Frumos spus!

Doamne ajută!
 

Deși știu că e pericol mare și nu sunt deloc îndreptățită să vorbesc din scripturi [pe care abia le cunosc - nota bene],
nu pot decât să-ți răspund cu un alt verset :
"Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi." (Matei 7, 6)

Desigur, nu trebuie luat ad litteram și nici ca un afront personal.

spațiul virtual e probabil de vină
 

ai înțeles greșit, mai citește o dată!

Am recitit cu mare atenție și 2+2 fac tot 4. Acuma nici n-aș vrea să continui o polemică pe tema asta. Individualismul și izolaționismul fac ravagii în Biserică, o transformă într-o instituție foarte asemănătoare oricărei forme de expresie religioasă din afara ei.

N-am recomandat nimănui să se spovedească aici, ci doar să vorbească ceva mai mult din experiența proprie, atâta cât permite pudoarea fiecăruia.

@mihailc,e frumoasa tema topicului,esti de admirat pt rabdarea pe care o ai sa raspunzi fiecaruia ,eu am fost putin rautacioasa,imi cer scuze!

ai primit intr-adevar niste marturii foarte edificatoare,multe de iubiri neimpartasite sau de casatorii unde nu poti sa afirmi cu tarie ca dupa o perioada mai lunga de convietuire mai ramane ceva din "iubirea" de la inceput,n-am vazut,nu mi-a fost dat sa vad exemple pozitive de casatorii cu experiente numai luminoase,am vazut cupluri crestine obosite de griji,de probleme ,nestatorinici,nesiguri pe dragostea lor

pot sa afirm ca literatura romantica,filmele,teatrul,obsesia pt frumusetea fizica si pt fericirea individuala face multe victime care se declara invinse cu usurinta da,are dreptatate ,unii suntem produsul acestor plasmuiri ale imaginatiei,eu sunt

Eu am o problema cu urmatoarea afirmatie "o credință alienată nu mai irigă (...) nădejdea și dragostea". Consider ca Dragostea este mai mare si le iriga pe cele doua, insa nu am spus-o eu. Va dau citatul, dezvoltat un picut mai mult. Ultima propozitie este esentiala. :)

Fragment din cartea Parintelui Savatie Baştovoi, Fuga spre cîmpul cu ciori. Amintiri dintr-o copilărie ateistă, Editura Cathisma, 2012:
“A zice unui om “te iubesc” înseamnă a-i zice că vrei ca el să nu moară niciodată. Sigur că fiecare dintre noi doreşte ca morţii săi să se mântuiască. În această dorinţă oamenii exagerează mult calităţile celor plecaţi, iar defectele aproape că nici nu le mai văd. Dar cine ştie, poate că această vedere este cea adevărată? Poate că dragostea are dreptul să exagereze binele şi să nesocotească răul? Poate că tocmai această dorinţă Îl face pe Dumnezeu să răspundă potrivit dragostei noastre, şi nu potrivit păcatelor? Dacă este aşa, atunci şi moartea are rostul ei. Rostul morţii este acela de a ne aduce aminte că nu am iubit îndeajuns.
(…) Credinţa este ceea ce îl face frumos pe om. Credinţa nu este capacitatea de a crede, căci toţi oamenii, până şi animalele, cred într-o lege a naturii. Credinţa este un instinct, ca şi foamea. Chiar şi pentru a mânca este nevoie să crezi că ceea ce mănânci este bun şi nu-ţi poate dăuna. Însă credinţa depăşeşte condiţia de instinct abia atunci când este împreunată cu dragostea. De aceea este uşor să crezi în lucrurile imediate, dar este greu să crezi în Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu este condiţionată de iubire. Dragostea se regăseşte doar în dragoste. O inimă iubitoare nu poate citi Evanghelia fără să creadă, deoarece se regăseşte pe sine ca într-o oglindă. Dumnezeu, fiind iubire, se descoperă celor ce iubesc. Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred.”

AUTÍSM s. n. tulburare psihică prin ruperea contactului cu realitatea exterioară. (< fr. autisme)

NU cred că pentru asta am pledat. End of story.

AUTÍSM s. n. Stare patologică manifestată prin ruperea legăturilor psihice cu lumea exterioară și intensa trăire a vieții interioare.

Dacă analizezi etimologia cuvântului, ai să observi că se pretează la sensuri figurate, iar patologia are și o prelungire duhovnicească.

Ai pledat pentru blocarea împărtășirii experiențelor noastre celorlați, invocând motive ce n-au nicio legătură cu credința ortodoxă, ba chiar se opun acesteia. What story?

Foarte binevenită completarea, doar că eu n-am mai ieșit din contextul de acolo, preferând să sugerez prin expresia ”treimea virtuțiilor cardinale” natura relațiilor dintre ele. E adevărat că ele se irigă întreolaltă concentrându-se desăvârșit în dragoste.
”Credința irigă dragostea ” se referă la modul cum Crezul, de pildă, sau altă învățătură vie a Bisericii, întăresc credința și, prin ea, pe celelalte două. Aceasta este doar una din sursele de alimentare, fără îndoială există nenumărate stimulente pentru trezirea dragostei din latență, de la harul divin și până la gingășia unei flori. Dar odată deșteptată, dragostea autentică (ca trecere de la chip la asemănare) ridică la putere toate virtuțiile posibile, ca un amplificator infinit a toate cele bineplăcute Domnului.
Fragmentul din părintele Savatie aruncă plasa la adânc și se încheie cu o expresie care rezumă profund identitatea creștinului pravoslavnic.

Greșești în continuare (și eu, pe urmele tale). Ți-am dat o simplă explicație pentru feed-back-ul forumiștilor care nu se ridica la nivelul așteptărilor tale (ulterior ai specificat că, de fapt, nu asta ai vrut să transmiți). Povestea care n-a existat niciodată în realitate. O zi bună!

da,exista fericire si impinire cu adevarat daca cei doi sunt practicantisi pentru ei pe primul plan este Dumnezeu!daca ambii stiu ce au de facut ca sufletele lor sa se curateasca.

Puteti sa dezvoltati putin...sa dati ceva exemple practice,asta ca sa putem intelege cum se intampla asta in plan real?

Iubind pe celalalt prin (gandul si inima la) Domnul.
De curind experienta unei dureri ca urmare a multor asteptari spulberate de comportamentul persoanei iubite. Ce aveam de facut? Prin Mila Domnului am cautat sa imi asum pierderea, sa vad in mine si in pacatele mele caile spre propria nefericire. Si vazind acestea, facind asadar putina pocainta cu sufletul inaintea Domnului, atat cat poate unul ca mine, treptat s-a ridicat tot mai frumoasa dragostea mea. Si nu mai am nimic sa-i reprosez, durerea mea egofilica a trecut, Domnul fie laudat pentru mare Mila Lui!
Cred ca experienta fericita a iubirii, ontopic, trece prin pocainta si linistea care ii urmeaza.
Corabia acestora ne duce la limanul frumusetii. A frumusetii aproapelui, a Frumusetii lui Dumnezeu.

Slava lui Dumnezeu!

Comuniunea si iubirea cer cat mai multe lucruri in comun !
Cand vointa celor doi soti este una si aceeasi, atunci Cununia nu poate fi rupta de nimic din afara.
Cununia se rupe numai din interior, cand, prin mandrie si egoism, vointele celor doi se despart.

Credinta, alimentatia, sexualitatea, activitatile trebuie sa cunoasca diferente cat mai mici.
Orice capitol al vietii ar naste contrazicerea, el are puterea de a rupe Cununia.

Numai "in Hristos si in Biserica" poate rezista iubirea celor doi soti, nu doar cativa ani sau pana spre batranete, ci vesnic.
Iar in Biserica, diferentele nu sunt anulate, ci sunt impacate, fiecare odihnindu'se in unicitatea celuilalt.

Frumoasa marturisirea dumneavoastra.Asa cum spunea si Parintele Galeriu: ,,pornim în căutarea Luminii. Ea trebuie să existe, ea trebuie să fie pe undeva, altminteri nu am tânji după ea.Suntem făcuți pentru ea!"

Mihailc, la recomandarea acestui topic de catre N.Priceputu, voi incerca sa va spun din experienta vietii mele ca si femeie casatorita care iubeste si este iubita. Inainte de orice va rog sa ma iertati pentru indrazneala. Va voi povesti simplu, asa cum traiesc eu si simt.

Nici nu stiu cum sa incep...sa va spun cum ne-am cunoscut, ar lua ceva timp si poate unii s-ar plictisi, desi pentru mine are o importanta deosebita. Voi trece insa peste inceputuri, voi spune doar ca iubirea mea pentru sotul meu nu a fost una fulminanta, ci una care a crescut incet, incet. Am inceput cu increderea in el, apoi respectul si abia dupa aceea a aparut iubirea. La el a fost invers, s-a indragostit pe loc de mine. Eram amandoi studenti, in orase diferite, ne intalneam mai rar, dar abia asteptam sa ne intalnim. Ni se citea pe chip iubirea unul pentru celalalt.
Ne-am casatorit dupa 3 ani de prietenie, dupa multe framantari din partea mea. Stiam ca el nu este dintre cei care merge des la biserica, insa cum mi-a respectat acest lucru si mi-a promis ca nu ma va opri de la a merge eu, mi-am pus casatoria in purtarea de grija a lui Dumnezeu. Si nu, nu o spun ca sa fac impresie, chiar asa mi-am spus atunci, cand m-a cerut in casatorie intr-o binecuvantata Noapte de Inviere, dupa ce luasem Lumina. A rupt o crenguta de cires de deasupra capului (eram la tara), a ingenunchiat si m-a cerut de sotie. A fost un moment de mare emotie pentru amandoi. Acum obisnuim sa le povestim copiilor despre acel frumos moment.
Nici acum sotul meu nu vrea sa mearga la biserica (are ceva contra preotilor, din pacate, si oricat am incercat sa-i spun ca exista si preoti in adevarul sens al cuvantului, nu vrea sa auda, toti cei pe care i-a cunoscut mai indeaproape nu prea s-au dovedit demni de acest nume). Nu s-a spovedit niciodata, nu vede necesitatea. Iar cand eu incerc sa-i vorbesc de aceste lucruri ma roaga sa ma opresc. I-am spus si duhovnicului meu acestea si m-a sfatuit sa fiu rabdatoare cu el si sa ma rog pentru el, lucru pe care il fac de cand ne cunoastem.
Ati putea spune ca sunt in inselare, ca aceasta nu e adevarata fericire. Insa tot ceea ce fac pentru sotul meu fac cu gandul la Dumnezeu. Incerc sa nu fiu cicalitoare si sa-l inteleg cand e obosit, chiar daca si eu sunt. Ii respect familia, ba chiar ma inteleg bine cu soacra si cumnata mea in ciuda diferentelor de opinie dintre noi. Nu l-am mintit niciodata, nu i-am ascuns nimic niciodata. Am cautat sa fiu blanda cu el, atunci cand el isi mai pierde cumpatul. Si mereu, cand pot, ma rog pentru el, sa-l intoarca Dumnezeu la dreapta credinta. Vom face peste cateva zile 14 ani de casatorie binecuvantata de Dumnezeu cu doi copii sanatosi. Am trecut prin multe incercari si ispite de-a lungul acestor ani, care insa ne-au unit si mai mult. Unii spun, dupa un timp, ca se iubesc ca la inceput, eu as spune ca ne iubim mai mult ca la inceput.
Sunt mult mai multe de spus, nu pot cuprinde acum totul, insa nici nu stiu daca am sa mai revin cu vreo postare. Cel rau ne gadila amorul propriu si putem cadea in extrema cealalta daca nu avem grija. Intotdeauna ce e mult strica, asa imi spunea bunica mea. Om de mare valoare!
Vreau doar sa transmit esentialul, ca se poate o casnicie frumoasa atunci cand cel putin unul din soti are dragoste si frica de Dumnezeu. Pana la sfarsitul vietii poate sa-l aduca si pe celalalt alaturi de el. Trebuie sa iubim dezinteresat, fara sa consideram ca ne sacrificam, sau daca consideram sa o facem cu bucurie, nu cu tristete. Si sa lasam mandria deoparte, nu facem decat sa ne otravim sufletul cu ea. Nu teoretizez, eu chiar pun in practica aceste lucruri, pe cat pot.

Inca odata va cer iertare. Dumnezeu sa ne ocroteasca pe toti.

Alin,

Am retinut interventia ta de pe alt topic, si am preferat sa mut discutia aici, ca mi se pare un loc mai potrivit. :)

Foarte interesanta mi se pare ultima fraza. Vrei totusi sa fii mai explicit? Prin prisma topicului de fata, pe cat posibil. Multumesc in avans!

Ce frumos, Floare Alba, sa va binecuvinteze Domnul!:41:

Hm, poate sunt lipsit de empatie dar cred ca este o fericire cam chinuita...adica fiind casatorita cu cineva (aproape) ateu te poti astepta la multe rele, 14 ani de casatorie in care ati ramas impreuna poate parea o performanta si in raport cu temerile chiar un success demn macar de o vremelnica fericire.

Oricum, tarziu nu este nici acum sa vina si el la Dumnezeu, si nici mai tarziu nu e tarziu daca exista viata constienta, insa ce mi se pare ciudat este ca din ecuatia fericirii se exclude statutul copiilor - ei cum sunt in raport cu Dumnezeu?

Caci o casatorie in care sunt copii nu mai este o "relatie in doi" si nu se mai judeca doar dupa cei doi.

Daca putem spune, in acest caz, in loc de "macar unul din 4", "macar trei din 4" sunt ai Domnului, atunci da, este o situatie fericita, altfel vorbim doar de satisfactii omenesti.

Si una e a astepti ca un adult de care te-ai legat el avand deja handicapuri spirituale sa si le rezolve si alta e ca acel copil care creste sub ochii tai de parinte spiritual si cu frica de Dumnezeu sa vezi ca le dobandeste.

Indragosteala tine de o zona nebuloasa a sufletului - una de care multi nu sunt sau nu vor sa fie constienti si de aici multe tragedii.

Tragedii care intervin si din cauza ca nu se adauga la acea decizie mai putin constienta, una deplin constienta: hotararea de a iubi impotriva oricaror (aparente) "evidente" nu tocmai avantajoase.

A iubi pe cineva mai ales cand ai decis ca-l vrei ca jumatate "asignata" (binecuvantata) de Dumnezeu (si asa se nasc de fapt jumatatile, nu prin potrivire aparente si intamplatoare) - este o decizie constienta si presupune sa innoti de multe ori impotriva curentului, indiferent ca acel curent potrivnic izvoraste din tine sau din celalalt sau chiar din amandoi.

Pentru ca de izvorat izvoraste sigur, ca sfinti nu suntem sau mai bine zis nu ne nastem si nici nu ajungem cu una cu doua.

Iubirea asignata/ sau asumata
 

Da, interesanta ideea asta cu innotatul impotriva curentului care izvoraste din noi. Multumesc inca o data de raspuns!:53:

[quote=Floare alba;459416][quote=Mihailc;431984](...) m-am gândit să inaugurez un subiect cu potențial ziditor despre experiențe pozitive în iubire și/sau căsătorie, mai ales că predominante pe forum, dar și în viață, par să fie mai degrabă exemplele negative.
Nu e vorba aici de laudă, ci de mărturisire întru folosul aproapelui care, poate, și-a împuținat nădejdea că lucrurile pot să meargă și bine între doi oameni uniți la un moment dat de o formă sau alta de iubire.

Cu ani in urma, o femeie crestina si indurerata ca fiul ei, un pagan, isi risipeste tineretea ducind o viata stricata, a pornit sa ceara sfatul unui sfant.
Si a ajuns la Milano, unde era episcop Sfantul Ambrozie. Acesta i-a ascultat durerea si a spus:

"Fii cu rabdare, ca vremea intoarcerii fiului tau o va hotari Dumnnezeu. Tu fii statornica in rugaciune si fapte bune. Este oare cu putinta sa se osindeasca acela pentru care ai varsat atatea lacrimi?"

Fragment dintr'un cuvant al protos. Nicodim Mandrita despre Sfanta Monica, maica Sfantului Augustin.

Fericitului Augustin poate vrei sa zici.

Subiectul era altul... Si duhul mesajului.
In fine, nu te contrazic. Fericit, sigur ca Fericit. De 3 ori Fericit!
(Poate il tragi de maneca si pe protosinghelul ortodox, ca din cartea lui am luat pasajul...)

Alin, daca ar fi fost o fericire deplina, cred ca mi s-ar fi urcat la cap si as fi uitat unde vreau sa ajung. Asa, de fiecare data cand plang revin cu picioarele pe pamant, iert si-mi cer iertare, imi revad inceputul si imi reamintesc care vreau sa fie sfarsitul.
In ceea ce priveste copiii, ei bine, ei merg pe un sens unic cu doua benzi, unul al credintei, al rugaciunii de fiecare seara, al cautarii si altul al epocii moderne, mercantile. Trec frecvent de pe o banda pe alta, in functie de situatiile cu care se confrunta. Le sunt alaturi permanent indiferent de banda de mers pe care se afla la un moment dat si-i ajut sa-si croiasca propriul drum prin exemplul personal.
Iar sotul meu, un crestin "aproape ateu", este mai crestin decat multi "imbunatatiti". Are multe calitati pe care un crestin trebuie sa le aiba, iar eu ma rog ca intr-o zi Dumnezeu, prin mare mila Sa, sa-l miluiasca si sa-l mantuiasca.
Fetita, in fiecare seara, pe langa rugaciunile obisnuite, mai spune una speciala, care suna cam asa:

Milostive Dumnezeu,
Tatal meu munceste greu,
Sa aduca-n casa paine
Sa putem trai si maine.

Fii cu el mereu, mereu,
Milostive Dumnezeu.
Caci si eu voi fi cu Tine
Cautand sa fac doar bine.

Mi-ai dat inima in piept
Sa-l iubesc si sa-l respect.
Tine-l Doamne-Dumnezeu
Sanatos pe tatal meu.

O fericire "chinuita" este o fericire care te tine cu "mintea in iad".

Stiu......

P.S.
Dar "multe calitati" nu sunt suficiente daca nu este credinta.

Stiu...

Si ma rog la Dumnezeu ca intr-o zi s-o aiba/dobandeasca/primeasca.

Am cunoscut si eu persoane care au avut sau sustin ca au avut casnicii fericite. Pe unele insa le-am cunoscut abia dupa ce unul dintre ei a urcat la ceruri. Pot sa spun ca din nefericire persoana care a ramas in urma nu a ramas tocmai impacata cu soarta si cu Dumnezeu. Unii/unele n-au inteles de ce a trebuit sa se intample lucrurile astfel. Ba chiar cineva a afirmat ca "sa iubesti prea mult pe cineva poate fi un adevarat blestem". Sunt multe lucruri pe care nici eu n-am avut ocazia sa le inteleg (inca), de exemplu daca casatoria e o sfanta taina, de ce odata savarsita, nu e respectata de oameni, de ce nu poti sa te bazezi nici macar pe sot/sotie ca-ti va fi alaturi (macar)pana la sfarsitul vietii, de ce sunt atatia oameni care isi incalca juramintele pe care le fac in fata lui Dumnezeu? Bine raspunsul e simplu, pentru ca ori nu sunt constienti de greutatea juramintelor pe care le fac, ori nu cred in Dumnezeu, ori ii ispiteste diavolul si ei cedeaza. Cand mi s-a spus ca pe oameni nu te poti baza, nu-ti poti pune incredera in ei, decat in Dumnezeu, mi s-a parut putin socant : adica nici in oamenii pe care ii iubesti cel mai mult, rude, soti, prieteni? Dar se pare ca intr-adevar toti oamenii, chiar si acestia, cei care si-au jurat credinta unii altora, ca soti, in fata lui Dumnezeu, sunt vulnerabili in fata ispitelor pana la sfarsitul vietii lor.

o marturie
 

Nu am citit tot threadul dar am gasit destul de putine marturii. M§ar interesa mai multe...
Este adevarat ca este greu sa te dezvalui, chiar anonim.
Dar daca acest lucru poate folosi... O sa povestesc ceva din experienta noastra, pentru ca mi se pare ca este neobisnuita din anumite puncte de vedere si, da, lumoasa din multe.
Sotul eu si cu mine ne-am cunoscut tarziu in viata, eu aveam 35 de ani iar el 38, si nu mai fusesem nici unul casatoriti. Fiecare amasteptat mult, in felul fiecaruia, sa ne intalnit cu celalalt. Amandoi eram (si suntem) profesori de relgie, dupa un drum sinuos prin viata.
Cu o luna inainte de a ne castaori, i s-a descoperit un cancer foarte grav. Dupa 6 luni de la casatorie (cam acum 5 ani), metastaze neoperabile, iar medicii i-au spus ca pentru ce are el nu exista nici o sansa de vindecare, si 'i-au dat' intre 2 luni si trei ani.
Dar nu a fost asa, cel putin pana acum. Desi sanatatea ii este inca zdruncinata si fluctuanta, sotul meu duce o viata normala si nu pare mai bolnav acum decat atunci. (cum nu a mai facut controale, nu stim exact ce se mai petrece cu metastazele)
Intre timp, am avut doi copii si la fiecare sarcina ne-am gandit adesea la posibilitatea ca el sa nu-si poata vedea copilul, pe lumea asta cel putin, iar eu sa il cresc singura.
Cu fiecare luna care trece, sansele sa fie vindecat cresc, dar nu stim ce va hotari Dumnezeu.
Situatia asta ne-a ajutat sa punem baze poate mai solide decat ar fi fost, poate in alte conditii, relatiei noastre, si ne-a apropiat foarte mult. Traim multe momente fericite, bune, binecuvantate, pe langa cele grele, intunecate, si uneori angoasante. Am trait poate deja si ce unele cupluri traiesc abia la batranete. Este si aspectul psihic al bolii care te macina, si in viata de toate zilele nu e greu de tinut. Este si apropierea eventuala a mortii si a despartirii (sigur, pentru un tmp.. dar totusi!) care este greu de trait zi de zi. Cum am putut sa avem copii sanatosi si echilibrati in conditiile astea? Este clar ca numai cu ajutorul lui Dmnezeu si al dragostei pe care ne-a dat-o.

Pot spune ca Dumnezeu a facut minuni mari in viata noastra, dintre care vindecarea probabila a sotului meu nu este decat cel mai vizibil. Sunt unele mai greu de povestit si care ar intra poate in amanunte prea personale.

Pot spune si ca traim o dragoste mare, care creste mereu. Si asta fara sa vreau sa idealizez si sa romantizez, caci ni se intampla si noua sa ne certam, sau sa nu fim pe aceeasi lungie de unda, sau sa nu fim de acord sau sau... Si uneori ne este si greu, si cu copiii, si cu toate responsabilitatile, pe langa boala si slabiciune.
Dar pot spune ca intotdeauna ne cerem iertare, intotdeauna ne impacam daca ne suparam, si ne spunem adevarul, chiar cand este neplacut si neflatant, si ne ascultam unul pe altul. Si stim ca suntem pe o cale si ca Dumnezeu ne-a pus impreuna, si faptul ca ne si tine, inseamna ca are El motivele Lui si mai asteapta impliniri de la noi.
Nu, nu cred ca ne iubim ca la inceput', cum scria cineva mai sus ca nu crede. Ne iubim de fapt mai mult, si ne cunoastem mai bine. Si ne dam seama ca mai este mult de facut.

Hotrasem sa nu mai scriu pe forum si raman la hotarirea de a nu mai intra in nici o polemica, ci de a scrie numai cand pot da informatii folositoare. Ceea ce a incercat sa fac aici...

Draga Fani, marturia ta este inca un exemplu ca exista casnicii frumoase, demne de urmat. Dragostea pentru sotul tau este una care trece dincolo de barierele obisnuitului.
Sanatate multa sotului tau!

Si pe mie m-a impresionat povestea ta, Floare Alba.
Nu stiu daca este demn, de urmat vreun exemplu, de fapt, in casnicie. Intr-o casnicie suntem doi, si in cazul nostru, cred ca si dragostea lui pentru mine este un fel de minune. Si cum spuneam, ceea ce am trait, experienta mortii foarte aproape, ne-a unit mai tare. Deci, intr-n fel, a fost o binecuvantare.
Am postat aici experienta noastra nu ca exemplu de urmat, pentru ca nu cred ca s epoate urma un exemplu de acest fel: fiecare traieste altceva. Am postat-o ca incurajare pentr cei care se indoiesc in dragostea conjugala, si pentru felul cum poate lucra Dumnezeu in viata unui om, si a unui cuplu.

Ceea ce nu am reusit sa identific pe acest thread este chiar marturia colegului care l-a initiat. Daca ea totusi exista pe undeva si nu am vazut-o eu, va rog sa mi-o arate si mie cineva. Eu am acces la net destul de limitat. M-ar interesa daca exista pentru ca sa vad un exemplu destul de concret care sa te poata determina sa aduci acest subiect in discutie, sau daca nu cumva lipsa acestui exemplu in viata personala ne face sa cautam raspunsul la altii.
Cat despre concluzia la care am ajuns pana acum despre acest subiect, se poate limita la sintagma "cine are sa-i traiasca, cine n-are sa nu-si doreasca".

Cum viaţa " colegului care a iniţiat topicul de faţă" se împarte ca istoria, într-o perioadă "înainte Hristos" şi o alta "după Hristos", probabil că despre prima parte ar putea spune că luminozitatea experienţelor era un pic cam prea artificială pentru a extrage ceva bun şi pentru alţii, iar pentru a doua parte încă n-a prins niciodată răsăritul să vă spună cum e cealaltă lumină, aia adevărată, aşa că se limitează să se bucure pentru alţii.

Sa stii ca nu e bucurie mai mare decat sa vezi ca rugaciunea pe care ai facut-o pentru ajutorul sau mantuirea cuiva a fost ascultata.
Cat despre daca "va rasari sau nu soarele pe strada noastra", el a rasarit odata, dar apoi multa vreme a fost innorat, s-a inseninat cand a binevoit Domnul, dar ce va aduce acest nou rasarit, acum depinde de ce-o vrea El in continuare pentru noi. Va fi "o experienta luminoasa in casnicie" sau va fi doar o experienta luminoasa alaturi de El. Oricum vor mai fi si nori si furtuni, dar la urma soarele va rasari din nou, asa ca dragule coleg sa-ti ajute Dumnezeu sa prinzi cat mai multe rasarituri (a nu se intelege neaparat "mai multe casnicii", ci mai multe experiente luminoase in casnicie sau chiar si in singuratate - caci se spune ca niciodata nu suntem singuri cat timp avem pe Domnul cu noi) si sa-i ajute pe toti fratii nostrii crestini, singuri sau casatoriti, sa aiba astfel de expereinte,

Ce uneste mai mult pe barbat cu femeia sa
 

Parintele Paisie Aghioritul spunea ca recunostinta este cea care ii uneste cel mai mult pe soti.

"Unul iubeste pe celalalt pentru ceea ce ii daruieste. Femeia ii da barbatului ei increderea, devotamentul si ascultarea sa. Iar barbatul ii da femeii siguranta ca o poate proteja. Femeia este doamna casei, dar si o mare servitoare, iar barbatul este stapanul casei, dar si hamalul ei."

In ce sens servitoare? :) Siguranta ca o poate proteja?! De ce anume sa o protejeze? :)

De impulsurile anarhice din ea însăşi!

:21: Da, cruce grea pentru un barbat. Nu lipseste atmosfera relaxata de pe forum, userii au simtul umorului si vorba aia: in gluma se spune adevarul.

Multumesc ptr. lamurire! :23:

fallen, ce mai faci? Ai observat ce zile însorite avem în această toamnă? A ajuns soarele şi pe strada ta/ voastră?

Cât despre bucuria rugăciunilor împlinite, aceasta se transformă mai degrabă în în uimire când te vizează pe tine însăţi...

Citeam astă primăvară despre "Cunoaştere şi uimire" în cartea lui Sabino Chiala - "Isaac Sirianul - asceză singuratică şi milă fără sfârşit". Răsfoind acum cartea, am dat peste câteva citate pe care îmi doresc să le împărtăşesc cu voi, deşi fără legătură cu întrebarea topicului:
"Cunoașterea nu poate fi răpită, spune Isaac, ci se dobândește în dulceață și în gingășie, deoarece cei care răpesc și stăpânesc cunoașterea prin strădanii proprii sunt la rândul lor răpiți și stăpâniți de mândrie, și cu cât studiază mai mult, cu atât se întunecă mai tare."
"Inima e un loc aflat la mijloc între simțurile sufletului și cele ale trupului."

Fără pretenția de a vă fi oferit ceva necunoscut,
vă doresc o altă zi însorită,
celor ce citiți aceste rânduri...