Nu trebuie să fi de acord cu mine, ci cu Biserica lui Hristos. Pe tine te iertăm, că nu cunoşti teologie.
Dar ar trebui să cunoşti, fiindcă din aceste mici neajunsuri, să le spunem, intră tot hăul de întuneric.
În primul rând, nu mai scurta cuvântul Dumnezeu, pentru că Îl iubeşti şi Îl cinsteşti, nu?
"Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i planurile tale", aşa ceva nu există în Bibliei, nici la Sfinţii Părinţi.
Destin nu există.
Soartă nu există.
Predestinaţie nu există.
Astea sunt invenţiile lui Origen şi Augustin şi Luther şi Calvin.
Ar înseamna că toţi oamenii sunt nişte păpuşi legate cu aţă şi Dumnezeu le manevrează, nu?
Ar însemna că Dumnezeu vrea ca oamenii să ajungă în iad, nu?
Dumnezeu a vrut ca Hitler, Stalin, Napoleon, Mao, Hingis Han, şi alţi fii ai blestemului, slujitori diavolului, să ucidă atât de mulţi oameni, nu?
A vrut Dumnezeu ca Adam să muşte din rodul pomului oprit, nu?
Păi nu, desigur.
În Biblie spune altceva: "Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide." - Matei 7, 7-8.
Deci planurile noastre trebuie cerute de la Dumnezeu. Şi apoi, dacă Dumnezeu vede că ne este de folos spre mântuire, ni le va da, altfel nu.
Apoi după ce-I cerem la Dumnezeu cum vrem să fie viaţa noastră şi începem obligatoriu să lucrăm şi să construim planurile noastre cerute lui Dumnezeu (că zice: "dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce" - II Tesaloniceni 3, 10), în final spunem: "facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ" (Matei 6, 10). Că noi adesea, nu ştim ce avem nevoie spre mântuire, dar totuşi, trebuie să cerem. "cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină." - Ioan 16, 24. Deci dacă cerem şi nu primim, înseamnă că bucuria noastră nu e deplină, dar tot trebuie să fie bucurie, chiar dacă nu primim şi tot trebuie să cerem.
Faptul că trebuie să ne rugăm unii pentru alţii, să cerem în rugăciunile noastre diverse lucruri pentru noi sau pentru alţii, abundă Biblia de mărturisiri, în privinţa asta.
Iar de aici: cum cerem, când cerem, ce cerem, pentru cine cerem, de la cine cerem, unde cerem, cât cerem... Acestea deja sunt alte teologii...
În acelaşi timp adânci şi înalte, la care tu nu poţi avea acces, dacă nu ţi le-ai însuşit pe cele elementare.

E mult de vorbit, dar asta ar fi în linii mari.

O reactie neasteptata, imprevizibila chiar din prisma cliseelor care le avem cu totii.
Felicitari.

Hey, Hitler a fost baiat bun :)))

Când era mic.

Nu există soartă, nu există destin dar există lucrul manual.
În cazul tău nu există nici proprietatea cuvintelor, sunt convins, dar există postări cu totul pe lângă subiect.

Dacă cineva te-ar fi cunoscut numai pe tine cu singuranţă i-ai fi spulberat orice gând de a studia teologia. :))

^ aia-i sigur.

Psihologia spune că atunci când un om spune cuvinte şi face fapte care sunt împotriva gândirii, cuvintelor şi faptelor altui om, acel alt om, se ridică împotriva primului om, îl respinge pe primul om, îl ocoleşte, îl evită, caută să-i găsească şi lui ceva, nu îl consideră prieten, îl ponegreşte ori de câte ori are ocazia, chiar pe nedrept, nu mai contează, repulsia s-a declanşat din partea celui de-al doilea om, fiindcă primul om nu a fost de acord cu el, al doilea. La fel se manifestă Ovidiu B., Corina, G.Mihai şi alţii. Căci am vorbit împotriva credinţelor şi practicilor lor greşite. Dar asta era datoria mea. Vă vorbesc mereu cu dragoste şi preţuire. Vă vreau binele, vreau să vă mântuiţi. Mai mult îmi pasă de mântuirea voastră, decât de a mea.

Frăţiori şi surioare, spun ca Alexandru Lăpuşneanu: "dacă voi nu mă vreţi eu vă vreau". Vă vreau cu adevărat din adâncul inimii mele.
Sunt prietenul vostru al tuturor. Vă doresc binele şi vă ajut, vă arăt acolo unde nu faceţi bine, vă îndrept acolo unde vorbiţi înafara sau împotriva Bisericii lui Hristos.
Fiindcă fie că vă place sau fie că nu, fie că vedeţi că mă laud sau nu, cunosc mai mult decât voi, de aceea mi se va cere mai mult, şi de aceea trebuie să dau mai mult, să sprijin, să ajut, să mărturisesc mai mult.

Ştiu că voi nu mă agreaţi, din moment ce vă iau la rost, acolo unde trebuie. E psihologic normal. Dar vă rog să faceţi la fel. Să vorbiţi argumentat, cu bun simţ şi dragostea creştinească, cum mă silesc să fac şi eu, şi să-mi arătaţi şi mie greşelile teologice, dogmatice, biblice. Cum fac şi eu cu voi. Iar dacă nu găsiţi, atunci lepădaţi-vă de greşelile care vi le arăt eu. Că asta-i datoria noastră, să ne ajutăm, să ne sprijinim, să ne mustrăm cu iubire, să ne întărim, să ne învăţăm unii pe alţii, toate în discernământ şi iubire.

Acum, fiindcă suntem la subiectul acesta, haideţi să ne amintim lucrurile esenţiale şi mari din Sfânta Scriptură:

"Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti." - Coloseni 3, 16.

"Vă rugăm însă, fraţilor, dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi." - I Tesaloniceni 5, 14.

"Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă." - Efeseni 5, 11.

"Drept aceea, vă voi aminti pururea de acestea, cu toate că le ştiţi şi sunteţi întăriţi întru adevărul în care staţi." - II Petru 1, 12.

Iertaţi-mă. Bucurii să vă dea Dumnezeu.

Dincolo de intenţia de a elogia din nou pe unul dintre scriitorii mei preferaţi, Graham Greene, voi readuce în atenţie romanul său "Puterea şi Gloria", unde putem găsi, de citim cartea, povestea exemplară a unuia dintre puţinii oameni care mai pot şi mai ştiu să iubească jertfelnic.
Nu cunosc orientarea religioasă a autorului american. Nu ştiu de este ortodox ori catolic, budist ori musulman, agnostic sau ateu. Ştiu însă că a scris câteva cărţi pe care le consider excepţionale, opere de înaltă măiestrie a scriiturii, de un rafinament estetic uluitor şi cu un mesaj omenesc (dumnezeiesc?) demn de un laureat al Premiului Nobel (ori al Împărăţiei). Din câte îmi amintesc, G.G. nu a primit acest premiu (care se acordă pe multiple considerente, în urma unei politici bine orchestrate) dar a fost un model pentru alţi laureaţi, de pildă pentru prolificul şi hiperlucidul G.G. Marquez, aşa zisul creator exemplar al "realismului magic".
*
Atmosfera cărţii pe care o evoc aici este, ca şi în alte scrieri ale autorului, una a descompunerii sufleteşti, a mizeriei morale, a întunericului. O lume sfâşiată de răutatea ei copleşitoare, o lume a zdrenţăroşilor sufleteşti, un univers al tenebrelor căruia te miri că nu-i afli mai repede sfârşitul. Nici un fapt luminos nu pare a-şi mai face locul vreodată în acest loc al tuturor tâlhăriilor şi mizeriilor imaginabile ori, uneori, graţie imaginaţiei fecunde a scriitorului, pentru mine inimaginabile...
În cărţile lui Graham Greene, oamenii sunt hotărârîţi să se distrugă pe sine şi unul pe altul. Deznădăjduiţi şi însinguraţi, ei lasă liberă calea urii. Ura este atotputernică, viciile stăpânesc sufletele şi relaţiile, batjocura este generalizată. Iubirea, însă, nu lipseşte cu totul. Ea se strecoară lin, abia ghicit, prin fibrele atmosferei de moarte şi sânge, printre toate blazările, ororile şi iţele absurdului şi nonsensului.
În "Puterea şi Gloria" întâlnim iubirea camuflată măiastru, înlăuntrul celor mai tainice metereze, în persoana ultimului preot al lumii, cel mult fugărit şi, într-un final, ucis ca martir.

*
Omul acesta este ultimul preot din ţara lui. Toţi ceilalţi au fost omorâţi de puterea dictatorului zilei ori s-au lepădat, cu frică mare, de demnitatea lor preoţească, de slujirea cea sfântă. Cu toţii, până la ultimul, au fost smulşi lumii, iar oamenii care au mai rămas credincioşi în Hristos îşi pun toată nădejdea în preotul vagabond, despre care se zvoneşte că ar călători neştiut din sat în sat, de toţi ascuns, vizibil doar cu ochii credinţei şi avînd neatinsă (cred oamenii) puterea de a boteza, de a învăţa, de a spovedi, de a mărturisi, de a cununa, de a înmormânta creştineşte vreun om...
El nu este un virtuos. Cu atât mai puţin este un preot vrednic. Nu numai că bea vinul hărăzit cuminecăturii (are patima băuturii), dar se arată laş, leneş în cele duhovniceşti (nu îl găsim rugîndu-se, nu se prea omoară cu cateheza, nu ţine discursuri evlavioase, nu tâlcuieşte Scriptura, nu pomeneşte pe Sfinţii Părinţi, nu se grăbeşte să boteze, să cunune, să sfinţească ci se lasă cu greu când e rugat de oameni).
Vrea doar să bea, cât mai mult vinars, şi să nu fie prins de urmăritorii săi. Ar vrea să moară, să se termine odată cu chinul lui de fugar urât şi de urmăritori şi de oamenii care se tem că vor fi împuşcaţi dacă se afla că preotul a atrecut prin satul lor... E laş. Nu poate fi ceea ce este, nu poate face actul martirajului. Nu poate nici măcar săse lase prins. Îi e frică de moarte... Se ştie păcătos, îi e dor de fetiţa lui (act nedemn, acest preot catolic a căzut în păcat în tinereţile lui şi undeva în lume are o fetiţă teribilă, un drac de copil, o răutate desăvârşită... de care lui îi e dor, îi e milă, o iubeşte - probabil e ultima persoană din lume pe care o mai iubeşte deplin), se gândeşte la credincioşii care încă mai au nevoie de el... Şi astfel nu se hotărăşte să moară, îşi prelungeşte singur agonia...

*
Igor, citeşte această carte defăimată de unii dintre "înalţii", poate prea înalţii dreptmăritori creştini şi, cu teama că te vei îndrăci dacă o citeşti, că te vei sminti şi că nu vei mai fi un ortodox atât de exemplar - poate vei găsi acolo un bob din iubirea pe care, de vei ajunge păstor al micii turme încredinţate de Hristos, nu o vei mai pierde niciodată.
Igor, uneori din miezul noroiului cresc nuferi albi şi ghiocei.
De vei voi să fii grădinarul Domnului şi să îi oferi, prin oamenii îngrijiţi de tine, nuferi şi ghiocei - musai ia aminte şi la universul noroiului omenesc. Cu riscul, desigur, să te înghită mocirla.
Dar cine nu îşi asumă acest risc şi nu învaţă să îl depăşească, va putea oare vreodată să îi înveţe pe alţii cum să procedeze pentru mântuirea lor?

P.S. Îngăduie-mi un sfat: de vrei să fii păstor de oameni, nu mai scrie/spune/gândi niciodată că te interesează mântuirea mea mai mult decât mântuirea ta. Nu de alta, dar s-ar putea să cred că ceea ce tu încerci să îmi livrezi mie, pe tine de fapt nu prea te atrage. Uite, dacă eu îţi spun că nu mă interesează cât de bine sau cât de prost joc şah, ori că îmi pasă prea puţin de calitatea jocului meu - tu ţi-ai da copilul să ţi-l antrenez eu?
Şi invers, de vrei să preţuiesc ceva, arată-mi mai întâi tu, care mă păstoreşti, cât de mult preţuieşti acel ceva. Nu îl mai denigra în faţa mea că altminteri te trezeşti ca ţăranul acela care, ducîndu-şi măgarul la târg să îl vândă îi scotea în evidenţă beteşugurile, împotriva, parcă, a intenţiei de a-l vinde. Mai ştii ce a răspuns el când a fost întrebat de ce îşi denigrează măgarul? ("Ca să-l fac de râs, fir-ar..., ca să-l fac de râs, d-aia!")

Fratele meu drag şi iubit, Ioan Cezar. Te îmbrăţişez în Hristos.
Ai un suflet sensibil ca al meu, dar să ştii, îţi spun din experienţă şi din ce am fost învăţat de duhovnic şi alţi părinţi îmbunătăţiţi, cu cât ai sufletul mai sensibil, cu atât poţi te poţi înălţa mai sus, dar poţi cădea mai uşor, mai abrupt şi mai dureros.
Vreau să-ţi scriu puţin, nu vreau să-ţi schimb părerile, nu vreau să-ţi pierzi sau schimbi din unitatea în diversitate, pe care au avut-o şi Sfinţii Apostoli la pogorârea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii văzute, unde fiecare a rămas cu personalitatea şi caracterul lui unic, dar împreună alergând spre mântuirea celor din jurul lor. Să ne ajute Dumnezeu să-i avem de exemplu de urmat.

Gabriel Garcia Marquez, "hiperlucid", proclamat de tine, laic prin excelenţă, zic eu, am căutat să-l evit. Nu mi-au plăcut scrierile lui. A scris ceea ce au numesc mizerii: "Amintirile curvelor mele triste" şi "Dragostea şi alţi demoni". Cum bine ai spus, premiile nobel se dau din interese, prin compromisuri, cu repercursiuni, promisiuni din partea ambelor părţi, dăruitor şi primitor şi alte întunericuri.
Pentru mine, premiul nobel şi întreagă viaţa mea, Hristos merită şi Lui i-o dăruiesc, că de la El o am.

Iar despre Graham Greene, nu vreau să te dezamăgesc, dar destul pierd vremea cu nimicuri, nu o voi pierde mai mult cu beletristică, în nădejdea înţelepţirii în cele lumeşti, în ale "artelor şcolii vieţii", nu vreau să mă rătăcesc în visarea celorlalţi, altora, nu pot să biruiesc în locul lor, mai ales dacă au plecat deja în veşnicie, şi au plecat fiind în erezie sau ateism, şi au scris rânduri, în erezie fiind, deşi dintro sensibilitate aparte, sunt mulţi ca ei, e natura sufletului omenesc, acolo unde întuneric dă foarte mult târcoale, ca să doboare, cm văzut mai sus, că se poate, să nu lase pe om să se înalte. Nu vreau şi nu pot să lupt luptele oamenilor care refuză să se schimbe în mai binele obştesc al mântuirii lor, în Hristos Iisus, fiindcă nu pot să lupt cu demonii lor, când demonii mei nu sunt biruiţi, din preapuţina mea credinţă şi lipsa faptelor mele cele mântuitoare. Nici cultură generală în materie de literatură, nu vreau să adun. Nu-mi ajută la mântuire. Oamenii care primeau pe Apostoli, zice Scriptura că Apostolii ieşind din cetăţile lor, scuturau praful de pe picioarele lor, să fie drept mărturie în ziua judecăţii.

Da, să zicem prin absurd că mi-aş copilul la un instructor să înveţe şah, dacă instructorul are reputaţie în ceea ce face, atunci, chiar dacă spuni că-ţi pasă mai puţin de calitatea jocului tău, mi-aş da copilul să-l înveţi şah, fiindcă rezultatele tale, spun totul despre cât de mult îţi pasă.
Dar nu îmi dau copilul la şah, nici unui instructor, fiindcă şahul se învaţă şi se dezvoltă în particular, de unul singur, în special prin practică, copilul nu are nevoie de un instructor, e un joc creativ, iar memorarea tehnicilor, îi va deruta îmbunătăţirea; eu am învăţat singur şah.
E la fel ca şi cu rugăciunea inimii: are un stat, un anumit set de cuvinte: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Dar ele nu sunt obligatorii, şi se pot înlocui cu oricare alte cuvinte, chiar şi cu simplul: "Doamne miluieşte". Important este să fie spusă non-stop. Continuu. "Rugaţi-vă neîncetat", spune Duhul Sfânt prin Pavel.

Nu e vorba de livrarea şi atracţia unui oarecare lucru. E vorba de mântuire. E scopul pentru care omul, adică creştinul, trăieşte. Mântuirea lui şi a celorlalţi din jurul lui. Cu toţii când ne-am botezat, de mici, am început să fim lucrători şi grădinari ai Domnului. Pentru sufletul nostru şi al celorlalţi. Vrei nu vrei, te aşteaptă mocirlă, 100% sigur. Te aşteaptă şerpi ascunşi în iarba cea înaltă care trebuie tăiată. Dar să nu ne temem: "Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului". (Luca 10, 19) Te aşteaptă ghimpi care te vor înţepa atunci când îi vei tăia, şi vor lăsa chiar şi cicatrici. Te vor aştepta poate lei şi tigri care vor sări la atac şi vor muşca, îţi vor rupe chiar şi mâna, te vor lăsa fără ea, dar n-au decât, "căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă." (Matei 5, 30) Şi mai ales: "Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de Acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena." (Matei 10, 28)

E vorba de dragoste jertfelnică. Îmi pasă mai mult de mântuirea tuturor celorlalţi, decât de mântuirea me, fiindcă ăsta-i cel mai valoros şi preţios lucru care există în creaţia văzută şi nevăzută: mântuirea. Iar eu renunţ la el, pentru aproapele meu. În aproapele meu, văd pe Hristos, şi vreau să fac totul pentru ai fi bine aproapelui meu, căci în el e Hristos, cum să nu fac binele Domnului Dumnezeului Universului ? Renunţ la mântuire, pentru a o da altuia. Fiindcă altceva nu mai am de dat. E uşor să mergi în Iran sau Afganistan sau Somalia sau alte ţări musulmane să mărturiseşti pe Hristos şi să fi ucis, să devi Sfânt Mucenic. Dar e un soi de laşitate. Că şti că vei muri. Şi vrei să-ţi scurtezi viaţa şi lupta şi chinul, pentru laurii şi răsplătirea de Sfânt Mucenic, care se obţine uşor. E un paravan şi un compromis. Nu aşa. Ci stai. Stai acolo unde te-a pus Dumnezeu să te naşti, luptă de acolo, jertfeşte-te de acolo, răstigneşte-te de acolo pentru oameni, urmând lui Hristos şi Sfinţilor. E mai mare jertfa şi lupta decât să mori repede în mijlocul criminalilor extremişti fanatici conduşi de demoni, care urăsc creştinismul din tot adâncul fiinţei lor şi ştii că te vor ucide. Ci stai şi întăreşte pe cei din blocul tău, din zona şi oraşul tău, fi cât mai creştin poţi, fă fapte bune, zâmbeşte-le, dăruieşte mereu, cât de mult poţi, roagă-te, mergi la Sfintele Slujbe, fă nevoinţă, metanii, ţine post, mai ales tânăr fiind, poţi ţine post negru, multe zile, prin acestea ne vom sfinţi, curăţi şi îndumnezeii. Dumnezeu nu se cunoaşte prin raţiune, ci prin mintea cea mai presus de minte, care o are fiecare, prin ochii sufletului, prin nous-ul sufletesc, desprinzându-ne de toate cele rele şi cele bune deopotrivă, acea este adevărata stare lucidă de vedere a lui Dumnezeu. Am citit şi eu despre ea. Şi mi-o doresc nespus de mult.

Aşa să fim cu toţii, fie creştini, sau episcopi, preoţi, diaconi. Acestea se ating, urmând poruncilor şi dragostea lui Hristos, Dumnezeu în Sfânta Treime.
Nu citind din G. G. Marquez sau nu citind "Puterea şi gloria" lui Graham Greene. Aceştia doi, şi miliarde ca ei, nu au ajuns şi nu vor ajunge la îndumnezeire niciodată.
Ori ăsta-i scopul. Eu, pentru asta trăiesc, pentru Hristos, pentru a-L înţelege, a-L dori, aL căuta, a-L găsi, a-L urma, a trăi în El, a mă curăţi, lumina şi îndumnezeii prin El. Numai când ajuns la luminarea în Hristos, la acea "pace care covârşeşte orice minte", spune Scriptura, la vederea luminii necreate, în harul necreat, atunci poţi să mântuieşti şi pe alţii în jurul tău. Şi atunci şi doar atunci, poţi ajunge la îndumnezeire.

E mult de scris, prea mult, căci doar prin cuvintele acestea materiale, poţi exprima ineprimabilul, dar e atât de frumos...

Am spus că nu scriu mult... iartă-mă.

Doamne, ajută.

Dar cum iti permiti tu, Emiliane, sa stabilesti cine s-a indumnezeit si cine nu ?! Nu vezi ca dai pe dinafara de mandrie desarta, si iti ingadui sa judeci ceea ce numai lui Dumnezeu Ii este dat ?!

N-o fi ajuns, frate Igor, n-o fi ajuns. Dumnezeu ştie mai bine!
Dar ei şi alţi oameni printre care trăim ne-ar putea împrospăta şi antrena mintea, inima, pentru omenescul din noi şi dintre noi, oamenii. Că de omenescul ni s-a pocit de tot ori de nu-l mai avem, ce să sfinţească, frate, Duhul Sfânt?
Şi, oare, beletriştii ăştia de i-am studiat noi la şcoală, pe la toate materiile şcolare şi paraşcolare, or fi fost piedicile şi surpătorii mântuirii şi sufletelor noastre? Ne-or fi îndrăcit alde Rebreanu şi Ion Creangă, alde Rachmaninov şi Baudelaire, alde Anderson şi evreul de Bashevis Singer, nu?... Nu-i aşa că în lume n-a înflorit nimic vrednic de mântuire decât cartea bisericească, mai exact opera catehetică?

Dincolo de declaraţiile normative, în continuitate însă cu ele, dincolo de principiile cu valoare de reper pe care orice învăţătură bună ni le expune, dincolo de repetarea pătimaşă şi foarte radicală a unor formulări din cărţi, fie acestea chiar sfinte, ceea ce rămâne de întrebat cred că ar putea fi formulat cam aşa: cum a fost preschimbat omul din întâlnirea cu acestea? Ce şi cât şi în ce mod s-a dezvoltat în om prin întâlnirea cu toate cele enumerate aici?
A devenit omul acesta mai bun, mai înţelegător, mai inteligent, mai liniştit, mai creativ ş.a.m.d.?
Este înţelepciune în el? E vedere limpede? E răbdare şi milă? E putere a minţii, a simţirii, a voinţei? E reuşită întru frumuseţe? E rodnicie întru lucruri bune pentru viaţa lui şi a aproapelui? Eventual a tuturor oamenilor?
Sau, dimpotrivă, în ciuda adăpării cu atâtea şi atâtea bunătăţi spirituale, omul acesta a preschimbat, nu ştiu cum, lumina în întuneric, blândeţea în asprime, învăţătura în poruncile lui către semeni, harul în mocirlă egoistă ş.a.m.d.

Creatorii despre care am vorbit, de la Graham Green la Rachmaninov, precum şi atâţia alţi oameni care au strălucit în cultura lumii, nu au fost neapărat nişte trâmbiţe declamative. Nu şi-au consumat viaţa pentru a trânti teribil vorbe culese din cărţi catehetice împotriva semenilor, nici nu au năruit comoara harului pentru a arăta cât de nevrednici sunt cei care nu le fac lor voia, aşa cum s-a folosit ea de cărţile şi vorbele altora.
Oamenii aceştia au lucrat nu la suprafaţa lucioasă a ideologiei pompoase, corelată dealtfel cu nenumărate căderi şi neîmpliniri personale ci, învăţînd să coopereze cu harul din ei şi simţind cu acuitate omenescul din ei şi din semeni, au rodit în forma unor opere artistice adresate tuturor spre înfrumuseţarea minţii, spre şlefuirea şi împlinirea sufletelor. Simţind aceasta, oamenii de pretutindeni le-au arătat, mai devreme sau mai târziu, recunoştinţă. Iar unii semeni au dat, datorită frumuseţii aduse de aceşti creatori, slavă lui Dumnezeu pentru toate cele înflorite şi împlinite în oameni.
Munca artiştilor a fost adeseori uriaşă. În condiţii extreme, greu de suportat dacă acele caractere umane nu erau cu totul excepţionale şi nu îşi trăgeau seva dintr-o nespusă iubire. Unul dintre marii scriitori ai lumii şi-a impus, zeci de ani în şir, să scrie zilnic, la aceleaşi ore, în picioare pe un pupitru special confecţionat. Nu se abătea de la acest canon, pe cât era omeneşte s-o facă. E aici o conduită ascetică veritabilă, pusă în slujba frumuseţii şi adevărului. Un alt artist şi-a compus operele scuipînd sânge şi tremurînd de friguri. Nu de frig, cu care se mai obişnuise cât de cât, ci de friguri, frate. Le cunoşti? Te lupţi cu ele când ne scrii nouă blagosloveniile? Altul a ajuns cerşetor, beat criţă făcea pipi pe el înaintea primăriei şi era ţinta batjocurii copiilor târgului, iar concetăţenii, care până mai ieri îi aplaudau frenetic simfoniile, abia de îşi mai aminteau numele lui. În timpul acesta el compunea "Odă Bucuriei", printre altele...
E comod, frate Igor, să şezi cuminte la măsuţa ta, să citeşti cărţi duhovniceşti, să frecventezi regulat biserica din cartier şi să scrii oamenilor pe internet cum e să fii un bun creştin şi cum nu sunt ei, sărmanii needucaţi, bieţii înşelaţi. E comod frate, e uşor aşa.
Dar să bagi dintr-o lovitură toată marea de oameni bogaţi sufleteşte, frumos împliniţi şi, mai ales, pe toţi cei care au scris/au creat ceva cât de mic şi pentru tine - asta e curată neatenţie, ca să zic aşa...
Fii mai atent, frate Igor, la lumea în care trăieşti. Şi, mai ales, la cât de mult ţi s-a dat de nenumăraţi oameni cărora le datorezi cam tot ce ai trăit omeneşte de la naştere până azi. Nu de alta dar pe drumul pe care te încăpăţînezi să mergi s-ar putea ca într-o zi să-L întâlneşti pe Hristos şi să zici că-i doar Gică ori, mai ştii, taman dracu.
Sau invers, Doamne fereşte!
Ceea ce Dumnezeu a exprimat sintetic, o dată pentru totdeauna sau foarte des repetat, unii oameni au desfăşurat şi concretizat în toată viaţa şi munca lor. Scriitorii mari nu formulează ceea ce însuşi Domnul a ţinut să ne spună, ci arată concret, prin personajele şi scenele din creaţia lor, cum este ori cum poate fi viaţa oamenilor la întâlnirea dintre Viaţă şi moarte, dintre Iubire şi ură ş.a.m.d. Să spui că aceste opere nu îţi sunt folositoare pentru mântuire arată, printre altele, o aplecare cam mare către magie şi lene, mai degrabă decât pohtă de viaţă şi de Viaţă.

Faza cu "cultura nu ajuta la mantuire" e priceless. E esenta fanatismului. Btw, se stie ca inainte sa arda califul Biblioteca din Alexandria, au ars-o cu ceva secole inainte, crestinii, insa doar partial? Probabil gandeau ca si colegul nostru.
Igore, intre cultura si alergatul fanatic dupa himere mistice, eu aleg intotdeauna cultura. Asa, ca sa stii. Sac-sac!

Gasesc oarecum amuzant ca desi il detesti, ii citesti in de amanuntul postarile :)

Întâi de toate nu sunt anticultură. Sunt neutru faţă de cultura beletristică, pe care nu o găsesc că ajută la mântuire şi sunt pentru şi pro cultura biblică, patristică, dogmatică, istorică creştină, istorică a religiilor, comparativă, exegetică, isihastă, noetică, iconografică, filosofică, pedagogică, socială, familială, şi altele.

Apoi, ca să vorbim despre îndumnezeire, nu putem ieşi din cheile ermineutice ale patristicii. Niciun om care nu practică Ortodoxia, nu se poate îndumnezeii. Sfinţii Părinţi ne arată clar, că îndumnezeirea se obţine numai în empiricul creştinismului, nu prin scolastic, nu prin sistematizări şi teorii, ci prin nous-ul, ochii sufletului şi mintea cea mai presus de minte (cum am explicat şi în postul anterior, dar nu ştiu cine a citit şi mai ales, cât s-a înţeles). Deci limpede: nimeni nu se îndumnezeieşte, dacă nu e ortodox. Căci doar în Ortodoxie mai există patristica teologiei empirice, noetice, doar aici nous-ul este şi poate fi atins, doar aici transcendem empiricul în cauzalul fiinţei noastre, tangibil prin energiile necreate şi harul necreat.
Dar asta-i dogmatică. Nu ne băgăm prea departe că vă pierd şi nu asta intenţionez.

Pe scurt: creştinul nu are nevoie să-şi împrospăteze omenescul, ci duhovnicescul şi dumnezeiescul din el, din om, acela trebuie îmbunătăţit constant. Ori prin literatură beletristică, se depărtează de duhovnicesc, se pierde, rătăceşte.
"nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona." - Matei 6, 24.
"Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor." - I Corinteni 10, 21.
Deci mintea (adevărata minte, nous-ul, nu cea raţională) alături de inimă, nu are nevoie de beletristic pentru urcuşul duhovnicesc, pentru îmbunătăţire, pentru curăţire, despătimire, neprihănire, luminare de lumina necreată şi apoi îndumnezeirea, care nici Adam şi Eva în Rai, nu au avut-o. Sunt stări, trăiri, mai presus de cuvinte, dar care Sfinţii Părinţi, în Tainele Revelaţiei, au trăit acestea şi ne-au transmis ce sunt, în cuvinte omeneşti, cele Dumnezeieşti, iar ei nu amintesc de vreun alt folos decât dăruirea deplină şi contompirea omului cu Dumnezeu, în fiecare secundă şi respiraţie a vieţii lui, urmând războaie de atacuri deosbit de brutale, din partea demonilor, a lumii şi a sinelui, până când Dumnezeu va ridica războiul de la el şi îl va odihni o bună perioadă, când iar va permite războiul, ca să se facă aurul cel mai curat din topitoare, dar nu peste măsura inimii noastre de a duce şi nu peste pregătirea noastră.
E mult de vorbit despre acestea... Foarte mult.
Şi dacă nu eşti îndrăgostit să le citeşti, să le trăieşti, să-ţi dedici viaţa acestora şi să mori pentru ele, căci ştii dulceaţa lor, şi rezultatul lor, atunci, vor fi doar nişte afirmaţii bolânde ale lu' Igor. Dar nu-s' a mele, sunt ale Părinţilor, a Patristicii, a Bisericii, revelate din Duhul Sfânt Dumnezeu. Sunt ale Lui.
Şi în toată splendoarea asta cea mai presus de cuvinte... rolul altcuiva, care prezintă alte idei, diametral opuse acestora, cum ar fi beletristica, prin care am trecut cu toţii în gimnaziu şi liceu, o văd, ineficientă, ca să nu spun incapabilă şi inadecvată scopurilor creştine. De ce? Simplu: beletristica e opera unui singur om. Creştinismul e opera lui Dumnezeu trasmisă Sfinţilor, adică a acelora care au dorit-o şi au trăit-o. Creştinismul devine opera a mii de oameni, în acelaşi timp, fără de timp, în acelaşi spaţiu terestru, fără de spaţiu terestru, văzut şi nevăzut în acelaşi timp. Astfel, fiecare carte de beletristică, devine o cană de apă scoasă din ocean...
Aşa văd şi aşa simt eu, din ce am experimentat.
Dar dacă nu guşti toate acestea, şi rămâi la stadiul beletristicii, nu poţi cunoaşte, nu înţelegi ce vorbesc, nu poţi face comparaţie şi eu iată-mă, cred că vorbesc degeaba.
E ca la universitatea de teologie din Atena, unde se fac cursurile pe sistem: mediu, avansat, cunoscător. Unde cunoscător e cea mai înaltă treaptă.

Iertaţi-mă dacă v-am smintit. Departe gândul. Dar dacă nu veţi citi Sfinţii Părinţi, nu veţi înţelege niciodată creştinismul. Niciodată. Cu atât mai puţin să-l practicaţi înaintând pe treptele spre continuă îmbunătăţire şi autodepăşire, prin nevoinţă, jertfă faţă de aproapele şi alte valori ale sfinţeniei, care nu le voi mai menţiona, pentru profunzimea, limpezimea şi lumina lor. Ci veţi stagna, la stadiul creştin de Duminică: "mi-am făcut datoria". Spovedanie, Împărtăşanie, Maslu, Liturghie, poate o vecernie odată la câteva luni sau aşa, fără să ştiţi exact ce sunt acestea, şi de ce le faceţi, de când sunt, de unde, de ce, cauză, efect, rezultat, etc. Of...

Dumnezeu să ne ajute.

Foarte bine că cineva urmăreşte pe unde mai răsar metastazele gândirii flăcăului... Nu de alta, dar există un inventar al imbecilităţilor crase, care trebuie actualizat aproape zilnic.

Vezi tu, Igor frate, singură afirmaţia asta spune multe...

Mai întâi foloseşti pluralul. Să fie al Majestăţii? Să fii tu cu alţi oameni care-s puşi să ierte pe semenii lor privindu-i de sus (anume din turnul "teologiei")? Nu pricepem prea bine, poate a înţeles însă Gabero.

Apoi, frăţia voastră care ne ceartă că nu-i citim pe Sfinţii Părinţi (asta de unde mai ştii? crezi că dintre toţi forumiştii tu eşti singurul care se hrăneşte din Comoara Bisericii?), spune către alt creştin "nu cunoşti teologie". Păi bine frate, aşa te-au învăţat Sfinţii Părinţi? Nu te-au dăscălit, oare, suficient, pe tema "cunoaştere teologică"? Nu ai aflat încă de la Părinţi ce este aceea teologie? N-ai auzit până azi că teologia e, înainte de toate, rugăciune? Nu aflat-ai de la Bătrâni şi din Sfânta Scriptură că omul care se roagă lui Hristos e teolog?
Ar reieşi din afirmaţia frăţiei voastre că forumistul Gabero nu se roagă (altminteri ar fi teolog, după cuvântul Părinţilor). De unde ştii tu asta? Ca purtător de teologie cum te prezinţi, mă aşteptam să scrii că rugăciunea lui e mai curată decât a ta şi altele asemenea...

*
Curios lucru, frate Igor, că ne-ai împărtăşit de mai multe ori visul de a deveni preot al lui Hristos. Să îţi ajute Bunul Dumnezeu să devii preot şi să fii vrednic de aceasta!
Dar, frate, ca unul care vei fi păstor de oiţe rătăcite şi care vei fi în contact, măcar la Taina Spovedaniei, cu suferinţele şi căderile oamenilor, cum poţi să scrii lui Gabero lucruri ca acelea, din moment ce ştii foarte bine prin ce trece colegul nostru? Tu însuţi te-ai apucat să-i răspunzi când era vorba de suferinţa lui, de încercările/ispitele grele prin care trece... Ai uitat de la mână pân la gură? Apăi să ştii, frate, că preotului i se cere o memorie foarte bună, atât a evenimentelor (sufleteşti, mai întâi) din parohie, cât şi a oamenilor păstoriţi.
Vorbind în aşa mod unui om care ţi-a împărtăşit suferinţa lui, ce crezi: l-ai ajutat măcar "sufleteşte"? Dar duhovniceşte?

Poate că ar mai fi multe de spus, vorba ta.
Eu însă mă opresc aici, să las loc şi altora care ar dori să te ajute un pic, ca să să îţi dai seama, adică, pe unde te afli de-o vreme şi cam ce ţi se întâmplă... Dacă primeşti, desigur.
Doamne ajută!

Frumos îţi şade!

Da, da, da, Mihaile, cum să nu, dacă tu spui, aşa o fi.
Ochiul curat, le vede pe toate curate. Şi cel murdar, murdare.
Adrian în toate vede fanatism, fiindcă asta-i una din marile lui frici şi marile lui lupte. Dacă vrei să priveşti psihologic.

Iar tu, frăţioare Mihail, iartă-mă, dar nu te menajez, eşti bărbat, aşa că ţine-te bine, vrei trânte, hai la trânte.

Iar ai pus o epopee e egoismului tău şi a iluziei în care trăieşti, a minciunilor care le accepţi şi a manipulării de bună voie, cu care-ţi îndulceşti viaţa, la semnătura ta. Pe semne că numai asta ai în cap, spre acestea gravitează sufletul tău. Măi frate, dar un citat al unui Sfânt Părinte, nici pomeneală să pui, parcă te-ar arde pe suflet. Sau un verset scripturistic. Da de unde... Numa' abureli şi ispitiri îţi pui la semnătură. Consideri că sunt cuvinte mari şi profunde, nu? Sau ca să arăţi cât de citit şi de cult eşti, aşa-i? E foarte bine că eşti, dar eşti înafara citirii şi culturii celei mântuitoare, cel puţin aşa arată semnătura ponegritoare şi mincinoasă a Bisericii lui Hristos. Aşa simt. E părerea mea. Sigur că nu eşti de acord cu ea. Dar vreau să explic. Deci semnătura:

Adâncindu-mă în viziune şi cugetare, mi-am dat seama că orientul creştin suferea de sete lângă izvorul de apă cel mai curat şi de foame în mijlocul unui câmp îmbelşugat, leagănul vieţii lumii; ca un bancher închis înlăuntrul seifului său de fier, pierea de foame călare pe grămezi de aur. (Kahlil Gibrain)

În primul rând atunci când ai o viziune, nu te poţi adânci în ea, fiindcă nu eşti deplin conştient de ea, e ca un om cu mâinile în ghips, la care soţia lui e surdă şi îi face duş, că el nu poate, şi orice spune el, ea tot cum vrea ea, îi face duşul. Îţi redau un exemplu adaptat, din ce am citit la Sfinţii Părinţi. Şi deci nu poţi controla în intensitate o viziune.
În cugetare, da se poate adânci omul, dar şi acolo, când e fără rugăciune, gândul e invadat de şoapte viclene ale demonilor, care de cele mai multe ori, reuşesc să demoleze binele adunat, să scoată pe om din starea de har, vrând să-l adâncească în stări cât mai apropiate de iad, construind înspre acolo.

Apoi Orientul creştin, niciodată nu a suferit de foame şi de sete. Ci el a fost cel care a oferit întregii lumii apa vie şi pâinea vie, pe Hristos. Orientul creştin a aplicat cu adevărat şi a îmbunătăţit monahismul, cu rădăcinile sale adânc în Biblie, a luptat contra celor mai mari erezii a tuturor timpurilor şi a biruit în Hristos, a scris cele mai mari opere creştin din toate timpurile, a dat cei mai valoroşi Sfinţi, cei mai mulţi Martiri, cei mai curaţi oameni, a dăruit mereu, fără să primească aproape nimic şi fără să se aştepte la răsplătire din partea oamenilor. Orientul creştin a dat cele mai mari minuni şi Sfintele învăţături mântuitoare ale Bisericii.
Orientul creştin, e exact invers faţă de cum afirmă acel Kahil Gibrain. Parcă acest Kahil ar sluji demonilor. Sper că nu. Oricum e complet eronat, anti-biblic şi anti-patristic ce a spus. Creştinismul nu este leagănul vieţii lumii, ci Dumnezeu Treime, Savaot Iubire, El este. Amin

Iartă-mă, dar a trebuit să spun ce am spus. Spre întărirea ta.

Dar cum se face, Emiluş, că numai sectarii de interior ca tine fac spume la gură de la semnăturile mele?

E al comuniunii.

Asta spune orgoliul din mulţi care cred că-i cert. Departe gândul de a certa. Dar dacă ai citit frăţia ta strict personal, frate Ioan, din Sfinţii Părinţi, cu asta ai rămas? Cu recomandarea lui Gabriel Garcia Marquez? Şi cu Graham Greene? Dacă nu au reuşit Sfinţii Părinţi să detroneze locurile celor doi beletristici din inima ta, atunci, degeaba ai citit pe Sfinţii Părinţi...

Unui om bolnav, tu îi dai apă cu lămâie?

Domnul să te ierte şi să-ţi ajute, frăţiorul meu drag. Să mă ierţi că vezi că sunt vai de sufletul meu.

Care comuniune, frate? Cum se cheamă comuniunea aceea din care faci parte cu adevărat?... Să nu-mi spui că afli în comuniune cu sfinţii, că mor acuşi, pe tastatură!
*
Sfinţii Părinţi, din câte ştiu, nu s-au ocupat cu defăimarea celor doi scriitori (re)numiţi. Ba, chiar, unii dintre ei au fost la vremea lor astfel de scriitori. Oare poţi cugeta un pic la aceasta? Fără să te grăbeşti, din nou, dacă se poate...
*
Uneori ajunge şi apa, frate. Nu mai mult de un strop! Altminteri, apa l-ar ucide pe bolnav.
Dar tu ce sugerezi? Să dăm tuturor bolnavilor (chit că nu eşti în măsura de a-i fi medic, nu crezi?) aceleaşi leacuri? Păi aşa ne-au învăţat Părinţii? De măsură şi discernământ nu auzirăm? Epistolele pauline nu citirăm?
Nimic, frate? Nimic, nimic?...

N-ai citit şi ceva cu jacuzzi la Sfinţii Părinţi? De la un singur Părinte ai "adaptat" exemplul sau ai extras în el quintesenţa patristicii?

Comuniunea cu Biserica...
*
Sfinţii Părinţi, au trăit înaintea lu' Graham şi Marquez şi ne-au atenţionat de multele nebunii care vor veni în învăţături diavoleşti... Oare unde-i gluma şi ce e gluma pentru mântuirea noastră? (retoric, ironic)

Ai dreptate, dacă acel strop ii este dat de un sfânt. Dar eu sunt păcătos, eu nu-i dau apă cu lămâie.

Un duhovnic, trebuie să fie duhovnic înainte de-a fi duhovnic, spun Părinţii. Şi mai ales, un duhovnic bun, pentru acelaşi păcat, la 3 persoane diferite, dă 3 tratamente diferite.
E mult de vorbit. Rămân aici. Iertare.
Te îmbrăţişez în Domnul. Ca şi pe fratele Mihail, că sunteţi minunaţi amândoi.

Să luăm aminte!
 

https://www.youtube.com/watch?v=uoT4Nu5sUnc
"În Rusia secolului al XVl-lea, Ivan cel Groaznic crede că a fost investit cu o misiune sfântă. El crede că Judecata de Apoi se apropie, se instaurează ca monarh absolut şi distruge pe oricine stă în calea planurilor sale. În timpul domniei sale de teroare, Filip, superiorul mânăstirii din Insula Solovetsky, un om studios şi prietenul apropiat al lui Ivan, îndrăzneşte să se opună tiraniei lui mistice. O mare înfruntare între două viziuni opuse asupra lumii este tema filmului."

Ivan cel groaznic? Acuma n-ai ce-i face... Dacă era Igor cel groaznic, era mai interesant... :)
Da, aşa-i cum spui: să luăm aminte ! Fain filmul, apropo. L-am văzut. Mulţumesc. Mai fain e Ostrovul, cu acelaşi actor din Ţarul, fost star de muzică rock, ştiai? Devenit ortodox. Merci oricum. Dar eu prefer: mulţumim. (comuniune, nu egoism, nici prostioare psihologice, că prea te frămânţi) :)
Mânca-te-ar Raiul, dar te mănâncă oricum, te-ai trezit la timp. Numai să nu te lamentezi în stări... beletristice... prea mult... că atunci adormi înapoi... şi nu te mai mâncă' Raiul.
Iertare.

Şi nu-i scapă nimic din ce poate fi pus la punct, numai că şi prigonirea poate fi considerată o formă de propovăduire. :))