În prealabil postat de DragosP (Post 525809)

Nu ştiu dacă-i greşit. Tot ce pot să-ţi spun, apropos de salutul creştin adresat unui musulman: anul acesta am fost la părinţi de Paşte şi am chemat un taxi. În Brăila mai sunt şi turci. Eh, s-a nimerit să fie turc şoferul. Eu, din obişnuinţă şi cu bucurie-n glas spun: "Hristos a Înviat!". Văleu! Mai că nu m-a omorât cu privirea. N-a răspuns nimic, dar s-a înroşit şi spun, dacă avea săgeţi în priviri, acum eu nu mai scriam aici.:1:

În prealabil postat de N.Priceputu (Post 525811)

Păi secretul e să fii prieten cu el înainte să-i spui asta :)
Însă taximetristul tău cred că nu-și cunoștea prea bine credința, pentru că musulmanii nu neagă învierea lui Hristos. Doar că nu cred că este Dumnezeu. Cel puțin așa mi-a spus prietenul.

În prealabil postat de N.Priceputu (Post 525808)

Nu mai știu dacă pe topicul cu pricina le-am spus și eu așa. Cred că doar le-am făcut niște urări, așa cum i-am făcut și surorii mele care, fiind în Spania, ține Paștele în același timp cu catolicii.
Însă asta nu înseamnă decât mărturisirea împreună a adevărului, nu și a neadevărurilor.

În prealabil postat de N.Priceputu (Post 525805)

Avem legătura istorică directă cu Biserica dintotdeauna, dar cred că trebuie mereu să fim în căutarea Adevărului, pentru că Biserica nu-L depozitează.

În prealabil postat de AlinB (Post 525859)

Ma intreb, daca s-ar duce cineva la o adunare satanista (din aia la miezul noptii cu schelete, sange si pisici moarte) si ar striga "Hristos a inviat" si ar fi omorat, ar fi martiraj sau prostie?

În prealabil postat de AlinB (Post 525861)

In Spania ortodocsii tin Pastele o data cu romano-catolicii sau cum?

În prealabil postat de AlinB (Post 525863)

Cu alte cuvinte, vrei sa spui ca "Tainele" lor sunt valide?

În prealabil postat de AlinB (Post 525863)

Cred ca ai vrut sa spui altceva..

"casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului." 1 Tim. 3:15

În prealabil postat de AlinB (Post 525859)

Ma intreb, daca s-ar duce cineva la o adunare satanista (din aia la miezul noptii cu schelete, sange si pisici moarte) si ar striga "Hristos a inviat" si ar fi omorat, ar fi martiraj sau prostie?

În prealabil postat de N.Priceputu (Post 525875)

Însuși cuvântul ăsta, „valid”, deși preluat și de o parte a teologiei noastre, nu-mi pare potrivit deloc cu cel de Taină. Nu putem măsura harul, nu putem noi să spunem la rugăciunea cui Se pogoară sau nu Duhul Sfânt. Dar nu sunt teolog și nu vreau să-mi prind urechile băgându-mă în probleme care mă depășesc.
Prefer să mă mulțumesc cu ceea ce știu și să nu mă pronunț în ce nu știu.

Nu-mi dau seama ce înțelegi din citatul de mai sus. Aici eu înțeleg că spune că fiecare va fi judecat după fapte, nu după apartenență.
Pe mine chiar mă pusese pe gânduri zilele trecute textul care continuă citatul tău:
Mă întrebam dacă Sfântul Pavel ar fi pus și „botez” în loc de „tăiere împrejur”. Nu văd de ce nu.

Vorbește și prin oameni. Nu știu dacă Îi recunoaștem toți la fel glasul, însă (ca să știm prin care oameni vorbește), pentru că sunt Părinți ortodocși care, deși îi văd în eroare dogmatică pe catolici, nu-i consideră, totuși, lipsiți de Duhul Sfânt și de Sfintele Taine; și sunt și alții, care sunt categorici în privința asta. Primii văd o Biserică ruptă în două, ceilalți neagă cu totul caracterul de Biserică al catolicilor, în pofida ridicării anatemelor.


Adevărat. Mă gândeam la faptul că avem cu toții un singur Tată, care pe toți ne-a creat și și-a pus pecetea în toți.

Adevărat, este îngustă pentru că largă este calea păcatului. N-ar trebui s-o mai îngustăm și mai mult de atât, restricționând extrem de mult accesul la mântuire pentru mulți care vor să-și improprieze mântuirea dar sunt în afară; în afara sistemului, nu neapărat în afara harului

În prealabil postat de AlinB (Post 525860)

Probabil nu ai experienta in directia asta..
Ei bine, eu iti spun, daca ai un prieten si vrei sa pastrezi prietenia, nu trebuie sa te atingi de diferentele de credinta.

În prealabil postat de N.Priceputu (Post 525889)

Da, n-am reușit să exprim prea bine ce vroiam să spun. Trebuie să redescoperim Ortodoxia, să o trăim mai autentic, pornind de la o căutare sinceră a adevărului asistați de Duhul Sfânt și de Părinții Bisericii.

Antiecumenismul actual mie îmi pare a veni dintr-o teamă a tradiționalismului față de modernismul care ne invadează implacabil. Pentru că dogmele n-au cum să se schimbe, așa cum nu poți schimba ceea ce există mai presus de tine; ele pur și simplu sunt, așa cum Dumnezeu este, iar cineva poate sau nu să ia cunoștință de asta.

Teama, însă, este, așa cum spunea și Cătălin, de a schimba modul de a le înțelege. Adică dacă teologii noi (cum ar fi pr. Stăniloae, pr. Galeriu, pr. Teofil, pr. Noica) lărgesc orizontul de înțelegere, abordând o înțelegere mai potrivită Duhului pentru că este mai cuprinzătoare, mai largă, cei obișnuiți cu o interpretare mai mecanicistă, mai sistematică, se alarmează, pentru că le afectează fundamental modul de a înțelege și a se raporta la credință.

Dar fără această interpretare nouă și veche, totodată (pentru că se bazează pe întoarcerea la Sfinții Părinți), Ortodoxia (sau, poate, ortodoxismul), va pierde lupta. Din cauză că alege să se lupte cu modernismul, în timp ce adversarul ei real nu ăsta este. Repet, Ortodoxia nu înseamnă tradiționalism (chiar dacă nu poate fi despărțită de Tradiție).
Tradiționalismul, însă, ține mai degrabă de o dispoziție psihologică, cred că și de o nevoie de siguranță.

Nu sunt nici anti-tradiționalist (asta ar fi, oricum, alt subiect; pe scurt: sunt pentru păstrarea a tot ce a fost bun în trecut).

Dar Ortodoxia trebuie să fie Calea, în Biserică, spre, în și cu Hristos, indiferent cât de moderne ar fi timpurile pe care le-am trăi.

În prealabil postat de cezar_ioan (Post 525812)

Hopa!...
Poate că acest gând stă în spatele multor neînţelegeri dintre noi. Cătălin, dacă înţeleg eu bine gândul tău, mă tem că el alimentează o întreagă lume de distorsiuni în sfera credinţei.

Deocamdată spun că afirmaţia "dogmele sunt o explicare a Sfintei Scripturi" constituie, după mine, o mare eroare. Îngrozitor de mare.

Cătălin, poate ai vrut să spui altceva, dar dacă într-adevăr crezi aşa, ad litterram, îţi propun să ne oprim asupra a 3 termeni, mai bine zis asupra înţelesului acestor termeni:
a) dogmă
b) explicaţie - a explica
c) Sfânta Scriptură

Cuvântul cheie, de unde cred că vine miezul erorii, este EXPLICAŢIE. Nu ştiu ce înţelegi prin explicaţie şi explicare (acţiune mintală de a explica), însă te rog să ai în vedere că, orice am înţelege noi prin explicaţie/explicare, dogmele nu au această funcţie.

Dimpotrivă, dogma este, ca formulare (cum avem de pildă în Crez dogma Sfintei Treimi), tocmai un liman, o limită, un obstacol de netrecut pentru mintea avidă de explicaţii.
Tocmai pentru ca mintea să înceteze de a mai rumega la nesfârşit conţinuturi tainice prin însăşi natura lor dumnezeiască, tocmai pentru ca mintea/sufletul omului să facă saltul cuviincios de la explicare (act reducţionist, prin care ne închipuim de fapt că tragem dumnezeirea în jos, înlăuntrul cutiuţei pământeşti a minţii noastre raţionale căzute) la contemplaţie şi contemplare a dumnezeirii, tocmai pentru aceasta sunt puse dogmele.

Odată pusă dogma înaintea ochilor minţii, cearta şi gâlceava încetează, atât între interlocutori cât şi între gândurile omului, înlăuntrul subiectivităţii.
Dogma nu se gândeşte, nu se raţionalizează, nu se tâlcuieşte sau explică, ci se contemplă.

În faţa dogmei mintea omului stă proastă ca o vrabie. Acesta e un efect eliberator al sufletului omenesc către dumnezeire şi un pas spre unirea omului cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, la rugăciune, noi nu facem dogmatică. Ci, vegheaţi deja de parapetul dogmelor, de care am luat cunoştinţă în experienţa noastră cognitivă personală de-a lungul anilor, noi lăsăm cugetările dogmatice şi facem, simplu, cât mai simplu posibil, rugăciunea. Altminteri nu vorbim cu Dumnezeu ci cu noţiunile noastre teoretice, fie ele şi dogmatice.
Or, pentru a ieşi din istovitorul şi zadarnic de nesfârşitul dialog al minţii cu ea însăşi, pentru a ajunge la un liman aducător de pace, mintea e oprită de taina dogmei. A întâlnit binefăcătoarea limită, de netrecut, astfel încât acum se poate ruga în sfârşit, liniştită, lui Dumnezeu, unindu-se cu El, cu harul Lui mai exact, într-o anumită măsură.

Astfel fiind dogma şi omul, astfel fiind natura explicaţiei (a reduce la cunoştinţe precedente o informaţie nouă, a asimila prin prisma unui set de cunoştinţe deja existente în minte), înţelegem că dogmele nu explică Scriptura. Daltfel, Scriptura nu poate fi omeneşte explicată. NIci prin dogme nici prin altceva.
Conţinutul ei dumnezeiesc este ireductibil. NImic omenesc nu poate explica Scriptura.

Cândva, la rugăciune, am fost fluture. Nu puteam trece cu nici un chip de limitele valului de lumină şi tot ce puteam face e să mă tânguiesc amarnic, ars de dorul de a mă contopi cu lumina aceea, să mă tânguiesc aşadar în lungi ocoluri împrejurul luminii.
Din această experienţă personală despre care am scris cum am putut mai sugestiv (astfel de experienţe nu pot fi exprimate în limbaje obişnuite, sec descriptive, în orce caz eu nu pot deocamdată) am înţeles că: la fel e şi cu noi în jurul Scripturii. Ne putem apropia orişicât, dar de condiţia de fluture care dă ocol luminii nu putem scăpa decât, se pare, în extaz, când toată psihologia noastră e semnificativ modificată, precum ne spun dumnezeieştii Părinţi.

Dogmele nu explică Scriptura. Dogmele au alte funcţii pentru sufletul credinciosului.
Nimeni nu explică Scriptura. A tâlcui nu înseamnă, la propriu, a explica. Termenul explicaţie este unul scientist, nu teologic.
Scriptura nu ne-a fost dată ca să o explicăm. Când ne apropiem de Scriptură spunem STOP tendinţei minţii de a explica. Altminteri ratăm întâlnirea, cădem.
Mândria "explică" tainele, smerenia (mintea umilită şi înfrântă) contemplă şi trăieşte ceea ce contemplă.
Aşa cred, aşa cunosc.

În prealabil postat de N.Priceputu (Post 525889)

Antiecumenismul actual mie îmi pare a veni dintr-o teamă a tradiționalismului față de modernismul care ne invadează implacabil. Pentru că dogmele n-au cum să se schimbe, așa cum nu poți schimba ceea ce există mai presus de tine; ele pur și simplu sunt, așa cum Dumnezeu este, iar cineva poate sau nu să ia cunoștință de asta.

Teama, însă, este, așa cum spunea și Cătălin, de a schimba modul de a le înțelege. Adică dacă teologii noi (cum ar fi pr. Stăniloae, pr. Galeriu, pr. Teofil, pr. Noica) lărgesc orizontul de înțelegere, abordând o înțelegere mai potrivită Duhului pentru că este mai cuprinzătoare, mai largă, cei obișnuiți cu o interpretare mai mecanicistă, mai sistematică, se alarmează, pentru că le afectează fundamental modul de a înțelege și a se raporta la credință.

Dar fără această interpretare nouă și veche, totodată (pentru că se bazează pe întoarcerea la Sfinții Părinți), Ortodoxia (sau, poate, ortodoxismul), va pierde lupta. Din cauză că alege să se lupte cu modernismul, în timp ce adversarul ei real nu ăsta este. Repet, Ortodoxia nu înseamnă tradiționalism (chiar dacă nu poate fi despărțită de Tradiție).

În prealabil postat de laurastifter (Post 525921)

Depinde de situaţie. Dacă aş avea un prieten care mi-ar împărtăşi stilul de gândire, bucuria de a mă mira de taina gândirii sale unice (pentru a face apel la ideile domnului profesor Cezar, exprimate chiar aici, pe topic), chiar dacă am avea convingeri total diferite,

În prealabil postat de N.Priceputu (Post 525964)

Lupta actuală a ortodoxiei împotriva ecumenismului sau a catolicismului este într-un fel o luptă cu imaginea sa din oglindă. Vreau să spun că tocmai din occident i-a venit Ortodoxiei viziunea scolastică, gândirea tehnică, mecanică a mântuirii. Se vorbește și la noi despre har în același fel ca și la ei, detașându-l, adesea, de Persoanele Sfintei Treimi.
Chiar dacă teologic se consideră ca fiind energie divină necreată, se sistematizează și este considerat ca și cum ar fi o energie desprinsă de Dumnezeu, care acționează cumva automat, nu prin voință divină.

Or, la părintele Stăniloae toată teologia ține cont de raportul dintre persoane. Ortodoxia, așa cum o înțelege Părintele, este diferită de Catolicism tocmai prin această viziune.

În prealabil postat de AlinB (Post 525963)

Sa lasam genul asta de poezie si sa revenim la valorile moralei crestine.

În prealabil postat de cezar_ioan (Post 525996)

Nu putem lăsa genul ăsta de poezie, pentru că e însăşi poezia Scripturii, a Tradiţiei şi a Bisericii.
Dar raţionalismul nu înţelege limba poeziei, pe care o confundă cu manelele şi versificările.
Poezia e duh gingaş, dincolo de grosolăniile limitative şi zdrobitoare ale minţii trufaşe.

Relativismul dogmatic, numit aşa de antiecumenişti, este după mintea mea astfel:
a) fie expresia refuzului unui om care a cunoscut BIserica şi pe Hristos de a purta jugul Celui Blând şi Smerit cu inima;
b) fie expresia unui început de drum în Biserică, omul nefiind încă lămurit ce e cu el şi cu Dumnezeu.

Dar chiar şi între oameni cu credinţă tare şi bine roditoare, apar deseori interpretări subiective, accente diferite, coloraturi aparte care fac ca Părintele Stăniloae, de pildă, să nu fie Părintele Galeriu sau Părintele Bartolomeu Anania etc.

Oameni diferiţi aleargă la duhovnici diferiţi, printre altele şi datorită unor nuanţe care îi diferenţiază şi pe unii (duhovnicii) şi pe alţii (credincioşii) între ei.
Chiar şi aici pe forum, să zicem că eu mă simt foarte apropiat în gândire şi trăire ortodoxă de N.Priceputu şi MariS_, precum şi de Pelerinul şi de sora Nutucutu. Avem puncte comune, e indiscutabil, însă nu suntem nici pe departe identici, în nici o privinţă.
Iar dacă nu suntem identici, ar trebui să scot securea la ei şi să le cer să fie ca mine în credinţă? Ce, nu-i îndeajuns că suntem iubitori unii cu alţii, măcar că suntem respectuoşi şi iertători reciproc? Şi că ne completăm opiniile, uneori purtînd mici polemici cu gândul că suntem pe Cale, încă, iar nu depozitari deja ai Adevărului?

Valorile moralei creştine, de care pomeneşti, sunt bine şi clar formulate. Le ştiu şi copilaşii, nu-i problemă, că bunicuţele nu încetează să le turuie, zi şi noapte.
Dar egoismul, dispreţul, răutatea, îngâmfarea, brutalitatea şi stângăciile în dialog, ş.a.m.d.
fac ca aceste valori să rămână agăţate pe un colţ de cer, departe foarte de evenimentele dintre noi.
Să punem deci valorile moralei creştine mai între noi, mai la sol. Şi să continuăm exerciţiile de dialog ale acceptării alterităţii, cu iubire, cu gândul şi râvna de a deprinde cât de cât iubirea, pentru început.

Aşa e poezia asta numită viaţă de om creştin.
Dacă nu mă înşel, ea se sprijină tare inclusiv pe dogmatică. Ia cercetează niţel, şi vei vedea chiar în dogmatică temeiul poeziei vieţii creştinilor.

În prealabil postat de cezar_ioan (Post 525996)

Nu putem lăsa genul ăsta de poezie, pentru că e însăşi poezia Scripturii, a Tradiţiei şi a Bisericii.
Dar raţionalismul nu înţelege limba poeziei, pe care o confundă cu manelele şi versificările.
Poezia e duh gingaş, dincolo de grosolăniile limitative şi zdrobitoare ale minţii trufaşe.

Relativismul dogmatic, numit aşa de antiecumenişti, este după mintea mea astfel:
a) fie expresia refuzului unui om care a cunoscut BIserica şi pe Hristos de a purta jugul Celui Blând şi Smerit cu inima;
b) fie expresia unui început de drum în Biserică, omul nefiind încă lămurit ce e cu el şi cu Dumnezeu.

Dar chiar şi între oameni cu credinţă tare şi bine roditoare, apar deseori interpretări subiective, accente diferite, coloraturi aparte care fac ca Părintele Stăniloae, de pildă, să nu fie Părintele Galeriu sau Părintele Bartolomeu Anania etc.

Oameni diferiţi aleargă la duhovnici diferiţi, printre altele şi datorită unor nuanţe care îi diferenţiază şi pe unii (duhovnicii) şi pe alţii (credincioşii) între ei.
Chiar şi aici pe forum, să zicem că eu mă simt foarte apropiat în gândire şi trăire ortodoxă de N.Priceputu şi MariS_, precum şi de Pelerinul şi de sora Nutucutu. Avem puncte comune, e indiscutabil, însă nu suntem nici pe departe identici, în nici o privinţă.
Iar dacă nu suntem identici, ar trebui să scot securea la ei şi să le cer să fie ca mine în credinţă? Ce, nu-i îndeajuns că suntem iubitori unii cu alţii, măcar că suntem respectuoşi şi iertători reciproc? Şi că ne completăm opiniile, uneori purtînd mici polemici cu gândul că suntem pe Cale, încă, iar nu depozitari deja ai Adevărului?

Valorile moralei creştine, de care pomeneşti, sunt bine şi clar formulate. Le ştiu şi copilaşii, nu-i problemă, că bunicuţele nu încetează să le turuie, zi şi noapte.
Dar egoismul, dispreţul, răutatea, îngâmfarea, brutalitatea şi stângăciile în dialog, ş.a.m.d.
fac ca aceste valori să rămână agăţate pe un colţ de cer, departe foarte de evenimentele dintre noi.
Să punem deci valorile moralei creştine mai între noi, mai la sol. Şi să continuăm exerciţiile de dialog ale acceptării alterităţii, cu iubire, cu gândul şi râvna de a deprinde cât de cât iubirea, pentru început.

Aşa e poezia asta numită viaţă de om creştin.
Dacă nu mă înşel, ea se sprijină tare inclusiv pe dogmatică. Ia cercetează niţel, şi vei vedea chiar în dogmatică temeiul poeziei vieţii creştinilor.

În prealabil postat de N.Priceputu (Post 526050)

Laura, măcar pe forum nu sunt „domnul”. Doar N.Priceputu :)

În prealabil postat de AlinB (Post 525963)

Unicitatea nu e o valoare.
Sunt criminali care au facut atrocitati unice in istorie..sau ma rog.
Aproximativ.
Nici in erezie nu poti fi absolut original.

Sa lasam genul asta de poezie si sa revenim la valorile moralei crestine.



Nu ai avut niciodata o relatie divergenta, nu-i asa?
Sa stii ca nu e ca in filme.

În prealabil postat de Theodore_of_Mopsuestia (Post 525923)

Excelente comentariile d-rei Laura si ale fratelui Nepriceputu. Subscriu.

În prealabil postat de laurastifter (Post 526072)

E ok să nu fim de acord:
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/jud...u-fim-de-acord

În prealabil postat de MariS_ (Post 526078)

E normal sa existe diversitate, pentru ca unii dintre noi privim credinta cu ochii iubirii, altii cu ochii adevarului, altii cu ochii dreptatii, altii cu ochii milei ..

În prealabil postat de laurastifter (Post 526070)

Aţi scris: "Unicitatea nu e o valoare".
Ce înţelegeţi dvs prin conceptul de "unicitate", în contextul discuţiei despre unicitatea fiecărei persoane umane şi despre modul unic în care fiecare dintre noi trăieşte relaţia cu Acelaşi Dumnezeu? Vă întreb pentru că este posibil ca, prin aceleaşi cuvânt, să înţelegem lucruri didferite şi aceasta să fie cauza polemicii... :)

În prealabil postat de laurastifter (Post 526047)

Le-aş propune celor care mă acuză de "relativism" pentru că mă bucur şi mă mir de taina unicităţii fiecăruia dintre noi, le-aş propune să mediteze la următoarea întrebare simplă:
din ce motiv, oare, între cărţile Sfintei Scripturi există diferenţe foarte uşor observabile, în funcţie de autorii lor?
De exemplu, între epistolele Noului Testament (redactate aprox. în aceeaşi perioadă şi având acelaşi mesaj despre Hristos Cel răstignit şi înviat) stilul literar şi chiar unele dintre ideile Sfinţilor Apostoli Petru, Pavel, Ioan, Iacov şi Iuda se deosebesc între ele destul de mult.
Oare nu aveau toţi aceeaşi credinţă?
Sfântul Apostol Pavel spune: "deci ori eu, ori aceia aşa propovăduim şi voi aşa aţi crezut" (I Cor15, 11). Prin urmare, el recunoştea cu toată convingerea adevărul şi caracterul revelat al mesajului celorlalţi Apostoli, deşi fiecare dintre ei îl transmitea într-un stil diferit şi accentuând idei diferite. Îi recunoştea harul apostolic lui Petru, deşi, la Antiohia, avusese cu el o... polemică pe teme de credinţă (Gal2).
De ce-n Scripturi există o varietate atât de mare de genuri literare... de la poezie (Psalmi şi alte multe pasaje şi scrieri întregi cu un caracter poetic, de o deosebită valoare literară), până la scrieri profetice, apocaliptice (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, dar şi anumite pasaje din V T aparţinând genului literar apocaliptic), scrieri din lit. sapienţială, cărţi istorico-narative, epistole etc?
De ce, oare, Duhul Sfânt nu le-a insuflat tuturor autorilor biblici să scrie fix aceleaşi cuvinte şi definiţii, fără a le lăsa libertatea de a transmite mesajul divin în stilul propriu al fiecăruia? De ce Dumnezeu i-a lăsat, cu alte cuvinte, să mărturisească mesajul revelat cu atât de multă... originalitate?

În prealabil postat de laurastifter (Post 526044)

Mă asociez întru totul punctului dvs de vedere (şi de data aceasta).
Pr. Stăniloae: "Dumnezeu este atât de mare, încât doar poezia poate încerca să-L exprime". :)

În prealabil postat de cezar_ioan (Post 525996)

Nu putem lăsa genul ăsta de poezie, pentru că e însăşi poezia Scripturii, a Tradiţiei şi a Bisericii.

În prealabil postat de laurastifter (Post 525101)

Uitaţi, aici, pe forum, ce s-a întâmplat de când au plecat cei 2 colegi catolici. Uitaţi-vă cât de sărace sunt discuţiile de la rubrica dedicată Bisericii Catolice... Suntem doar noi şi, vorba aceea, "noi centrăm, noi dăm cu capul". De ce? Fiindcă mulţi dintre noi n-au fost capabili să înţeleagă faptul că, pur şi simplu, există creştini care se raportează la aceleaşi realităţi ale lumii spirituale, dar din perspective diferite. De aceea, de prea multă "toleranţă", unul dintre catolici a fost exclus de pe forum, iar celălalt s-a retras în semn de solidaritate cu primul.
Aşa s-a întâmplat, din păcate, de foarte multe ori în istorie, inclusiv în viaţa reală... :(
Cât de bogată spiritual ar deveni lumea, dacă am înţelege să ne acceptăm unii pe alţii cu iubire şi bucurie, aşa cum reuşeau Sfinţii şi, în primul rând, aşa cum ne primeşte pe noi toţi Hristos!
V-aţi pus vreodată întrebarea: din ce motiv Dumnezeu nu a creat o lume uniformă, doar în alb şi negru, cu oameni identici din punct de vedere spiritual, psihic şi fizic, un univers cu o singură planetă, eventual, în care să locuiască fiinţele umane absolut identice între ele? :)
Presimt o nouă polemică, dar... constructivă, să sperăm. :)
Şi inclusiv între cei care simt şi trăiesc în modalităţi asemănătoare credinţa în Dumnezeu există diferenţe de nuanţă în gândire. :) Şi asta este minunat!