Ei, doar n-o fi foc. Cu gândirea asta chiar că îţi îmbolnăveşti copiul.
Cât despre problema expusă de tine, e delicată. E prima dată când aud de o asemenea "regulă".

Să înţeleg că nu împărtăşeşte copilul dacă a mâncat/băut înainte?

Problema asta s-a discutat şi pe la Teologie. Pe scurt, opinia părinţilor profesori e cam aşa:
1) când copilul e foarte mic trebuie avut grijă mai întâi la limitele lui naturale, fireşti; nu tulburăm programul de hrană şi somn, acestea fiind principalele activităţi ale sugarului; cum s-a obişnuit, aşa îl lăsăm, altminteri apar variate tulburări, îmbolnăviri etc.
2) nu se pune problema de a veni la împărtăşit cu un copil mic (sugar) nemâncat; asta e o exagerare. Cu toate acestea, dacă sunt copii cre nu dau semne de nelinişte sau alte tulburări când sunt aduşi la împărtăşanie ţinînd ajunarea, atunci e ok, mergem înainte;
3) cu copiii mai mari, după 3 ani în general (deşi vârsta în sine nu înseamnă mare lucru, importantă e vârsta de dezvoltare; unii copii sunt la 2 ani mai dezvoltaţi psiho-motor decât alţii la 5), putem începe să le explicăm sensul ajunării şi alte amănunte ale vieţii de credinţă; dacă vom găsi un mod de a comunica pe înţelesul lor, atunci copiii se vor arăta foarte cooperanţi şi nu vor apărea probleme.

În general, părinţii profesori au atras atenţia că viaţa de credinţă trebuie abordată cu discernământ, fentînd atât lenea cât şi exagerările. Duhovnicul nu poate impune reguli peste capul părinţilor, deoarece aceştia cunosc (sau ar trebui să cunoască) cel mai bine caracteristicile fiecărui copil în parte şi răspund pentru aceasta atât în faţa legii lumeşti cât şi în faţa lui Dumnezeu sau altfel spus în faţa conştiinţei lor şi a copiilor, mai întâi. Totul se face prin cooperare între părinţi şi duhovnic, prin împreună-sfătuire, avînd pe primul plan folosul copilului, atât duhovnicesc cât şi de altă natură. Nu merge cu reguli fixe, rigide, care să se aplice uniform şi mecanicist oricărui copil în ciuda specificităţilor fiecăruia!
În final, voi da exemplul copiilor mei: Tudor participa la slujbe cu mult entuziasm, încă de la 3 ani; se ruga, avea răbdare cât timp dura slujba, însă îi era mai greu să ajuneze. După 4 ani a reuşit să ţină cot la cot cu noi, de fapt cu mama lui întrucât eu sunt mai delăsător, mai neputincios pur şi simplu. Ori de-a dreptul trândav, vai mie. În schimb, Maria ajuna fără probleme, era conştiincioasă în privinţa programului, foarte punctuală etc. Dar pe timpul slujbei nu era deloc atentă, se plictisea repede, nu înţelegea, se smiorcăia, voia la joacă etc. La 5 ani Tudor ştia pe de rost şi zicea )cânta) cu bucurie cam toate rugăciunile de la Sfânta Liturghie, Vecernie, Maslu şi chiar a reţinut psalmi întregi, fiind pasionat de Utrenie. În schimb, Maria abia zice "Tatăl nostru" până la capăt. Şi diferenţele pot continua... Ce să facem aşadar? Să aplicăm aceeaşi măsură pentru amândoi? E limpede că Dumnezeu le-a dat daruri diferite şi noi încercăm să ţinem cont de asta şi să îi ajutăm, cu răbdare, să îşi depăşească limitele în ritmul lor personal, iar nu în ritmul nostru.

De regula (nu intotdeauna) duhovnicul impune reguli peste capul parintilor ca sa se conformeze copiii lor si nu invers, adica sa nu se conformeze preotul(si biserica) fata de slabiciunile copiilor, pentru ca mai tarziu va fi mai greu copiilor sa se lepede de sine.



E limpede ca nu Dumnezeu le-a dat daruri diferite fiindca amandoi au aceiasi parinti.
Tudor se starduieste peste firea sa de copil, urmand probabil modelul mamei, pe cand Maria te are model pe tine(vai voua!); de ce sa se straduiasca ea daca tu-i dovedesti ca n-are rost?
Prin urmare, e la fel de limpede ca "ritmul" tau nu e o reteta de urmat, ci de evitat.

DragosP, l-am citit.

Şi nu ţi-e clar?
Nu înţeleg de ce nu ceri sfat duhovnicului tău.

OvidiuB nu e locul aici sa dezbatem problema dar chiar nu e vorba de gandirea mea ci de niste studii medicale foarte serioase. Si ba da, este foc. Nu se trezeste copilul din somn! Ii afecteaza dezvoltarea neuronala.

Da, intelegi bine. Refuza sa impartaseasca un prunc daca a mancat sau baut inainte.

Multumesc pentru raspuns si exemplele din viata personala.

Demetrius, cum sa impui unui copil de pana la 3 ani sa ajuneze cand pentru el asta e un chin de cele mai multe ori? Si Biserica ar trebui sa se conformeze fata de slabiciunile copiilor, ce putin pan la o anumita varsta.

Dezvoltarea copiilor nu are legatura doar cu parintii; nu dezvoltarea initiala ce putin, pana la 2-3 chiar 4 ani. Fiecare om e diferit, si asta e valabil si pentru copii. Unii isi dezvolta limbajul mai repede, altii nu, unii merg mai repede, altii mai tarziu etc. Nu e ca si cum Dumnzezeu le-ar fi dat daruri diferite in cazul asta (desi probabil si asta va fi valabila in timp; toti avem daruri diferite, chiar si gemenii au daruri diferite); e vorba pur si simplu de dezvoltarea copipului; de ritmul dezvoltarii care difera de la copil la copil.
Putina p[sihologia copilului ti-ar prinde bine sa intelegi mai bine mecanismele astea.

Am scris intr-un mesaj anterior ca am cerut sfatul duhovnicului. Parintele duhovnic mi-a zis ca pana la minim 3 ani el da voie copilului sa fie impartasit si daca a mancat sau baut inainte, insa preotul de la biserica unde mergem sa ne impartasim nu tine cont de ce a spus duhovnicul meu. El are reguli proprii.

Şi în cazul de faţă duhovnicul ce spune? :)
De ce nu te sfătuieşti cu el cum să faci. Probabil, îţi va spune să mergi în altă parte.

Mai citeşte-l o dată şi apleacă-te cu atenţie asupra următorului lucru care este ceea ce am zis şi eu de ieri într-una:
"Ne ajută ceea ce am scris până acum să înţelegem că, în privinţa copiilor mici, poate fi făcută o derogare de la regula ajunării, ei primind Sfânta Împărtăşanie şi dacă au mâncat cu câteva ore înainte. "

"Exagerat" e deja puţin spus!:77:
Gata, m-am retras din discuţie. Să fiţi sănătoşi!

Fii serioasă, încă nu am auzit de copii care s-au prăpădit (neuronal) pentru că au fost treziţi de părinţi (la o oră normală, 8 dimineaţa) pentru a fi duşi la biserică. Copilul sugar adoarme oriunde ar fi, pe drum spre biserică, în biserică. Părerea mea este că exagerezi cu studiile. La fel, vezi ce zice părintele tău duhovnic.

E usor de zis sa mergi in alta parte. Cand e iarna si frig si viscol sa plimbi copilul mic cu noaptea-n cap pana la o biserica aflata la 30 min de mers pe jos nu e usor.
Plus ca nu inteleg de ce trebuie s-o fac. As vrea ca macar la biserica sa gasesc intelegere si toleranta macar cand e vorba de inceputurile unei trairi spirituale ale unei fiinte in dezvoltare. Noi parintii ne straduim sa oferim copiilor o educatie crestina si sa-i calauzim pe un drum drept dar ni se pun bete in roate tocmai de catre slujitorii Domnului. Trist.

Ovidiu B este alegerea ta sa nu crezi. Nu consider ca trebuie sa neglijam nici realitatile medicale in favoarea credintei. Una nu o exclude pe cealalta. Imi doresc sa-mi impartasesc copilul cat mai des pentru ca stiu si nu am niciun dubiu ca este cel mai bun lucru pentru el sa se uneasca cu Hristos. Insa chiar Hristos ne-a lasat invatatura ca trebuie sa avem grija de trupul nostru care devine templul in care El intra in momentul sfintei euharistii.
Da, copilul sugar adoarme si in biserica, si crezi ca il poti trezi bagandu-i pe gat lingurita cu sfanta impartasanie si el va percepe asta ca pe o experienta placuta? Iti garantez ca nu.

Regret sincer sa vad ca sunteti atat de inchistati si nu vreti sa percepeti niste realitati ale dezvoltarii fizice umane demonstrate stiintific ca si cum credinta ar nega stiinta. Cand defapt ele merg mana in mana pentru ca nimeni altcineva decat Bunul Dumnezeu a creat lucrurile asa cum sunt si de la El si de la nimeni altcineva este randuit ca omul sa functioneze biologic intr-un anumit fel.
Nici eu nu mai vreau sa continui aceasta discutie. Dar pentru acei parinti care intamplator vor urmari aceasta discutie si pe viitor, le recomand sa citeasca studiile facute in acest sens si sa nu neglijeze niciodata acest aspect. Copilul mic nu trebuie niciodata trezit din somn. El trebuie lasat sa-si implineasca singur necesarul fizic de odihna.

Doamne ajută! Părerea mea este că, dacă doriţi să duceţi copilaşul la impărtăşit la biserica din apropierea casei dvs., trebuie să respectaţi regulile stabilite de părintele de acolo.
Cu ani în urmă, am avut aceeaşi dilemă. Copilul meu cel mare avea 9 luni şi, într-o duminică, la sfârşitul slujbei, l-am întrebat pe părintele de la biserica din apropiere dacă poate să îl împărtăşească; copilul mâncase de câteva ore şi în acel moment dormea în cărucior. Părintele mi-a răspuns că nu este posibil să îl împărtăşească, pentru că a mâncat şi mi-a explicat că alte mămici vin cu copilaşii mici la împărtăşit dimineaţa, înainte ca aceştia să mănânce. M-am cam enervat atunci, e adevărat, dar nu am trecut peste cuvântul acelui preot. Am mers de atunci frecvent la altă biserică din cartier, ce a devenit #Biserica noastră de suflet#.

Păi aşa soro ţine-te de studii, nu ştiu de ce te mai duci la biserică.

Din ceea ce spui reiese că e mai important somnul decât împărtăşirea copilului.

Exagerezi. Am un priten care locuieşte la ţară şi, uneori merge cu familia pe jos 6 km la mănăstire (au copil sugar). Acolo le place lor să meargă. Au şi biserică în sat. Nu spun că trebuie să faci şi tu la fel, dar să înţelegi că poate, dacă vrei.

În acest caz ai dreptate, dar îţi repet: de ce nu vorbeşti cu duhovnicul tău, cu siguranţă îţi va da o soluţie.

În timpul urcuşului nostru duhovnicesc, apar diferite ispite, provocări, pe care trebuie să încercăm să le depăşim.
Poate este acesta un bun moment să reflectăm ce înseamnă să creştem copilul creştineşte, cât de des poate fi acesta împărtăşit şi în ce condiţii, cum să ne revizuim modul nostru de raportare la diverse obişnuinţe sau concepţii pentru a fi în consens cu învăţătura Bisericii....
În orice caz, nu priviţi acest context ca fiind #bete in roate, puse tocmai de catre slujitorii Domnului#.

Maria32, am o impresie, care sper sa nu corespunda realitatii, ca sunteti animata de un duh de fronda in contra Bisericii din care sustineti a face parte. Va invit sa raspundeti cu calm si intelepciune la cateva chestiuni.
1) Este sau nu Biserica administratoare a Sacramentelor ? In aceasta eventuala calitate, are sau nu legitimitate in a impune reguli in felul in care sunt administrate, reguli care pot fi scrise ori nescrise ?

2) Este sau nu este Biserica maica si invatatoare (=mater et magistra) in materie sacramentala ? In aceasta calitate, ii datoram sau nu ascultare asa cum niste copii care nu inteleg raspunsurile la toate intrebarile asculta, totusi, de mama lor in baza iubirii si increderii pe care o au ?

3) Are sau nu capabilitatea preotul de la parohia pe care o frecventati ca, in baza puterii cheilor, sa modifice in cazul dv modul cum trebuie aplicate regulile (fie in sensul indulcirii, fie al inaspririi) ?

Mulţumesc Demetrius pentru opinie. Ce frumos le limpezeşti tu pe toate! Ce simplu şi fără enigme devine totul când explici tu, minune nu alta!

Am omis să îţi spun că pe vremea când Tudor mergea la Biserică şi învăţa primii psalmi, mama lui încă refuza slujbele... Abia văzîndu-ne pe noi, an după an, a venit şi ea; pentru ca mai apoi, desigur, să ne întreacă cu mult în vrednicie - asta e cu totul adevărat.
Şi iarăşi am uitat să precizez că Tudor nu se străduieşte peste fire, am avut eu grijă să îl feresc de asta mai mereu. El pur şi simplu este altfel decât copiii obişnuiţi, de pildă decât sora lui. El pur şi simplu face uşor ceea ce alţii fac foarte greu sau deloc. El nu e un copil obişnuit în unele privinţe, poţi oare să pricepi? În timp ce Maria e o fetiţă normală, adorabil de normală.

Slavă Domnului că ţi-a dăruit asemenea copii!

Mulţumesc, frate, slavă lui Dumnezeu!
Ei sunt bucuria şi mângâierea noastră cea mai mare, pentru ei noi trecem peste cele mai grele momente şi chiar peste nepotrivirile inevitabile, pe ici pe colo, dintre noi... Cu adevărat copiii sunt un dar care îi ajută pe părinţi să rămână pe brazdă atunci când li se pare că nu mai pot depăşi unele situaţii, când le pare că au rămas fără sens ori fără puteri... Dumnezeu lucrează prin ei. Iar când nu sunt copiii, Domnul ne dă alte căi, alte şanse, mereu - tot prin oameni şi prin legătura cu oamenii.
E greu însă când voim să ţinem cont de specificul fiecăruia; nu merge cu aceeaşi măsură, mereu trebe personalizat şi asta nu-i uşor. Desigur că ţintele sunt comune adeseori (poftim, vecernia e la 5 pentru toţi şi durează aproape 2 ore), însă învăţăm să respectăm ritmul şi puterile fiecăruia. Şi nu-i simplu! Băiatul are prin însăşi natura lui masculină anumite tendinţe care uneori intră în conflict cu ale fetiţei. El e mai vulcanic, mai impetuos, ea ea caldă şi, cum să zic, totodată aşa ca o răcoare lină...:) Pe cât de expresivă în grijă şi afecţiune, pe atât de delicată şi de gingaşă, de sensibilă şi serioasă. E gravă. El e mai şturlubatic, dă năvală, răbdarea nu îl caracterizează. Dar la slujbe e taman invers: răbdător şi concentrat, puternic în trăire. Şi îmi explică multe, a învăţat la şcoală şi la cateheza de duminică...:) Mă cam îndrumă când mintea mea lumească părăseşte calea. Are nu doar înţelegere curată şi limbaj cu miez, ci şi o memorie excepţională, corelează deja multe date, stăpâneşte ferm şi clar reperele din Scriptură, din rugăciuni etc. L-aş voi preot, deh, dacă ar fi după mine...:) Sau monah. Când îi zic uneori (că nu mă pot abţine, de încântare), el zâmbeşte înţelegător, cu compasiune... Nu cred că-i surîde deocamdată... Dar iubeşte Biserica!

Pentru ceilalţi părinţi: din experienţă spun că tot ce nu ştim noi să brodim cu copiii, are grijă Bunul Dumnezeu lucrînd direct în inima lor sau prin oameni. De asta sunt convins deja, aşa că să nu mai fim anxioşi şi neîncrezători, ci răbdători, cu nădejde şi cu măsură în toate, cât ne-o fi puterea. Doamne ajută!

Maria, trezitul în sine nu e nici un necaz sau, mă rog, e doar o neplăcere de moment, trecătoare. Copiii îşi refac aproape spontan rezervele, chiar şi neuronii....:) Sunt (atenţie!) extrem de plastici sau mai bine zis de elastici. Noi ne facem prea multe griji, suntem prăpăstios de scientişti, zău aşa, luăm cam rigid unele repere care nu sunt bătute-n cuie, de fapt.
Cât priveşte momentul împărtăşirii, noi îi trezeam înainte cu câteva minute sau, dacă nu se putea, amânam. Cel mai simplu era să îi împărtăşim în timpul când erau încă treji, evident (...:)), adică adeseori la Utrenie. În mai multe biserici am văzut că aşa se procedează: părintele împărtăşeşte pe micuţi de-a lungul întregii slujbe, după cum poate fiecare copil şi când e un moment liber pentru preot; şi nu apar astfel nici un fel de incidente.
Deci conveniţi cu preotul asupra momentului şi mai trageţi cu ochiul şi la alţi părinţi. Învăţăm împreună, din mers! Facem să meargă, să funcţioneze, întrucât regula e pentru folosul omului iar nu omul pentru folosul regulii, de acord?

Cica nu e voie sa fie impartasiti in somn bebelusii, scria intr.un articol distribuit chiar de unii dinte dvs pe aici...ca cica oricaar fi de mici trebuie sa fie " alerti", sa fie treji si sa " constientizeze" pe cat posibil ce se intampla...
La noi la biserica ii impartaseste pana la 2 ani chiar daca au mancat, dar intr-adevar daca au mancar prea de curand, si sunt satui, nu mai deschid gurita singuri cand vad lingurita...interesant e ca nu prea plange niciunul, doar atunci cand nu ii poate duce mama si incearca alta femeie sa ii duca in fata, dar in general nu le e frica nici de preot, nici de lingurita, nici nu le displac gustul. Era doar fetita cuiva care venea ocazional ( un parinte diacon care d obicei slujete in alta parte), candera micuta rau, pana la 1 an, plangea pt ca ii era frica de lingurita de la doctor, zicea maica-sa...dar intre timp a crescut mare..
Dupa 2 ani fie ii aduc parintii la prima ora, fie pe cei mai marisori ii tin nemancati pana la 11-12 cand e gata sfanta impartasamie, si culmea nu am vazut sa fie letargici sau sa lesine, Doamne fereste, de foame sau sete, nici chiar in zilele cele mai calduroase..cel mult devin nervosi si agitati si cer mancare si apa ( " dar eu vreau acum"), dar de obicei parintii nu le dau, le zic sa aiba rabdare, si nu a patit niciunul nimic din cauza asta...ba chiar dupa ce se impartasesc sunt si mai bucurosi si plini de energie...sunt si parinti care insista sa stea cuminti, dar majoritaea ii lasa sa se joace, si inainte si dupa..noroc ca parintele nu se supara, chia daca cateodata fac galagiede se aude dinauntru...nu stiu alti parinti cum or fi, cat de mult le place sa impartaseasca si sa aiba la slujba copii mici si neastamparati ( la noi e coada, si de parinti cu bebelusi in brate, si de copii mai marisori, pe picioarele lor)...

Noi in disapora mergem si doua ore pana la o Biserica si voi va plangeti ptr. 30 de minute de mers pe jos? :D

Si ce spun studiile despre ora la care copilul trebuie sa adoarma (seara)? Ai spus intr-un post mai devreme ca se culca la ora 22(10 pm). Nu e cam tarziu? Intreb, nu critic.
*
Apoi, cum e cu mersul la gradinita sau scoala?! Din cate am inteles, nu e bine sa se trezeasca copiii la ora 6-7 dimineata, chiar daca sunt mai mari. Ma refer la cei de scoala primara si generala. Insa, in Ro orele incep si la ora 7.
*
Legat de preot. Nu prea ai ce face. Ori faci ce spune acel preot, ori mergi in alta parte. L-ai intrebat care sunt motivele, pe ce se bazeaza cand spune ca nu poti impartasi beblusul daca a mancat? Copiii nou-nasculti sau de 2-3 luni, ce fac? Ei alapteaza si mai des decat un copil mai mare.
Vorbeste cu duhovnicul tau despre treaba asta si vezi ce sfat iti da. El este cel mai in masura sa iti spuna ce sa faci. Si nu-l judeca pe preotul de la parohia unde mergi; nu o sa iti ajute cu nimic.

Ceea ce nu pricep eu este de ce trebuiesc sugarii impartasiti cu atata ardoare?
Nu se poate astepta pana la 2-3 ani cand macar sunt cat de cat constienti si au idee ce se intampla cu ei?
Este foarte neplacut cand ii vezi ca vomita dupa impartasanie,in biserica...sau cand sunt impartasiti adormiti.
Nu stiu,chiar este nevoie?
Nu pot astepta pana mai cresc si o fac in limite normale?

Chiar aşa. Ce tot daţi atâta Viaţă copiilor voştri sugari?:106:

Problema nu consta in a da Viata copilului ,ci timpul cand se alege asta!
Este lipsa de respect sa te joci asa cu Sfintele Taine,sa le administrezi unui sugar care le regurgiteaza.
De parca nu se poate astepta cativa ani pana vine cu niste reflexe mai bune!

Sau credeti ca musai impartasania aia din stadiul de leguma ii face mai sfinti decat sfintii???
Nu stiu,va intreb pe voi astia drept-traitorii care scrieti mereu reguli noi si canoane!

Hai lăsaţi, că nu e vorba de cei care regurgitează aici.
Da' tu indignează-te în continuare.

Nu inteleg ,de ce trebuie sa regurgiteze ?
Sfanta impartasanie se da pe stomacul gol si nu are cum sa fie regurgitata de copil de vreme ce cantitatea inghitita este infima.
Un copil impartasit e mai linistit ,creste armonios ,este ferit de rele.
Am auzit de la cineva de un copilas cu o afectiune la ochi care s-a vindecat prin impartasanie saptamanala.

Câteva selecţii din articolul ''Cât de des pot fi împărtășiți pruncii?'' de arhim. Mihail Daniliuc
http://www.doxologia.ro/puncte-de-ve...tasiti-pruncii

''Împărtășirea pruncilor cred că s-ar cuveni făcută cât mai des.
Sfânta Euharistie, numită şi Sfânta Împărtăşanie sau Cuminecare, constituie cea mai mare şi mai însemnată Taină a Bisericii noastre dreptmăritoare. Dacă în cadrul celorlalte Sfinte Taine Biserica transmite credincioşilor harul sfinţitor, prin Taina Euharistiei ni se dăruieşte Însuşi izvorul harului; în celelalte sfinte sacramente, Hristos Se află de faţă în chip nevăzut, prin lucrarea Sa, dar în Euharistie este nelipsit prin Însuși Trupul și Sângele Său, sub chipul pâinii și al vinului.

De ce este necesară împărtășirea deasă a copiilor?

Mântuitoarea obișnuiță a desei împărtășanii trebuie să o deprindem din copilărie. Cu adevărat că pruncii nu înțeleg rostul și taina dumnezeieștii Cuminecături. De aceea responsabilitatea împărtășirii lor revine părinților, familiei. În ultimii ani am observat o reînviere a dorinței părinților de a-și împărtăși copiii cât mai des, săptămânal chiar. Cunosc familii ce respectă frumoasa rânduială la fiecare Sfântă Liturghie la care participă. Se vor întreba unii: cum vedem rezultatul acestui act liturgic? Hristos, prezent în cei mici, îi zidește sufletește, încât ei sunt sociabili, cu o frumusețe și o liniște aparte. Deși nu înțeleg foarte bine rostul lor acolo, comportamentul micuţilor denotă faptul că învață și chiar știu ce înseamnă să petreci în compania lui Dumnezeu și a sfinților Săi în Biserică.

De aceea împărtășirea pruncilor cred că s-ar cuveni făcută cât mai des, fără nici o pregătire specială. Părinții, însă, se pot pregăti. Chiar dacă nu se împărtășesc ei, o rugăciune stăruitoare, de mulțumire, făcută în numele odorului lor, nu ar strica. În perioada alăptării, nici nu se pune problema ca sugarul să fie înfometat dimineața, înainte de împărtășanie. Cu timpul, însă, după ce ajunge la doi, trei ani, copilul trebuie conștientizat și pregătit pentru momentul împărtășirii. Dacă nu se poate cu ajunare, deci să nu guste nimic, atunci să ia un mic dejun frugal, precedat numaidecât de o rugăciune scurtă și frumoasă, care l-ar ajuta să înțeleagă că acea zi este una specială, căci se întâlnește cu bunul său Prieten, Hristos. Chiar și pe cei mărișori, de patru, cinci ani, este greu să-i oprești de la a nu gusta nimic zece, douăsprezece ore înainte de Împărtășanie. Când vor crește, realizând importanța acestui act, o vor face responsabil. De aceea, părinții, bunicii, preoții, profesorii de religie trebuie să le vorbească permanent de rolul Euharistiei în existența noastră pământeană, fără a uita nici o clipă de însemnătatea pregătirii pentru emoționantul moment al ospățului mântuirii. Calea către această înțelegere se cade zidită cu răbdare, treptat, deoarece nu toți copiii ascultă, receptează și acceptă în aceeași măsură. Unii pot fi pregătiți să postească dimineața de la trei ani, alții de la patru ori chiar de la cinci ani, vârstă de la care capacitatea lor de înțelegere sporeşte. Iar atunci să încercăm să le formăm deprinderea ca, în ajunul duminicii sau sărbătorii când vrem să-i împărtășim, să se pregătească; să le construim o zi specială, fără îmbuibare, cu rugăciune, învățându-i să facă o faptă bună. Esențial este să nu-i obligăm pe micuţi, ci să le oferim o alternativă; ajutorul din partea adulţilor să nu rezide doar în a-i sprijini să biruiască ispita, ci să vizeze educarea voinței lor de a-L căuta pe Dumnezeu de bunăvoie. Astfel, apropierea de Potir nu va reprezenta un moment înfricoșător, ci unul de aleasă bucurie.''

"Regulă" inventată de cine (în cazul unui sugar)?
Biserica nu impune o asemenea regulă.

Fiecare părinte ar trebui să cunoască măsura copilului său şi în funcţie de măsura copilului (sugar) să se adapteze regulii cu paşi mărunţi, cu măsură, "întrucât regula e pentru folosul omului iar nu omul pentru folosul regulii" (cum spunea şi Cezar).

Adevarul chiar e ca exagerezi deja. Care realitati medicale, ca doar nu trezesti copilul in fiecare zi; nu pateste nimic daca il trezesti si o data pe saptamana sa il duci la impartasit. Tu crezi ca percepe cumva experienta la care va referiti ca "ii baga pe gat lingurita ...". Ma mir ca nu a obiectat nimic in legatira cu "barbaria" botezului, o experienta pe care posibil sa chiar nu o perceapa copilul prea bine, desi nu pateste absolut nici un rau. Pai daca nu iti convine, nu-l mai duci la impartasanie si pace. Nu or sa se conformeze preotii ca tu esti paranoica; n-o s-o faca nimeni. Copilul oricum va trebui sa se obisnuiasca cu trezitul dimineata; pentru ca presupun ca va merge la gradinita si scoala, sau nu-l vei trimite la gradi, ca nu cumva sa iti trezesti copilul?
Nu stiu unde ai citit studiile, dar citeste-le CU ATENTIE si a doua si a n-a oara; ceva clar nu ai inteles cum trebuie...
Deci vrei sa iti impartasesti copilul faci niste sacrificii, iar daca nu esti dispusa sa faci sacrifiiile (sa trezesti copilul sau sa mergi in alta parte) o lasi balta sau cel putin nu te plangi. Si gata... N-o sa stea nimeni in cap din cauza ca noi vrem aia si aia pentru copiii nostri. Lumea nu incepe si nu se termina cu copiii nostri, chiar daca lumea NOASTRA incepe si se termina la copiii nostri. Trebuie sa tinem cont si de restul, ca nu traim doar noi si familia noastra pe Pamant, oricat de leoaice protectiva am fii cu puiii nostri. Si inca un sfat: nu lua TOATE studiile de bune sau cauta si altele; oricum vei vedea contradictii legate de orice, inclusiv dezvoltarea copilului si stil de parenting.

Pentru ca chiar sunt copii care au problema asta dupa orice cantitate de orice ingerata. Mai ales daca sunt alaptati exclusiv. Aici intervin mai multe si depinde de la copil la copil. Anita, oare copiii aia au fost asa re iresponsabili ca nu l-au dus si la oftalmolog si DOAR Sfanta Impartasanie l-a vindecat? Nu zic a n-ar fi avut vreun rol in vinecare; nu contest asta; dar sa spui ca asta l-a vinecat mi se pare putin deplasat, mai ales ca parintii aia apar ca niste iresponsabili care au refuzat sa il trateze pe micut.
Un copil poate sa creasca armonios si linistit si daca nu este impartasit. De asemenea, poate fi ferit de rele si daca e neimpartasit. Nu e o regula generala. Nu uita ca si copii mici, chiar si bebelusii au personalitate proprie, unii sunt mai linistiti, altii mai nazdravani, altii mai agitati, iar cresterea armonioasa tine foarte mult de CUM il cresc parintii pe copil (stil de viata, alimentatie, eduatie etc) si de personalitatea acestuia.

Hai sa nu punem pe seama impartasaniei chiar toate lucrurille astea, cand exista atatia alti factori care contribuie.
Repet, nu zic neaparat ca Sf. Impartasanie nu ajuta, dar eu cred c ajuta cel mai mult in dezvoltarea duhovniceasca ulteroara a copilului, si asta mai ales cand copilul mai si intelege cate ceva.

Iar intrăm în ţinutul bazaconiilor...
Nu că nu s-ar vindeca, puterea Împărtăşaniei întrecînd înţelegerea noastră, dar tipul de argument adus aici face parte din speculaţiile prea frecvente ale amatorilor de miracole.
Aveţi demonstraţii certe, de ordin medical, că vindecarea ochilor nu s-a făcut şi pe altă cale? Sau doar credeţi, aşa, vag şi neinformat, fiindcă vă place să credeţi?
Nu mai puneţi mereu căile naturale pe care tot Domnul le-a lăsat în lume, în conflict cu Sfintele. Ele nu se află în conflict, ci în continuitate!

Cine poate garanta, oameni buni, că vindecarea nu ştiu cărei probleme oftalmologice (că doar nu şi-o fi recăpătat vederea vreun orb - asta ar fi chiar minune!, exceptînd cazul cunoscut al orbirii isterice care ţine de altceva, nu de miracol) nu se datorează acţiunii tratamentului medicamentos ori pur şi simplu mecanismelor sanogene ale corpului? Doar atunci când sunt date certe că organismul nu avea reurse şi că mecanismele naturale au rămas fără efect, doar atunci avem motive să credem, în virtutea raţiunii şi credinţei noastre, că a avut loc o minune. Dacă în acest caz nu credem, atunci da, suntem necredincioşi. Dar în rest?....
Şi de ce n-ar merge, de pildă, să vedem împreună cele două acţiuni: tratamentul medical ŞI intervenţia Divină? Oare aşa nu se întâmplă deloc?