Pai de ce nu lucreaza cu mine direct cu mine ? Adica duhovnicul este
controllerul relatie dintre mine si Dumnezeu ? Si cum decide duhovnicul
asa trebuie sa fie ?

Ce formulă? N-ai auzit de "limita inferioară" - un acatist pe zi. Şi asta este o chestiune de bun simţ.

Poate dumnezeul Tau (vad ca te-ai facut cu m Mare) functioneaza, mai robotelule!
Domnul nostru, al tuturor crestinilor este! - nu functioneaza.
"Ma mediocrule", "ma salbaticule"!....: https://www.youtube.com/watch?v=-juD...=RDlZMY7USDVC0

Tu te uiti la desene animate la varsta ta ?

Flecăreală ... atâta poţi.

Cum de nu!? Unele sunt delicioase!
Mai vrei?
https://www.youtube.com/watch?v=s4itGkB168Q

Nu este "cotrollerul relaţiei" şi nici vreun "guru", ci cel care te duce la Hristos.

Părintele Rafail Noica: Despre spovedanie și duhovnicie
http://vremurivechisinoi.blogspot.ro...ovnicie-1.html
http://vremurivechisinoi.blogspot.ro...ca-despre.html
http://vremurivechisinoi.blogspot.ro...despre_12.html

Nu duhovnicul decide, ci Hristos îţi vorbeşte (decide) prin duhovnic. Dar cum îţi vorbeşte Hristos prin duhovnic tot de tine ţine, de credinţa ta, de starea ta de rugăciune, de modul cum te raportezi la relaţia ta cu duhovnicul.

Bine, fie asa cum spui tu, are sens si logica.

Citeşte articolele de mai sus şi ai să înţelegi mai bine. Poate aşa prinzi drag de părintele Rafail şi citeşti ce a scris şi, mai ales, ce a tradus. Merită. :)

Cam alambicata si imprecisa ideea.

Eu votez pentru ceva mai simplu: duhovnicul face si el ce poate, tu ..intelegi cat poti si vrei.

Sigur, daca tu chiar vrei sa-l intalnesti pe Dumnezeu si sa afli pararea lui, poti sa-l gasesti (sau nu) si la duhovnic, si in camera ta, si in persoana de langa tine, etc.

Sunt duhovnici extraordinare care te pot scoate din ale tale prostii, chiar si cand nu vrei musai asta, dar majoritatea probabil ca nu.
Si binenteles, mai exista o mica minoritate care te poate si dezorienta - si asta nu neaparat din vina ta. Ca ajungi tu taman la ala si nu la altul mai de neam, asta da - poate fi vina ta.

Copacel este Mo si FOCA la un loc.

Este MoCA :))

Andante,Andante...
 

Imi aduc aminte de duhovnicul meu de acum mai multi ani(am plecat de la el ca era la vreo 200 de km departare) , era un om deosebit dar nu mai puteam merge asa departe)care spunea cand nu puteam asculta slujbe lungi,sau spune rugaciuni lungi,zi un psalm (daca vroiam puteam si mai multi) seara dar rar,lent,si sa ascult ce spun,nu numai sa merg inainte. Cum ar veni la psalmul 1 (unde sunt trei puncte, usoara oprire),si atent la ce spun:
1. Fericit barbatul, care n-a umblat în sfatul necredinciosilor... si în calea pacatosilor nu a stat... si pe scaunul hulitorilor n-a sezut;...
2. Ci în legea Domnului e voia lui... si la legea Lui va cugeta ziua si noaptea....
3. Si va fi ca un pom rasadit lânga izvoarele apelor,... care rodul sau va da la vremea sa... si frunza lui nu va cadea... si toate câte va face vor spori....
4. Nu sunt asa necredinciosii, nu sunt asa!... ...

Incetinit ritmul asta nebunesc al lumii,macar ptr putin timp.
Doamne ajuta!

Intalnirea sa fie la biserica, la Sfanta Liturghie. Ia-ti un sot crestin, daca faci pasul. Mergeti si intr-un pelerinaj impreuna, ca sa aveti binecuvantari din mai multe locuri. Daca treceti pe la parinti induhovniciti in care ai incredere, poti sa le ceri sfat si binecuvantare.

Tocmai aceasta mi-e temerea....de a mai face vreun pas in acest sens.

Tu intelegi ce cauti ? Ce intelegi tu prin casatorie ?

Da ce soro, doi tineri credincioşi nu se pot cunoaşte într-un parc, la servici, la facultate, într-un magazin sau orice alt loc ştiut mai bine de Dumnezeu?

Obligatoriu să fie mai multe! Fără, nici că se poate. Ai uitat să precizezi care este numărul minim de binecuvântări. Nu m-aş mira să existe în acest sens vreo formulă magică.

Şi după ce criterii stabileşti care părinţi sunt "înduhovniciţi" şi care nu?

....:)) Dar tu, nehotărâtule, ce înţelegi?

Teama de ce? De dezamăgire? De a fi rănită?
Dacă apare vreo ocazie de a întâlni pe cineva, ia-o ca pe o întâlnire între doi oameni, nu te gândi prea departe.

Stau si ma gandesc daca nu cumva o femeie care respinge ideea calugariei este o femeie potrivita pentru casatorie.

In ambele cazuri, virtutea esentiala si care displace si pentru care displace multora calugaria, este ascultarea.

Mai mult, calugaria desi presupune ascultare in planul uman, ofera o mult mai mare libertate in relatia cu Dumnezeu.

Pe cand o viata in lume vine cu multe limitari inclusiv pe partea asta.

Pesemne Gabriela suferă de neputinţa omenească numită "angoasa necunoscutului". Am folosit "suferă" cu sens nonpatologic, deci nu e cazul de iritări. Boala acesta, o numesc aşa în sens pur existenţial, poate avea multe rădăcini, dintre care cele mai plauzibile sunt cele legate de traumatismele din copilărie. Nesiguranţa anxioasă de sine, mai ales într-o fază avansată când este proiectată asupra celorlalţi, nu apare din senin. Şi n-ar vrea nimeni să traiască toată viaţa cu ea. Există risc iminent de eşec personal, cu antrenarea altor persoane în siajul acestui eşec, fiindcă oamenii răniţi profund încă din zorii existenţei, rănesc la rândul lor pe alţii chiar şi fără să-şi dorească neapărat să facă asta.

Pe de alta parte, mai toti oamenii fiind raniti, vin cu vorba maestrului George Ionescu, profesorul nostru de Psihopatologie: "Viata e cel mai bun terapeut. Intrati in relatii cu oamenii si faceti asa incat sa ne vindecam reciproc." ......:)
Bun sfat, nu tocmai usor de urmat.

[quote=ahilpterodactil;611488] "Viata e cel mai bun terapeut. Intrati in relatii cu oamenii si faceti asa incat sa ne vindecam reciproc." ......:)
QUOTE]

Sănătos sfat!

Nu am spus ca's pregatita, ba din contra. Dar de calugarie m-am convins incercand sa stau mai aproape de maici in cateva randuri. Si, sunt de acord cu calugaria, dar stiu ca eu nu am "veleitati" de a fi calugarita. Pur si simplu stiu ca nu sunt "potrivita" pentru manastire...atat. Asta nu inseamna ca resping ideea sau ca ii desconsider pe cei ce aleg aceasta cale.

Poate toate la un loc, dar si aceea de nu rani. Dumnezeu stie. Nici macar de ce mi-e teama nu mai stiu. Doar atat stiu: ca resping apropierea de cineva. Si daca ar fi sa cunosc pe cineva, probabil ca omului i-ar trebui ceva rabdare sa ma convinga de bunele sale intentii. Dumnezeu cu mila. O fi, n-o fi sa ma casatoresc, nu-i acesta oricum scopul vietii, dar ma nelinisteste aceasta teama de care va spuneam mai ales ca acum ceva vreme im.doream.din suflet sa merg pe drumul casniciei.

O fi boala, n-o fi boala...dar daca-i boala trebuie sa aibe si un.leac. Au mai fost femei/oameni cu traume din copilarie si au vieti.normale. Nu.pot da vina pe traume fara sa-mi.asum rrsponsabilitatea pentru ceea ce sunt.si.ce fac. Multumesc frumos pt.idee.

Si ce calitati extraordinare crezi ca trebuie pentru asa ceva?
In afara de ascultare?

E o viata ca oricare alta, maninci, muncesti, dormi, te rogi..

Sigur, poaet mai putina socializare in sensul lumesc, fara televizor, internet, etc.

Viata la manastire si viata lumeasca difera complet- fiecare din ele avand bucuriile si greutatile lor, care insa difera complet.

Acum din cate am inteles, initiatoarea topicului a spus clar ca nu-si doreste si nu are inclinatie spre calugarie.

Deci ramane cealalta varianta- a vietii in lume si a intemeierii unei familii.
Aici cred ca ar trebui in primul rand de a va invinge aceasta teama sau retinere , in a cunoaste pe cineva. Incercati sa va ganditi ca nu aveti ce pierde daca veti cunoaste pe cineva, se poate discuta cu om despre diferite subiecte de interes sau pasiuni comune, sau mers la un film, concert, piesa de teatru, etc.
Nu trebuie sa va speriati sau sa va faceti griji ca daca nu vor aparea anumite sentimente- asta se va vedea in timp.

Si nu trebuie sa va faceti griji, in sensul ca daca nu ati cunoscut pe cineva sau nu v-ati casatorit pana la o anumita varsta, nu veti mai realiza acest lucru nicioadata! Trebuie sa aveti incredere in Dumnezeu, dar si in calitatile dumneavoastra, si sunt convins ca veti realiza si acest lucru- acela de a va casatori si intemeia o familie, alaturi de care sa fiti fericita toata viata.

:-)... Va multumesc ptr sfaturile practice. Nu e greu sa ies la o plimbare sau concert. Problema e cand se vrea mai mult: pur si simplu sunt ca un rac :-)). Rad eu rad, dar nu-i de ras. Stiu ca problema mea este una din cele mai.mici si va multumesc pentru importanta cu care o tratati.

Cu placere! Cred ca va doriti (si sunt convins ca veti reusi) sa gasiti um om rabdator, care sa aibă aceea rabdare a va asculta si a va cunoaste, pentru a putea sa va deschideti sufleteste in fata lui!

La psihologie recunosc ca nu ma pricep asa de bine- poate am gresit cum am spus, insa asta e impresia mea!

Important este sa aveti rabdare, si atunci când se va ivi posibilitatea sa cunoasteti pe cineva, sa va invingeti aceea teama sau retinere in a sta de vorba cu cineva si a schimba ideii, pareri, poinii!
Despre partea de mers mai departe, si de aparut anumite sentimente, aici permiteti-mi sa folosesc vorba soferilor- trebuie sa se aprinda scanteia. Si aici numai dumneavoastra, la momentul respectiv, veti sti ce simtiti pentru un anumit om.

Si pana la urma toate problemele omenesti sunt importante- vorba aia, doar suntem oameni si e normal a ne ajuta intre noi.

Pai uite aici e problema, nimeni nu poate intelege de ce e asa fara o poveste completa a unor detalii destul de personale de viata.
Daca au exista dezamagiri din cauza carora s-au instalat niste temeri, trebuie vazut daca exista cazul ca temerile sa persistent dar vizavi de cazuri concrete.

Ori ma indoiesc ca asta se poate face public pe un forum.

Pai e mai usor sa te plangi (in privat sau public) de problema, decat sa faci ceva concret (mai exact nu ceva, nu orice, ci ceea ce e limpede ca ar ajuta) pentru a o rezolva.
Toti oamenii avem in noi o aplecare spre trandavie, spre complacerea cu boala si moartea. Asta pesemne e urmarea pacatului acela, nu?...
Deci, indiferent de neajuns, omul tinde sa il pastreze, inertios. Prin urmare, cel mai adesea miscam ceva cu adevarat folositor doar atunci cand suntem stransi tare cu usa, cand ne apuca marile frici. Or, poate, nici atunci.

Cel mai izbitor lucru imi pare puterea neobisnuita pe care o are omul de a-si nascoci scuze, justificari etc. Si, bineinteles, de a se plange ca e nedreptatit, jignit, neinteles etc.

Acum nu cred ca ar trebui sa judecam asa aspru pe un om care a cerut un sfat aici pe forum!

Pana la urma nimeni din noi nu este perfect, si absolut toti avem la un moment dat slabiciunile sau temerile noastre.

A judecat cineva aspru pe altcineva? Unde? Cum? Hai sa vedem!