Multe boli somatice se dezvoltă pe nucleul unui sentiment de vinovăție morbid.
O vinovăție ascunsă, care roade omul pe dinlăuntru și care, în șmecheria bolii sufletești, se camuflează în două planuri: mintal în evlavie falsă, corporal în boală.
Psihologii au avut de multe ori de-a face cu acest tip de perfidie a bolii. Este extraordinar cum boala se apără, luînd mintea omului ostatică. Persoana suferindă face tot felul de tumbe mintale, unele de- a dreptul uluitoare, pentru a apăra poziția dictată de boală. E fenomenul Stockholm, când victima se aliază cu agresorul, luptînd împotriva eliberatorului.

Atunci când există suspiciunea unui sentiment ascuns al vinovăției (care nu vine de la Dumnezeu ci din interpretarea greșită a unor eșecuri personale, mai ales când dezamăgești pe cei semnificativi emoțional, de pildă când îți dezamăgești familia), terapia e centrată pe identificarea nucleului de vinovăție și punerea în discuție a acestuia. Uneori clientul își înțelege păcăleala lăuntrică, mecanismele de autoînșelare, capcana bolii. Și luptă pentru lepădarea de înșelarea dracului minciunii. Poate câștiga lupta deși, în general, clienții aleg să trăiască și să moară în minciună.
Partea proastă e că sunt destui pescuitori de astfel de oameni. Li se spune că sunt virtuoși, că vor primi răsplată etc.
Când sămânța bolii e sentimentul morbid al vinovăției, terapia constă în cultivarea unei alte vinovății sau frici: cea sfântă, de Dumnezeu. Care înseamnă multă onestitate cu sine, mai întâi.
Și curaj și răbdare și un ajutor potrivit de la cel puțin un semen onest și cu frică de Dumnezeu.

Să-ți jertfești prejudecățile și comoditatea oferită de ele e foarte greu...
Iar cine ține la sufletul său îl va pierde.

Asa inteleg si eu. Cu sinceritate spun ca inca nu am cunoscut personal (doar am citit despre..) pe cineva care sa fi cerut boala. Insa, am avut bucuria sa cunosc oameni care atunci cand au primit-o s-au imprietenit cu ea.
Sa va dau un exemplu concret (cei vechi stiu ca iubesc sa vorbesc "la rece").
Vecinul meu Lucian, despre care vorbeam pe un alt topic, este paralizat de 34 de ani. Este anchilozat in aceeasi pozitie. Din punct de vedere mental, sufletesc, este perfect normal. Este foarte destept si mereu vesel.
Noi, familia noastra, il cunoastem de 15 ani. Vreau sa va marturisesc ca NICIODATA in acest timp nu s-a plans de ceva. NICIODATA!
Ba mai mult decat atat, banii care ii primeste de milostenie, ii daruieste la randul lui la familiile cu multi copiii sau batrani singuri, spunand ca el are tot ce ii trebuie.
Acest crestin adevarat, nu a cerut boala. Dar, daca Dumnezeu i-a ingaduit-o inca de la varsta de11 ani, el a primit-o cu bucurie. Este foarte greu pentru cineva sa inteleaga acestea. Eu insumi recunosc ca prezenta lui in viata noastra este o binecuvantare.

Se punea problema de boala, vinovatie, ingreunare..etc.. Eu cred ca cel ce castiga pe Hristos in inima lui, cel care IL are ca prieten pe Hristos nu mai sufera pentru ca trupul este desfigurat sau neputincios.
Cum sa spun.. Imi amintesc de perioada tineretii...cand stateam cu prietenul meu in poarta si afara ploua cu galeata, imi inghetasera picioarele, mama ma ameninta...treci in casaaaaa..dar eu nu ma puteam dezlipi de prietenul meu..
Ori, acum indraznesc sa spun. Daca am iubi pe Hristos macar cum iubim "lumeste" prietenul, copilul, sotul, sotia, am fi dispusi sa suferim putin frig, boala, foame, necazuri, numai sa ramanem cu EL.

Uite Sophia, am gasit aici 2 articole foarte potrivite:

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...na-de-dumnezeu
http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...ile-anxietatii

Excelente articole, mulțumiri...:)

Ce înțelegeți prin "numai să rămânem cu El"?
Cum se exprimă asta, concret, în viața credinciosului?

Pentru mine e o dilemă foarte importantă. V-aș mulțumi pentru o lămurire aici.

Imi aduc aminte frate Ioane, un cuvant citit in cartea parintelui Savatie Bastovoi. Spunea parintele cam asa... Imi amintesc cum odata, am suparat-o pe mamica mea si ea mi-a spus, pleaca, nu te mai iubesc. In clipa aceea copil fiind am simtit ca universul meu s-a prabusit. Imi doream sa imi traga o palmuta la fund sa ma pedepseasca putin, numai sa ma iubeasca din nou."
Parintele a vorbit prin prisma copilului, eu vorbesc din postura mamei. Vorbesc in dreptul meu,, niciodata nu te poti supara pe copilul tau intr-atat sa nu il mai iubesti.
De ce am dus acest exemplu? Eu consider ca Hristos este Tatal meu. Frumos spunem la rugaciunea Sf Efrem Sirul "Cel ce m-ai zidit, mantuieste-ma"...
ori daca constiinta, inima , fiinta toata recunoaste pe Hristos ca Tata, atunci constientizeaza prezenta Lui si stie exact cand il supara. De aici vine cuvantul "numai sa fie cu El"

(m-as bucura sa nu imi mai spui "doamna". numeste-ma simplu, jeni. asa ma numesc si dincolo de monitor)

Si eu spun la fel ca Ioan in mesajul despre boala si ii dau si lui Cristian dreptate.
In schimb pozitii ca a lui Crincrin ma deranjeaza teribil.
Nici un preot nu te invata sa nute duci sa te tratezi fie trupeste, fie sufleteste. El te ajuta in felul lui, aditional.
Nu se exclude unul pe celalalt.
Asta este ceea ce spuneam mai sus, pozitia majoritara in Romania. Sunt prigonite psihoterapiile si terapeutii.

Am citit si eu cele doua articole puse de Jennyy. Potrivite.
Cel din urma, care n-am inteles ce legatura are cu anxietatea, ca se refera la asceza, mi se pare extremist.
Adica exista ori asceza, ori desfranare si lacomie? Nu exista echilibru, normalitate? Eu asta nu inteleg.

Legat de exemplul cu Lucian si alti bolnavi.
Se discuta altundeva despre oameni care se nasc cu handicapuri si boli urate si unii spun ca totusi sunt fericiti.
La boli cronice, din nastere, boli care nu se pot trata, lumea se obisnuieste cu ele, cu traiul in acel fel.
Se obisnuiesc, gasesc un mod de trai si gata.
Dar nu poti sa spui ca nici ca isi doresc asa ceva, nici ca sunt fericiti. Aici este marea confuzie. Ei se impaca pana la urma cu soarta.

In cazul unor boli dobandite, acute, grave, nu te poti obisnui (sau nu de la inceput) si nu le doresti. Si iti doresti sa te vindeci, sa traiesti, sa mai poti sa-ti revii la normal si sa te bucuri de familie, de prieteni, de viata, sa te poti duce la biserica.

Si eu nu cred ca daca esti bolnav esti mai bun credincios. Asta este alta greseala.
Tare rau este vazuta credinta. Eu nu o vad asa. Eu o vad in a fi activ, in a face lucruri bune si a lumina si pe altii (si trupeste si sufleteste).

Si omul credincios sufera totusi pentru necazurile, sau boala lui. Este om. Si sfintii au suferit si Iisus a suferit (ca fiinta umana) pe cruce.
Dar are (omul) un sprijin in suferinta lui. Nu se pierde de tot. Se agata de de credinta si speranta in Cei de Sus.
Si asta ii da putere sa lupte cu boala si necazurile.

Si si oamenii dargi din jur si iubirea de la si spre ei este foarte importanta. Si aia iti da forta si este pana la urma tot de la Dumnezeu.

" Nu exista echilibru, normalitate? Eu asta nu inteleg.'

Shopia, ce frumoasa intrebare ai pus. Crede-ma mi-a tresaltat inima de bucurie citind!
Normalitate= Harul Lui Dumnezeu.
Omul se afla in echilibrul, in normalitate in momentul in care se intoarce la starea cea dintai. "Fiti curati precum pruncii". Dar cine oare in afara celor ce se nevoiesc reusesc sa fie astfel?..
Omul asemenea mie, capata dezechlibre datorita pacatului.
Spunea parintele Porfirie ca boala vine in trup datorita impietririi inimii. Cand pleaca bucuria harului si pacatul isi face salas in inima, ea se face piatra!
Cu timpul piatra (inima) se sfarma si faramele rezultate pornesc la vale prin organism.. astfel se nasc bolile..una ajunge la rinichi..alta la ficat..alta la cap..

Toată lumea râvnește la echilibru, la normalitate. Ipoteze și încropeli multiple, istoria e plină de asta... Deocamdată se pare că răspunsul cel mai bun îl oferă Biserica, sfinții. Și tind să cred că așa va rămâne veșnic.

Oho, nu-i puțin lucru!
Abia pe acest fond de liniște începe să crească floarea înmiresmată a iubirii și a căutării intense a Dumnezeirii.

Desigur. Pe unii boala îi tâmpește încă mai tare, din păcate...
Dar ai o șansă în plus să te mai curățești de bazaconii și să îți deplângi, măcar o vreme, prostia de dinainte. Ai șansa să renaști!


A fi activ poate însemna, foarte bine, să nu te miști 1000 de zile de pe o stâncă dintr-o pădure siberiană. Și să deplângi încontinuu prostia căreia i-ai slujit, precum și să îți sfâșii inima din iubire pentru omenesc și toată Zidirea, strigînd tare la Dumnezeu!
Variantă la asta e să ramâi încă mai multe zile în lume, printre semeni, într-o junglă poate mai cumplită și să faci același lucru - să plângi și să deplângi. Să ții mintea, cu umilită iubire, la Bunul Dumnezeu sporovăind vrute și nevrute cu El.

Ioane, în trecut te-ai îmbolnăvit din cauza compasiunii tale pentru pacienţi? În acea perioadă erai sau nu în Biserică? Necazul (boala) te-a adus în Biserică?

M-am îmbolnăvit pentru că părinţii mei nu mă pregătiseră pentru moartea lor.
Nici pentru pierderea fiului meu nu mă pregătiseră.
Au venit toate odată, la pachet cu unele măgării ale unor invidioşi pilangii din breasla mea, precum şi cu divorţul de prima soţie, care era centrată pe profesie (un medic excepţional, într-adevăr) şi nu pe prunci şi familie.

Dar miezul bolii a fost, de fapt, necredinţa mea şi proasta legătură cu Biserica.
Dacă aş fi avut duhovnic, atunci, aş fi mers mai departe. Dar eram singur, cumplit de singur...
În fine, a trecut în mare parte.

Iar clienţii mei au fost, prin imensa lor diversitate şi patologie severă, oglinda nesfârşită a sufletului meu chinuit... Poate tocmai de aceea eu îi înţelegeam şi le făceam faţă, cu multă compasiune, în vreme ce alţii dădeau bir cu fugiţii.
Domnul voia să mă înţeleg, cumva, iar eu nu pricepeam atunci intenţia Lui... Eram atât de tânăr, de naiv...:) Copilăream, încă. (Nu că acum aş fi, vai, vreun mare bărbat!)

Dimpotrivă, bucuria!
Anume, bucuria Botezului...:) Am fost botezat în pruncie tocmai de preotul satului în casa căruia locuiesc azi...:)
Apoi am rămas în Biserică prin maica mea, mai întâi, prin bunica maternă, prin obiceiurile satului. Mama, îndeosebi, mă ţinea în felul ei blând tot mai în inima Bisericii. Ea ne-a învăţat rugăciunea, ea ţinea sărbătorile, datinile toate. Vorbea destul de puţin despre Dumnezeu, ea prefera să vorbească despre oameni, despre frumuseţe, despre milostenie şi iubire, despre buna purtare. Modul ei de a fi mi-a rămas până azi icoana cea mai bună a Domnului, icoană vie. Mama a fost un om jertfelnic cum nu am mai întâlnit.
Am rămas apoi în Biserică prin cărţi, prin multe lecturi, prin muzică şi în genere prin tot ce era frumos şi sufletul meu năzuia să cuprindă, să se împărtăşească. Prin multă muncă, am rămas, şi prin ferirea de a face rele sau scârboşenii. Prin regretul faptelor ele, pe care se întâmpla să le fac uneori, din necunoştinţă sau copilărie... Prin muncă promptă cu sine, după vreo neregulă care mă făcea să mă simt strin de mine însumi. Toate acestea o bucurau pe maica mea şi, prin bucuria ei, bucuram astfel pe Bunul Dumnezeu.
Am rămas în Biserică prin compasiunea mea pentru cei suferinzi şi prin bucuria pentru cei virtuoşi. Căci am cunoscut oameni excepţionali, pe care i-am admirat şi îndrăgit nespus, îndurerat mereu de soarta lor vitregă.
Am rămas în Biserică iubind copiii. Şi ei iubindu-mă pe mine. Mereu am iubit copiii, nu mă simt niciodată mai bine decât în preajma ţâncilor. Adeseori tac, mă aşez pe o bancă şi îi privesc... Atunci sunt fericit..:) Şi un pic vinovat, că nu am făcut ce aveam de făcut pentru ei. Mă refer la toţi copiii, nu doar la ai noştri.
Am rămas în Biserică de la bun început şi nu am de gând să plec vreodată. Dimpotrivă, nu ştiu cum să fac, de-o vreme, să fiu încă mai aproape de Acasă al nostru.

P.S. Marele neajuns e că am avut un duhovnic târziu, foarte târziu. M-am spovedit prima dată la 40 de ani...:(

Ceva ani în urmă am citit pe Sfântul Teofan Zăvorâtul. Despre rugăciune, îndeosebi, tot texte excepţionale pe care le recomand tuturor cu toată încrederea.
Într-o scrisoare, Sfântul se adresează unui psiholog, proaspăt întors la credinţă.
Ce pot face, ca psiholog, ca să fie lucru creştinesc? Cum pot să ajut şi eu, acum că sunt fiu al Bisericii - îl întreba psihologul convertit pe Sfântul Teofan.
Acesta i-a dat un răspuns care mă urmăreşte de ani buni: să arăţi, cu meşteşugul tău, cum s-a schimbat psihologia ta de când ai venit la credinţă...:) Cum erai înainte şi cum eşti acum, l-a îndemnat sfântul.

O astfel de lucrare are legătură cu întrebarea pe care a pus-o Habab al nostru mai la începutul topicului.
Şi este o chestiune foarte delicată, mai ales că în ultimii ani se străduiesc mulţi să arate cum e cu psihologia şi cu duhovnicescul; dar tot lucruri îndoielnice am citit, reducţionisme... Pentru că dincolo de reducţionismul psihologist, care pe toate le vede psihologie chioară, eu cred deocamdată că există şi un reducţionism teologist...
Aici răspunsul nu poate veni decât dintr-o dedicare extrem de serioasă, dintr-o asumare deplină a vieţii de credinţă şi cu ajutorul de nepreţuit al unui bun duhovnic. Ar mai fi şi cărţile vechi ale sfinţilor...

Deocamdată avem însă prilejul să mai vedem ce e cu psihologia asta.
M-aş bucura să revenim la subiecte mai simple, mai legate de elemente, nu doar la dileme teribile, ameţitor de înalte, copleşitoare prin grandiosul lor aparent...
Psihologia umană e ceea ce simţim, cugetăm, facem în fiece clipă. Nu trebuie să ne încordăm prea tare pentru a lua oarece contact cu lumea omenescului din noi şi dintre noi. Fapte simple, întrebări care par minimale - toate acestea se pot dovedi foarte profunde şi folositoare.

Formalismul şi acomodarea
 

Cuget de multă vreme la asta şi mă găsesc bătînd pasul pe loc, în cel mai bun caz.
O să scriu acum câteva reflecţii personale, pornind de la terminologia şi concepţia unui psiholog elveţian, Jean Piaget, care s-a ocupat de dezvoltarea copilului, în special.
Voi începe cu psihologia obişnuită şi voi încerca să trag la viaţa de credinţă, spre final.

Piaget pune în centrul teoriei sale despre dezvoltare, două concepte: asimilare şi acomodare.
Simplu spus (mai exact simplist, din păcate, întrucât gândirea piagetiană e pe măsura complexităţii lucrurilor şi nu o putem rezuma cu uşurinţă, deşi o putem aproxima oarecum...), asimilarea înseamnă că un om care deţine deja oarece informaţii şi mecanisme de operare cu informaţiile acumulează date noi, tot mai diverse, potrivit schemelor sale deja existente. De exemplu, un copil care a dobândit schema adunării numerelor, face nenumărate exerciţii cu tot felul de numere, folosindu-se de schema adunării. Astfel cunoaşte lumea nesfârşită a numerelor şi a adunării...:)
Dar se întâmplă ca, sub presiunea unui stimul (de pildă copilului îi e greu să facă o anumită adunare), sistemul operator al unui om să devină ineficient sau insuficient ori să deranjeze, cumva, confortul nostru interiior şi să vrem o schimbare. Atunci trecem la o nouă schemă operatorie, modificînd-o pe cea precedentă. Copilul, de pildă, generează operaţia înmulţirii, modificînd schema adunării. Această modificare este numită de Piaget cu termenul de acomodare. Deci o restructurare a schemelor vechi şi geneza unor patternuri noi de acţiune mintală sau practică/materială/concretă.

În viaţa de credinţă am întâlnit fenomene asemănătoare. Schimbarea treptată a modului cum gândim şi simţim lumea, pe noi şi pe Dumnezeu, inclusiv schimbarea conduitei efective/practice reprezintă procesul complex pe care îl numim metanoia sau pocăinţă.
Ca să îl realizăm, avem nevoie nu doar de dorinţă dar şi de flexibilitate în structurile noastre operatorii, precum şi de asimilare corespunzătoare.

Se întâmplă ca un om să descopere opera duhovnicească din tezaurul nepreţuit al Bisericii. El începe, cu multă râvnă şi pasiune dusă până la delicii sufleteşti cu totul aparte, să asimileze materialele respective. Citeşte cu nesaţ, devine tot mai însetat de informaţie duhovnicească, atât cât poate fi ea prelucrată de omul respectiv. Cu vremea poate dobândi adevărate priceperi în a citi, poate deveni chiar savant teolog. Asimilarea e uriaşă (dacă omul respectiv e şi bine mobilat intelectual), ici şi colo au loc chiar restructurări ale unor scheme de studiu şi de practică. Se pot schimba multe iar omul respectiv pare a fi înnoit, reînviat. Asimilările şi acomodările se succed cu intensitate, pe măsura inteligenţei duhovniceşti a respectivului. Dar..., la o încercare oarecare, omul îşi dă seama, vai, că în inima lui lucrurile au rămas neschimbate. Jocul formal al dezvoltării sale pică pe lângă inima lui, care rămâne, precum arată testul dumnezeiesc al vreunei încercări, aceeaşi butie veche... Iar vinul nou se pune în butoaie noi...

Care sunt reperele după care ne putem da seama că unei asimilări impresionante, uneori, de "cultură teologică" îi urmează o restructurare reală, o acomodare, o sporire în luminarea minţii şi curăţia apelor sufleteşti?
Volumul de cărţi studiate (uneori scrise) nu poate fi un criteriu valid. Destui ticăloşi savanţi are lumea...
Faptele bune şi milostive iarăşi, nu sunt un criteriu sigur. Fiecare se poate minţi că e jertfelnic, până la proba contrarie când, de pildă, nu poate da 1 leu vreunui semen deşi în trecut a miluit pe unii cu mii de euro...
Să fie dramatismul spovedaniei? Nţţţţţ... Adeseori e circ histrionic ori prostie sadea.
Să fie moderaţia în toate faptele? Tentant, deşi poate fi mai degrabă vorba de vreo aplatizare afectivă...
Să fie lumini şi luminiţe la rugăciune sau mai ştiu eu pe unde? Nici vorbă, ştim deja despre ce e vorba...

Atunci, de unde avem vreun semn cât de mic şi vrednic de crezare că, în sfârşit, e vorba de o înnoire a inimii şi de un pas cât de mic, un "zvâc" de pocăinţă?

În plan psihologic, jocul asimilărilor şi al acomodărilor este vital, lucru dovedit cu prisosinţă de psihologii dezvoltării. Pur şi simplu din aceste "ingrediente" e alcătuită adaptarea.
Presupun că şi în plan duhovnicesc e ceva asemănător.
Citim un cuvânt, auzim o vorbă la predică sau aiurea şi dintr-o dată viaţa ni se schimbă cu adevărat, se îmbunătăţeşte. Sau aşa ni se pare, nouă şi altora....
Şi totuşi e abia un început! Vor trece ani şi ani, de confruntări între cele asimilate şi vechile scheme, vor fi lupte teribile, uneori, pentru un mic amănunt (buturuga mică...), vor urma confuzii şi (auto)înşelări... Vor apărea noi încercări, nenumărate necazuri, destule neatenţii, pierderi şi recuperări (poate) ale harului...
Cine poate răbda atât?
Nu e mai uşor formalismul?

Pai pregatirea de psiholog nu era suficienta?
Daca veneau la tine oameni cu probleme asemanatoare, ce le spuneai?

Tu poţi să te operezi singur pe cord deschis?

În ce mă priveşte, mi-am dus necazul cum m-am priceput. Greşeala mea a fost tocmai că nu am cerut ajutor din timp, închipuindu-mi că mă voi descurca singur ca de obicei.
Pe atunci nu ştiam încă, la modul profesionist, cum se face travaliul de doliu. Aveam să aflu după câţiva ani, cu prilejul unei formări tocmai pe problema asta.
Din păcate nici rânduiala bisericească nu o cunoşteam şi nu participam la slujbe.
Mi-ar fi făcut cu siguranţă mult bine dacă solicitam ajutor atât de la terapeut cât şi de la Dumnezeu, prin Biserică.

P.S. Declanşată atunci sub presiunea concomitentă a mai multor stresori (legat de asta, făcînd odată testul de stres m-am speriat foarte tare: scorul meu era cu mult peste indicele care semnala, deja, nebunia deplină şi/sau moartea; am avut o rezistenţă ieşită din comun, se pare, la catastrofe... E drept că m-au ajutat şi cunoştinţele de psihologie precum şi robusteţea optimismului moştenit de la părinţi), tulburarea mea nu s-a manifestat brusc. A fost un proces insidios, insesizabil în câmpul conştiinţei clare, care a durat câţiva ani, epuizîndu-mi treptat mecanismele de coping/antistres. În acel context am început să apelez la o "soluţie" cât se poate de proastă: însingurat, îmi tot munceam gândul... Ruminam... Şi făuream planuri nerealiste, stînd cuminte în banca mea printr-un bar din cartier unde găseam un pic de linişte. Astfel, pas cu pas, hărţuit din toate părţile de nenumărate necazuri (absolut pe toate planurile) am devenit dependent de alcool şi mi-am pierdut o seamă din abilităţi, din însuşirile de personalitate... Nu ştiam pe atunci că "soluţia" alcoolului e bună pe termen scurt dar aduce complicaţii cu mult mai mari pe termen lung. Când era deja foarte rău, Bunul Dumnezeu mi-a scos în cale ultima soluţie: terapeutul şi, în scurt timp, comunitatea AA şi Biserica - în sensul de participarea concretă la slujbe şi la Sfintele Taine. Maslul şi Spovedania au fost cele mai bune leacuri, după ce am intrat în abstinenţă şi am început tratamentul psihoterapeutic şi medicamentos. La mine recuperarea din depresie şi alcoolism s-a realizat prin combinarea dintre: medicaţie, psihoterapie în grup de suport, slujbe şi Sfintele Taine. Desigur, în condiţii de abstinenţă totală.
În anii când începusem să pierd controlul vieţii mele, am renunţat să mai lucrez.
Reuşeam doar să îmi ţin orele ca profesor şi să mai ajut studenţi, masteranzi, doctoranzi.
Dar consiliere şi psihoterapie nu mai practicam, deoarece nu mai eram în cea mai bună formă a mea. Eram deja copleşit de ale mele...

Cum se face travaliul de doliu?

....:)
Plîngînd, mai întâi...:) Jelind din toată inima, fără reţinere. Adică tocmai ce e interzis, prin cultura noastră, bărbatului macho... Care e, de fapt, un băieţel ferit de confruntarea cu durerea. Ea dispare din planul conştiinţei şi se mută în spatele cortinei mecanismelor de apărare, mîncîndu-ne oasele de acolo...

P.S. E mult de spus, Florin. Sunt nenumărate detalii, capcane, mecanisme etc. Nu e aici locul pentru a face, măcar, un rezumat - e treabă pentru specialişti, crede-mă.
Şi se face în primul rând în relaţie, nu singur.
Tocmai aici se vede cât de bună e rânduiala noastră bisericească unde cel îndoliat se află mereu în comunitatea euharistică. În lipsa unui terapeut priceput, cel mai sigur leac este ţinerea rânduielilor bisericeşti, prin participare cu tot sufletul, cu toată puterea credinţei.
Pe de altă parte, ceea ce facem în Biserică nu e doar pentru cel aflat în doliu, ci şi pentru cel plecat deja dintre noi.

Poate gresesc, dar din ce stiu psihologul ofera doar uneltele si instrunctiunile, pacientul este cel care efectueaza operatia si ar fi ne-etic ca interventia sa devina mai personala de atat.
Daca gresesc, m-as bucura ca o eventuala contrazicere sa fie si argumentata.

E doar o teorie,
Pentru o astfel de pierdere, atat timp cat exista atasamentul durerea va fi mereu reprimata, iar sa distrugi atasamantul este si asta o pierdere.
Singura solutie adevarata si ne-pagubitoare, ba dimpotriva, la aceasta dilema este "nadejdea invierii si a vietii vesnice".

Indolierea este atat o moda lumeasca cat si marturia neputintei noastre de a trai constant in dimensiunea duhovniceasca, in ciuda spoielii de credinta pe care o afisam deseori.

Prin ataşament, psihologii nu înţeleg doar conduita primară, infantilă, a dependenţei totale de "obiectul" ataşamentului.
Sunt felurite forme şi dimensiuni ale ataşamentului. Există un întreg univers al acestuia, pe măsura dezvoltării psihice, iar cel mai bun exemplu este al ataşamentului omului în raport cu Dumnezeu.
Aş face o trimitere la Hristos şi Apostoli, cu riscul asumat: deşi au rămas în relaţie de ataşament faţă de Hristos (la un moment dat Domnul chiar îi mângâie, pentru că erau foarte îndureraţi şi speriaţi de perspectiva despărţirii; le promite, chiar, "un alt Mângâietor, Duhul Adevărului"), ucenicii nu au mai simţit, de la un punct încolo, durerea despărţirii ci bucuria prezenţei nemijlocite a Domnului în viaţa lor. A fost un salt uriaş al ataşamentului, prin credinţă şi har.
La oameni, în relaţiile dintre noi, ataşamentul se poate păstra prin preluarea, de exemplu, a învăţăturii şi valorilor părinteşti. Sau prin continuarea cultivării idealurilor părinţilor. Lucrul acesta nu e dureros ci, dimpotrivă, dă sens şi împlinire. E aici şi problema Tradiţiei şi a tradiţiilor...

Doliul nu are doar semnificaţia unor haine negre sau albe (în alte culturi), ci şi pe cea a stării sufleteşti complexe pe care o resimte un om pus în faţa unei pierderi semnificative.
Dacă folosesc o accepţiune, pentru bunul mers al dialogului te rog să o păstrezi; ca să nu deviem discuţia în direcţii secundare sau de-a dreptul în fundături.

Psihologul oferă în primul rând o prezenţă umană care să facă posibilă o relaţie de întrajutorare. Viziunea cu unelte şi instrucţiuni este, evident, utilitaristă/tehnicistă. Deşi unele componente ale relaţiei presupun utilizarea unor cunoştinţe şi tehnici specifice, relaţia este folositoare mai ales prin disponibilitatea clientului şi prin însuşirile personalităţii psihologului: bunăvoinţă statornică, empatie, autenticitatea/spontaneitatea reacţiilor, atenţie pătrunzătoare şi largă, ascultare activă, voinţa de a depăşi barierele inevitabile cu tact şi pricepere, disponibilitatea de a se retrage la timp din rolul de expert şi de a-l convinge pe client să accepte asta, discreţie, o anumită neutralitate (binevoitoare, desigur), acceptare necondiţionată a clientului etc. etc.
Aceste însuşiri sunt elementele cele mai eficiente pentru dinamica relaţiei.

Accentul pe unelte şi instrucţiuni e pus de psihologii tehnicişti, care cred că o tehnică bună garantează succesul. Şi încă, psihologii care ţin mult la poziţia de expert au tendinţa să accentueze uneltele lor şi instrucţiunile date de ei.

Relaţia de consiliere/psihoterapie eficientă implică în mod necesar un lucru rar pe lume: intimitatea. Aceasta nu are nici o legătură cu accepţiunea erotică/sexuală care se foloseşte în mod obişnuit în limbajul comun.
Intimitatea terapeutică, pe care unii o aseamănă cu relaţia dintre mamă şi prunc sau dintre maestru şi discipol, se referă la extraordinara comunicare dintre doi oameni, pe toate planurile vieţii sufleteşti, dintre care unul solicită ajutor iar celălalt se străduieşte să îl ofere. Este un caz particular al relaţiei de iubire sublimă, iar nu fiziologică. Cel care, la început, îl "conţine" pe interlocutor se străduieşte să îl elibereze treptat astfel încât noua autonomie să nu mai fie (auto)sabotoare şi (auto)distructivă.

Voi încerca să revin, de mai multe ori, la această întrebare.
Am unele reţineri legate de posibile interferenţe cu practica şi cultura noastră creştină, aşa cum sunt înţelese lucrurile de către unii dintre noi, însă cred că tocmai cunoaşterea psihologică a travaliului doliului poate aduce o confirmare în plus (pentru cei care se mai îndoiesc sau neagă) a excepţionalei valori a practicilor noastre bisericeşti.
Munca sau travaliul de doliu realizat cu asistenţă psihologică nu aduce atingere credinţei şi practicilor creştine. Dimpotrivă, ajută (la unii oameni în mod cu totul semnificativ) la mai buna lucrare duhovnicească, prin îndepărtarea unor bariere şi capcane care sunt deosebit de periculoase uneori. (De pildă, doliul neparcurs sau prost efectuat de mintea omului suferind îl ispiteşte pe acesta să nu mai aibă credinţă în Dumnezeu, să cadă în deznădejde sau răzvrătire, să neglijeze ori să bagatelizeze practicile/actele de cult, să se închidă în sine şi să se izoleze în mod accentuat sau de-a dreptul să se sinucidă...)
Mă voi strădui să arăt cum poate fi aceasta, în câteva din postările viitoare.

Am cateodata o stare ciudata pe care mi-e foarte greu sa o explic. La un moment dat a fost asa de grav, ma simteam atat de anormal incat m-am gandit ca am ceva boala mintala grava, schizofrenie sau ceva si am mers la medic, dar au spus ca sunt doar usor deprimata. Nu au gresit pt ca eram chiar deprimata, dar starea aceasta cred ca e ceva adiacent, nu se confunda cu depresia.
Problema e ca e foarte greu in cuvinte sa explic starea. E ceva de genul ca sunt singura in mine insami si chiar daca pot comunica in cuvinte/gesturi etc de fapt nu intru in comunicare cu celalalt. Dar nu numai atat, dar nici macar ca eu as putea intelege pe celalalt, sau ceva de genul ca noi oamenii intre noi nu comunicam deloc, ci fiecare intretine o iluzie, dar nici macar iluzia nu e comuna, a mea nu e la fel cu a ta, si asa mai departe. Asa in cuvinte suna doar ca o teorie, dar in realitate e o stare. E tare greu sa explic.
Macar de as avea un diagnostic :)

Luaţi legătura cu un psiholog...)

Lăsînd gluma, ar fi bine dacă aţi vorbi despre asta cu un medic sau cu un psiholog.
În general, dacă avem o stare sufletească mai neobişnuită şi dacă a ajuns să ne preocupe asta, prima consultaţie ar trebui să fie la medic. Dr. Dragomir vă poate confirma că multe procese din organism, nu neapărat patologice, pot duce la diverse manifestări în plan psihologic.
Dacă medicul nu găseşte nimic deosebit, continuaţi cu un psiholog. Poate că sub masca stării respective sunt pitite nişte întâmplări sufleteşti care ar merita să fie scoase la lumină şi abordate cum se cuvine.
Mai mult nu ştiu ce să zic, deocamdată.

P.S. Îmi cer iertare, nu pot şi nu doresc să dau un fel de consultaţii pe forum. Nu e nici locul potrivit, nici nu am "aprobare" pentru asta. Dar ca idee generală, ca sfat prietenesc eu aşa aş zice că e bine să faceţi. Medic şi, eventual, psiholog.
Toate cele bune!

Ahhh scuze chiar nu vroiam consultatie pe forum, n-ar ajunge forumul pt consultatia mea la cate am :)))
Eram doar curioasa daca exista asa ceva in cunostintele dvs, si ziceam de diagnostic in sensul ca mi-ar placea sa stiu daca are un nume chestia asta prin care treceam.

Psihologia m-a interesat intotdeauna. Poate din nou suna ca o chestiune prea inalta, dar as vrea sa stiu parerea dvs despre sociopati/psihopati. Eu cred ca definitiile pe care le-am citit de "oameni fara constiinta", oameni care chiar "nu au constiinta" efectiv, nu le putem accepta noi crestinii. Eu nu cred ca exista om fara constiinta, ci fiecare avem o constiinta pe care o ascultam sau nu. De asemenea cred ca e foarte gresit sa credem ca exista oameni fara constiinta. Stiam asta intuitiv, dar am ajuns sa ma indoiesc, si apoi am trecut prin asta:
Cand eram cu starile mele si dezechilibrele mele, am ajuns chiar sa cred ca si eu sunt o asemenea persoana, sa ma intreb daca nu cumba eu sunt sociopata/psihopata si sa ma disper, asa ca tot omul care citeste chestii pe internet si ajunge sa creada ca are cancer :)) Ba chiar sa vedeti cum lucreaza vrajmasul, pentru ca in acele momente, chiar fara sa spun nimanui despre preocuparile mele, chiar si fara sa fac nimic rau sau gresit, o persoana mi-a zis ca eu sunt psihopata :)) Si nu a zis-o intr-o doara sau un cuvant in treacat. Nu era nici macar din familie sau prieten apropiat, ca sa zici ca ar fi vazut in cautarile mele, dar ce sa zic, ori a hackerit cautarile mele pe internet de la distanta, ori a fost ceva necurat, pt ca eu nu cred in asemenea coincidente.

Dar atata m-am framantat si Domnul m-a ajutat, pentru ca la un moment dat, un preot la o predica a vorbit cum omul isi acopera constiinta cu pacatele si ajunge sa nu mai discearna ce e bine si ce e rau, asa ca o fereastra murdara prin care nu mai intra lumina. Si asa am inteles ca nu e lipsa constiintei la acei oameni, ci altceva.


Oricum, acum ca sunt bine din nou, ma gandesc cum as fi putut crede ca sunt psihopata cand plang de atatea ori cand vad sau aud de tot felul de necazuri, ma intreb cum am putut crede asa ceva...

....:) Anna, aţi adus mai multe lucruri în discuţie, cu o anumită îngrijorare/teamă.
O să le iau pe rând.
Sociopatia/psihopatia este mai întâi o denumire veche în istoria psihopatologiei, la care s-a renunţat din pricina unor dileme teoretice, mai întâi. Astăzi vorbim despre tulburări de personalitate, care nu sunt considerate boli ale sufletului ci dezvoltări atipice, un pic mai accentuate în unele trăsături de personalitate.
În al doilea rând, termenul de sociopat sau psihopat e folosit de publicul larg ca sinonim pentru "nebun", "ciudat", "nezdravăn", "bolnav mintal", cu o notă de "om periculos" de care e bine să te fereşti (că cine ştie ce păţeşti...:)).
Zicem că un om e psihopat, cu o nuanţă de depreciere, de rejecţie, de "aşa nu".
Asta pentru că psihopatiile au fost considerate de la bun început ca fiind boli ale caracterului, ale relaţiei cu semenii. Tot felul de oameni "fără caracter", tot felul de indivizi consideraţi anormali şi care fac nenumărate necazuri semenilor sunt denumiţi, generic, psihopaţi. În cazuri extreme ne referim cu acest termen la ucigaşii periculoşi...

Probabil că aţi fost etichetată ca psihopată de cineva care a considerat că aveţi un comportament neobişnuit, eventual periculos. Nu ştiu dacă aşa a fost... Ce-aţi făcut mai exact, ca să vă împodobiţi cu aşa etichetă?...:)

Om fără conştiinţă, iarăşi, e o formulare improprie. Toţi oamenii au conştiinţă, care e o funcţie de sinteză a tuturor proceselor şi funcţiilor psihice. La sugar e probabil că nu putem vorbi de o conştiinţă propriuzisă, din pricina dezvoltării precare a psihicului, însă e probabil să aibă şi acesta o anumită formă de "a-ţi da seama", întrucât conştiinţa asta înseamnă: să îţi dai seama, să realizezi ce se întâmplă, să ai cunoştinţă de ce e cu tine şi cu celălalt (omul, mediul, Dumnezeu).
Dar expresia "om fără conştiinţă" se referă, iarăşi, la perceperea unor anomalii în comportamentul faţă de semeni. Un om indiferent faţă de aproapele, unul care face fapte considerate rele, care e ostil şi răutăcios, căruia nu-i pasă de ceilalţi - e numit de obicei "fără conştiinţă". Se denumeşte aici o insuficienţă morală, mai întâi.

Dar despre ce "stări şi dezechilibre" vorbeaţi? Ce vi se întâmplă, mai exact? Puteţi formula aşa, pe scurt, ca să ne facem o idee minimală? Dacă îmi va părea ceva semnificativ pentru o eventuală tulburare sufletească o să vă reamintesc îndemnul dintâi: medic, eventual psiholog. În cazul unei tulburări certe în viaţa sufletească e bine să mergem degrabă la preot (am înţeles că aveţi duhovnic, de aceea nu am mai amintit pe acesta), medic, psiholog. Forumul nu e locul unde să facem terapie pentru vreo posibilă maladie, cel mult ne putem sprijini între noi şi putem îndruma pe careva acolo unde e cel mai folositor.

De unde stii asta? Unde ai auzit/citit?
Exista mai multe metode. M-am informat aici putin, Ioan poate sa ma corecteze.
Exista terapia de analiza profunda, in care pacientul vorbeste. Terapeutul da doar anumite idei, lamuriri. Intervine foarte putin.
Mi se pare mai putin reusita ideea.
In orice caz, asa cum spunea si Ioan, este foarte importanta discutia.
In fond, terapeutul inlocuieste o alta persoana apropiata cu care am putea/trebui sa discutam deschis: parinti, sot/sotie, frati/surori, prieteni.
Cu terapeutul poti discuta deschis, orice problema profunda, ceea ce cu oamenii nu poti face.
El este legat de secretul profesional care la medici de orice fel este foarte strict. Nu are voie sa divulge nimic si fata de nimeni.
Daca este nevoie totusi, in situatii deosebite, trebuie sa primeasca in scris dezlegare din partea pacientului.
Nu stiu cum este reglementat asta in tara.

Simplul fapt de a discuta deschis ce ai pe suflet, este foarte important. Sunt oameni care nu au cu cine discuta, din lipsa de incredere.
Ceea ce nu stiu/pricep eu este cat de mult poate interveni terapeutul.
Ca discutia asta nu trebuie totusi sa ramana la stadiul de monolog.
Si de dorit este sa nu pleci de la terapeut asa cum te-ai dus.
Accentul eu l-as pune pe analiza: familie (primara si sot/sotie), evenimente, traume, frici, pana la vise/cosmaruri (daca sunt clare si se repeta, ele pot reflecta o suferinta (ramasa in subconstient).

Mai este o terapie care mie mi se pare mai interesanta - terapie comportamentala.
Acolo lucreaza pacientul impreuna cu terapeutul si are de facut si "tema pentru acasa". Am vazut ceva l atelevizor.
De ex. cand ai o frica mare de ceva, sau o manie (am vazut de exemplu un pacient care avea mania spalatului, adica se tot spala pe maini, tot avea impresia ca e murdar, ca a luat microbi). Si se lucreaza pana la vindecare.
Dar as vrea sa stiu daca mai este buna si in altfel de situatii/diagnostice.

Nu stiu mai multe.

Legat de situatia lui Ioan - da, un medic nu se poate trata singur. Nici trupeste si nici sufleteste.
La fel cum cred ca nici un preot nu poate sa faca anumite lucruri pentru sine insusi. De exemplu sa oficieze funeraliile unei rude apropiate (mama, tata, sotie, copil, frate, sora). Si spovedania trebuie s-o faca si el cu altcineva.

Sufletește nu știu, da' trupește de ce n-ar putea să se trateze?

Travaliul de doliu
Mi se pare asa de ciudata denumirea.
Aici se numeste insotirea psihologica a persoanei in doliu.
Se insoteste persoana pe perioada necesara.

Ce mult mi-a lipsit si mie, de mai multe ori!
In tara nu exista asa ceva si este foarte necesar.
In general in tara nu exista preocuparea pentru sufletul omului.
Nu este nici o traditie in acest sens. Romanii nu cunosc asa ceva.
Este frica asta ca te considera nebun si te trimite la nebuni. Si nu mai scapi de acolo.

Aici ai ajutor psihologic in anumite situatii, chiar in mod automat: in caz de deces (al unei persoane apropiate), trauma (accident de avion, sau de munca), evenimente speciale, de forta majora (atacuri teroriste, sau acte de violenta), in caz de boala grava ( sa nu pici psihic).
Mai exista o situatie in care desi se cere si este util ajutorul psihologic, el se obtine mai greu - cuplurile, sau persoanele cu probleme de infertilitate, sau sarcini cu boli cromozomiale sau genetice ( cand sunt pusi in fata alegerii de avort).

Si eu consider foarte important si as fi avut personal mare de nevoie de asa ceva - ajutor psihologic al apartinatilor persoanelor cu diagnostic grav, de netratat, letal.

Ioan - poate tu stii de Elisabeth Kübler-Ross si cartile ei. Un preot roman drag mie mi le-a dat sa le citesc sa ma pot informa si ajuta. (vorbind de ajutor de la preot, nu numai prin rugaciune si slujba).
Ea s-a ocupat fix de aceste situatii - cum sa procedezi cu oameni grav bolnavi, pe moarte, sau paralizati, cum sa vorbesti cu ei, cum sa le spui diagnosticul in primul rand, cum sa comunici cu ei (cand nu pot vorbi si nici scrie), cum sa-i ajuti, cum poti fi ajutat tu insuti ca insotitor.
Este un domeniu foarte important. Cartile se adreseaza si personalului medical, si insotitorilor acelor pacienti si personalului de ingrijire.
Dar si unei categorii care la noi in ortodoxie nu exista si nu stiu cum s-o denumesc - sunt sa spunem similari duhovnicului, dar mai mult.
Apartin bisericii si au si o pregatire psihologica. Te ajuta in situatii din astea grele. Ajuta bolnavii in astfel de situatii, la pat.
La alte confesiuni exista. In germana se numesc "Seelensorger" - tradus cuvant cu cuvant inseamna "ingrijitor de suflete".

Si e mare nevoie de asemenea persoane/profesii.
Esti pus in situatii grele - sa ingrijesti un parinte sau un copil cu diagnostic grav acut sau cronic si uneori ani de zile (paralizii, demente, handicapuri) si pici pana la urma si tu.
Esti pus in fata unor decizii grele (coma, avort etc.).

Pentru mine, postarea ta e foarte folositoare.
Mulţumesc, Sophia, pentru bunăvoinţa de a oferi unele detalii despre care nu aveam cunoştinţă.
Doamne ajută!
P.S. Încă mai ciudat ţi-ar suna, poate, "munca doliului" - termenul franţuzesc, preferat de mine.....:) Sunt expresii foarte sugestive pentru ce vrea să fie doliul corect şi sănătos parcurs.

Ambele denumiri sunt justificate.
Însoţirea psihologică evidenţiază rolul terapeutului; este o expresie centrată pe ajutorul oferit de psiholog. Ne arată ce face el: însoţeşte/asistă pe cel aflat în suferinţă.
Travaliul/munca de doliu indică, însă, procesul clientului; se centrează pe participarea îndoliatului la procesul asistat de psiholog. Ne arată ce face clientul, sub îndrumarea şi cu sprijinul psihologului: munceşte, lucrează cu sine.
Împreună, cele două denumiri, cuprind ambele părţi ale relaţiei de întrajutorare, sugerînd cooperarea sau "împreună-lucrarea" dintre cele două persoane legate prin iubirea frăţească, demnă de numele om.

Procesul terapeutic poate fi sintetizat astfel:

1. Ce este ceea ce simt?

2.De ce simt astfel?

3.Cum poate fi depasita trauma?

Dialogul cu un terapeut acelereaza procesul de conceptualizare - defineste mai bine starea, cauza si metoda. De unul singur este mai dificil; in anumite situatii este imposibila parcurgerea celor trei etape.

Reprimarea presupune evitarea primei etape si "agatarea" de alte componente psihice familiare care cadreaza cu normalitatea.

Cand socul este puternic reprimarea se instaleaza automat.

In principiu sunt doua metode terapeutice (ambele presupun recunoasterea si acceptarea starii de fapt):
1. mecanisme de compensare (ex. nadajduiesc in Inviere)
2. recunoasterea naturii non-inerente a evenimentelor, inclusiv cea a starii interioare/simtirii insasi.

Ca si in cazul bolilor fiziologice preventia este de preferat.

"Fericiti cei saraci in duh" / "Lasa totul si urmeaza-Ma"...

Un răspuns posibil ar putea fi acesta:
Este liniştea...:) Fericit cel care se bucură de limanul ei!

P.S. Am aflat din "Vieţile sfinţilor" că unii au renunţat, însă, la linişte pentru a se contopi, jertfelnic, cu neliniştea semenilor... Au făcut-o ca ascultare, sub îndrumare permanentă de Sus.
Psihologia poate fi definită ca marea cultură, strălucită dealtfel, a neliniştii.
Iar spiritualitatea ca opera liniştii, sub mângâierea protectoare, fortifiantă şi diriguitoare a Duhului.

Darul liniştii e preţuit nu doar de creştinii îmbunătăţiţi, care îl cunosc din variate experienţe trăite şi/sau auzite din mărturisirile altora, ci şi de psihologi - cu menţiunea că aceştia îl cunosc sau îl ghicesc/întrezăresc de obicei prin cunoaşterea "negativului" său: majoritatea tulburărilor sufleteşti sunt hrănite de solul otrăvit al neliniştii.

În limbajul psiho(pato)logic sunt numeroşi termeni care descriu ceva din universul neliniştii: anxietate, angoasă, tensiune, agitaţie etc.
Freud, mai întâi, a încercat în cultura şi civilizaţia noastră considerată "modernă" să dea de cap (teoretic şi practic) neliniştii sau, cel puţin, să îi reducă o parte din efectele alienante, dezumanizante.
În replică, reuşind chiar să îl "castreze" pe Freud, o urmaşă de-a lui (pe nume Karen Horney) a deschis perspective nebănuite asupra anxietăţii prin atragerea atenţiei asupra unor factori culturali şi a unor modalităţi (nevrotice?) de protejare a Eului împotriva anxietăţii.
Intenţionez să expun în curînd câteva aserţiuni ale psihanalistei americane pe tema "Trebuinţei nevrotice de afecţiune", deoarece opera ei mi se pare că face referire la multe dintre realităţile sufleteşti pe care le trăim noi astăzi.
Cu acest prilej voi încerca să schiţez un posibil răspuns la întrebarea cum poate fi psihologia (şi psihanaliza) o slujitoare a omului credincios şi un sprijin pentru aprofundarea vieţii de credinţă, cel puţin pentru acela care nu a reuşit deocamdată (din păcate) să se folosească din plin de remediile/darurile unei vieţi duhovniceşti.

*
Pe de altă parte, dintre numeroşii autori creştini care au scris pe tema liniştii şi liniştirii, voi reaminti câteva pagini din minunata lucrare "Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii" - autor Pr. John Breck. (https://orthodoxwiki.org/John_Breck)
E vorba de capitolul dedicat dobândirii virtuţii liniştii, prin rugăciune.

Ceea ce fac eu neobisnuit e faptul ca sunt foarte timida, sunt si introvertita, nu prea vorbesc, mai ales in grupuri mari de oameni si asa m-am ales cu eticheta, cred... ca altceva nu am facut din cate stiu :))

Stari si dezechilibre iar, tot din prea mult gandit, prea mult rumegat, sensibilitate etc. am trecut prin niste depresii, am si luat niste antidepresive intr-o vreme cand eram mai grav. Dar perioada de care ziceam e din cauza ca trebuit sa ma mut in alta tara si mi-a fost foarte greu. M-au ajutat enorm de mult unii oameni. Cel mai si cel mai mult in situatiile grave m-au ajutat oamenii care m-au ascultat cu adevarat, in adevaratul sens al cuvantului, care au fost cu sufletul alaturi de mine, nu doar cu sfaturile, solutiile, sau din obligatie, sau asa pe jumatate. M-a ajutat Prezenta lor, in sens figurativ.

Acum sunt relativ bine :) dar eu de cand exist am asa niste trairi aparte, unele pozitive altele nu prea. Asta e, fiecare cu ale lui.

Multumesc de raspuns. O sa mai ridic probleme :))

Corect. Si mersul la biserica si (poate) spovedanie e o fandoseala.
De o socializare, ca sa ne mearga bine, ca sa ne simtim importanti..
Tu.. poate.

Dimpotriva, avem o cazuistica foarte buna despre nebuni periculosi, cu acte in regula, de care se roaga lumea sa fie internati si toti se spala pe maini.

Pai na, fac si ei ce pot..rebranduiesc un psiholog, ii dau o Biblie si cam asta e.


Si "profesionistii" astia ce fac? Iau raspunderea de pe umerii tai? Te ajuta sa mergi pe calea usoara in loc de cea morala?

Probabil sunt unele lucruri care vin din copilarie: familie (parinti in special), mediul social..
Daca unui copil nu i se formeaza niste baze pentru o personalitate sanatoasa sau mai rau, ii sunt subminate, va avea probleme toata viata, de multe ori nu va inelege de ce.

]Ce e asta nene, o tentativa de a "budhiza" si psihologia dupa vesnica melodie insirata si pe alte topice "e bun si crestinismul, da' budhismul e net superior"?

Hehe, pai asta nu intra tot la "mecanisme de compensare"?

Ca in nici un caz nu intra la "recunoasterea naturii non-inerente a evenimentelor, inclusiv cea a starii interioare/simtirii insasi." - mantra care o repeti obsesiv fara sa o treci nitel prin filtrul ratiunii.