte din ruşinea de a-L mărturisi pe Hristos... devine preferabil să strigăm cât ne ţin puterile că am săvârşit acea faptă, pentru a învinge în noi, fără milă, tendinţa ruşinoasă şi laşă de a ne ruşina de Domnul.
"Dumnezeu nu judecă fapta, ci intenţia" - ne învaţă Sfinţii noştri Părinţi.
De aceea, cred că, smerindu-ne pentru faptele noastre bune, urmând discreţia lui Hristos (Care, de câte ori săvârşea o minune, evita să fie văzut şi chiar le poruncea celor vindecaţi să nu spună nimănui), avem, totodată, datoria exercitării discernământului duhovnicesc (dreapta socotinţă), pentru a împlini, cu la fel de multă râvnă, îndemnul Aceluiaşi Învăţător suprem: "aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei, VĂZÂND FAPTELE VOASTRE CELE BUNE", să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Mt5, 16).
Să vadă oamenii faptele noastre cele bune, nu din laudele noastre (să nu fie!), ci faptele să fie atât de multe, atât de autentic creştineşti, încât să atragă atenţia fără voia noastră,
iar unicul nostru scop să fie, în orice faptă creştinească pe care o săvârşim,
NU SLAVA DEŞARTĂ, ci IUBIREA!
Domnul fie lăudat!