De ce m-o fi respingand Părintele?!
L-am intalnit şi eu pe Parintele Paisie Olaru in pelerinajele făcute la Manastirea Sihastria si Schitul Sihla singur, cu colegii de scoala si in special cu vrednicul de pomenire Parintele Profesor Constantin Galeriu, inteligenta calauza in cercetarea si descoperirea comorilor duhovnicesti.
In discutiile personale ce le-am avut cu Părintele Arhimandrit Nicodim Sachelarie, acesta a spus:

– Parintele Paisie si Cleopa sunt cu adevarat monahi si mari duhovnici. Multi altii, mai bine si-ar gasi altceva de facut.

Am scos bilete de tren din Bucuresti pentru Moldova. Cu toate ca m-am grabit sa prind trenul, acesta a plecat. Nemultumit de intamplare si plin de nerabdare, m-am intors la casa de bilete si m-am hotarat sa iau urmatorul tren care pleca din Bucuresti, chiar daca as fi facut ocolul Romaniei. Am luat urmatorul tren care mergea Brasov – Ciceu – Onesti – Adjud – Bacau – Piatra Neamt, apoi autobuzul. Din Agapia am urcat pe jos pana la Sihla. Imi notasem mai multe pagini A4 cu scris marunt in dorinta de a avea cat mai detaliata marturisirea in fata acestui om sfant.

Parintele locuia in chilioara din deal din dreapta Bisericutei dintr-un Lemn. Inainte de sosirea mea fusese o mare furtuna care i-a speriat pe vizitatorii si pelerinii parintelui.

L-am gasit pe părintele Paisie Olaru in partea de sud, afara, intr-o mica gradina, printre stanci. M-am apropiat, i-am sarutat mana, cerandu-i binecuvantare si rugandu-l staruitor, dar abrupt sa ma spovedeasca. Mi-a spus foarte direct ca nu se poate.

M-a derutat raspunsul lui, dar m-am gandit ca n-am fost destul de politicos si cuviincios si ca ar fi trebuit sa stam un pic de vorba si apoi să-i adresez rugamintea de a-mi asculta marturisirea. Am incercat o mică discutie si iar l-am rugat sa-mi asculte marturisirea. Din nou, Parintele ma respinge. Am facut cel putin cinci incercări de a-l convinge pe Parintele sa-mi asculte marturisirea. Raspunsul a fost de fiecare data "nu".

Nemultumit, sfasiat, revoltat, l-am intrebat:

– De ce nu?

Cu voce adanca, mi-a raspuns:

– Nu pot pentru ca sunt orb.

Raspunsul a fost napraznic pentru mine, a avut un impact ca de trasnet.

M-am gandit: "Doamne, eu n-as putea purta crucea lui, să nu mai pot citi in original textele sacre ale lumii, pentru mine ar fi fost o lovitura fatala. Recunosc ca nu as putea purta astfel de Cruce. De ce i-ai dat-o Doamne ucenicului Tau iubit?! – dar, nu-i treaba mea". Ma gandeam: „mai bine mort, decat orb”.

M-a descumpanit greutatea crucii lui. Totusi, incapa*tanarea mea egoista mi-a adus in minte acest gand: "Dar, de fapt, eu doresc sa ma asculte, nu sa ma vada." Am gandit, fara sa o spun. Apoi, el ma intreaba:

– Stii unde este cel mai rau loc?

Am raspuns ca nu stiu. Imi spune:

– Cel mai rau loc este acolo unde sunt eu.

Il rog, din nou, sa-mi asculte spovedania.

Indarjit de refuzul lui, un gand m-a ravasit:

"De ce m-o fi respingand Parintele?! In fond, eu sunt un om destept, el este un om simplu."

Ma trezesc in fata unei avalanse, Parintele spune:

– Ce cauti tu la mine, un om simplu si prost cum sunt – adresandu-mi-se direct, pe nume – de ce nu mergi sa te spovedesti si sa discuti cu profesorii si indrumatorii tai ilustri: Paritele Staniloae, Parintele Galeriu si ceilalti?

In prezenta lui ma simteam ca-ntr-o alta lume. Spatiul, timpul si adancimea cuvintelor lui capatau dimensiuni noi, parca venite dintr-o alta lume. Surprins din nou de faptul ca eu, desi nu i-am spus cine sunt, unde studiez, cine sunt indrumatorii mei, sunt uimit de precizia informatiilor ce mi le expune. Mă uit in jur, nu vad oameni, nu văd nici linie electrica, nici telefonica si stiam precis ca n-am destainuit nimanui decizia, planul meu de a merge si a ma spovedi la Parintele Paisie. Am inteles ca este un harismatic, ca stie tot, ca are darul inainte-vederii de la Dumnezeu.

Insist, din nou, sa ma primeasca…

– Stiti, Parinte sunt sarac, am făcut un efort mare ca sa ajung pana aici si sa ma spovedesc.

Imi raspunde:

– Stiu ca ai pierdut trenul in Bucuresti. Stiu ca ai venit prin Brasov, Ciceu, Adjud, Bacau… pe ocolite, dar nu pot … si apoi mi se pare ca deviaza discutia spunand ce greu sunt de miscat pietroaiele acestea. Am inteles ca se referea la impietrirea inimii mele si ca, de fapt, se referea la Profetul care spune: "Transformati inimile voastre de piatra, macar in inimi de carne, pentru ca apoi, Domnul sa le innoiască." Puterea rugaciunii lui launtrice sfarama stâncile inimii mele impietrite.

Un gust amar pentru refuzul sau si orgoliul meu ranit. Am hotarat sa mai insist incă o data. De data aceasta justifica refuzul spunandu-mi:

– Eu sunt un mare ticalos, incapătanat si tare mandru.

Am inţeles ca-mi tot arata oglinda vietii mele launtrice. M-am hotarat sa renunt. Un gand mi-a spus: "Nu-l mai necaji pe omul lui Dumnezeu, nu-i mai consuma timpul lui de rugaciune, saruta-i mana, cere binecuvantare si pleaca."

N-am terminat bine gandul acesta ca sunt nevrednic si Parintele ma surprinde, din nou, spunandu-mi:

– Acuma dar, tatucuta, acuma te pot spovedi.

M-a luat de mana, m-a dus in chiliuta lui cu geamuri mici, si-a pus epitrahilul si felonul, a aprins o lumanare si a inceput sa rosteasca, pe de rost, rugaciunile de spovedanie. Intre timp, eu mi-am scos toate hartiile din buzunar, doream sa fac o marturisire completa. Incercam sa prind o raza de lumina de la lumanare si gemulet ca sa pot citi tot ce era scris in insemnările mele.

Din nou, surpriză. Dupa terminarea rugaciunilor, Parintele incepe sa ma intrebe si sa-mi spuna pacatele mele in ordinea in care le scrisesem pe hartiile mele. Simteam ca iau foc. Furtuni de ganduri si emotii ma copleseau. M-a lovit, insa, un gand rau. Cam la jumatate de ora dupa ce incepuse sa-mi spuna – de fapt, sa ma intrebe de pacatele personale – mi-am zis: "Stiu că Parintele este un om sfant, dar nu-i Dumnezeu."

La inceput am crezut ca este coincidenta, ca s-a nimerit sa stie cateva lucruri, doar cand dupa aproape 45 de minute imi spunea cuvant cu cuvant ce era scris in hartiile mele, m-am revoltat, e prea mult…

Cu un glas intristat imi spune:

– Tatucuta, da' de ce te mai indoieşti si acum?!

Am inteles atunci ca eu eram cel orb, cel prost, cel impietrit, cel incapatanat si mandru si celelalte, de care el se acuza ca sa ma ajute sa ma trezesc la smerenie, pocainta si lacrimi. Din acel moment a schimbat tehnica de spovedanie.

Imi spunea ce am in mintea mea, in inimă si ce era scris pe hartie, timp de aproape inca trei ore. Parca iritat se opreste, deranjat de tacerea mea si, ca sa-şi ascunda, discret, darurile care salaaluiau in el, imi spune:

– La inceput m-ai necajit un ceas ca vrei sa te spovedesti, spune odata ce ai de spus.

Ii raspund:

– Parinte, mi-ati spus totul … Nu mai am nimic de spus …

Atunci, mi se adreseaza pe nume asa cum obisnuia mama mea să ma alinte in copilarie; apoi imi spune numele Parintilor, colegilor, rudeniilor, prietenilor, profesorilor; numele, varsta, profesia, detalii semnificative si multe amanunte din viata fiecaruia, sute si sute de nume. Fapt pentru care ma face sa gandesc ca cele mai teribile institutii cu menirea specifica de a inregistra fiecare amanunt in parte la dosarul personal sunt mici copii, comparativ cu imensitatea coplesitoare a atator informatii ce mi le-a oferit Parintele.

Culmea surprizei a fost cand a inceput sa-mi spuna si despre viitorul meu. Mi-a facut un ghidaj cum ar trebui prezentata istoria binecredinciosului Stefan cel Mare si Sfant la Manastirea Putna ca sa nu deranjam si sa tulburam autoritatile politice atat de ostile Bisericii in vremea aceea ca si astazi.

In momentul cand a inceput sa faca rugaciunea de dezlegare, am pregustat bucuriile Raiului. Tot ce mi-a spus despre viitor am uitat imediat, dar când evenimentele se desfasurau imi reveneau in amintire cuvintele ce mi le-a spus Parintele Sfant. Au fost marturii care s-au desfasurat in timp, aproape treizeci de ani, detalii cu precizie matematica de care Parintele ma avizase.

Cuvintele nu pot descrie realitatea si profunda bucurie ce-am trait-o in momentul rugaciunii de iertare. - Protosinghel Constantin Chirila de la Catedrala Mitropolitana din Iasi

(Extras din "Canonizare intarziata" – titlu din cartea "Parintele Paisie Olaru, povatuitor spre poarta Raiului”, pag. 153-157, Ed. Trinitas, 2005; reeditata de Ed. Doxologia, 2010)

De folos cele postate , Culai :)
De pe blogul dedicat Parinelui , îndrăznesc sa pictez câte ceva :

“Omul slab la minte şi încrezut pentru toate cele ce i se par nu după planul lui se supără, se mânie, se tulbură, cârteşte şi nu primeşte chiar de ar fi de folos.
Omul încrezut şi mândru se prinde de o craca uscată şi nu ştie că sfatul mai multora este sfatul lui Dumnezeu”.
***
“ Mândria este atunci cand te încrezi în tine, în mintea şi puterile tale; când socoteşti că eşti mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune şi mai plăcut lui Dumnezeu decât altul. Atunci eşti stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de care să ne ferească pe toţi Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea noastră.
Să ne smerim, fratilor, că cel mândru nu se poate mântui.
Să plângem păcatele noastre aici ca să ne bucuram dincolo în veci, că după plecarea noastră din trup, toţi ne vor uita.
Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul. Ca omul se schimbă. Azi îţi dă şi mâine îţi cere, azi te laudă şi mâine te ocăreşte. Ci să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată . Să vă ajute Dumnezeu cu harul Lui să vă folosiţi de restul vieţii, sporind în fapte bune şi mai întâi în smerenie şi dragoste, ca să vă mântuiţi sufletele voastre şi să folosiţi şi pe alţii, îndemnându-i spre Hristos.”
***
“ Cea mai mare faptă bună este a îngriji de cei bolnavi! Numai porunca ascultării de cel mai mare şi slujirea bolnavilor în vremea rugăciunii ne scuteşte de a merge la biserică. Dar şi atunci suntem datori să ne rugăm cu rugăciunea minţii.
Mare lucru este a ne alătura cu cel ce pătimeşte, să luăm parte la durerea lui! “
***
“Să ne aducem aminte de cuvântul Mântuitorului Care zice: «Pentru tot cuvântul deșert vom da seamă în ziua judecății» , iar un sfânt părinte zice că «de câte ori am vorbit m-am căit» .
Mare este darul tăcerii! Prin tăcere scăpăm de osândă, de clevetire, de vorbă deșartă și învățăm a ne ruga. Părinții noștri vorbeau «șapte vorbe pe zi » cum se spune, dar cu inima și cu buzele se rugau neîncetat. Dacă vom pune înaintea noastră păcatele noastre, ceasul morții și ziua judecății, încet-încet dobândim darul tăcerii și al rugăciunii.
Să ne rugăm lui Dumnezeu cu cuvintele psalmistului David: « Pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele » . (Psalm 140,3)
Să vezi şi să nu vezi … să auzi şi să nu auzi … Multe să asculţi, dar puţine să vorbeşti! “
***
“Să socotim pe aproapele nostru mai bun decât noi, să-i cerem sfat în loc să-i dăm noi, iar lipsurile lui să i le completăm cu dragostea noastră. Faceți aceasta și vă mântuiți!”
***
“ Conștiința este îngerul lui Dumnezeu care pazește pe om . Când ea te mustră înseamnă că Dumnezeu te ceartă și trebuie să te bucuri că nu te lasă uitării. Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre ca să ne pălmuiască conștiința prin mustrare, să dobândim lacrimi la rugăciune și să nu mai greșim . Și lui Pavel i-a dat Dumnezeu un înger rău ca să-l lovească peste obraz pentru a nu se înălța cu mintea.
Conștiința pomenește păcatele noastre și, pomenindu-le, ne smerește . Hristos a venit pentru mântuirea păcătoșilor. Deci să avem nădejde și curaj, să nu mai greșim, să facem milostenie, să ne rugăm după putere și așa ne mântuim cu darul lui Dumnezeu”.
***
“O femeie bolnavă s-a mărturisit la bătrânul și a cerut canon. Iar el i-a răspuns:
Canonul bolnavului este patul. Patul suferinței! Să rabzi boala cu mulțumire și te mântuiești. Cât mai poți, zi Tatăl nostru, rugăciunea Doamne Iisuse, Sfinte Dumnezeule, Crezul, Doamne ajută și, dacă nu cârtești în boală și te spovedești regulat, dobândești viața veșnică înaintea multora”.
***
“Mare este smerenia pentru calugări și pentru creștini! Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredințează că suntem mai păcătoși decât toți oamenii și nevrednici de mila lui Dumnezeu. Cand ne defaimăm pe noi înșine nu avem smerenie, ci atunci cand altul ne ocarăște și ne defaimă, încă în public, iar noi răbdam și zicem: «Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască, pentru păcatele mele », aceasta este smerenia adevarată . De mare ajutor pe calea mântuirii ne sunt smerita cugetare și smerenia, care spala păcatele și biruiesc diavolul”.
sursa: Blogul dedicat parintelui Paisie Olaru

Cristian, stii ce inseamna toate citatele puse la dispozitia celorlalti? Praf in ochi, frate, si nimic altceva. Pentru ca fiecare trece cu viteza luminii, oprindu-se doar la: "Ia ui-te si la asta! Daca si-ar insusi macar o particica din ce citeaza, i-ar fi in primul rand lui de folos si abia mai apoi, noua!"
Lumea este intr-o continua alergare, Cristian, nu pentru a se lumina pe sine, ci pentru a-i lumina pe ceilalti. Fiindca nimeni, Cristian, nu se recunoaste pe sine, cu adevarat slab si neputincios. Chiar daca pe ici-pe colo, cineva mai scapa cate un "Vai mie, ca sunt pacatos!", se gasesc imediat destui sa sustina ca este fatarnicie, nicidecum un moment trecator de smerenie... In plus, poti sa fii ani la rand cuminte in banca ta, fara sa superi pe nimeni, daca o singura data ti-a scapat un gand mai ne-la-locul lui, este de-ajuns sa fii pus la zid si toata lumea sa-si aminteasca cine esti, cine ai fost, cine vei fi si unde ti se cuvine sa mergi dupa ce vei muri!... Dragoste crestin-ortodoxa... De-aia parca uneori inclin sa-i dau circumstante lui Ioan, desi... un singur si micut adevar, nu scuza nimanui dispretul, aroganta si mandria! Cat timp nu ne smerim (valabil pentru toti, indiferent de tabara si "adevarul" sustinut) suntem in aceiasi barca. Cat timp nu e iertare, NU facem voia lui Dumnezeu. Cat timp inca ne tulburam si ne maniem pentru vorbele spuse de altul si nu gasim in noi nici dragoste, nici bunavointa catre un dialog ziditor care sa-i linisteasca inclusiv pe cei ce privesc, nu doar pe cei implicati, suntem de plans, fiindca... nu aducem rod bun, ci facilitam dezbinarea... Stiu asta din experienta de viata, fiindca in loc ca vorbele mele despre credinta si Dumnezeu, sa-si gaseasca culcus in sufletele celor foarte dragi si apropiati (frati si cumnati), care sunt de-altfel extrem de pasnici si cu certitudine inmultitori de talanti, fata de mine, bun de nimic, n-am reusit decat arareori sa conving cat de cat... Si am plans amar, fiindca Dumnezeu mi-a dat mie sarcina sa "transmit", iar eu am ratat fiindca n-am stiut sa fiu bland in cuvant, ci mai degraba patimas si extrem de transant! Iar cumnatul cu pricina, "a plecat" nemantuit, la 56 de ani!... Dealtfel mare "filozof", care-ti vorbea ore in sir despre Platon si Socrate, Eschil, Sofocle, dar mai ales... mai ales Neitzeche... Nu puteai sa-l contrazici fara sa-ti zambeasca ingaduitor in superioritatatea sa, raspunzandu-ti: "EU STIU! Fiindca am citit!" Si a plecat "citit", uimitor de rapid, nu fara a primi o trista si ultima revelatie pe patul suferintei de la Cluj, cand ii spunea surorii lui (sotiei mele): "Ma rog cum pot, din ce-mi mai aduc aminte!" Desi am incercat cu doi ani inainte sa-l conving sa se spovedeasca, iar mai apoi inainte cu un an, nu l-am putut convinge. Desi nimeni, absolut nimeni nu anticipa ce avea sa urmeze. Dimpotriva, obisnuia sa spuna atunci cand cineva ii cerea sa puna in regula anumite proceduri notariale: "Ai rabdare ca doar nu mor!"
Nu pe el mi-e ciuda ci pe mine ca nu am fost in stare sa-l conving, desi Dumnezeu s-a bizuit pe mine! Nu mint si nu exagerez cand spun ca NU SUNT BUN DE NIMIC! Si ma tot rog sa fiu si eu bun la ceva, ca in jurul meu toti isi inmultesc talantul in fel si chip. Unul face case, unul face sobe, unul este bun profesor altul medic, altul preot... Unul stie sa faca bani si da de munca multor oameni, altul stie sa faca agricultura, si tot asa si tot asa... Pe cand eu... cu ce sa ma laud? Dar poate tocmai aici este raspunsul... Daca as fi stiut sa zidesc case, sau sa vindec bolnavi sau sa fac bani... probabil m-as fi laudat cu asta, ca si cum as fi reusit singur! As fi spus: "EU STIU!", cand de fapt habar nu am de nimic, cu cat cred ca stiu mai mult!...
Fiecare, in linistea sufletului lui, ar trebui sa se intrebe: "Incotro, omule? Incotro?" De cativa ani, mi-am facut un obicei sa spun "Stapane, Doamne, ajuta-ne sa daruim Iubire, ca sa putem cunoaste mila Ta!" O data, de doua ori, de zece, de cincizeci de ori pe saptamana... nu stiu, dar o spun. Si asa, pe nesimtite, am observat ca jignirile altora nu ma mai afecteaza si nu ma mai tulbura, ci dimpotriva, parca imi arata si o alta eventualitate a chipului meu care mie imi scapa, fiindca sunt trufas... Nu, nu am scapat de tot de tulburare si maniere... Dar le iau ca pe un semn ca Dumnezeu ma cerceteaza inca si nu a ridicat chiar toate ispitele... Inca mai am destule cu care ma lupt si nu de putine ori sunt ingenunchiat de ele... Dar ma resemnez usor cand vad ca pana si inaltpreasfintitii sunt incercati astfel, cu atat mai mult eu, neica nimeni...
Asadar, Cristian, sa avem rabdare, rabdare, rabdare, rabdare... Iar cand nu mai putem, sa incepem din nou sa avem rabdare, rabdare, rabdare, rabdare...

Cel putin cumnatul tau a plecat de aici cu dispozitie buna, de rugaciune. Rolul tau salvator cred ca abia dupa plecarea lui a inceput. Si cat ai de lucru, mai ales ca stii ca n-a mai avut vreme de pocainta! Cei adormiti asteapta ajutorul nostru.

Dar mantuirea sufletului tau iti da prea putin de lucru? Unde mai pui ca esti "cap" de familie, de tine depinzand intr-o anumita masura mantuirea sotiei si a copiilor tai.

As vrea sa cred ca-i tine de cald, dincolo!... Multi preoti il au in rugaciunile lor ca si ctitor, fiindca niciodata n-a refuzat sa ajute bisericile. Doar ca binele facut era "in sine", la fel cum ar face si un mahomedan, si un budist si un sectar...

Cred ca ne-am ocupat de asta mai mult decat de oricare altcineva! Si n-o sa renuntam vreodata!

Dar e mai mult decat firesc... Unde este meritul meu in asta? Numai ca eu consider mult prea putin, ca sa nu spun... mai nimic... Nu depinde nimeni de mine, mai mult decat depind eu de ceilalti si toti de mila lui Dumnezeu... Care ne da, desi... nu meritam fiindca - cel putin in ce ma priveste - eu nu vad sa dau rod bun!...

Pare complicat, nu-i asa?

Ai face bine sa crezi, pentru ca doar Dumnezeu cunoaste inima fiecaruia.

Esti in ton cu Duhovnicul meu , care-mi zice mai mereu astfel :)
Fiecare avem de câștigat când lecturam cu răbdare textele selectate , căci este imposibil sa nu ne regăsim în ele frământările si problemele noastre .
Un text selectat cu atenție si răbdare este de folos atât celui care il selectează, cât si celui care il citește, tot cu răbdare :)

Dragă Moshule, cândva ţi-am recomandat cartea "Despre bolile tainice ale sufletului". Te rog citeşte-o! Frate, smereşte-te în taină în cămara sufletului tău, mustră-te în faţa Domnului şi nu în faţa lumii dacă vrei ca pocăinţa ta să devină lucrătoare. Exteriorizeaz-o prin atitudinea ta faţă de Dumnezeu şi faţă de apropele prin lucruri fireşti, simple. Omenii adevărat duhovniceşti sunt cei care-şi ascund lucrarea, care sunt fireşti în contactul cu lumea. Cred că mult te vatămi când vorbeşti de tine în gura târgului!
Iartă-mă că iarăşi am îndrăznit să-ţi scriu.

......:) Ce frumoasă e puterea unui cuvânt simplu!

Deci ti'ai facut două conturi , domnule profesor.
Simplu , nu :)

Nu știu ce tot aveți cu simpllu. Toată lumea zice ba că-i unul, ba că-i altul. Nu e altul, domn'e. Este el însuși.
Și nu, nu e clonă nici de-a mea :)

Ai dreptate!... De fapt nu stiu ce anume ma determina sa scriu tot ce scriu... Probabil ma amagesc crezand ca s-o gasi cineva care sa invete ceva din asta... Este de retinut ceea ce spui... In rest... Dumnezeu cu mila... Parca totusi prefer acest gen de dialog (Omul, incotro), decat ofensele si jignirile directe... Probabil sunt subiectiv, fiindca este un topic initiat de mine, dar dupa cum vezi, nici pe-aici nu scapam de... "critici la sange"... Cu alte cuvinte, sa nu indrazneasca cineva sa spuna ca e pacatos, ca e mare bai!... Eu raman la concluzia ca fratele Zaharia era mai de folos decat nefolositor! Daca fiecare dintre noi si-ar face un bilant sincer, nu stiu cati ar iesi "pe plus"! Poate tu te astepti ca pe forumul nostru sa posteze sfintii... De ce nu intelegi ca toti gresim, si toti suntem la fel de expusi inselarii? Si eu, si tu?
Oricum, cred in continuare ca ai dreptate, iar pentru asta iti multumesc, desi, astfel, s-ar putea sa strivesti din fasa alte initiative din care poate unii chiar se folosesc...

.........:))))
Colosal!!
P.S. Nici nu bănuiţi câtă bucurie îmi aduce confuzia asta din laboratorul dvs. de informare! Un compliment mai delicios (fiind neintenţionat) nici că puteaţi să-mi faceţi. Fiindcă, stimate domn, fraţii/prietenii adevăraţi aşa şi sunt: interşanjabili, la o adică. Deşi suntem oameni cu totul distincţi, în nenumărate detalii, e adorabil că ne confundaţi.
Vedeţi, maestre, ce înseamnă Duhul Comuniunii?

Vrajeala nocturnă :)))

Am fost tentat sa-i dau dreptate lui Cristian, fiindca de cand ai intrat ca "simpllu", te tii aproape de Ioan si il sustii de cele mai multe ori... Dar am vrut sa vad... unde mi-ai recomandat tu acea carte, si... n-am gasit. In schimb l-am gasit pe... Ovidiu... Cam singurul care insista pe marginea acestei carti, ca si cum Filocalia ar fi un simplu... abecedar! Sa inteleg ca daca ai citit totusi aceasta carte, te lauzi prin intelepciunea si smerenia dobandita? Iarta-ma, nu eu te acuz, dar cazi in aceiasi greseala in care am cazut eu, nu?

Si totusi, nu gasesc postul in care mi te adresezi mie direct, facandu-mi aceasta recomandare. Daca nu te superi, n-ai vrea sa mi-l arati, ca sa nu fii luat de... neserios? Nu ca n-ai fi, din moment ce nu voiai sa ne spui cine esti, dar iti permiteai sa dai cu barda ca si cum... stii tu ce stii!... Caracterizeaza-te, singur, dragul nostru, Ovidiu, ca pe altii prea usor ii desconsideri!...

Hai sa incepem aceasta zi cu o povestioara :)

Puterea Sfintei Cruci

Un tanar ravnitor de aleasa invatatura s-a dus odata la o manastire, sa ceara sfat unui calugar albit intru Domnul:

- Parinte, dati-mi, va rog, o carte din care sa pot invata cel mai bine cum trebuie sa fie un crestin... cum trebuie sa gandeasca, ce trebuie sa faca... O carte care sa-mi explice toate aceste lucruri!

Calugarul i-a spus ca are o asemenea carte in chilia sa, si s-a dus sa i-o aduca. Insa, dupa cateva clipe, s-a intors tinand in mana o cruce, pe care i-a intins-o tanarului cu parinteasca bunatate. Vazandu-l pe aceasta mirat foarte, n-a zabovit a-i zice:

- Fiule, crucea este cea mai de seama invatatura pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi Mantuitorul S-a jertfit pe cruce, aratandu-ne astfel ce inseamna sa iubesti, fiindca a facut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea inseamna tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adica la Dumnezeu. Cel ce stie sa-si poarte crucea, poarta cu el, in acelasi timp, harul si iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povara, ci o bucurie; cand te daruiesti celui drag, nu o faci cu tristete si cu retinere, ci cu bucurie si entuziasm. Crucea inseamna, deci, curaj, rabdare, dar, mai ales, dragoste.

Doreai o carte pe care sa o citesti cu ochii si a carei invatatura sa iti lumineze mintea. Iata, in schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu ochii sufletului tau si a carei invatatura mai presus de slove toata viata ti-o va lumina!!

Stimate domn, lăsaţi dulşele vin muldovinesc, lăsaţi-l de tot că vă tulbură simţurile şi apercepţia. Cum puteţi să îl confundaţi pe noul nostru coleg cu acel nostalgic forumist? Acela era un tânăr mai degrabă pos(t)ac, niţel cam rigid, uşor sedus de vraja întreţinută în jurul unui monah de excepţie prin Ardeal... Avea un singur talent veritabil: să se nevoiască prin grădina cu zarzavaturi, bolborosind rugăciuni pioase în jurul căruciorului unde îi gângurea cu un semiton mai sus, ca un semn de binecuvântare din Ceruri, ficiorul. Un fel de Ulise, aşa, înaintea marii păcăleli, era... Nu se pricepea la cărţile duhovniceşti, deşi râvnea la asta, fără vreun succes, ajutîndu-se de câte un toiag misterios - de pildă de vreo conferinţă a unui alt monah ardelean. Daţi-i pace, nu îi mai tulburaţi retragerea, că poate se inervează şi se întoarce de la Troia... Pun pariu că în loc de Filocalia o să vă ia cu Sbornicu şi vă zăpăciţi încă mai tare, de-o să treceţi direct la pălincă şi-o să găsiţi vinul poşircă.

Ioane, vad ca ti-e tare greu sa te abtii, desi am cautat sa nu-ti mai stau in cale... Cauti prin orice mijloace sa ma provoci pe mine sau pe oricine nu este de acord cu... "ale tale"? De ce vorbesti de alcool, sincer nu inteleg. Ma crezi sau nu, e numai problema ta: Ioane, eu chiar nu beau. In primul rand fiindca, asa cum spuneam, se intampla sa trebuiasca sa urc la volan la orice ora din zi (sau din noapte, uneori cand e cazul), iar in al doilea rand cu atat mai putin acum, cand am intrat in post, desi nu fac din asta o virtute.
In ce-l priveste pe Ovidiu... cred ca nu te priveste! Sincer. Legatura cu tine este improprie, in sensul ca erai suspectat ca ai fi el... Tu ai incetat sa mai fii un partener de dialog, Ioane. Te bagi in vorba, dar... vorbesti cam singur. Sau in orice caz, nu cu mine, desi... pentru tot raul pricinuit inainte, eu... mi-am cerut iertare. Acum deja e altceva. Nu merit nici atentia nici dojana ta, fiindca cel putin in aceasta privinta, cred ca mai am nevoie de 2000 de ani sa pot consuma cat alcool ai consumat tu!
Acum, fiindca tot suntem pe "schimb valutar", o sa-ti platesc in aceeasi moneda, dar te rog, ramai in drumul tau, si lasa-ma pe mine in drumul meu... Crede-ma, incerc din rasputeri sa evit balacareli de acest fel, dar tu, ca un mare psiholog intelectual modest, continui sa intri incaltat in sufletele oamenilor.
Si pentru ca te-a mancat in fund si ai vorbit exact de ceea ce NU trebuia sa vorbesti (capitolul alcool) o sa comentez o fotografie a ta, intr-un fel personalizat, astfel incat sa nu spuna cineva ca n-ar fi vorba de tine!...
https://iulianceausescu.files.wordpr...nostalgie2.jpg

Te înşeli, bătrâne căutător! Nu eram cu G.P., ci eram cu maestrul Adi Stanca, la Benidorm, într-o cafenea franţuzească, după o partidă de şah la turneul în care eu şi Adi reprezentam România.
Iar la paharul de vin roşu nu am scris mizeria aia, pe care doar o minte stâlcită o putea scorni, ci un poem despre frumuseţea Spaniei şi despre iubirea eternă.
Pe blogul de unde ai luat poza e trecută şi poezia.
Puteai s-o pui şi pe ea, dacă vroiai ca perspectiva să fie echilibrată.

Cât priveşte beutul meu, spre deosebire de tine eu am devenit conştient, după Spania şi alte aventuri, ce e cu alcoolismul şi cu mine. Pe când matale ne ţii pe aici discursuri încurajatoare cum că vinuleţul e bun şi că omul ar trebui să bea etc. Poate că da, omul sănătos face bine să bea uneori un strop de vin. Dar unul ca matale nu ar trebui să pună vreun strop pe limbă. Murdarele însuşiri de caracter ies prea mult la iveală.
Dar tot e bine, că vede toată lumea unde ne sunt pitiţi bolşevicii şi turnătorii.

Moshule, Moshule... iarăşi a ieşit prost, cum îţi place ţie de obicei. De aceeaşi îndărătnicie dai dovadă! Ţi-am făcut o simplă recomandare, chiar dacă Filocalia şi alte cărţi duhovniceşti sunt la degetul tău mic. Am amintit de carte pentru a-ţi oferi un indiciu în ceea ce priveşte identitatea mea, să fii sigur că nu ai de a face cu un alt cont de a lui Ioan. N-am spus că nu aş putea greşi şi nu ţin minte să fi vorbit vreodată de mine. Oare acum înţelegi simpla mea observaţie?

Man lasa-te de tzigari. :10:

Bine ar fi să fie numai atât, dar tare mi-e teamă că tot din zona respectivă ni se trage părerea "înaltă" cum că am fi buricul pământului.

Îmi vine în minte expresia: „Să nu-ți zic ceva de dulce” – adică ceva care nu merge cu postul, nu?
Bătăile cu noroi nu-s „de dulce”?

Ai dreptate frate! Din păcate noi ne-am blocat la "schimb valutar", uitând de post.

Apropo de „schimbul valutar” Mosh-Neagu: Înțeleg că ai vrut să-i plătești lui Ioan cu aceeași monedă, dar publicarea unei fotografii personale nu se face. Cel puțin nu fără acordul „împricinatului”.

Multumesc, Ovidiu. Asta voiam sa stiu. In rest, pentru celelalte comentarii, doar balarii fara sens, menite sa starneasca confuzie si mai ales polemica. Sincer, nu-mi amintesc sa fi desconsiderat vreodata, vreo manastire ortodoxa si cu atat mai putin pe vietuitorii manastirilor, de oriunde-ar fi ei... E trist ce se intampla, mai ales cand facem aluzie la cei care au batut atatea matanii in manastiri, ca nu avem noi zile de viata... Suntem superiori lor? Voi spuneti!

Fotografia este pe internet. In vazul oricui doreste sa afle cate ceva cu ajutorul domnului google... ;)

Iniţial tindeai să-mi dai dreptate, acum sunt doar nişte bălării. :)))

Nu este descosideraţie, nu este aluzie, ci doar am pus în faţă un fapt real, o afirmaţie pentru a-ţi găsi circumstanţe atenuante. Cât despre desconsideraţie, tot de prin aceleaşi locuri avem "exemplele" cele mai bune, pe care frăţia ta sunt sigur că le-ai întreţine.

Daca as avea un milion de euro, sunt sigur ca... Sa nu discutam ipotetic, ca si-asa se rastalmacesc si gandurile, din prea multa dragoste frateasca!...
Ma rog, faca-se-n voia voastra, daca asa doriti... Pe mine va rog sa ma iertati daca nu particip...

Ar cam trebui, da... Cu vinul am lămurit-o dar cu ţigările mă simt depăşit.
Ştii cumva vreun grup gen AA pentru fumători? Că altă variantă nu mai văd.

Nu am insinuat că urmează vreun spectacol, doar ţi-am atras atenţia că te scalzi într-un duh de desconsideraţie. Lucru folositor de altfel, dacă ai şti să-l fructfuci.

Tot legat de „schimbul valutar” m-am gândit că ne-ar fi de folos dacă, atunci când vrem să-i plătim unuia cu aceeași monedă sau cu una diferită, ne-am aminti de ceea ce spun adesea Părinții, că ne lipsim de răsplata lui Dumnezeu, pierzând atâtea binecuvântate ocazii de a întoarce obrazul celălalt.

P.S. Scriind asta m-am gândit la toți cei aflați în dispută, pentru că de la un punct încolo distincția dintre „debitor” și „creditor” a devenit tot mai neclară.

Dar de ce n-ai pus şi poezia?
Din invidie, oare?...

P.S. Cândva mi te plângeai, rănit foarte de un forumist care avea aceleaşi apucături ca şi tine. Umilit foarte şi indignat, mă întrebai cum e posibil să bată acela ani în şir drumul la biserică şi să rămână neschimbat în răutatea inimii lui. Mai ţii minte ce ţi-am răspuns?
Acum iată că îi calci pe urme! Şi te întreb: de ce-ai mai bătut moşule aleile sfinţite de la Essex, pe urmele Cuviosului Saharov şi ale Părintelui Rafail, dacă astăzi te-ai coborât sub limitele celei mai nedemne mojicii?
Ce ar zice sfântul acela despre tine acum?
Aşa ar fi procedat bunul Sofronie într-o situaţie asemănătoare?
El, care a iubit toată viaţa Frumosul, ar fi răbdat să pună poza cu vinul fără ...poezie? Şi încă, un poem despre bătrânii munţi ai Spaniei şi despre Mediterana pe care o priveam, spăimântat de frumuseţea ei, precum vezi chiar în fotografie!...
Categoric lucru: n-ai stofă lirică. N-ai fibră de gentleman!
Cu toate astea, să nădăjduim că vei căpăta, într-un sfârşit...

Am găsit blogul dar nu găsesc poza cu poezia. Se pare că sunt mai vechi (din 2008).

Se pare că trebuie să mergi la... psiholog. Vezi aici.

Programul e finanţat din taxele pe ţigări, aşa că deja ţi-ai plătit contribuţia. :)

Apropo, azi e ziua naţională fără tutun.

https://iulianceausescu.wordpress.co...undele-4-si-5/
Of, of, of....

Ionică MINCINOSUL poveste cu tâlc
 

Ionică mincinosul (vol. Povestiri cu tâlc de Al.Mitru)

Să nu minți! Cu o minciună prânzești, da’ de cinat nu cinezi. Iar mincinosul n-are nici cinste…
Trăia odată un băiat, Ionică, căruia nu-i plăcea să-și ajute părinții. Nu-i plăcea și pace bună.
Și spunea tatăl său:
-Ionică, vezi de fă cutare sau cutare lucru!
Și nu zicea băiatul că n-ajută.
-Îl fac îndată, tătucă! răspundea. Se prefăcea c-ajută. Și n-ajuta.
Dar merge treaba asta odată, de două ori, de trei ori. Începe să simtă tătine-său că umblă băiatul cu lucruri necurate.
Pune la cale să-l lecuiască.
Odată, vine feciorul înaintea lui taică-su și îi rostește cu glas mieros:
-Tătucă! Ai spus că-mi vei face și mie niște opincuțe, dacă oi fi vrednic pe lângă casă. Și sunt tătucă. Că, uite opincuțele astea vechi s-au ponosit!
Rău este, dragii mei, să fie cineva leneș și mincinos. Da și mai rău, când pe deasupra mai e și fudul!
Și-așa era Ionică…
Iar tatăl îi răspunse:
-Păi eu, băiete, mi-am ținut făgăduiala. Acum rămâne să-mi arăți și tu cât ești de vrednic.
-Am să-ți arătat, tătucă, se smerește Ionică.
-Atuncea uite-mai grăi tatăl, urcă-te chiar acum în pod. Vântură bine grîul ce-i acolo. Și îndată ai să-ți primești răsplata.
-Uiuum! face Ionică bucuros. Alerg să-l vântur.
Se face că se urcă-n pod băiatul. Se pitulează sub scară și stă acolo preț de-un ceas.
Pe urmă se întoarce:
-Am vânturat tot grâul, tătucă. Să-mi dai opincile alea noi, să merg pe uliță și să plesnească băieții de necaz!
-Aleei, măi băiete, se mâhnește tatăl. Ți-am spus să vânturi grîul…Mai du-te o dată. Și fă treaba cum se cuvine, c-apoi îți vezi opincile făgăduite!
Pleacă feciorul. Se gândește:
„De unde să știe tătuca dacă am vânturat eu grâul ori ba? Că n-o avea la el oglinda fermecată!”
Așa că pleacă, se suie în pod. Se joacă pe acolo cu mâțele și se întoarce, fără măcar s-atingă un bob de grâu.
-L-am vânturat, tătucă! minte băiatul. Și-n sinea lui se bucură mai dinainte pentru opincuțele noi.
-Nu e adevărat! se amărăște tatăl. Haide cu mine și-am să-ți arăt că e așa cum spun.
Se urcă amândoi în pod. Vântură tatăl grâul în fața lui Ionică. Și când îl vântură, ce credeți? Sub grîu el ascunse o pereche de opincuțe. Dar știți, niște opinci cum nu se văd pe oriunde, din piele galbenă croite, cu găitane lucitoare de șnur negru închingate.
Asemenea mândrețe de opinci vârâse tatăl acolo sub grâu!
Și s-a aplecat băiatul să puie mâna pe opinci.
Tată-l nu l-a lăsat. Le-a luat din grâu, a coborât, și le-a pus într-un cui, chiar deasupra laviței pe care dormea Ionică.
Să vadă, să înțeleagă bine că minciuna are picioare scurte și întotdeauna o ajunge din urmă adevărul.
A se sublinia:
-E rușinos să fii mincinos, trufaș și îngâmfat;
-Adevărul iese întotdeauna la iveală.

Eu iti zic cum a functionat la mine. M-am rugat intens intr-o noapte la Dumnezeu sa ma ajute sa scap de tzigari ca daca EL nu ma ajuta atunci nimeni nu are cine s-o faca si i-am promis ca daca ma ajuta nu o sa mai ma apuc niciodata si i-am mai promis ca daca o face pe mama bine( se accidentase grav aproape fractura de coaste, dureri mari ,etc,etc) eu o sa ma las de tigari.

Si apoi m-am culcat. Si a doua zi m-am trezit obisnuit, si deodata am observat ca se facuse ora 18:00 si eu n-am pus tigarta in gura si nici ca-mi venea s-o fac.Ma uitam la pachetul de tzigari ca la orice alt obiect de mobilier, iar durerile mamei disparusera. Si de atunci nu mai am pofta de tzgari nici daca stau intre fumatori.Este ca si cum n-as fi fumat niciodata.

Si fumam inainte 1 pachet jumate de Marlboro rosu de la 18 ani, nu pall mall albastru(care sunt foarte slabe in raport cu malboro rosu):1:
Eu practic n-am facut nimic.Tot ce a facut, a facut Hristos.Eu doar m-am smerit atunci si l-am marturisti ca pe singura persoana care ma poate ajuta.
Atata tot am facut.:1:

Copacel, mulțumesc. :)

Pentru ce anume ?