Dacă universul acesta e finit, s-ar putea să existe sau să nu existe. Cu cât universul e mai mare cu atât probabilitatea e mai mare să existe. Dar aceasta nu înseamnă că e obligatoriu să existe.

Pe de altă parte, dacă universul e infinit, atunci ar fi necesar să existe, ba chiar mai mult, ar trebui să existe și copii identice ale noastre, deoarece într-un univers infinit ar exista părți ale sale care se repetă.

În realitate nu știm nici dacă universul e finit, nici dacă e infinit. Așa că un răspuns cert la această întrebare nu avem. Poate că vom avea sau poate că nu vom avea niciodată.

Tocmai asta e, că nu putem fi convinși de o asemenea variantă. Doar în matematică poți demonstra că un anumit lucru nu există. Ar putea exista extratereștri. Dar nu știm asta până nu-i vedem. Până ce se întâmplă aceasta e la fel de probabil să nu existe.

Eu personal cred că și dacă ar exista și i-am observa, șansele să ne vizităm unii pe alții ar fi infime, deoarece vorbim aici de distanțe, nu glumă. Cel mult ne-am bucura că nu suntem singuri, deși s-ar putea ca în momentul în care i-am observa să fim deja singuri... că viteza luminii e finită și s-ar putea ca respectivii să fi dispărut deja.

Problema ar fi însă foarte serioasă pentru Biserică. Teologii ar trebui să-i caute prin Biblie, că altfel e bai. Și ar mai fi o problemă. Dacă universul e atât de mare și pe deasupra e și populat, înseamnă că noi suntem niște gâze insignifiante, așadar de ce Hristos a înviat la noi și nu în altă parte? Ăia nu meritau și ei o înviere? Deci mai bine să nu existe. Așadar e de preferat ca universul să fie finit și cât mai mic cu putință. Iar când mă refer la finit, mă gândesc inclusiv la faptul că timpul e finit, adică el începe odată cu lumea și înainte de aceasta nu există nimic și se va termina odată cu lumea, adică după aceea nu va mai exista nimic. Așa arată o lume finită. Că altfel ar fi o lume infinită în care ar exista extratereștri și un număr infinit de copii identice ale noastre. Și eventual un Dumnezeu în ea. Am zis în ea, deoarece în afara realității nu există nimic. Am folosit cuvântul realitate în loc de univers? Exact! Pentru că eu prin univers înțeleg tot ceea ce există, inclusiv lucrurile pe care poate nu le vom putem vedea vreodată.

Legat acum de infinit. Infinitul nu e un număr. E o idee, adică ideea că la ceva poți oricând adăuga altceva. De exemplu, în intervalul 0-1, există un număr 1/2. Între 0 și 1/2 există un număr 1/4 și așa mai departe, astfel încât nu se ajunge niciodată la situația de a nu putea adăuga un alt număr între două numere, oricât de apropiate ar fi ele. La fel și atunci când numărăm. Întotdeauna putem adăuga după un anumit număr un alt număr mai mare fără să ajungem vreodată la situația de a nu mai putea face acest lucru. Și mai e un lucru și mai ciudat. El e legat de numerele iraționale, adică cele ce au un număr infinit de zecimale ce nu se repetă, adică după fiecare cifră care apare după virgulă există o altă cifră, fără să existe o ordine. Un asemenea număr este pi. Iar cifrele lui pi după virgulă conțin fiecare număr natural posibil, adică în zecimalele lui pi există toate numerele naturale.


Dacă timpul e infinit, atunci el e atât de lung încât de-a lungul său se poate întâmpla orice din ceea ce se poate întâmpla. Iar dacă el nu are un început, atunci în el s-a întâmplat tot ceea ce s-ar fi putut întâmpla vreodată. Cu matematica nu ne putem juca. Ea se aplică la orice, inclusiv la lucruri infinite. Ați putea spune totuși că atunci când vorbim despre un timp infinit care era înainte ca Dumnezeu să facă lucrurile astea pe care le vedem nu putem aplica teoria numerelor iraționale. În acest caz trebuie să se fi petrecut un număr limitat de evenimente, adică Dumnezeu n-a făcut prea multe lucruri înainte de a ne face pe noi, adică, altfel spus, un univers infinit fără Dumnezeu are infinit mai multe stări față de un univers infinit cu Dumnezeu. Complicat, nu-i așa?

Așadar, atunci când vorbești despre realitate și introduci în ea un Dumnezeu care se apucă să creeze oameni, îngeri și astre, dacă realitatea e finită, atunci Dumnezeu nu există pentru că nu există nimic în afara realității, iar dacă realitatea e finită, fie se poate întâmpla orice din ceea ce e posibil și orice se întâmplă se poate repeta, deci inclusiv creația, fie se întâmplă un număr limitat de lucruri și însuși Dumnezeu e limitat.

E paradoxal. Asta atestă că nu putem ști precis cum stau lucrurile. Nu știm dacă există extratereștri, nu știm dacă suntem singuri în lumea asta și nici măcar nu știm dacă există cineva care a făcut-o. In realitate știm foarte puțin, iar cei care cred altfel n-au decât să creadă ce vor. Realitatea nu depinde de ceea ce credem noi.

Universul în sine este un mare mister. Putem înțelege acest lucru chiar în Mitologia Grecească si variatele culturi si mitologii ale lumii.

Personal eu merg pe teoria Universului care a fost creat, rămâne în existenta si de ce nu, se extinde intr-un mod perpetuu, intr-un mod aparte si greu de cuprins. Cel mai bun exemplu este teoria care la un moment dat a fost chiar dovedita, cea a universurilor multiple. Nu suntem singuri în aceasta plaja infinita de descoperiri numita universul.

Plus, în Kabbalah, exista si partea Ain-AinSof *neexistenta (ce nu a fost creat, dar o sa fie), si Yesh (existenta, ce este creat si viata curge, Lumina Luminilor).

Practic într-un cuvânt, eu cred ca Universul este la fel ca si Creatorul sau... si anume... fără de moarte

Asta e marele mister ,si marele dar ce ni s-a facut ,ca Dumnezeu a ales sa se intrupeze nu intr-o stea , nu intr-o aura, nu in ingeri ci in om, in bietul ,neputinciosul si rautaciosul om.
Iar intruparea s-a facut nu ca trebuia cumva sa se arate Dumnezeu, ci doar ca omul sa fie eliberat de pacat si.prin jertfa cu care s-a incheiat viata lumeasca, sa capete iertarea

Da, dar in timpul vietii lumesti inainte sa plece la Tatal mai avem urmatoarea afirmatie daramatoare :

frază este cea mai cunoscută din Marcu 1:15, unde Iisus spune: "S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie".

Adica Imparatia este practic la varful degetelor voastre aici pe PAMANT nu pe lumea de Apoi, cealalta, cum ar veni.

Ca urmare, cu conceptul asta cum ramane...

In mod direct ni se spune in fata ca acum s-a incheiat o etapa a dezvotarii umane, cea a cunoasterii lumii materiale. Etapa asta s-a incheiat, si urmam sa intram in alta etapa pregatita de Tatal tot prin actul Creatiei.

Faptul ca lumea a fost Creata, inseamna ca noi care am fost creati cu aceasta lume trecem la o alta etapa din marele Act al Creatiei.

Creatia nefiind un simplu dosar incheiat si pus la Inventar.

Fii atent ca urmeaza sa experimentam alte perceptii, senzatii tari si alte lumi, ghici unde, AICI pe Pamant!

Hristos spune că împărăția este aproape. Și să ne pocăim. Tu deduci: "aici pe pământ". Este adevărat că nu se referă la lumea de apoi, de la sfârșitul vremurilor, la care se va referi în altă parte. Dar despre cum și unde poate fi aflată împărăția lui Dumnezeu ne vorbește în cele șapte parabole de la Matei 13.

Din ce spune Domnul în citatul ales de tine, eu înțeleg că Împărăția este aproape, iar poarta de intrare în ea este pocăința. Nu este vorba despre o altă etapă a Creației (despre care El spunea acum 2000 de ani că este aproape, iar tu o identifici abia în timpul nostru), ci de deschiderea, pentru toți cei ce cred și se pocăiesc, a Cerului pe Pământ. Vestea aceasta s-a împlinit la Pogărârea Duhului Sfânt, momentul întemeierii Bisericii, care nu este altceva decât mediul spațio-temporal al Împărăției vestite de Iisus. Ea este în același timp în lume și în veșnicie, este materie și duh.

Din păcate, obișnuim adesea să luăm din Biblie anumite versete care printr-o interpretare forțată par a ne susține propriile teorii, în loc să facem procesul invers, al pocăinței (metanoia) de a ne despărți de mintea noastră plină de prejudecăți, deschizându-ne atât mintea, cât și inima, către ce are Dumnezeu de spus.

În esență pocăința asta înseamnă: Să renunțăm (deci jertfă) la a fi centrul – mort – al propriei noastre vieți și să începem să gravităm în jurul lui Hristos cel Viu, ca să ne "molipsim" și noi de viața Lui. Să ajungem să avem "mintea lui Hristos", cum spunea Sf. Pavel.

Serios, oare de ce ar fi asta deducerea mea cand asa este scris?

Cand i-a poruncit lui Petru sa arunce navodul langa barca, cand mana uscata a fost reinviata, cand apa s-a transformat in vin, cand au inviat mortii la Porunca Lui, si mai ales cand a inmultit cele 5 paini si doi pesti in mii de paini si pesti pentru a hrani 5000 de oameni, tot parerea mea este?...cand de fapt asa cum afirmi tu noi trebuie sa ne "molipsim si sa gravitam" toata viata si sa meditam la "mediul spațio-temporal al Împărăției vestite de Iisus"

Acesti termeni sunt fara substanta reala, clara, ( care aduc a termeni legislativi special creati sa nu inteleaga nimeni nimic decat ei intre ei, avocatii), in timp ce pestii si painile consumate, celulele moarte devenite vii sunt palpabile, reale de aici de pe pamant.

Cand Petru cu fratele lui au scos plasa plina de pesti, nu au "gravitat" si nu s-au "molipsit" ci au scos pesti reali mancabili, vandabili, cu care si-au platit datoriile catre Cezar.

Ca urmare da, Imparatia lui Dumnezeu este accesibila aici pe Pamant, si se afla la varful degetelor noastre.

Desigur insa ai si tu dreptul la parerea ta, asigurat de sistemul democratic.


Dasemenea sfarsitul etapei cunoasterii lumii materiale prin intermediul Imparatului acestei lumi, a Mamonei se putea intrerupe si atunci daca exista vointa necesara si oamenii auzeau si vedeau. Cei 2000 de ani nu inseamna nimic la nivelul divin al poruncilor lui Hristos.

In schimb oamenii de atunci au refuzat sa auda si sa vada, asa cum continuam cu indarjire si razboaie sa o o facem Si noi acum.

Diferenta insa este ca acum cunosterea materialismului chiar a luat sfarsit, descoperirea a noilor fatete din lumea materiala s-a terminat, si asta face parte din Creatie ca doar totul este Creatia lui Dumnezeu. Asta sper ca aici ne este clar tuturor. Nu exista dusuri si intoarceri.

Am ajuns in acest punct fara sa ne dorim vre-o schimbare ci intr-o frenezie si isterie continua dupa comfort si distractii am tot dat inainte in speranta perpetua a ceva nou, a unei culmi noi a divertismentului si a dorintei de a avea tot mai mult.

Dar acum s-a terminat, si intram intr-o etapa noua, nu de voie, ci de nevoie, in primul rand din cauza deficitului energetic care v-a deranja puternic ierarhiile si elitismul tarilor si a oamenilor-elite, pus acolo ca piatra de poticnire tot de Creator.

Vin vremuri interesante!

Unde este scris că împărăția cerurilor este "aici, pe pământ"? Hristos vorbește mai ales în parabole, după cum singur afirmă.

Însă mulți din vremea aceea au înțeles la fel ca tine, văzând în Iisus un făcător de minuni care putea să le rezolve toate problemele materiale – foamea, sănătatea, sărăcia. N-au înțeles că prin minunile Sale Își manifesta dragostea dumnezeiască pentru omenire, restaurând-o. N-au înțeles că pentru a o restaura complet avea să le ofere mult mai mult decât acele minuni, și anume moartea și învierea Sa. N-au înțeles că se se cerea ceva și din partea lor – a noastră –, și anume pocăința.

Împărăția Lui ne este acum tuturor la îndemână, ca și celor dinaintea noastră, indiferent în ce secol trăim și cât de departe suntem de Eshaton – restaurarea cea din urmă a lumii pe care înțeleg că tu o prevestești. Aceea nu știm când va fi, de-a lungul istoriei mulți au identificat semne că ar fi aproape, însă mai important pentru fiecare dintre noi este să nu trecem orbi pe lângă ușa pe care Hristos ne-o deschide în Biserica Sa, prin pocăință și toate celelalte taine.

Nu sunt chestiuni abstracte ori greu de înțeles decât dacă ținem neapărat să le înțelegem, în loc să le practicăm pur și simplu, pentru că nu pot fi înțelese decât prin experiență, prin făptuire. Pocăința înseamnă să privești către Hristos, apoi către tine și să constați cât de prost stai față de Modelul după al cărui chip ai fost creat. Și totuși să nu deznădăjduiești, ci să vezi că și ție îți întinde aceeași mână pe care i-a întins-o lui Petru ca să nu se scufunde.

E un mare adevăr ceea ce ziceți! Știm foarte puține lucruri despre univers.

Nu înțeleg ce relevanță are faptul că luăm în considerare aceste mitologii. Vechile culturi știau mult mai puține lucruri despre univers decât știm noi. Vechile mitologii sunt interesante, ba chiar fascinante, însă ar trebui să separăm ceea ce e interesant de ceea ce e adevărat.

Nici măcar de acest lucru nu suntem siguri, mai ales că nu prea avem dovezi. Poate eventual dovezi despre extinderea sa la nesfârșit. Dar s-ar putea să ne lipsească și aici unele detalii. Cât de multe și cât de importante, nu știm.

E posibil. Mă îndoiesc însă de partea cu Creatorul pentru care chiar n-avem nicio dovadă. Poate că universul există pur și simplu. Poate că n-a existat întotdeauna în forma actuală, lucru care e foarte probabil, altfel n-am mai vorbi despre Big Bang, univers inflaționar, multivers etc. De ce mai introducem și creatorul în această ecuație? Pentru că neștiind prea bine cum au apărut lucrurile acestea, privim în jurul nostru și vedem că principala activitate umană e producerea de lucruri. Și atunci considerăm că tot ceea ce există trebuie să fi fost produs de cineva, neapărat de o persoană înzestrată cu conștiință, afecte, voință și putere. Dumnezeul Bibliei e construit exact după acest tipar și în plus are aceste trăsături umane duse până la maximum: e atotștiutor, e atotmilostiv și atotrăzbunător, conduce istoria după un plan magnific și are o putere totală. Are aceste calități la maximum, pentru că altfel n-ar mai putea satisface definiția cuvântului "Dumnezeu", cuvânt care, în fond, e inventat tot de noi, că doar nu ne-a căzut din cer cu limbaj cu tot. Oamenii sunt plini de imaginație, iar să ne imaginăm un zeu nu presupune un efort cu mult mai mare decât să ne imaginăm orice altceva. Să vă dau un exemplu? Pot să-mi imaginez o linie infinită. Oamenilor le-a trebuit ceva vreme să facă un asemenea lucru, dar până la urmă au reușit și astfel au inventat geometria. Ideea de Dumnezeu e mai veche decât geometria, deci presupun că a fost mai ușor să ni-l imaginăm pe Dumnezeu, decât să inventăm geometria care e mult mai abstractă și presupune, ca o condiție necesară, să ne ridicăm deasupra concretului existent în noi.

Păi nu prea pare a fi mister lucrul despre care ne vorbiți. Prin mister înțeleg ceva ce nu cunoaștem. Însă dumneavoastră văd că oferiți acestei istorii cu întruparea o explicație foarte clară. Așa că nu văd unde e misterul. Pentru dumneavoastră lucrurile sunt cunoscute, deoarece spuneți că întruparea s-a făcut pentru a-i elibera de păcat pe oameni. Clar ca bună ziua! Eu însă vorbeam mai sus despre un mister real, adică despre ceva ce nu cunoaștem. Ar trebui în prealabil să vedem ce înțelege fiecare dintre noi prin cuvintele: taină, mister, necunoscut, ca să știm dacă folosim aceste cuvinte în cunoștință de cauză sau doar ne jucăm de-a limbajul.

Ideile creștinilor sunt cât se poate de clare. Ce înseamnă să ai mintea lui Hristos? Probabil să înțelegi cum gândește Hristos, adică să înțelegi care e sensul Evangheliei, să ai, mai bine zis, interpretarea corectă (eu aș zice discursul corect). Și pentru că presupun că dumneavoastră aveți discursul corect, presupun de asemenea că ați ajuns la ceea ce numiți pocăință. E bine!

Dacă ideile creștinilor ar fi atât de clare precum spuneți, nu ne-am fi divizat în atâtea mii de denominațiuni. Iar asta cred că are legătură tocmai cu "mintea lui Hristos", care este Modelul nostru, Arhetipul pe care-L căutăm în străfundurile ființei noastre, dorind să sporim în asemănarea cu El. Spre deosebire de El, noi suntem posesorii unor minți pline de prejudecăți, de subiectivisme, de simpatii și antipatii, de partizanate, de egoism, etichetări – ori, cum spune literatura duhovnicească, de patimi: invidie, ură, răutate, concupiscență, lăcomie, mândrie ș.a. Fiind centrați pe noi înșine, toate acestea ne deformează gândirea, raționamentul, pe care încercăm să le folosim în favoarea preconcepțiilor noastre. Nici chiar savanții – poate în afară de matematicieni – nu sunt liberi de prejudecăți, deseori nereușind să se pună în slujba adevărului obiectiv dacă acesta nu le este pe plac.

În ce mă privește, poate că spuneți bine că "am ajuns la pocăință", în sensul că m-am apropiat de ea, dar sunt abia la început de drum, unul care nu are sfârșit. Este ca și cum începi să urci un munte al cărui vârf nu-l vezi, fiind ascuns de nori și care, cu cât înaintezi, cu atât pare mai înalt și mai îndepărtat.

Metanoia înseamnă, într-adevăr, înlocuirea treptată a gândirii proprii – defecte, bolnave, cum am spus mai sus – cu cea curată, desăvârșită, a Chipului nostru, Hristos. Procesul constă în renunțarea treptată la propria voie și chiar viață, pentru a pune în loc voia și viața Lui, centrarea noastră în El culminând, de altfel, cu hrănirea noastră cu Trupul și Sângele Său.

Este scris in multe pasaje.
Uite, de exemplu unul din ele:

Luca 11:13
'Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!”

Acest indemn impreuna cu Porunca: "Indrazniti, eu am invins" a lui Hristos(om fiind), hai sa fim seriosi, ...nu aduce a nici o parabola/metafora ci este fix o posibilitate reala aici pe Pamant!

Din nefericire insa, omul de 2000 de ani nu reuseste sub nici o forma sa se rupa de Imparatia mamonei, direct sau indirect, desi incercari au fost.

Acum insa in vremurile de apoi, in caz ca astea sunt, Dumnezeu ne-a spus ca " va revarsa Duhul Sfant peste toti oamenii"
Trebuie doar sa facem un efort colectiv, masivul nostru intelectual sa-l canalizam nu spre ticktoace ci spre a DESCIFRA din Puzzel-ul absolut monumental lasat de Hristos concluzionat prin acel misterios "Urmeaza-ma!" modul in care sa lucram cu Irationalul care se va revarsa peste noi, da, evident, cu post si rugaciune, umilinte, smerenie si toate cele.

Insa trebuie sa nu uitam sa folosim MASIVUL de intelect, care in prezent este SUB OCUPATIE de catre CORPORATIILE Mamonei pentru a ne distrage total de la a ne construi un scut formidabil impotriva lui.

Chiar si Apostolul Petru mentioneaza asta la Cincizecime:

"14 Dar Petru s-a sculat în picioare împreună cu cei unsprezece, şi-a ridicat glasul şi le-a vorbit astfel:

– Bărbaţi iudei şi voi, toţi locuitorii Ierusalimului, să vă fie cunoscut lucrul acesta şi să ascultaţi cuvintele mele! 15 Oamenii aceştia nu sunt beţi, aşa cum presupuneţi voi, pentru că nu este decât ceasul al treilea din zi[a], 16 ci aceasta este ceea ce a fost spus prin profetul Ioel:

17 „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu,
voi turna din Duhul Meu peste orice făptură.
Fiii şi fiicele voastre vor profeţi,
tinerii voştri vor vedea viziuni,
iar bătrânii voştri vor visa visuri!
18 Chiar şi peste slujitorii Mei şi slujitoarele Mele
voi turna din Duhul Meu în acele zile
şi vor profeţi.
19 Voi face minuni sus în cer
şi semne jos pe pământ,
sânge, foc şi coloane de fum.
20 Soarele se va preface în întuneric,
iar luna în sânge,
înainte să vină ziua cea mare şi glorioasă a Domnului.
21 Atunci oricine va chema Numele Domnului
va fi mântuit!“[b]"

Pentru fiecare denominațiune ideile sunt foarte clare. Niciuna nu-și pune problema că ar putea să greșească. Asta voiam să spun. Pe de altă parte, toate afirmă că în spatele ideilor lor se află o taină. De unde atâtă siguranță dacă se acceptă că există atâtea lucruri de neînțeles?

Să nu încurcăm știința cu ideologia sau politica. Acestea din urmă sunt, într-adevăr prizoniere ale egoismului și prostiei noastre. Nu întotdeauna (și aici mă refer la politică care poate fi și corectă când există respect pentru om, cât depre ideologie mă îndoiesc că ar avea vreo legătură cu adevărul, ci mai degrabă cu năravurile proaste ale omului). Însă știința e pur și simplu interesată de adevăr. Lucrurile sunt foarte simple: ca să pot naviga prin realitate sau să o pot controla, e nevoie să știu cum arată realitatea, altfel am să dau cu capul de realitate într-un mod neplăcut. Iar asta acum, nu pe lumea cealaltă. Să vă dau un exemplu: nu-i așa că am avut în ultima vreme parte de niște ani secetoși și a trebuit să ne facem rost de aparate de aer condiționat ca să ne putem feri de caniculă? Asta pentru că nu i-am băgat în seamă pe cei care de ani de zile se uită pe termometre și calculează temperaturi medii anuale, măsoară câtă apă cade atunci când plouă și ne spun că pe lumea asta s-a făcut cam cald. Putem să nu-i băgăm în seamă în continuare, dar să nu ne mirăm dacă ne lovește insolația. Aici se află mândria și prostia: la noi, nu la cei care își pierd vremea făcând calcule pentru ca noi să-i considerăm niște nebuni. Dar de fapt suntem atât de îmbătați de noi înșine, încât uneori nici nu ne dăm seama când ne lovim cu capul de realitate. Într-adevăr, prejudecățile există la orice om, însă, deși nevoia de adevăr e mai slabă decât prostia și celelalte păcate, ea e totuși mai puternică decât prejudecățile. Tocmai de aceea am încetat să sacrificăm oameni sau animale atunci când nu plouă și ne-am apucat să construim sisteme de irigații. Aceasta pentru că am reușit să ne depășim slăbiciunile.

Gândirea nu e defectă și nu e bolnavă. Boala constă tocmai în lipsa de gândire. Drumul către adevăr nu depinde nici de voința mea, nici de bunul meu plac, ci de punctul din care pornesc și de drumul pe care îl urmez, mai precis de corectitudinea metodei prin care trec de la ceea ce știu la ceea ce voi ajunge. Uneori știu la ce voi ajunge și verific dacă drumul meu e corect, iar aici mă ajută logica pe care toată lumea o înjură (deși această logică poate fi exprimată prin simboluri la fel de precise ca orice matematică - știu că nici matematica nu le e simpatică multora). Alteori nu știu unde voi ajunge. Și de unde pornesc? Unul pe nume Heidegger spunea: de la o prejudecată, adică de la un lucru pe care eu și ceilalți îl considerăm adevăr, nu pentru că așa vrem noi, ci pentru că l-am pus atât de mult la îndoială și l-am testat în toate felurile și a produs atâtea rezultate verificabile de către oricine și de care beneficiem în viața de zi cu zi, încât considerăm că e un bun punct de pornire. Heidegger numea acest lucru prejudecată, deoarece ea e pur și simplu o judecată anterioară unei alte judecăți. Nu cu aceste prejudecăți am o problemă, ci cu cele care apar ca niște paraziți în mintea noastră. De exemplu aia cu Pământul plat, reptilienii, dracii care ne îndeamnă să facem rele, de parcă n-am fi în stare singuri să le facem și alte bazaconii.

Presupun că Mamona ar fi ministrul de finanțe al necuratului... Comunismul și teoriile utopice au încercat asta, să lichideze capitalul. Ba mai nou există și unele grupări religioase care se izolează în junglă și duc o viață autarhică, pe cât se poate fără bani și fără contacte cu exteriorul, decât la limita unui comerț minimal (quakerii, de exemplu). Credeți că la nivel moral sunt mai evoluați decât resul lumii? Poate mai evoluați decât Patriahul Daniel care a cheltuit mica sumă de 200 de milioane de euro pentru proiectul său imobiliar, știm care. Dar, în fine, nu e treaba mea, ci a BOR cum interpretează acel principiu al sărăciei materiale. Din partea mea, patriarhul n-are decât să construiască încă una mai frumoasă și mai luminoasă, vorba meșterului Manole, însă finanțată din banii fiilor săi spirituali, nu din a altora, deoarece aceasta deturnare de fonduri se numește sau în limbaj popular hoție.

Și până la urmă cine ar fi trebuit să-l educe pe om, astfel încât el să se desprindă de împărăția Mamonei? Nu Biserica? Firesc ar fi fost ca ea să vină să ne prezinte un raport în care să compare cât de rău era omul în urmă cu 2000 de ani și care sunt progresele care s-au făcut ca urmare a influenței pozitive a creștinismului și nu să se plângă că oamenii sunt răi. Dacă însă rezultatele sunt la fel de proaste, înseamnă că toată opera ei a avut eficiență zero. Și voi aminti din nou de patriarhul mai sus numit, asta ca să nu ziceți cumva că doar în afara Bisericii există corupție și trafic de influență (și ca să nu dau doar un caz singular, am să-l aduc în boxa acuzaților și pe IPS Teodosie pentru aceleași fapte penale). Iar dacă îmi veți spune că nu trebuie să judecăm pentru a nu fi judecați vă voi spune că citatul acesta se referă la cu totul altceva, deoarece când vine vorba de judecata minții, doar dobitoacele nu judecă, iară oamenii sunt pe lumea aceasta pentru a-și folosi mintea, nu pentru a o ține în buzunar.

De ce zic toate acestea? Pentru că ar trebui să ne punem unele întrebări. De exemplu: cât din ceea ce consider adevărat sau bun merită să fie luat în seamă? Sau altă întrebare: oare noua haină a împăratului pe care toți o admiră nu e decât o iluzie și în realitate împăratul e de fapt gol pușcă?

Vorbeam la început despre taine. Însă tainele nu se rezolvă decât prin întrebări care nasc alte întrebări. Altfel, totul se transformă în ceva foarte clar și în același timp foarte sărac. Într-o vreme religia era motorul cunoașterii, chiar dacă rezultatele ei au fost modeste și de multe ori greșite, pentru că așa sunt toate începuturile. Astăzi însă ea e o frână.

Eu da, am o explicatie foarte miraculoasa , dar dumneavostra nu, de aceea este un mister inca, pentru dumneavoastra.

Si pentru mine care stiu ca e asa insa ,tot un mister este , pentru ca nici eu nu pot intelege cu mintea cum un Dumnezeu atat de necuprins sa bage in seama pe bietul om, pierdut in spatiu si timp.

Gandirea noastra a tuturor e la fel. Nici unul nu poate zice despre celalalt ca nu gandeste , si nici unul de buna credinta nu poate nega anumite argumente,daca vrea cu adevarat sa il inteleaga pe celalalt. Altfel filozofii nu ar mai avea discipoli.

Dar misterul de care vorbesc este deasupra gandirii, caci nu poate fi inteles , si cu toate acestea e real . De aia il numesc mister.

Tu insuti azi, din oriziontul tau bine consolidat maine te poti trezi atins de acesta putere formidabila ,care se descopera cand si cui vrea, desi este vizibila de catre toti.
Toti am auzit ca ar exista ceva ,numit Dumnezeu , ni se pare mai mult sau mai putin probabil dupa capacitatea fiecaruia, iar EL VINE SI SE FACE OM.

Asa ca gandirea nu mai trebuie sa caute ceva ce nu stie, ci sa inteleaga ceea ce nu crede

Aici ai dreptate...

Iar Ioan 7:24 ne îndeamnă: "Nu judecați după aparențe, ci judecați cu dreptate."

Ca urmare avem voie sa judecam, sa corectam, sa atragem atentia spre mediere si imbunatatire daca o facem cu dreptate.

Cu dragoste si cu dreptate.

Da,doar sa nu ne atribuim noi insusi aceea dreptate.

Eu zic sa ramanem la ce ni s-a zis: "nu judecati ca sa nu fiti judecati ", e cea mai sigura cale.

E adevarat ca uneori calea asta te blocheaza in a spune ce gandesti celuilalt, dar pana la urma , vei gasi drumul si sa spui ce gandesti dar nici sa nu il ranesti.

Si vei ramane cu trofeul ca nu ai judecat , trofeu foarte necesar la Judecata vesnica, cand in multimea fara de sfarsit a pacatelor noastre, aceasta va fi singurul lucru care il vom putea da la schimb. Acesta si faptele bune.

Caci efectul cuvintelor tale se masoara in ce simte celalalt,nu in ce crezi tu ca e drept.
Daca vei rani pe aproapele, vei muri cu dreptatea in brate.

In viata, corecteaza-l o data pe altul, si rabda-i de 100 de ori nedreptatea ,in loc sa faci invers, sa corectezi in fiecare zi pe altii , si sa ajungi nici macar sa nu mai fi judecat de altii , ci direct ignorat.

E o lume a extremelor, nu exista sa judec putin si eu, nu se poate sa te consideri singur intelept.

Ori te smeresti in sinea ta , si devii cel mai aprig judecator al tau, si asa va aparea si dreptatea pe buzele tale, ori te inalti fata de aproapele , si te vei trezi ca incepi sa te cocolosesti/menajezi pe tine.

Si tu ca si toti cititorii de aici ai dreptul la parerea ta la fel cum eu la parerea mea. Priveste totul ca un schimb de pareri si impresii. Fiecare cu trofeele lui.:)

Expresia "a judeca pe cineva" este mult prea generala. Trebuie cu precizie definita de fiecare data, precum recomanda Voltaire, ...inainte de conversatii sa ne definim termenii folositi in conversatie, altfel iese o harababura de neinteles.

De acum inainte trebuie vorbit bazat pe lucruri si situatii concrete altfel vorbim vorbe ca sa nu mai zic aiureli, ca te superi. Scuza-ma daca te-am deranjat. Nu asta a fost intentia mea.

Tot ce spui despre celalalt e judecata.
Tot ce nu il bucura il intristeaza.
Tot ce nu il multumeste il enerveaza ,sau in cel mai rau caz plictiseste
Cel mai fin apropo ,devine pentru un atac pe fata.
"Cine nu culege cu Mine ,risipeste"
De aceea regula e simpla : nu sa judeci cu masura, ci sa nu judeci.
Daca ar fi fost altfel Domnul ar fi spus : "judeca drept pe celalalt si vei fi judecat si tu drept"
A judeca drept e usor (apropo ,cine stabileste ca e drept ! ), a nu judeca e cumplit de greu.


Supararea mea e nimic ,nu despre mine scriam aici. Eu incercand sa nu judec m-am obisnuit sa fiu judecat .

De altfel m-ai jignit pe alte topicuri nu aici (de exemplu zicand ca spun prostii sau altele mai blande ), Dar ce scriu aici nu are legatura cu aceasta.

E mai mult a arata despre ce inseamna <judecata> din : "Nu judeca ,ca sa nu fii judecat" . S-a nimerit doar sa fii tu cel care a confirmat , ca poti judeca daca esti drept.

Judecata incepe ca ,gandire, ratiune cum se spunea mai sus. Adica un proces de deliberare ,de cercetare , dar sfarseste prin a rupe legatura cu celalt(sau cu universul) , si a emite in gandul tau pareri despre celalat, de corectare a lui, de neintelegere a lui , si de aici mai departe apare critica, si un oarecare dispret , nu total, asociat totusi cu "suportarea" lui.

Judecata este inceputul gandirii , dar ruperea ei de intelegere , aproximarea cu pareri proprii.

Intelegerea este iubirea.

Si culmea ca tu ai simtiti totusi apropoul meu, si te-ai scuzat,deci ai inteles ce inseamna judecata,si ai inteles ca eu insusi am incalcat regula si te-am judecat.

Iar rasplata judecatii este aceea : vei fi judecat ! Adica vei fi inteles la fel: aproximativ,trunchiat, nereal , nedrept , de catre ceilalti.

Ca sa nu mai vorbesc de Judecatorul cel drept, singurul care are judecata ,si sa nu ne trezim ca judecand pe ceilalti Il judecam de fapt pe el,creatia Lui.

Oare va mai functiona atunci: Doamne, dar eu nu judecam atunci .... Sau Doamne, eu judecam drept.... ?

Caci vezi ca de fapt in interiorul nostru stim toti cand judecam fara temei,constiinta ne ajuta , si nici macar aceste dezvinovatiri nu le vom mai zice.

De aceea se zice : "va fi plansul si scrasnirea dintilor" pentru ca vom fi muti.

Parerea mea este ca trebuie sa ai grija mare ca s-ar putea sa fii foarte influentat de ideologia corporatista wok care are "distractia, bucuria si totul in jur sa fie fun" pe primul loc. Parca spuneai ca lucrezi intr-o corporatie la IT.

Daca cineva indrazneste sa te intristeze cu vesti neplacute ca de exemplu " Hai tatica scularea ca trebuie sa te duci la munca campului, la muls, curatat grajdurile, taiat lemne, smuls buruiana, scoala, serviciu" este perceputa drept judecata aproapelui:104: pentru ca ii strici buna dispozitie:103:. Amuzant nu?:71:

Asta este, daca o sa fiu judecat la fel pentru ca trag de un lenes sa-l trezesc ca sa mearga la scoala sau la munca, " sa-si castige traiul cu sudoarea fruntii" atunci n-am ce face.

Corect,
Absolut cu dragoste, mai ales disciplinarea copilului cu strictete si seriozitate se face tot cu multa dragoste. In caz ca eziti sa o faci pentru ca "asa sunt vremurile acum" cand copilul este prieten si cica partener in decizii, tot tu iti vei smulge cat de curand parul din cap din neputinta de a mai schimba ceva in comportamentul plodului.

Nu este vorba nici de finante, capital. Este vorba strict de alegerea mai marilor lumii de a servi Mamonei, Imparatului acestei lumi in conditiile in care este SCRIS ca: "Nu poti sluji la doi stapani, lui Dumnezeu si Lui Mamona"

Socialismul/comunismul a fost utopic si nu a putut continua pe motiv ca concomitent cu acea societate utopica exista Vestul materialist generat de alegerea imparatiei lui Mamona de catre varfurile/ stapaniilor lumii financiare. SUPERbogatii detinatori a mai tot si toate si la care si SPRE CARE salivau masiv si copiii protipendadei tarilor comuniste, indiferent de tara sau etinie. Aici vorbim strict de o alegere a milioanelor de varfuri, facuta la nivel personal, alegere care indica si indirect impune si celorlalti locuitori ai vestului aceleasi valori ale acestei imparatii a Mamonei.

Aspectul asta, parerea mea, pune capac la toate.

Celelalte pacate, zic eu, cam 200 la numar (conform ultimelor numaratori:) nu sunt altceva decat ramificatii secundare din acest pacat ancestral care se multiplica exponential cu fiecare generatie.

Ceea ce inseamna, Krautrock, ca daca nu reusesti sa scapi de alegerea initiala, indicata in Pustie de Iisus, la cine vei sluji toata viata imparatului materialismului finit sau lui Dumnezeu, simplu respectand legile naturale lasate prin Creatie, restul prietene, sunt nesemnificative.


Alt exemplu pozitiv, constructiv, adevarate modele de urmat sunt Kibutzurile, amishii, pastunii afgani si altele, dar nu acum.


Da sunt, daca moralitatea reprezinta o consecinta pozitiva a urmarii legilor naturale lasate de Dumnezeu prin Creatie care te impiedica sa crezi ca poti sluji la doi Stapani, si ei, acestia asta chiar se straduiesc sa o faca, atunci da, ei se afla la un nivel de moralitate superioara insa sub un atac constant, etern si concentrat din partea celor care au ales sa slujeasca Mamonei.



Ce sunt 200 mil? Poate doua filme "Misiune Imposibila" a lui Tom Cruise, sau cativa km de autostrada... este un fas, iar banii pot veni din Proiecte europene sau direct, donatii de la miliardari si superbogati. Nu are legatura cu consumatorul de rand si taxele amaratului. Asta este un mit.


Nu cvred ca are legatura. Noi nu avem acces la informatii despre viitorul planificat decat 1/100 ..poate. Peste tot in este au fost construite in ultimul timp, noi doar am fost mai codasi.


Da si Biserica. Insa fii atent la nuante!
Alegerea de a servi la unul sau la alt Stapan pe care o face fiecare om este una personala, A-spatiala si A-Temporala,A-religioasa si repet, nu tine de nationalitate sau etinia celui ce face alegerea. Demascarea acestui ACT, acestei alegeri personale si in secret la un moment dat in viata tine numai de individ, nu de vre-o institutie din afara.

In schimb oamenii simpli, saraci care nu pot schimba nimic, si sunt luati cu valul pot cu destula usurinta, prin bunul simt, sa identifice pe cei care sunt dedicati trup si suflet mamonei. Se poate vedea cu calm, cu ochiul liber.

Biserica nu are nici o legatura cu aceasta alegere personala.

Ea poate ajuta, prin afisarea la intrare a Poruncii enuntate la inceput, dar nu este ea responsabila pentru alegerea facuta.




Foarte bine punctat. Nu numai ca este o iluzie dar este si un formidabil paravan de NE-vedere a celor intunecate care se intimpla "as we speak" in spatele lui . Nu mai enumeram aici ca este prea sinistru...

Cam asta este deocamdata :)

Tot dce putem face este sa asteptam cu rabdare si calm fara sa disperam.:))
[/quote]

Nu îmi dau seama ce înțelegeți dumneavoastră prin explicație, însă știu un lucru: explicația are ca scop înțelegerea realității. Cel puțin aici cred că putem fi de acord, anume că există o relație directă între explicație și înțelegere și că nu există una fără cealaltă. Iar dacă prin mister înțeleg ceva ce e de neînțeles, nu văd de ce am mai vorbi aici despre explicație. Poți explica ceva ce nu poate fi explicat? Iată o propoziție fără sens.

Problema e cum ne dăm seama că e real. Faptul că omul nu poate înțelege anumite lucruri nu implică fapul că ar exista cineva care să le poată înțelege. Poate că ele pur și simplu nu pot fi înțelese pentru că așa e realitatea. Sau poate că lucrul pe care nu-l putem înțelege nici nu e real, ci e o simplă iluzie pe care ne-am construit-o în minte. În antichitate, de exemplu, unii credeau că totul e făcut din următoarele elemente: apă, aer, pământ, foc și quintesență, adică materialul din care sunt făcute toate cele cerești. Nimeni nu-și putea explica natura acestei quintesențe care făcea ca obiectele cerești să funcționeze după alte principii, de exemplu ele păreau că nu au greutate și de aceea nu cad pe pământ. A venit însă la un anumit dat unul pe nume Newton care a arătat că de fapt există legi unice după care funcționează toate corpurile. Deci acest material enigmatic numit quintesență s-a dovedit a fi o iluzie. Și nu e singura iluzie pe care am acceptat-o ca adevăr.

Așadar, care e criteriul după care acceptăm ceva ca fiind real? Biblia? În acest caz pentru ce mai e nevoie de explicații? Repetăm ce spune ea și gata! Nu e destul de clar?

Eu credeam că e tocmai invers. Dacă o idee s-a descalificat, căutăm altceva mai bun. Sau măcar o modificăm, să scăpăm de eroare. Poate că vom vorbi odată și despre conceptul de eroare. Ideea nu e aici să demonstrez că Dumnezeu nu există, pentru că nu e treaba mea să arat inexistența unui lucru, ci e treaba celor care cred că există Dumnezeu să demonstreze că el există. Dar pot să încerc să analizez ce înțelege lumea prin anumiți termeni și cât de corect se îmbină aceștia pentru a forma idei cu sens.

Cât se poate de corect. Chiar dacă pentru mine Biblia nu e cartea de căpătâi, ea conține o mulțime de lucruri înțelepte. Ce mă nemulțumește e faptul că lumea crede că ea e de fapt produsul unei inspirații divine, carte sacră, Dumnezeu manifestat în cuvinte, când de fapt oamenii nu sunt chiar atât de înghesuiți la minte încât să nu fie capabili să aibă o judecată sănătoasă care să-i ducă la asemenea adevăruri.

Apropo, am avut recent cu cineva o discuție legată de următorul aspect: dacă omul e rău de la natură sau nu. Bineînțeles că am încercat să analizez problema din perspectivă morală, biologică și filosofică. De fapt ar fi fost suficient să mă refer la un singur episod din Geneza în care Adam și Eva mănâncă din pomul cunoștinței binelui și răului, după care își dau seama că sunt goi și se acoperă cu frunze. Ce relatează acest pasaj? Trecerea de la starea de natură la cea de cultură, de societate umană în care relațiile interumane sunt reglate de legi morale, cutume, valori etc. Starea de natură nu cunoaște bine sau rău. Animalele nu fac rău sau bine, ci doar oamenii. Binele și răul sunt valori de natură culturală, iar ele asigură echilibrul în societate. Ele rânduiesc buna funcționare a societății și, în ultimă instanță supraviețuirea ei. Vedem foarte bine ce se întâmplă într-un război când normele acestea sunt anulate: se cam moare!

Dumneavoastră credeți că evreii erau chiar atât de proști încât nu își dădeau seama de aceste lucruri? Că binele și răul există împreună, că ambele țin de natura umană, că omul când se naște nu le posedă, ci le învață, pentru că natura umană e aceea de a învăța să deosebească lucrurile. Să le deosebească? Gândiți-vă la acea poveste despre Adam care dă nume animalelor pentru a le deosebi, din nou o mostră de înțelepciune a unor oameni care erau probabil mult mai înțelepți decât noi în ce privește înțelegerea naturii umane. Uneori am impresia că teologia în loc să evolueze, a involuat. Din cunoaștere despre lume a devenit discurs ce repetă sloganuri. De aceea spuneam data trecută că religia mi se pare o frână în calea cunoașterii.

Nimeni dintre noi nu are drept de proprietate asupra dreptății. Ea pur și simplu există. Dacă vrem, o recunoaștem, dacă nu, să nu ne mirăm că nu ne aflăm de partea ei.

Adică să ne facem că nu vedem și să ne punem mintea în paranteză? Șă ne spunem în sinea noastră "nu mă interesează". S-ar putea să fim la fel de vinovați ca el. Dar dacă cineva va suferi din pricina pasivității noastre? Să gândești care sunt consecințele a ceea ce se întâmplă înseamnă a judeca. Dacă-mi opresc judecata doar la ceea ce văd fără să mă întreb ce anume s-ar putea întâmpla din ceea ce încă nu văd, e semn de nepăsare, egoism și autosuficiență. Nu-l voi răni pe ticălos, ci pe cel nevinovat. Creștinismul are o soluție: pedeapsa în ceruri sau, în fine, după moarte. De fapt ați sugerat-o ceva mai sus: abia după moarte se rezolvă problema și vei vedea cu ce ai murit în brațe.

Dacă mă gândesc bine, cei care vor să câștige doar bunuri materiale nu slujesc niciunui stăpân, ci sunt interesați doar de ei înșiși. Că noi credem că slujesc vreunui stăpân, e părerea noastră. Pe ei nu-i preocupă acest lucru, iar dacă le-am spune asta nici nu ne-ar băga în seamă, deoarece pe ei nu îi interesează decât propria persoană. Dacă aceasta înseamnă a sluji pe cineva, nu știu ce să mai înțeleg. Dar poate că ați vorbit la modul metaforic. Apropo, și despre politicieni se spune că slujesc poporul, deși nu prea cred că e cazul. E tot vorbire metaforică. În realitate ei nu slujesc pe nimeni, deoarece ceilalți nu contează.