Hm!... Din ce in ce mai putine!... Incet-incet, ajungem sa nu fim deloc de acord! Oare o sa trebuiasca sa ma familiarizez cu lucrarile celor doi amintiti de tine (Carl Rogers si Wiliam James)... Ma tem ca ma incapatanez sa raman prost, decat sa risc sa am indoieli atunci cand altii nu au!...
Iarta-ma, pentru tupeu!!!

Un contraargument prin puterea alternativelor vii
 

Poate va capata sens pentru cei nedumeriti (de rezistenta mea indarjita fata de rolul jucat de dl. Plesu si de alti intelectuali "imbisericiti"), in ce parte inclina preferintele mele intr-ale oratoriei si conferintei, cu ajutorul urmatoarelor impartasiri:

http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...i-bisericesti/

http://vlad-mihai.blogspot.ro/2012/0...pre-maica.html

Apropos de psihologismul sireac al domnului Plesu, teologul
 

http://www.razbointrucuvant.ro/categ...-rafail-noica/

Face parte tot din preferintele (inimii) mele.

Cat priveste psihologia, as indrazni sa reamintesc ca inima este strafundul cel mai tainic al mintii...
(de aceea ne si apropiem de ea, drepte facind cararile intortocheate ale mintii, rugindu-ne...)


Iar titlul acestei conferinte, titlu dealtfel si al topicului, oare nu spune, singur, destul de multe?...
"Parabolele lui Iisus" ar fi oare un titlu agreat de duhovnicii pe care i-am "adus" in aceasta discutie a noastra?

Nu de cuvantul "parabolele" e vorba, nu aici e buba... Ci de Mantuitorul sufletelor noastre, Hristos Domnul!
Oare nu merita evidentiat acest Nume al Domnului, mai degraba?

Se pare insa ca nu, nu a meritat. Profitabil a fost gasit de organizatorii evenimentului cultural sa punem ca Iisus a zis niste parabole... Iisus al nostru, baiatul acela destept din popor, fiul teslarului si al Mariei... nu-i asa? NU, NU E DELOC ASA!
Vai noua!

Din pacate sensul pe care vrei tu sa-l dai este un... nonsens. Convinge tu pe cei care catadicsesc sa vina la conferintele celor enumerati anterior, sa citeasca sau sa asculte cuvintele acestor sfinti in viata. Eu aici fac legatura: macar daca, in goana noastra dupa "altceva", nu ajungem la biserica si nici nu avem "acces" (din indaradnicie si prostie) la astfel de predici, cuvantari, interviuri sau invataturi ale sfintilor nostri parinti, macar sa fim multumiti pentru inceput cu un "surogat", care pentru unii ar putea insemna "chemarea celui ce striga in pustiu" si astfel ne va fi de folos un cuvant, acolo, spus din cine stie ce interes meschin, dar pentru care Dumnezeu pune har.
De cate ori nu am dat "cautare" dupa ce "ni s-a parut" (prin har!!!) ceva interesant, si sa descoperim ca fara acel "ceva", am fi ramas mult mai saraci duhovniceste.
Acesti "neica nimeni", din punct de vedere religios, au toate sansele sa devina deschizatori de drumuri si "buni semanatori" fiindca ei deja au exercitiul oratoric, spre deosebire de altii care, chiar daca-l au si chiar daca sunt foarte induhovniciti, nu au ajuns inca in sfera de interes a celor "rupti" de acesta lume. Cineva TREBUIE sa inoade aceasta legatura!!! Cine sa o faca, Cezare? Eu? Tu? Pentru lume, eu sunt un rahat cu perje! Poate la tine sa fie niste fructe mai... exotice!!!

Nimicuri, Moshule, nimicuri dulci, nimicuri...

Multumiri si de la mine.

Am sa risc sa-l iau in serios pe fratele meu mai alb la par, Andrei Plesu, din dorinta de a face o precizare la interpretarea lui fata de parabola adevarului descoperit pruncilor. Treaba se petrece pe la minutele 49-51 in clipul postat de tine.

Dansul afirma acolo ca termenul folosit in textul grecesc se refera la om necopt, neterminat intelectual, care e dispus sa accepte invatatura, in timp ce fariseii si carturarii sunt stiutorii, cei care sunt inchisi, ca o sticla plina in care nu mai poti turna fara sa versi, fara sa risipesti. Pana aici total de acord. Numai ca urmeaza afirmatia ce m-a starnit la dezacord.
Nu de virtutea inocentei e vorba, e vorba de o virtute a plasticitatii.
Aici se vede o scapare a lui Andrei Plesu, care probabil nu a realizat ca plasticitatea este inocenta cea mai mare, intrucat este opusul mandriei. Cel ce le stie pe toate, ori e Dumnezeu Tatal intrupat, ori a inebunit de mandrie. Incremenirea carturarilor, a stiutorilor, este tocmai reflectia mandriei lor, lipsa oricarui sambure de smerenie, de discernamant. Astfel de oameni nu-si vor pune niciodata intrebarea : "Dar daca gresim noi?" Si mai ales in fata cui sa-si puna intrebarea : "Nu e acesta fiul teslarului? Nu sunt surorile lui nevestele fiilor nostri?" Cu alte cuvinte : cine e terchea-berchea Asta, ca noi sa gresim, iar El sa stie?

Cam asa vad eu relatia dintre inocenta si plasticitate.

Ca sa ne intoarcem la ideea topicului, este prea interesant ca sa trecem peste el, va propun doua parabole in interpretarea Sfantului Nicolae Velimirovici: Cele zece drahme si Trei masuri de faina. In aceste pilde, Sfantul Nicolae Velimirovici vorbeste in mod special despre Femeia ca un simbol al lui Hristos.

Cele zece drahme: Domnul in chipul unei femei
 

"Puteti crede ca Mantuitorul Hristos s-a infatisat pe Sine in chipul unei femei, in doua din parabolele Sale? Una este cea a femeii ce a luat trei masuri de faina si a facut aluat. Dar mai intai sa vorbim despre cealalta, in care Domnul ne spune despre femeia care a avut zece drahme si a pierdut una. Acestea sunt cele mai tainice dintre toate parabolele Mantuitorului. Deoarece parabola drahmei pierdute este scurta, o vom cita in intregime.

Sau care femeie, avand zece drahme, daca pierde o drahma, nu aprinde lumina si nu matura casa si nu cauta cu grija pana ce o gaseste? Si gasind-o, cheama prietenele si vecinele sale, spunandu-le: Bucurati-va cu mine, caci am gasit drahma pe care o pierdusem (Luca 15:8-9)

La prima privire, aceasta parabola pare atat de simpla, sau chiar naiva, incat nu il impresioneaza pe cititorul Evangheliei. De fapt, in aceasta parabola simpla ni se dezvaluie taina universului.

Daca o luam in mod literal, starneste nedumerirea. Femeia a pierdut doar o drahma. Chiar si zece drahme nu reprezinta o suma mare; de fapt, o femeie care are doar zece drahme trebuie sa fie foarte saraca. Sa presupunem, inainte de toate, ca gasirea drahmei pierdute a insemnat un mare castig pentru ea. Si totusi se prezinta ca un paradox, caci cum se face ca, desi fiind atat de saraca, ea aprinde lampile, matura casa si isi cheama toate prietenele si vecinele pentru a-i impartasi bucuria? Si totul pentru o singura drahma! O asemenea pierdere de timp – aprinderea unei lumanari si punerea casei in ordine, inainte de toate! Mai apoi, daca isi invita vecinele, este silita, potrivit obiceiului oriental, sa le ofere ceva de mancat si de baut, o cheltuiala deloc mica pentru o femeie saraca. Sa nu faca astfel ar insemna ignorarea unui obicei neschimbator.

Alta observatie importanta este ca ea nu invita doar o singura femeie careia i-ar putea oferi dulciuri, fapt ce nu ar fi implicat cheltuieli mari. Ci a invitat multe prietene si vecine, si chiar de le-ar fi intretinut modest, cheltuiala ar fi depasit cu mult valoarea drahmei pe care a gasit-o. De ce ar trebui ea sa caute drahma cu atata sarguinta si sa se bucure la aflarea ei, doar pentru a o pierde in alt fel? Daca incercam sa intelegem aceasta parabola in mod literal, nu se potriveste in cadrul vietii cotidiene, ci lasa senzatia a ceva exagerat si de neinteles. Deci sa incercam sa aflam sensul ei mistic sau ascuns. Cine este femeia? Si de ce este o femeie si nu un barbat, cand un barbat este mai predispus la a pierde bani, in cadrul obisnuit al vietii? A cui casa este cea pe care o curata si umple de lumina? Cine sunt prietenele si vecinele ei? Daca umblam dupa intelesul duhovnicesc al parabolei, in locul celui literal, vom gasi raspunsurile la aceste intrebari. Domnul spune: Cauta si vei gasi.

Femeia il reprezinta pe Insusi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cele zece drahme sunt ale Lui. El este Cel care a pierdut una dintre ele si s-a apucat sa o caute. Drahmele nu sunt monezi de aur sau argint. Potrivit teologilor ortodocsi, numarul zece inseamna deplinatatea. Cele noua drahme nepierdute sunt cele noua cete ingeresti. Numarul ingerilor este dincolo de intelegerea muritorilor, caci depaseste puterea noastra de calcul. Drahma pierduta reprezinta omenirea in intregul ei. Prin urmare Hristos Mantuitorul S-a coborat din cer pe pamant, la casa Sa, si a aprins o lumanare, lumina cunoasterii Lui. A curatat casa – adica a curatit lumea necuratiei diavolesti – si a gasit drahma pierduta, omenirea pierduta aflata in greseala. Apoi Si-a chemat prietenii si vecinii (dupa slavita Sa Inviere si Inaltare), si anume, nenumaratii heruvimi si serafimi, ingeri si arhangheli, si le-a descoperit marea Sa bucurie. Bucurati-va cu Mine. Am gasit drahma pe care o pierdusem! Aceasta inseamna: Am gasit oameni pentru a umple golul din Imparatia Cerurilor, provocat de caderea ingerilor cei mandri care au apostaziat de la Dumnezeu. La sfarsitul vremilor, numarul acestor suflete gasite si mantuite va trebui sa fie de bilioane, sau, in limbajul Scripturii, va fi la fel de nenumarat precum stelele de pe cer si precum nisipul de pe malul marii.

Domnul nostru S-a infatisat ca o femeie, deoarece femeile sunt mai grijulii decat barbatii la ingrijirea averii, la pastrarea casei in randuiala si la primirea oaspetilor. Daca aceasta scurta parabola, care consta in numai doua fraze, este explicata astfel, care inima nu se va cutremura? Caci cuprinde intreaga drama a lumii vazute si nevazute. Explica de ce Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant. Aduce o raza stralucitoare de lumina asupra istoriei omenirii si asupra dramei existentei fiecarui individ. Ne pune fata in fata cu o decizie rapida, deoarece viata noastra trece cu repeziciune – o hotarare daca dorim sa fim drahma pierduta gasita de Hristos sau nu. Hristos ne cauta. Ne vom ascunde de El, sau ne vom lasa gasiti de catre El inainte ca moartea sa ne ascunda de El, din lume si din viata?

Este o problema vitala si sta in vrerea noastra sa Il acceptam sau sa Il respingem. Dupa moarte va inceta sa fie o problema deschisa, si atunci nimeni nu va mai astepta un raspuns de la noi." (Sfantul Nicolae Velimirovici)

Trei masuri de faina
 

Si iarasi Iisus a zis: Cu ce voi asemana imparaţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luandu-l, femeia l-a ascuns in trei masuri de faina, pana ce s-a dospit totul. (Luca 13:20-21).

"Aceasta e alta parabola tainica a lui Hristos, pe care multi o gasesc greu de inteles. Tema actuala, luata din viata de zi cu zi, este simpla si clara. Din cele mai vechi timpuri sotiile s-au ocupat cu brutaria; ele iau faina, o pun in vase, fac dospitura, framanta aluatul si il coc. Aceasta a fost indeletnicirea zilnica a femeii casnice in Orient si in Apus, timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimanui prin minte sa ia aceasta indeletnicire simpla ca pe o infatisare sau un simbol al Imparatiei lui Dumnezeu. Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat aceasta indeletnicire gospodareasca obisnuita si a folosit-o pentru a explica ceva uluitor si extraordinar. Putea sa isi infatiseze Siesi pe propria mama la lucru.

Voi pune urmatoarele intrebari cititorului Evangheliei. De ce Hristos a luat drept pilda femeia, in locul barbatului, de vreme ce barbatii au fost brutari de-a lungul secolelor? Si de ce drojdia, de vreme ce azima (painea nedospita) era folosita in mod obisnuit? Si de ce femeia a luat trei masuri, si nu una sau doua sau patru? In sfarsit, ce legatura sau asemanare se gaseste intre stapanirea lui Dumnezeu si lucrul in bucatarie al unei gospodine?

Daca acestor intrebari nu le poate fi dat un raspuns, cum putem intelege parabola? Si inca a le raspune fara o cheie duhovniceasca ar duce doar la alte dificultati. Toate parabolele trateaza cu superficialul, dar intelesul lor adevarat zace in profunzime. Ele plac ochiului si par indeajuns de evidente, dar privesc duhul si duhovnicescul.

Aceasta parabola are o dubla interpretare duhovniceasca. Prima are de a face cu cele trei rase principale ale omenirii, a doua cu cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc. Pe scurt, ceea ce este remarcabil si neobisnuit in parabola aceasta este procesul istoric si personal al mantuirii omului.

Dupa Potopul cel Mare, au rasarit din fii lui Noe – Sem, Ham si Iafet – trei rase de oameni, semitii, hemitii si iafetitii. Acestea sunt cele trei masuri de faina in care Hristos pune drojdia Sa cereasca – Sfantul Duh Care insemneaza ca El a venit ca Mesia si Mantuitor al tuturor noroadelor si neamurilor omenirii, fara exceptie. Precum, cu drojdia, o femeie poate preschimba faina obisnuita in paine, si Hristos, prin Duhul Sfant, preschimba oamenii obisnuiti in copii ai lui Dumnezeu, in vietuitori nemuritori ai Imparatiei Ceresti. Din aceasta pricina, potrivit invataturii ortodoxe, sfintii sunt numiti ingeri pamantesti sau oameni ceresti, deoarece, fiind „dospiti” de Duhul Sfant, nu mai sunt faina obisnuita sau azimi nedospite ce zac pe pamant, ci sunt paine dospita care s-a inaltat. Potrivit Bibliei, azima era painea sclavilor, in timp ce painea era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu. Deci, din acest motiv Biserica Ortodoxa foloseste paine dospita la Sfanta Impartasanie. Procesul dospirii a inceput in acea prima Duminica a Treimii sau Rusaliile, cand Duhul Sfant s-a pogorat din cer asupra apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat pana in ziua de astazi si va continua pana la sfarsitul vremii, cand totul va fi dospit. Aceasta este, deci, interpretarea istorica a parabolei tainice despre brutareasa. Cea de-a doua interpretare este psihologica si personala, si priveste cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima si vointa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gandi, puterea de a simti si puterea de a actiona. Acestea sunt cele trei masuri nevazute ale sufletului omului launtric. Aceste trei puteri fie raman pe de-a-ntregul nedospite, precum painea robilor, sau dospesc cu drojdia tinerii de minte a raului si a fatarniciei. Prin urmare, Hristos le-a spus ucenicilor sai sa se pazeasca de aluatul fariseilor care este fatarnicia, deoarece este plamada lumeasca si omeneasca, care vlaguieste toate puterile sufletului si il lasa infirm si bolnav. Dar Hristos Mantuitorul a adus pe pamant un aluat nou pentru a inalta puterile sufletului. Cei ce primesc aceasta noua plamada cereasca prin Botezul in numele Sfintei Treimi sunt numiti fii si fiice ai lui Dumnezeu, mostenitorii Imparatiei vesnice. Ei nu vor muri, caci chiar atunci cand vor parasi trupul, vor fi vii si vor trai vesnic. Aceast aluat ceresc ii umple cu lumina cugetarii, cu caldura iubirii dumnezeiesti si slava faptelor bune. Toate cele trei puteri ale sufletului sporesc impreuna in intelegere, si se inalta catre cer, catre desavarsire. Precum Domnul a zis: Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.

Femeia a fost luata drept pilda de desavarsire si nu barbatul, si Hristos s-a comparat Insusi cu o brutareasa, deoarece femeia ca sotie si mama pregateste painea pentru familie intr-o maniera iubitoare, pe cand brutarul coace painea spre a o vinde pentru castig. Tot ceea ce Hristos a facut pentru omenire a fost facut din dragoste curata, si prin urmare El se compara cu o brutareasa. Aceasta e cea de-a doua interpretare, dar ambele interpretari ale parabolei sunt corecte. Intelesul istoric si psihologic al parabolei este precum un copac ramuros ce creste dintr-o ghinda, pentru ca este cu adevarat maret in amploarea sa istorica si profund in adancimea sa psihologica." (Sfantul Nicolae Velimirovici)

Mulţumesc, Ekaterina, pentru postare. Nu mă ducea capul că drahma pierdută ar fi întreaga omenire, eu mă gândeam că draham pierdută, ca şi oaia cea pierdută, ar fi omul păcătos... dar de fapt, cum toţi suntem păcătoşi, tâlcuirea Sf Nicolae Velimirovici are mare sens.

In acelasi fel am inteles si eu parabola. La o prima lectura, cele doua pilde nu mi-au atras atentia, nu m-am gandit ca in ele se cuprind atatea sensuri si semnificatii. In interpretarea Sfantului Nicolae Velimirovici, le-am inteles intr-o alta lumina, am ramas uimita de bogatia si frumusetea lor. Ce minunata este intelegerea sfintilor! Cu inima curata, cu minte luminata, intelegi altfel cuvantul Scripturii, de aceea avem mare nevoie de o interpretare avizata care sa ne lumineze si pe noi in anumite aspecte.

Cum, pustia, se intampla ca sfantul Apostol Pavel sa fie pe dos decat, chiar unii cuviosi parinti ai bisericii? Eu am gasit la apostol taman pe dos. Daca dragoste nu am, nimic nu sunt. Daca dragoste nu am nimic nu-mi foloseste. Daca dragoste nu am, facutu-m-am arama rasunatoare si chimval rasunator.... Dragostea niciodata nu cade.

Eu socotesc ca este cu neputinta ca doua guri, care rostesc una in opozitie cu cealalalta, sa aibe amandoua dreptate. In ceea ce priveste cuvintele sf. Nicolae V. se poate si ca acestea sa fi fost adresate unui enorias al sau, care credea ca are dragoste, si socotind ca ceea ce are el (si care nu avea nimic in comun cu dragostea care indelung rabda, nu se trufeste, nu cauta ale sale,...) ii este suficient si nu-i mai trebuie nici randuiala, nici rugaciune, nici infranare. Unui astfel de om, i-o fi fost de folos predica despre credinta, cu intentia de a-l dezlipi de acea inselare in care era. Caci el crezand ca are dragoste, in fapt nu avea nimic decat parere de sine.

Cu o astfel de posibilitate, ca practica duhovniceasca de spovedanie sunt de acord. Dar aceste practici sunt doar pentru invatatura duhovnicilor sa le aplice punctual, ca pe un pansament. Nu sunt invatatura dogmatica de predicat pe ulite si in piete si pe acoperisurile caselor. Probabil ca cel ce a primit aceasta invatatura si i-a atribuit-o parintelui, a spus-o mai departe ca si cum ar fi fost regula de baza la care si apostolii trebuie sa ia aminte.

p.s. nu spun ca sa fie spus, ci spun fiindc-as-am ajuns...

Frate, leonte, eu nu găsesc contradicție aici. Părinții spun ca și Apostolul, că dragostea este mai mare. Dar trebuie să creștem până la ea, punând temelie credința. Dragostea arată sensul credinței, întrucât o credință care nu duce la dragoste nu folosește la nimic, măcar de-ar muta și munții.

Tocmai aici e contradictia. De fapt este pe dos.
Bine ai spus ca <<dragostea arata sensul credintei>> deci dragostea e temelia peste care s-a cladit... dogma. Daca dogma devine temelie, atunci dogma traseaza directia dragostei, o limiteaza, o pune intr-un tarc si porunceste sa iubeasca numai ce este in tarc si nimic din ce este in afara.

Imi iubesc semenul. Semenul meu are o nevasta frumoasa, 5 capre cu iezi, o vaca grasa, un Lamborghini si vila cu piscina. Eu locuiesc intr-o garsoniera, in blocul de langa vila lui, am o tigaie si o cratita in care fierb mazare si mai am o haina si aceea veche. Dar nu ravnesc la cele pe care le are semenul, ci ma bucur sa-l stiu sanatos, fericit cu ai sai, iar atunci cand il intalnesc ii dau binete, cu multa dragoste. Pentru ca il iubesc.

Iata cum se face ca dragostea naste de la sine si lege si norme de comportament si buna cuviinta...

Şi dragostea asta pe care o ridici tu în slăvi, de unde vine?
De la tine, leonte? Sau, poate, de la mine?
Îndoi-m-aş...

Ia vezi matale, cum zice Sfântul că e ordinea? Cică mai întâi e credinţa, apoi nădejdea şi abia la urmă, ca un fruct, ca rod al roadelor, ca sfântă plinire - iaca şi dragostea! (Fără de care treptele dinainte au fost degeaba, sterile. Pur şi simplu ratare, deh...)

Dar mai nainte de toate e sfânta frică de Dumnezeu.

Că iată, când vine în oasele omului frica cea sfântă, cutremur simţit aievea, pe zi şi/sau noapte, ridică omul ochii sufletului către Mântuitorul său, Făcătorul.
Şi strigă:
"Tată, Făcătorule şi Atotţiitorule, izbăveşte-mă pe mine, ticălosul şi înnegritul şi mult-nesimţitul şi împuţitul Tău fiu trădător şi nevrednic! Ajută-mă!"

Mai apoi, încredinţîndu-se fiara de om pricăjit că a fost auzit şi că i s-a răspuns aievea, iaca vine şi credinţa!
Şi nu doar că vine, ci mai şi pleacă şi iar vine, şi tot aşa, vine-pleacă din sufleţelul bicisnic mereu, la lungă perpelire. Fier sub foc, nu alta.

Dar omul, făcut aşa de Creatorul lui, din credinţă prinde curaj. Cum puiul de pasăre cearcă să o tulească din cuib spre vrednice rotocoale de zbor, demne de firea lui întraripată, aşa şi omul cată spre fapte tot mai vrednice înaintea Domnului. Dar, lipsit de experienţa zborului şi bazîndu-se doar pe entuziasm, foarte curînd el... pică! Îşi mai rupe o aripioară, un oscior, un picior, ca tot motanul de care povesteai...
Eeeei, acu-i acu! Ceasul greu, pisica neagră... De-abia s-a luat cu primii stropi de zbor, că iaca: puiul şi-a frânt ciocul! Ce-i de făcut?
Se întâmplă, cu siguranţă prin Duhul, că speră iar... Rănit, lovit, însângerat,iată-l pe pricăjitul şi măreţul om că are de ales: o lasă baltă oare? Sau, în virtutea însufleţirii precedente, o ia curajos de la capăt? Ceva îi spune să o lase baltă. Iar altceva îi spune să continue, să o ia de la capăt. Că nicidecum nu-i singur! Hristos Domnul e aproape şi intervine prompt, la nevoie, la greu. Aceasta e nadejdea! Mă sprijin pe Tine, Doamne, întrucât acum cred în cuvântul Tău, pe care l-ai pus zălog între Tine şi oameni. Preţul plătit? - necruţarea de sine. Lupta cu patimile, prin care e imposibil de răzbit făr de Hristos, fără de sabia Duhului. Această nădejde îl poartă acum pe creştin la rugăciune, la post, la milostenie, la toate faptele bune.

Ceva mai apoi apare, ca un răsărit abia mijit de soare peste câmpii şi munţi şi smârcuri şi ape, dragostea...
Despre aceasta, însă, nu se cuvine să vorbesc eu, întrucât nu cunosc. Încă.

"7. Din intelegere si cunoastere ia nastere credinta; din credinta, pazirea poruncilor lui Dumnezeu; din pazirea poruncilor lui Dumnezeu se naste nadejdea in Dumnezeu; din nadejdea in Dumnezeu - dragostea dumnezeiasca, cea care prisosind treptat, duce la unirea treptata cu Dumnezeu si la plinirea Legii si a Proorocilor. ( Matei 7,12; 22,40).

8. pe cat creste intelegerea, pe atat creste credinta; pe cat creste credinta pe atat se inmultesc virtutile, pe atat se inmulteste nadejdea in Dumnezeu; si pe cat are cineva nadejde la Dumnezeu pe atat Il si iubeste pe Dumnezeu, pe atat se uneste cu El indulcindu-se cu dumnezeiasca Lui slava.

9. Din necunoastere se naste necredinta, din necredinta, neascultare, din neascultare tot pacatul si calcarea poruncii. Cum poate cineva sa creada fara ca sa inteleaga nimic? Iar cel care nu pazeste poruncile Domnului, cum poate avea nadejde in Dumnezeu si dragoste pentru El? Nicicum.

10. Asadar, mai inainte de toate se cuvine sa invatam, nu doar lucrarea cea dinafara, ci si lucrarea cugetatoare: intelepciunea si cunoasterea. Cel care a deprins intelepciunea si cunoasterea tuturor lucrurilor. lesne crede in toate, pazeste poruncile Domnului, nadajduieste in Dumnezeu, Il iubeste din toata inima, se uneste cu El intru una: pe de-a-ntregul petrece intru Dumnezeu, si Dumnezeu petrece intru el. Unul ca acesta dobandeste invierea sufletului inainte de Inviere si, inainte de sfarsitul vietii, mosteneste viata vesnica, deoarece la el, prin viata intelepciunii si cunostiintei, este doborata moartea necuvantarii - caci scris este: " aceasta este viata vesnica, sa-L cunosti pe Domnul Dumnezeu tau." (Ioan 17.3), iar necunoasterea Lui este moarte." Alfavita duhovniceasca - Sf. Dimitri al Rostovului

Nu este contradictie. si nici pe dos.
Dupa ce ai primit credinta, ai sporit in virtuti si poti avea nadejde apoi vine si dragostea dumnezeiasca. Aceasta sigur nu cade niciodata.
Sunt oameni care se opresc pe cale, nu ajung la nadejde si nici la iubire si atunci sunt cum zice Apostolul arama rasunatoare si chimval rasunator. Asta spune Apostolul sa ne nevoim sa ajungem la dragoste ca daca nu am dragoste nimic nu sunt.
Este un indemn la nevointa, la curatire si la indumnezeire, astfel primind dragostea dumnezeiasca care nu cade niciodata.
Ca daca nu facem asa vom ramane doar chimval rasunator.

Daca plec de la dragostea ce o simt si incep sa construiesc pe ea ceva, gresesc pentru ca dragostea mea este stricata de pacat, e stramba si schioapa, nu e aceea care niciodata nu cade. Caci dragostea noastra omeneasca usor se preschimba si moare.

Dragostea noastra omeneasca nicicum nu e dragoste ca e patimasa, si tinde patimas spre pacatele ce le purtam: trupeasca, egoista, mandra, vicleana. Nicicum nu este vesnica si nici putere nu are. din ea nu se naste credinta si nici nadejde. Adevarata dragoste este doar aceea ce Dumnezeu ne-o daruieste. Dar pana la asa harisma a dragostei - nevointa, nevointa, nevointa; pocainta, pocainta, pocainta.

Aşadar, leonte frate, iacă ce cred că zice nouă Apostolul:
Degeaba este vouă credinţa (bun lucru, altminteri; BUN ÎNCEPUT), dacă nu ţintiţi dragostea şi rătăcit-aţi drumul când tocmai pornirăţi pe el! Încotro, fraţii mei?
Geaba mişcă izvorul, dacă rătăceşte delta.
Geaba treaba, dacă nu nimerişi folosul.
La ce bun te-ai canonit, dacă nu ai izbândit?

Ţineţi drumul drept, început bine, într-adevăr, ţineţi aşadar până la capăt! Păstraţi credinţa şi nădejdea, până la sfârşit, adică până rodeşte (din stăruinţa voastră în ele, sub har) Dragostea! (fireşte, se subînţelege că şi mai departe...) Altminteri toată treaba a fost în van. Ba, încă, spre osândă, vai...

Aşadar, e musai ca credinţa şi nădejdea să se împlinească în/prin dragoste, iar noi să tânjim după acest rod, fără de care, ştim bine, mlădiţa se taie şi se aruncă-n foc. Degeaba proorociri, geaba vindecări, geaba morţi sculaţi din mormânturi... Vanitate si nimic mai mult. Deci, fără cununa (MUCENICEASCĂ!, aşadar necruţare de sine/golire/chenoza) a dragostei, omul nu poate spera că va fi mântuit. Iar un prim exerciţiu al dragostei, oricînd la îndemâna creştinului, este milostenia cu toate formele ei cunoscute şi practicate îndeobşte. (Tocmai de aceea eu apreciez foarte mult apelul constant, caracteristică a oricărei predici a Patriarhului nostru, către milostenie. Rugăciunea, postul şi milostenia sunt îndemnurile care se împletesc mereu în cuvântul Patriarhului către credincioşi.)

Apostolul cheamă pe credincioşi ca să nu se îmbete cu apă rece, să nu gazduiască la sân şarpele mulţumirii de sine!
Le reaminteşte SCOPUL, ŢINTA, STAREA FINALĂ, cea care, singura dă măsura deplină a omului şi a vredniciei lui.
Reaminteşte că, fără doar şi poate, credinţa şi nădejdea sunt condiţii necesare, însă nicidecum suficiente pentru mântuire. Taie suficienţa de sine a celor care se vădeau necredincioşi în Hristos, de fapt. Întrucât nu aveau şi cei din vechime credinţă şi nădejde? Aveau, dar nu erau milostivi şi iertători. Ştim bine cum i-a mustrat Hristos! El, Domnul Dragostei, Cel Care S-a jertfit pe Sine, cerînd iertarea celor care nu ştiau ce fac....

Aşa cu credincioşii: cu toţii se bat în piept că au credinţă DAR iată, imediat ce se întâlnesc, mândri foc de credinţa lor, dovedesc cât de departe sunt de împlinire, care-i dragostea. Fruct târziu, semn al deplinătăţii, al sfinţeniei. Al lepădării de toată răutatea, semn al celui care Il urmează cu adevărat pe Hristos.

În concluzie: Sfântul urmează Apostolul. Cum altfel? Biserica e Una.
Numai că Apostolul subliniază RODUL final, iar Sfântul precizează care e ÎNCEPUTUL BUN pentru a obţine, prin nevoinţă şi har, rodul.
Că nu ajungi la rodul dragostei pe altă cale, cum le place unora să creadă, hocus-pocus m-am trezit că-s iubitor...
Ci doar pe calea strâmtă, rânduită nouă de Dumnezeu, Slavă Lui în vecii vecilor. AMIN+

Intre a o lua de la capat, staruind in contradictie si a ma resemna in fata dorintei voastre de a vi se da dreptate, am sa o aleg pe a doua. Caci alegandu-o pe prima, nici pe voi nu va ajut si nici eu nu staruiesc in duhul blandetii.

In clipa aceasta fac o comparatie intre Leonte de astazi si Leonte care a scris primul mesaj pe acest forum. Pe Leonte de astazi il gasesc sporit in teorie (prin experientele din viata reala pe care le-am avut de curand), dar muuult mai cazut in traire, fata de Leonte de acum 3-4 luni. Iar aceasta cadere mi-am pricinuit-o singur, odata prin multa incredere in propriile mele capacitati, dar si prin staruirea intr-o continua contradictie cu voi.

Eu va percep pe voi, cei ce va straduiti sa ma convingeti ca litera Legii este vie, iar duhul Legii este ratacire, ca pe un barbat carui i sa vorbit despre o femeie frumoasa, dar care nu a intalnit-o niciodata, nici o poza de-a ei nu a vazut. Cam asa va simt eu trairile voastre. Unii sunteti mai aproape, altii mai departe de a fi inteles rostul poruncilor, dar nici unul dintre voi nu le-ati inteles inca pe deplin.

Daca maine vi s-ar arata Hristos insusi, si v-ar da dezlegare de toate, sa va traiti viata asa cum vreti voi, mai mult de 2-3 ani nu va dau. Trei ani in care veti mai vorbi despre porunca iubirii de vrajmasi, si in care, putin cate putin, veti opta pentru egoism, pentru un romanism nationalist, in care natiunea e mai importanta decat omul, in care mai bine sa piara unul decat tot poporul. Singurul lucru care va leaga de Dumnezeu este frica de muncile cele vesnice.

Iata si argumentul pe care se bazeaza opinia mea!

ioan_ceazar a insirat cele trei virtuti crestine: Credinta, Nadejdea, Dragostea.
Apoi a argumentat ca ordinea enumararii este si ordinea prioritatilor. FALS. Este taman invers.
A doua greseala consta in aceea ca termenul CREDINTA nu inseamna DOGMA. Credinta predicata in Evanghelie nu este predanie nici ortodoxa nici de alt fel. Apostolul enumera acolo 3 tipuri de energii, de trairi duhovnicesti. CREDINTA este acea putere a sufletului prin care toate sunt cu putinta celui ce crede. Nadejdea si Indoiala sunt stari sufletesti, care ne amintesc de Simon Chefa, iar Dragostea este si ea tot emotie, traire.

Din cate imi amintesc eu, intai s-a predicat Evanghelia si poruncile: mila si nu jerfa voiesc! Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima! De voiesti sa fii desavarsit, vinde-ti averile, ia-ti crucea si urmeaza Mie!

La cateva sute de ani, a inceput sa apara dogma, ca replica pentru unele erezii, iar NU ca o porunca Dumnezeiasca. Dogma a aparut din necesitatea de a pastra unita comunitatea iubitorilor de Adevar. Din ceea ce spuneti voi, predica pe care BOR v-a turnat-o cu palnia in cap, rezulta urmatoarea idee principala: Tinta intruparii lui Hristos este randuiala de tipic.
Pentu ca traditia si institutia bisericeasca asta inseamna: un set de reguli si un tipic dupa care se urmareste ideplinirea acelor reguli.

Voi cauta sa nu mai intru niciodata intr-o polemica dogmatica, din cauza ca nu-mi este spre folos duhovnicesc nici mie, nici celor ce s-au vandut robi ai dogmei. Sper sa imi ajute Maica Domnului sa pot si multumesc lui Dumnezeu ca nu toti preotii sunt robi ai dogmei. Ar fi pacat ca o randuiala si o exprimare artistica atat de frumoasa precum traditia bizantina, sa devina o unealta draceasca, pricinuitoare de hula si defaimare a oamenilor de pe pamant, doar pentru ca nu canta si nu vorbesc pe limba noastra.

Ma voi ruga sa apuc ziua in care, o majoritate consistenta a clericilor bizantului vor iubi semenul mai mult decat dogma. Si aceasta nu pentru alt motiv, decat pentru ca imi este dor sa intru intr-o biserica ce pastreaza traditia ortodoxa, dar in care enoriasii toti sunt una, "precum si Noi Una suntem".

Cât eşti de milostiv, stăpâne!... Nesperat de mult ne-ai dăruit!
Cât de milostiv este stăpânul nostru cu noi, nevrednicii şi păcătoşii...

Ursul hoinăreşte la 200 de leghe depărtare şi voi îi negociaţi pielea...:21:

Patriarhul Iustin Moisescu ar fi spus la o chermeză clericală de dinainte de 90' , îşi aminteşte Dan Ciachir, că "în Biserica Ortodoxă se vorbeşte prea mult...". Fără să precizeze explicit la ce fel de "vorbire" făcea referire, era destul de limpede din context că încerca să mai domolească şuvoaiele de retorică evlavioasă ce se revărsau necontrolat şi teatral peste obştea respectivă.

Nu degeaba a lăsat Sfântul Isaac Sirul posterităţii zicerea: "Pentru orice vorbire e o măsură şi pentru orice făptuire e un timp. Orice începe înainte de timpul său sau se prelungeşte mai presus de măsură, vatămă îndoit şi n-are niciun folos" (IS 1, cuvântarea 30)

Iata, exact modul acesta de a ne trata, ne dauneaza noua, fiecaruia dintre noi...
Frate Cezare, de ce ma faci sa cred ca tu nu te prea grabesti sa ajungi la "dragoste"? E adevarat ca fratele Leonte, e un pic nedumerit si incurcat, dar nici noi nu-l ajutam sa se lumineze...

E greu de inteles ce anume te face sa crezi asta. Ca si cum, vorba Lui, directa, poate avea si alt caracter decat DE LEGE!!! Cumva a fost vreunul dintre apostoli, care sa nu faca ce le-a spus El? Ori, inainte ca Iisus sa fie rastignit, apostolii se indoiau de propriile lor reactii; ba chiar, la cina cea de taina, cand Mantuitorul a spus ca "Unul dintre voi ma va vinde", TOTI au fost inmarmuriti, (vezi aici reactia tuturor apostolilor) fiindca simteau slabiciune si cadere in inimile lor. Ca sa nu mai spun ca se certau intre ei, erau vanitosi si orgoliosi, voiau functii si putere... Dupa Cuvantul de dincolo de moarte al Mantuitorului, nici unul dintre ei nu mai voiau decat sa ofere dragoste, iar prin dragoste (si nu prin frica) au primit aproape toti, moartea in chip extrem de crud. Daca pe tine, frate Leonte, te leaga de Dumnezeu frica de muncile vesnice mai mult decat dragostea, (ceea ce nu cred) atunci inseamna ca undeva ai injugat boii cu coarnele catre tine!... Iarta-ma ca o spun. Nu-mi plac polemicile de o buna bucata de vreme si nu am intrevenit de dragul de a contrazice pe cineva, ci pentru a ne fi unul altuia de bun folos duhovnicesc. Cred ca aceasta este ordinea: Credinta, Nadejdea si Dragostea. Maria Egipteanca mai intai a crezut (si s-a cutremurat de muncile cele vesnice), apoi a nadajduit (in marea mila a lui Dumnezeu), si-abia dupa aceea a cunoscut dragostea!... Dar pana la urma nici nu cred ca ordinea este foarte importanta, iar daca vrem sa dovedim totusi ceva, tot ce e mei bun de dovedit este buna-cuviinta. Certandu-ne, sau ironizandu-ne, numai dragoste nu mai propavaduim pe-aici!...

Cum i-a convins Hristos pe apostoli sa-L urmeze? Prin porunca, prin legiure?
Exact aici e substratul si finetea. Dumnezeu nu este un Nero al cerurilor. Nu are pretorieni care asteapta la panda sa ne altoiasca.

Cuvantul lui Hristos are caracter de invitatie la nunta. Nu esti constrans sa mergi la nunta. Daca nu mergi catre Hristos ca si cum ai merge la nunta, geaba toata nevointa ta.

Leonte, cartea despre care Par. Cleopa spunea ca l-a sporit mult duhovniceste, citind-o pe cand pastea oile manastirii a fost Alfavita duhovniceasca de Sf. Dimitrie al Rostovului. Ti-o recomand cu drag . Vad ca ai ignorat cele postate de mine legat de credinta , nadejde si dragoste. Insa cu toate ca tu spui ca e invers , nu este catusi de putin invers si saincerc sa mai explic odata de ce.
In cuvintele Apostolului este vorba de dragostea dumnezeiasca pe care la urma o primim, prin credinta si nadejde. In aceasta carte ce ti-am amintit-o mai sus, explica foarte bine, ca nu poti avea nadejde daca nu traiesti intru Hristos si nu implinesti legile Domnului. Si nu poti trai intru Hristos, si implini legile Domnului daca nu ai credinta. Deci e nevoie de credinta ca sa incepi trairea crestina, din traire si respectare a Legii vine nadejdea iar apoi ca rasplata primesti dragostea dumnezeiasca.

Acum faci referire la dragoste ca fiind prima. Da aici ai dreptate ca e vorba dragostea omeneasca pe care tot omul o are si care este dintru inceput in inima omului mai mult sau mai putin. insa Lonte draga nu confunda dragostea omeneasca cu dragostea dumnezeiasca.

Sigur ca ai dragoste omeneasca dar si ateul o are si o revarsa cum stie el. Intelegi?

Daca nu ai dragostea dumnezeiasca nimic nu ai. Asta spune si Apostolul fara ea esti chimval rasunator cum sunt ateii de pilda. Si oamenii care nu traiesc crestineste.

Deci in fragmentul indicat de tine din Apostol este vorba de dragostea dumnezeiasca care este roada Duhului si cununa dumnezeirii si care vine ultima ca harisma pentru credinta, nevointa, nadejde siu iubire de Dumnezeu si aici asta este ordinea iar ce spui tu e vorba de dragostea omeneasca pe care o avem dintru inceput, da, si care o daruim cum stim si cum o avem, si pe ea lucram si ne nevoim sa o curatam de pacate.

Si aici am vazut ca se impart ortodocsii in doua tabere si se acuza reciproc dar in desertaciune o fac. Cei ce sustin dogma acuza pe cei ce traiesc ca nu respecta dogma iar cei ce traiesc acuza pe cei ce sustin dogma ca nu traiesc crestineste. insa si unii si altii au dreptate, de fapt ambele tabere sunt schioape de un picior, ca e nevoie si de traire crestina si de intelegerea invataturilor. Mai bine fiecare ar completa partea lipsa sa nu mai schioapate. Aceasta este si cauza contrazicerilor. ca daca omul le-ar avea pe amandoua nu s-ar contrazice.

Cand am inceput trairea crestina cu spovedanie si ascultare primul indemn al duhovnicului a fost, si acum studiu. Datii tare imi spunea, cititi, invatati si ce nu stiti intrebati-ma. Insusiti-va dogma , invatatura, si chiar mi-a recomandat o ordine a studiului.

Virtuţile creştine decurg, înfloresc şi rodesc una din alta. Nu sunt înşirate, nu se află în raport de succesiune, ci ÎN RAPORT DE PRIMORDIALITATE, germinează şi SE NASC UNA DIN ALTA în procesul viu al trăirii creştine.

Iată un "mic" argument: "Şi tot ce nu este din credinţă este păcat." (Romani, 14.23)
Rădăcina pomului vieţii este credinţa. Tot ce nu e din această rădăcină, e sortit morţii.

Cum este, aşadar, dragostea aceea naturală care nu vine din credinţă? Iată cum: păcătoasă. O arată Apostolul.
Mai poţi spune acum, dacă ai prins duhul, că e "taman invers"?
E invers, da, dar numai pentru necreştin.

Leonte, dacă Ioan a greșit, spune-mi te rog (ca o paralelă neinspirată), are importanță ordinea Fericirilor? Argumentat, de se poate. Săru’-mâna.

Un pic nedumerit? Un pic încurcat?.... Ce tot spui frate!?....
Mie îmi pare hotărât, vehement. Vrea să convingă, foloseşte chiar şi proorociri privind viitorul (cam scurtuţ, după gustul meu) credinţei noastre.
Pe de altă parte eu nu mă consider în măsură să îl ajut pe leonte să se lumineze. Vorbesc foarte foarte serios.
Eu imi expun convingerile de credinţă şi atât. Şi îmi place să scriu pe forum creştin ortodox. Dacă fac şi vreo faptă bună, asta numai Dumnezeu ştie. (M-aş bucura să fac, cum să nu!)

"Despre partea luminării, însă..." - să ne lumineze pe toţi Bunul Dumnezeu!

Bună zicere, mulţumesc!
Cât priveşte dragostea omenească, mai zice Apostolul ceva despre un altoi...

Poate că deseori amestecăm nevoia noastră de dragoste omenească, întrucât vrem nu vrem încă avem nevoie de ea, cu Dragostea cântată de Apostolul în Corinteni.
Şi ne e greu, privaţi fiind de iubire (o fi soţia? or fi prietenii? or fi alte relaţii care scârţâie şi ne necăjim...) să mai lucrăm la drumul creştin al Dragostei. Şi uităm că Domnul lucrează în slăbiciune, iar urmarea acestei omisiuni este că ne purtăm ca şi când cel care are o suferinţă în relaţiile afective lumeşti e în situaţie proastă pentru lucrarea virtuţilor. Ba dimpotrivă, aş zice! Nu trebuie decât acceptarea situaţiei şi în rest mângâierea care vine în Biserică, sub toate formele şi toate conţinuturile. Cel mai rău e să căutăm condiţii prielnice pentru lucrarea mântuirii, adică un fel de confort afectiv pe temelia căruia să lucrăm credinţa şi celelalte. Păi asta e o mare greşeală! Mare capcană, poate a mai mare! Cred eu...

În acest caz, mai întâi cred că e bine să separăm lucrurile: sunt două feluri de iubire şi două moduri de a le cultiva. De avem nevoie de mai mult din una, cred că e nimerit să facem ceea ce i se potriveşte fiecăreia dintre ele. Pentru dragostea lumească sunt anumite căi de urmat. Pentru dragostea dumnezeiască e altă cale.

E limpede că pe forum, vrem nu vrem, scăpărăm şi câte ceva din frustrările şi limitele noastre omeneşti. Totuşi, dacă nu ne revărsăm prea mult, putem lucra şi la partea care ne uneşte în mod aparte: lucrarea vieţii de credinţă creştină.

Iar dacă vrem să fim răsplătiţi cu simpatie/afecţiune pe forum, întrucât se poate întâmpla, de ce nu, să avem nevoie, atunci nu merge autosabotarea de genul adolescentului care, pentru a-şi arăta afecţiunea îi trage un pumn în figură iubitei aşteptînd, apoi, ca ea să îl răsplăteacă cu un sărut. Deşi am văzut prin oraş că merge şi aşa!... E la modă...:)

n are legatura cu pildele lui Iisus,dar tot am auzit expresiile si nu stiu ce inseamna:
"a vazut frumusete straina si si a ranit inima cu ea","a cazut sub blestem preotesc" :-?

Nu ma mai apuc sa reiau ceea ce ma spus deja. Dobrin7m, nu te-am ignorat, dar nu vad rostul pentru care trebuie sa citez pagini intregi in care se sutine aceeasi idee gresita. Este vorba despre confuzia dintre crez si credinta. Sf. apostoli nu predica decat un singur crez, ca Iisus a murit pentru pacatele intregii lumi si Dumnezeu l-a inviat. Iar celor ce cred ca Iisus a fost jerfa de ispasire a pacatelor si nu mai este nevoie de un altfel de jerfa din parte lor, Dumnezeu le da Har. Mai departe intervine credinta, care nu este aceeasi cu crezul predicat. Daca si voi veti crede ca Dumnezeu va da Har, prin simpla jerfa de sine pe care a facut-o Iisus, atunci asa va fi. In acest tip de predica totul se concentreaza pe energia credintei, crezul functionand mai mult ca o ancora psihologica. Preotimea harpareata va indeamna sa credeti ce nu veti putea dobandi mila lui Dumnezeu decat prin institutia bisericeasca ai carei mulgatori sunt ei. Cand crestinii isi puneau la picioarele apostolilor averile, apostolii nu-si insuseau mai intai lor si resturile le aruncau enoriasilor precum unor caini ce dadeau din coada.

Dragostea predicata de apostolul si adusa in discutie de mine prin citate, nu este dragostea lumeasca, omeneasca. Dragostea lumeasca, tine de minte raul si cauta ale sale. Dragostea lumeasca este doar petru cei ce te iubesc nu si pentru cei ce te blastama si te barfesc, sau te nedreptatesc. Dragostea Evangheliei, este taman pe dos, caci nu se trufeste si nu cauta ale sale. Aceasta dragoste este dovada unei legaturi directe cu Dumnezeu, restul cu mostenirea harului ce curge din episcop in episcop ca o parola secreta, este o falsa nadejde de mantuire. Ca drept dovada iata si spurcaciunile aducatoare de sminteala din sanul BOR.

Voi ma contraziceti din cauza ca oricarui om ii este mai confortabil sa creada ceva cu care s-a obisnuit, decat sa studieze posibilitatea de a fi fost amagit de unii care nu-i vor binele. Tocmai pe acest fenomen de lenevire intelectuala se bazeaza si manipularea. Aceasta lenevire intelectuala este din lipsa acelei prezete continue la Dumnezeu pe care o recomanda deschis Arsenie Papacioc, cat si toti marii asceti din trecut.

Din perspectiva temei topicului am obsevat ca un mod extrem de util de a medita la sensul unei parabole in contextul in care a fost spusa este de a integra atat parabolele cat si minunile intr-una din perioadele activitatii Mantuitorului.La ce ma refer mai exact.Exista opinii in care impart activitatea Mantuitorului in patru perioade:anul inaugural,anul bucuriei sau perioada Galilea,anul impotrivirii si ultima saptamana.Totul s-ar incheia cu aparitiile Mantuitorului de dupa Inviere.Fiecarei perioade ii corespund anumite evenimente,minuni sau pilde ce pot fi obsevate cu mai mare claritate dacat se extrag din fiecare text al evangheliilor pasajele corespondente acelui moment al activitatii.Pildele si minunile se vor dovedi deloc intamplatoare fiecarei perioade,ele fiind precis spuse si facute intr-un anumit context,pentru a transmite un anumit mesaj,avand un caracter etern ce nu exclude insa particularitatea momentului.

Se pune in acest mod,dupa cum obseva un comentator biblic, o interesanta problema care noua,celor din prezent,ni se poate parea stranie.Ce anume intelegea,de exemplu,un taran evreu din Galilea cand in satul sau intra un tanar cu reputatie de profet si care anunta apropierea Imparatiei Domnului.Acel om simplu,inca traind intr-o lume extrem de atasata de timpurile Vechiului Testament,nu avea la dispozitie niciunul din mijloacele teologice cu care noi am fost inzestrati de secole de crestinism.Se pune problema in acest cez,pt a nu arunca predicarea lui Hristos intr-o zona ireala,fara nici o semnificatie pt timpul Sau,ce anume intelegea acel evreu simplu prin aveasta notiune,ce a inteles din ce a spus Hristos,ce a vrut Domnul sa spuna si,previzibil,cauzele esecului de a intelege corect mesajul Sau.Dupa cum spunea Wright pentru a face acest drum in trecut,in mentalitatea si cultura acelor timpuri,pentru multi dintre noi,cei moderni este un drum ,,precum a fost si calatoria magilor spre Betleem".Apararea contextului istoric al acelor evenimente este un rezultat al Intruparii pt ca in cazul mutarii intelegerii noastre moderne intr-o lume straina de ea,lumea iudaismului acelor clipe,cred ca suntem foarte aproape de o forma de docetism subtil,in care fiinta umana Isus ramine rupta de noi,prizoniera a timpului Sau si putin inteligibila pentru posteritate in timp ce Cristosul traverseaza epocile complet detasat,strain de contextul Sau istoric si,mai grav,fara nici o semnificatie pt contemporanii Sai ci doar pt o posteritate ce urma sa-L inteleaga gradual.In aceast pericol,daca el exista,exista si samburele unui demers curajos,reconstituirea acelei lumi in culorile ei originale,precum un tablou peste care s-au adaugat straturi succesive de vopsea,nu pentru a o idealiza,absolutiza sau izola ci pentru a-i da sansa de a se incadra corect in ceea ce Tatal a hotarat din vesnicii si a aratat rasei umane prin Fiul Sau.

Revenind la demersul despre care am facut vorbire,de exemplu,anul inaugural ar cuprinde intr-o opinie perioada incepand cu botezul Domnului si s-ar incheia inainte de chemarea primilor ucenici,cu tentativa celor din Nazaret,inca de acum,de a-l ucide pe Mantuitor.Perioada inaugurala ar mai cuprinde evenimente notabile precum ispitirea de catre satana,minunea din Cana,intalnirea cu Nicodim, vindecarea unui indracit.Trebuie sa spun ca nu este deloc usor sa reconstitui din analiza comparativa a celor patru evanghelii granita exacta a fiecarei perioade in parte,existand mai multe opinii cu privire incadrarea unui eveniment sau altul intr-una din perioade,ultima saptamana a Mantuitorului fiind probabil cea mai clara ca si incadrare.Pe masura ce analizez pe aceasta metoda istorica sa spunem,desi nu este termenul cel mai potrivit,ma conving de adevarul exprimat de un teolog anglican:,,Crucea este cea mai profunda si adevarata fereastra spre inima si spre caracterul unui Dumnezeu viu si plin de dragoste".Pare un paradox dar fiecare etapa analizata,avand inca de la inceput germenii patimirii,ma poarta spre aceasta concluzie.Numai bine.

Parabolele ca expresie a Crucii
 

Despre cum Crucea este nedespărțită de Hristos, inclusiv atunci când ne vorbește:

„Pentru a fi perceput, mesajul hristic trebuie să adopte dimensiunea verticalității. O cetate ascunsă în răcoarea unei depresiuni sau o făclie fără sfeșnic riscă să teacă neobservate. Orizontala transmisiei mistice (răspândirea ei peste capetele tuturor) nu poate avea drept sursă decât verticala Întrupării, impostația sublimă a vocii profetice, postura dreaptă. Mesajul se propagă, astfel, din centrul unei cruci și, într-un anumit sens, echivalează cu o răstignire. Parabolele sunt efectul răstignirii intelectului divin pe lemnul limitelor rațiunii omenești. De aici splendoarea lor tragică, obscuritatea lor asumată și aspectul de jertfă al limbajului aluziv, voalat, analogic. Nu cei din afară sunt sacrificați prin discursul parabolic, ci conținutul însuși al discursului, care se străduiește să coboare în întunericul exteriorității lor.”
(A. Pleșu, Parabolele lui Iisus, p. 61)

Frumos!
Şi o dovadă pentru mine că această carte merită să fie recitită...

Am doua rugaminti,cand aveti timp.Ma intereseaza definitia ortodoxa a pildei si o lista cu pildele Mantuitorului dpdv al doctrinei ortodoxe.Eu am mai multe liste cu pilde si pe unele dintre ele sunt discutii daca pot fi sau nu considerate pilde.Doar denumirea pildei,nu trebuie si referinta biblica intrucat le am pe toate cele posibile,ca sa pot compara mai usor.De aceea ma intereseaza si definitia,ca sa inteleg mai usor mecanismul de intelegere si raportare la conceptul de pilda.Multumesc frumos.

Pelerinule, imi aduc sigur aminte ca am invatat prin gimnaziu la romana despre parabola, ca specie literara si aveam in manual Parabola Semanatorului. Iata ce am gasit pe un site e-bacalaureat, sper sa iti foloseasca intrucatva:

Parabola este o naratiune cu scop didactic care dezvaluie un adevar general, prin analogie cu o situatie cocreta.

• A fost utilizata la inceput in scrierile religioase, pentru a transmite, intr-un mod accesibil, adevaruri ezoterice (parabolele din Evanghelii).
• Spre deosebire de fabula, parabola nu corespunde cu situatia reala in toate amanuntele, ci numai intr-un punct esential si semnificativ. Parabola isi pastreaza, prin urmare, o anumita autonomie estetica si semnificativa.

http://www.ebacalaureat.ro/c/4/67/12...tul-culminant-

Am găsit o scurtă explicație în Biblia Anania:
„Parabolă: pildă, istorioară despre întâmplări din viaţa zilnică, obişnuite, la îndemâna oricui, dar cu înţelesuri ascunse; poveste cu tâlc.”