Nu cunosc prea bine acea corespondență, nici întreaga operă nu i-am citit-o. Iată, însă, finalul articolului la care am făcut trimitere anterior:
De aceea, mai plauzibil îmi pare că a fost un suflet zbuciumat, oscilând între credință și necredință.

"Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!"

Taina credinţei unui om îmi pare că face oarecum inutilă orice dezbatere publică a ei, însă, dacă sunt deja precizate note din opera eminesciană şi din corespondenţa Poetului, acestea da, pot invita la comentarii.
Probabil că în textele scrise de Eminescu răzbate şi credinţa lui, însă eu cred că mai degrabă poetul făcea bine distincţia între literatură şi mărturisire, între statutul şi rolul de Poet şi cel de mărturisitor creştin, aşa cum suntem noi obişnuiţi din literatura de gen... Poate că pare nelalocul lui ce spun, însă nu de puţine ori scriitorii îşi camuflează convingerile intime fiind constrânşi de logica fiinţei vii care este opera precum şi de alte angajamente şi consideraţii ale epocii, curentului literar, contextului politic şi istoric etc.

Pe de altă parte, prin anii 90 a apărut la noi o carte scrisă de un medic român stabilit în Germania, care a studiat sistematic, cu năzuinţa aprofundării depline, viaţa/boala/moartea Poetului nostru naţional. E vorba despre doctorul Vuia, iar unele fragmente din cartea sa puteţi găsi aici: http://florindanielcoman.wordpress.c...ihai-eminescu/
Din câte îmi amintesc, mare parte din cartea lui are ca scop demitizarea portretului lui Eminescu. În jurul Poetului s-a ţesut un întreg univers imaginar colectiv, i-au fost denaturate nu numai biografia şi activitatea creatoare, literară, politică etc. dar chiar şi trăsăturile fizice şi psihologice ale personalităţii sale.
De remarcat în mod special identificarea bolii sufleteşti de care a suferit mai ales în ultimii ani Eminescu: tulburarea maniaco-depresivă, cu o ciclotimie teribilă (de intensitate psihotică), asemenea altui poet naţional, Goethe. Incorect tratată sau mai degrabă neglijată, tulburarea şi-a arătat puterea ei evolutivă destructurînd treptat, ca orice psihoză, personalitatea lui Eminescu. Dar astfel de boli, o ştim din psihopatologie, îşi arată semnele mult mai devreme, uneori din adolescenţă; o anumită coloratură a filosofiei de viaţă, un anumit gust pentru deprimare şi melancolie, o atmosferă de vrajă cu iz de migdale amare pot răzbate din cuvinte, texte, poeme, fie şi pe alocuri... E îndeobşte acceptat că opera unui creator nu rămâne impenetrabilă la unele trăsături ale personalităţii sale. Cu atât mai mult cu cât e vorba despre conflicte puternice între forţe sufleteşti cu orientări/tendinţe antagonice, care coexistă şi se înfruntă ori se contopesc în una şi aceeaşi persoană.
În perioadele de depresie, când totul devenea lipsit de sens, Eminescu pierdea, probabil, priza la nădejdea creştinească iar credinţa lui se retrăgea pesemne în adîncurile cele mai profunde, lăsînd loc la suprafaţa conştiinţei celor mai cumplite imagini şi gânduri ale deznădejdii. Sunt multe semne de răzvrătire, de nihilism etc. În schimb, când se instala episodul maniacal, expansiv, poetul nutrea măreţe idealuri, îşi propunea scopuri imposibil de atins, precum însuşirea în ritm ultrarapid a sanscritei, ebraicii, astronomiei etc. etc. Fireşte că după consumarea episodului nu realiza mai nimic din toate acestea, nu le ducea la bun sfârşit.

E foarte plauzibil ca manifestarea ciclotimică severă a dispoziţiei Poetului să fi infuenţat cel puţin turnura/culoarea gândurilor şi scrierilor sale, de nu cumva va fi antrenat până în cele mai profunde ramificaţii sufleteşti dospirea credinţei sale. După cum îmi pare posibil să se fi întâmplat şi invers: ghimpele îndoielii şi spectrul cumplit al morţii să fi zdruncinat mintea gingaşă a poetului şi, împreună cu multele mizerii şi scârbe venite din partea puternicilor acelor vremuri, să fi contribuit la dezvoltarea şi manifestarea acelui bagaj ereditar predispozant la psihoza maniaco-depresivă moştenit pe linie maternă...
Totuşi, cred că Eminescu şi-a depăşit mizeria suferinţei personale tocmai în activitatea creatoare. Departe de a fi opera nebuniei, cum adesea se crede despre geniu, Poetul s-a salvat pe sine tocmai în cadrul creaţiei sale poetice şi literare în gneral, precum şi în paginile sale geniale de jurnalistică. Vieţuirea lui în cadrul muncii creatoare l-a izbăvit de nebunie şi de mizeriile zilei. S-a înălţat peste ură, suferinţă şi moarte cu aripile iubirii de frumuseţe, cu toiagul credinţei în veşnicia iubirii şi a adevărului deplin ("absolut"), cu efortul celui hotărât să se lepede de lumesc şi omenesc prin abandonarea deplină în travaliul unificator al creaţiei. Fără acest imens travaliu al angajamentului creator, eu presupun că Eminescu ar fi sfârşit cu mult mai timpuriu într-o soartă anonimă şi mizeră. Aşa însă, în loc de soartă şi-a făurit un destin care încununează şi luminează destinul poporului şi naţiunii sale. Am nădejde că Dumnezeu i-a admirat dedicarea totală şi râvna către Adevăr şi Frumos şi că i-a călăuzit paşii.

Îmi vin în minte acum alţi scriitori de geniu despre credinţa cărora s-au spus vrute şi nevrute: Dostoievski, Tolstoi, Esenin, Kazantzakis iar la noi Ioan Alexandru etc.

Personal, nu îmi pot închipui un scriitor/creator de geniu decât ca un intim al lui Dumnezeu. Poeţii cu atât mai mult îmi par vase ale Iubirii.

Dumnezeu le-a cunoscut inimile. Domnul să îi odihnească în pace!

P.S. Petre Ţuţea despre Eminescu: http://www.youtube.com/watch?v=yvR4ZlM4On4

Deci marele nostru poet național a suferit de tulburarea bipolară? Interesant, nu am știut așa ceva despre el până acum.
Și care este concluzia acelui doctor Vuia despre moartea lui ? de ce a murit de fapt?

Pentru posteritate Eminescu rămâne un poet și un scriitor de geniu, indiferent de boala de care a suferit.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Ce frumoasă revenire!

Pe lângă linkul deja ataşat, m-aş bucura să îl cercetezi şi pe acesta: http://www.alternativaonline.ca/ovidiuvuia.html

Se pare că e vorba de
sincopa cardiacă
pe bază alergică
în urma intoxicaţiei sistematice cu mercur.

Mulțumesc, Cezar. Și să fie cu folos întoarcerea ta pe forum. Ne bucurăm! :6:

Vă mulţumesc tuturor celor care m-aţi întâmpinat şi vă cer iertare pentru supărările din urmă.
Doamne ajută!

Vad multe opinii pro Eminescu pe forum. Eu nu contest valoarea scrierilor sale.
Eminescu a fost un geniu, iar opera lui este de o valoare inestimabila. Totusi Eminescu a fost un ateu, un necredincios lucru dovedit de corespondenta lui intima cu Veronica Micle unde isi exprima cu maxima sinceritate trairile, gandurile si viziunea lui despre Dumnezeu. Mai postez un mic fragment dintr-o scrisoare catre iubita lui Veronica:

„nu înțelegi că pentru un suflet cât de SCEPTIC și cât de NECREDINCIOS totuși există necesitatea de a crede și de a iubi? Cu cât această necesitate a fost negată prin rațiune, cu atât ea a devenit mai adâncă, mai inextirpabilă.” Corespondenta inedita Mihai Eminescu - Veronica Micle, Editura Polirom pg.63

Se poate observa exprimarea lui coerenta, și pe deplin raționala fapt ce demonstrează ca era în deplinătatea facultăților mintale atunci când a gândit și a scris aceste rânduri.

Citisem acum câțiva ani ca Liga Scriitorilor Români l-a propus spre canonizare pe Mihai Eminescu ceea ce mi se pare o aberație ieșita din comun.

Părerea mea este ca nu e în regula ca un creștin ortodox sa idolatrizeze un o persoana necredincioasa indiferent de valoarea acesteia.

Minunat citatul!
Din el înţeleg că Eminescu recunoaşte necesitatea credinţei şi a iubirii înlăuntrul său, în miezul fiinţei sale.
Altfel spus, înţeleg că spune că e imposibil să nu crezi şi să nu iubeşti, chiar dacă mintea îţi mai joacă feste şi, precum îi spune numele pe limba noastră, mintea te mai şi ...minte...:).
Oare în ce adânc dăinuie necesitatea credinţei şi a iubirii? Cred că nu în altul decât în adâncul inimii. Or, dincolo de orice tulburări ale talazurilor minţii, dincolo de orice taifun de suprafaţă, perla preţioasă e făurită în adâncuri.
Dumnezeu cunoaşte inima şi rărunchii omului. Şi chiar când sunt perioade ori momente de adâncă îndoială, de tulburare a conştiinţei, acolo în adâncuri mintea poate liturghisi tainic, ea poate cânta şi împărtăşi lumină.
Dealtfel, inima cam asta şi este, după cum am înţeles din scrierile Părinţilor noştri: adâncul viu al minţii.

În concluzie, am înţeles că deşi Eminescu lua notă de jocurile minţii sale conştiente (scrutîndu-se şi autodenunţîndu-i pornirile spre scepticism şi necredinţă), deşi se simţea zguduit de furtuna gândurilor şi simţămintelor contrarii (care ar fi putut foarte bine să fie insuflate de cineva potrivnic credinţei) descoperea şi mărturisea că iubirea şi credinţa sunt constitutive fiinţei lui celei mai intime, mai autentice.
Fibra lui ultimativă şi-o descoperea împletită în două fire trainice: credinţă şi iubire.

La adânc aşadar, Eminescu se cunoaşte pe sine şi se mărturiseşte cu necesitate creştin. Îşi dă seama că firea lui e firesc credincioasă, iar restul e nefiresc, improvizaţie tulbure a minţii, e succesiune de valuri ale râului conştiinţei (şir necontenit de fenomene subiective, ca jocul nesfârşit al învolburărilor unui râu...). Aşadar, lucid Poetul se ia pe sine şi pe "raţiunea" lui în răspăr, îşi cunoaşte şi mărturiseşte precaritatea şi conflictul dintre mintea lui şi natura adâncă a fiinţei sale omeneşti care este, înţelegem din text, credinţă şi iubire. Poetul năzuieşte deci să se re-culeagă pe sine, să se recupereze ca om, să depăşească deşertăciunea şi stricăciunea. iar pentru aceasta îşi denunţă mai întâi căderea de la suprafaţă şi mărturiseşte zidirea indestructibilă din adâncuri, de unde pomenirea necesităţii de a crede şi a iubi.
Nimic mai firesc, cred eu, pentru un om botezat în Hristos şi pentru un poet.

P.S. "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!" (am descoperit în inima mea credinţa, însă te rog să ajuţi minţii mele care se ţine, încă, necredincioasă / lipsită de smerita cugetare sau de simţirea înţelegătoare)

„nu înțelegi că pentru un suflet cât de SCEPTIC și cât de NECREDINCIOS totuși există necesitatea de a crede și de a iubi? Cu cât această necesitate a fost negată prin rațiune, cu atât ea a devenit mai adâncă, mai inextirpabilă.” Corespondenta inedita Mihai Eminescu - Veronica Micle, Editura Polirom pg.63

Eminescu înțelege necesitatea credinței dar se declara incasabil de credința datorita rațiunii cinice sau diavolului care ii incetoseaza mintea. Asa cum un orb înțelege necesitatea văzului dar este incapabil de văz asa și Eminescu înțelege rolul credinței și necesitatea ei dar nu poate crede. Însăși Mihai Eminescu se decalară ateu (sceptic și necredincios) dar simte goliciunea din suflet lăsata de lipsa credinței.

Eminescu nu a fost ateu. E ridicol sa judecam un om dupa unele momente din tineretea sa.

Pai tocmai ca spre sfârșitul vieții a devenit ateu. Mai jos avem un fragment de corespondenta din 1882 cu un an înainte de a se îmbolnăvi.
DACĂ AM AVEA RELIGIE, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, DAR N-O AVEM, de aceea numai în noi înșine putem crede și pe noi înșine ne putem întemeia."
Scrisoare către Veronica Micle - August 1882 15 iunie

Nope, din ce ai dat tu, reiese regretul lui Eminescu da a nu se ridica la
inaltimea principiilor crestine(din cauza pacatului) si nu ca ar fi ateu
(adica sa nu crezi ca exista Dumnezeu).
Una este sa crezi ca nu exista Dumnezeu, alta este sa regreti ca nu te poti
ridica la standardele pe care Dumnezeu le cere.

In nici un caz nu e vorba de regretul lui Eminescu ca nu se ridica la înălțimea principiilor creștine. Mai recitește odată fragmentul cu atenție. Acesta nu este un text literar, nu se folosesc figuri de stil. El afirma ca dacă ar fi ei credincioși s-ar baza pe Dumnezeu sa ii ajute, dar nu sunt credincioși și de aceea Eminescu afirma ca "NUMAI IN NOI înșine PUTEM CREDE" și "pe noi înșine ne putem întemeia".

Foarte bun linkul dat de dobrin7m : http://www.romanialibera.ro/aldine/h...etative-126979
Foarte bine documentat articolul din Romania Libera scris de Razvan Codrescu, redactorul șef al revistei Lumea credinței si membru-fondator și vice-președinte al Asociației Ziariștilor și Editorilor Creștini.
De altfel domul Razvan Codrescu, autorul articolului, a mai publicat si o carte numita "Eminescu si credinta" sub Editura Lumea Credintei pe care intenționez sa o cumpăr.

Nu am citit volumul de corespondenta inedita (minunata descoperire, cine ar fi crezut posibil ?), astfel incat, limitandu-ma doar la opera, nu pot decat sa observ o contradictie intre, sa spunem, "Rugaciune" ("Craiasa alegandu-te..."), pe care am avut surpriza sa o aud cantata de corul bisericii Baratia la Sf Liturghie in chip de Priceasna si "Eu nu cred nici in Iehova".

Dar, sa admitem una dintre ipoteze: aceea ca Poetul ar fi fost ateu. In acest caz, nu putem sa nu observam: cata deosebire intre ateismul lui Eminescu si ateismul agresiv si iconoclast al zilelor noastre, asa cum il putem vedea si la unii atei declarati pe acest forum. Cate deosebire intre acest vas ales al liricii care, ingenuncheat, sufera parca, precum Arghezi, ca nu i s-a dat si lui sa cunoasca "macar un pui de inger" si ateismul mitocanesc al cocalarilor din lumpencultura de fite, cu care facem cunostinta, incepand cu spatele blocului ("dupa blocuri suntem noi") si pana la comentarii jurnalistice din editiile online ale ziarelor. Cu adevarat, o deosebire ca de la Cer la pamant! Incat nu poti sa nu te gandesti ca, parca, nici ateismul nu mai e ce a fost.

Adoratie avem doar fata de Cineva si numai Lui aducem de toate pentru toate. De idolatrizat, nu o idolatrizam nici chiar pe Regina Caeli, care e deasupra tuturor puterilor nevazute. In Eminescu, bine ar fi sa vedem nu doar un model de artist, de jurnalist si de om de cultura in general, ci si un model de cetatean. Admirabla la Eminescu poate ca nu e ortodoxia, cat ortopraxia. Omul a facut pentru Cetate, in cativa ani ingaduiti de Dumnezeu, MULT mai mult decat facem noi, in cercul nostru stramt, intr-o viata. Dealtfel, din comentariile la Corespondenta, am inteles un lucru care, noua, azi, ni se pare incredibil: omul NU a avut legatura trupeasca cu iubita lui, cel putin atata timp cat batranul profesor Micle traia. Si-au scris vreo suta si ceva de scrisori, s-au intalnit si Sara pe Deal, si la Bolta Rece si totul a fost...platonic. Ei bine, sa NU crezi in Dumnezeu si sa faci chestia asta, aici trebuie vazuta diferenta dintre robul lui Dumnezeu Mihail si nu doar ateii zilei, ci si noi, fariseii care ne batem cu caramida credintei in piept, dar care nu plinim legea Domnului pe pamant.

@ioan cezar: Bine ai revenit, fratioare, ca pribeag ai fost!

http://www.razbointrucuvant.ro/2013/...ai-roman-nu-e/

PS:Romania Libera ? , Cmon astia nu traiesc din vanzari si din economia
reala.Astora daca nu le vine cineva cu sacosa de bani in fiecare luna
mor de foame, asa de "cautati" sunt.

PS:ideea pe care tu bati moneda, este un cunoscut curent ateu de distrugere a neamului romanesc.Iar ca sa distrugi un neam, prima oara trebuie sa le distrugi modelele, simbolurile.

Deții informații sau fapte reale în baza cărora afirmi cele de mai sus?

Întreb asta pentru că mie îmi par niște jurnaliști onorabili, care își fac treaba cu profesionalism, asta însemnând cinstit și cu obiectivitate, nu slujind, imoral, un patron care le plătește salarii grase.

Pe de altă parte, Răzvan Codrescu - un om pentru care am toată stima - nu este angajat al ziarului.

Am auzit odată un bătrân călugăr spunînd la o predică ceva în genul: "fraţilor, dacă am avea credinţă, noi am trăi aşa şi pe dincolo, am posti, ne-am ruga, am fi milostivi etc. etc."
Şi s-a găsit cineva să afirme: uite, călugărul ăsta preot e ... ateu!

Aşa o fi fost şi cu Eminescu cel prins în iţele iubirii: o fi vorbit şi el pe limba iubitei, îngînînd-o pentru niţică rezonanţă de cuplu, doar-doar s-o mai da şi ea pe brazdă, precum şi pentru a o mai întări cu niţel curaj în ampla aventură... O fi fost asaltată de temeri şi îndoieli şi alte emoţiuni romantice şi nu numai, că publicul şi soţietatea nu erau cu mult mai blânde pe atunci comparativ cu zilele noastre.
Dumnezeu ştie ce-o fi fost de fapt în inima poetului. În definitiv credinţa omului e şi o taină (nu doar o declaraţie), iar taina începe abia unde se termină trâmbiţele zgomotoase ale existenţei.

Subţire, modest de tot, abia o ţâră peste 1/2 din straşnica voastră bejanie....:)

-crezi ca daca ai gasit un fragment din Eminescu ai rezolvat problema eminesciana ?
-au studiat destui toata opera lui (10000 de pagini) si inca mai au de patruns multe,de inteles multe...
-eu nu cred ca a fost ateu din contra a fost ortodox

Legăturile familiei Eminescu cu Biserica şi Ortodoxia: http://ziarullumina.ro/documentar/le...a-si-ortodoxia



Tot cercetătorul Nae Georgescu vorbeşte într-unul din studiile sale despre un episod mai puţin cunoscut de lume din viaţa lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ de Sfinţii Mihail şi Gavriil, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron şi citată de Nae Georgescu. Iată ce scria la vremea respectivă preotul: "Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…" Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul "Răsai asupra mea", de pe la 1879, din zona manuscris a cunoscutei "Rugăciuni", cum spune Nae Georgescu: "Răsai asupra mea, lumină lină,/ Caân visul meu ceresc dâodinioară…"

„istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”. Eminescu

“aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâşiem (…). În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de vechi ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabilă nu-I urmează deloc; ci întemeiată pe bunătatea Lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare”
“Cum suntem vrednici a lua facerile Tale de bine? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…)

Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte Judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni Stăpâne!” (M. Eminescu, “Paştele”, în ziarul “Timpul” din 16 aprilie anul 1878).

“Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.(…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.” (14 august 1882, Mihai Eminescu, “Timpul”, în “Opere”, Vol 13. pp. 168-169)

Mihai Eminescu in viziunea Bisericii: http://www.crestinortodox.ro/religie...ii-128476.html

"Legatura dintre Biserica Ortodoxa si neamul romanesc Mihai Eminescu o considera a fi fundamentala pentru dainuirea in istorie a poporului din care si el facea parte. Rolul pe care Biserica l-a avut in dezvoltarea culturii si identitatii nationale este incontestabil si aceasta pentru ca "Biserica rasariteana e de optsprezece sute de ani pastratoarea elementului latin de langa Dunare. Ea a stabilit si unificat limba noastra intr-un mod atat de admirabil, incat suntem singurul popor fara dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de inghitirea prin poloni, unguri, tatari si turci, ea este inca astazi singura arma de aparare si singurul sprijin al milioanelor de romani cari traiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea si ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal si orice i-o veni in minte, dar numai roman nu e" (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1989, p. 187).

Mulţumiri pentru postare!

Eminescu a fost si ramane un geniu
 

eminescu a fost otravit cu mercur..
A scris enorm de mult la anumite publicatii.
Poezii patriotice
de cele 10 poieziile pornografice a-ti auzit?
De spovedania lui eminescu a-ti auzit?
Sunt opere literare.

Acum cativa ani, in curtea unei biserici, am vazut bustul lui Mihai Eminescu.In acea vreme, si ceva timp dupa, am avut totusi un sentiment de neintelegere.

Incontestabil a fost un OM, o fiinta de o sensibilitate deosebita, despre vastitatea si profunzimea operei dansului nu comentez, pentru ca nu sunt in masura sa fac asta(sunt prea mica).Cand am citit-la sfasitul unei carti despre viata Poetului- ca Veronica Micle s-a sinucis in chilia manastirii Voronet, am plans cu sughituri( fara exagerare).

Totusi, pe alocuri continui sa nu inteleg.Nu judec, sunt si eu ca si dansul, si ca toata lumea, cu bune si cu rele.Nici un om nu e perfect.Totusi, stiu ca nu a trait ca si crestin practicant, ca sa fie luat ca punct de reper de tinerii crestini.Ca si domnul Ion Creanga, care era fiu de preot, din cate stiu.A fost o fire foarte romantica(romantismul exacerbat in crestinism, nu e vazut ca slabiciune?), chiar si in multe scrieri de-ale dansului evidentiindu-se senzualitatea.Stiu ca a dus o viata boema, pana la sfarsitul vietii, care poate i l-a si grabit.Nu vreau sa comentez prea multe , pentru a nu sminti si alti cititori mai tineri.Sunt fapte cunoscute si relatate de contemporanii dansului.Nu cinteaza trecutul cu greselile lui.Am inteles ca se iarta orice pacat.Dar sa fie o pocainta urmata de respectarea randuielilor bisericesti.Si eu nu stiu ca marele nostru Poet sa fi urmat acesti pasi...

Ceea ce vreau sa zic, e ca nu inteleg de ce dat drept model ca si crestin, neducand o viata conform acestor principii.Stiu ca a vorbit mult si fumos despre crestinism, dar nu s-a raportat concret, faptic, la valorile acestuia.Adica, din punctul meu de vedere, se cam bat cap in cap aceste doua aspecte.E ceva de genul: traiesc pana la sfarsit mistuit de patimile lumesti, fara post , rugaciunespovedanie deasa, asa cum ne spun marii parinti duhovnici, ca e obligatoriu pentru mantuire,dar mi se iarta pentru ca reysesc datorita geniulyi sa sadesc dragostea fata de frumos si poate de Dumnezeu, in inimile oamenilor?Personal, mi-ar placea sa fie ada: oameni, care sunt UMANI(scuzati exprimarea nepotrivita), care desi traiesc poate departati de credinta au mila si dragoste fata de semenii lor, sa fie iertati si maintuiti.Dar la biserica ni se spune ca nu se poate.Iata contradictia.Si atunci?

Si stiu a fost un om foarte bland, bun si cu sufletul frumos.Care s-ar fi aplecat cu mult mai multa compasiune fata de suferinta umana, decat unii asa zis credinciosi(practicanti ale gesturilor exterioare credintei), dar care dau uneori dovada de o rautate si de o cruzime de te sperii.

Mihai Eminescu a fost ateu.

Sau cel puţin aşa se pare. Şi nu a fost român, a fost sârb, numele lui original fiind Mihail Eminovici, care a fost schimbat de Titu Maiorescu în Mihai Eminescu.

https://www.youtube.com/watch?v=ACR1...utu.be&t=1m47s

Iertare dacă am smintit.

„istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”. Eminescu

“aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâşiem (…). În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de vechi ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabilă nu-I urmează deloc; ci întemeiată pe bunătatea Lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare”
“Cum suntem vrednici a lua facerile Tale de bine? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…)

Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte Judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni Stăpâne!” (M. Eminescu, “Paştele”, în ziarul “Timpul” din 16 aprilie anul 1878).

“Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.(…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.” (14 august 1882, Mihai Eminescu, “Timpul”, în “Opere”, Vol 13. pp. 168-169)

Alex, dl Ion Creanga a fost preot. Fiu de tarani, a fost dat din marea dorinta a mamei lui la Seminarul Teologic din Falticeni. Pentru a fi acceptat la seminar si-a si luat numele de fata al mamei -Kreanga- pentru ca nu erau acceptati la aceasta scoala decat cei din neam de preoti, iar mama lui avea un frate preot. Dupa terminarea scolii s-a casatorit din interes cu copila unui preot si astfel a ajuns diacon. I se spunea Popa Smantana. Nu suporta membrii clerului considerandu-i profitori. A fost penalizat de superiori deoarece frecventa teatrul, si-a taiat parul, si-a ras barba si avea obiceiul sa traga cu pusca dupa pasari in curtea bisericii. A fost parasit de sotie, copilul ramanandu-i in grija. In timp a renuntat la preotie si a ramas doar invatator; am inteles ca a fost un excelent pedagog. Dupa moartea parintilor sai, i-a luat in grija si pe fratii mai mici.
Prietenia dintre el si Eminescu a fost extrem de stransa, avand unul fata de celalalt o admiratie deosebita.

Despre Eminescu stiu ca a avut 4 matusi calugarite iar in copilarie statea saptamani intregi cu ele la manastire. 3 dintre mătusile lui - surorile mamei lui-, monahiile Olimpiada, Fevronia și Sofia au fost trecute în Patericul Românesc

"Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine."
Mihai Eminescu

"Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e."
Mihai Eminescu

http://citateortodoxe.ro/autor/mihai-eminescu

http://www.mihaieminescu.eu/

http://mihai-eminescu.ro/

Scuze, l-am confundat cu un alt scriitor.Ca am avut destul de multi scriitori si poeti cu parinti preoti.

Fac o completare.In postarile de mai sus, incerc doar sa inteleg contradictiile lumii noastre.Nu e treaba mea, ce viata a dus fiecare si nu asta era ideea.Am ajuns la concluzia, ca lucrurile stau asa de rau pentru noi, crestinii, pentru ca exista o credinta de suprafata, mai mult teoretica, si mai putin faptica.La teorie, majoritatea suntem toba de carte(vorbesc in general, rog sa nu se simta nimeni lezat),de cunostinte etc, insa la practica e mai greu...Adica, din punctul meu de vedere, mai potrivit ar fi de dat ca model enoriasilor- un tata umil de familie- care a vorbit mai putin toata viata, fara prea multa scoala- dar care a muncit din greu si care a crescut 16 copii si care a respectat cat a putut de mult canoanele bisericesti etc..Adica daca modelele noastre erau altele, `poate si lumea noastra arata astazi altfel.Repet, din punct de vedere crestineste, atat.In rest nu contest/comentez calitatile poetice, umane etc ale nimanui.