Nu mi-au fost cantate melodii de genul "ceata lui pitigoi...", dar am fost leganat. Nu am fost dus in copilarie de parinti decat la bunici si in Bucuresti (aici aveam un unchi, veneam la cateva luni sa facem provizii - paine si alte bucate). Dar chiar daca nu am fost plimbat in multe orase, in cele in care am fost prezent, am hoinarit cu adevarat. Aveam un deal in apropiere, unde impreuna cu ceilalti copii ne-am facut o coliba. Aici aveam cea mai mare pofta de mancare - desi ne gateam intr-o tigaie ce fusese aruncata la fier vechi. Fiecare aducea ce putea de acasa. In principiu cartofi. Si de multe ori din aceia marunti, caci erau mai ieftni. Era un loc unde se adunau la masa copiii strazii mele.

Mi-as dori sa intalnesc multimea de copii din timpul copilariei mele. Ce m-as bucura, sa vin de la serviciu si sa dau un sut in mingea cu care ei se joaca, sa intru in jocul "ratele si vanatorii" macar pentru cateva minute...

Pentru acei care au copii sau nepoţi este lesne să retrăiască anii copilăriei dar cine nu are...trăieşte cu propriile sale amintiri.

Reteta pentru o copilarie frumoasa!
 

Pui
Cu multa rabdare
O raza de soare
O petala de trandafir,
O petala de lalea
Si toata dragostea ta.

Adaugi
Un zambet de copil,
O stea stralucitoare,
Curcubeu pentru culoare,
Miros dulce de crin,
Si o frantura de senin.

Apoi,
Ca o zana buna,
Aduci anotimpurile pe rand,
Asezate intr-o cununa,
Cu daruri minunate,
Din inima ta rasfirate.

Si,
Fara sa te grabesti,
Nu uita sa stropesti
Cu sanatate din plin
Si sa amesteci totul
Cu rasul tau cristalin.

Versuri primite de nepotica mea de la invatatoare ei pentru ziua mamei!


Mama, este ziua ta
Azi, eu iti urez asa:
Multi ani fericita sa traiesti!
E minunat cand zambesti,
Iubirea ta mi-o daruiesti!


Doamne ajuta! O primavara lipsita de griji tuturor mamicilor! cu drag, icamilin

...
 

poate doar in Rai, cu voia Domnului, voi mai vedea cerul asa de albastru, cum era in ochii copilariei mele...

viata e ca un televizor in culori care, in timp, isi pierde din intensitatile culorilor... cand esti copil totul e atat de colorat. rosul e mai rosu, galbenul iti place, negrul e lucios, verdele iti vine sa-l mananci... cu timpul totul devine fad...
pacatele astea...


imi vreau albastrul inapoi...

ceea ce va si doresc.
Doamne ajuta!

Va multumesc ptr poezie....e frumoasa ....deosebita ....merita pastrata...am sa i-o citesc mamei....http://l.yimg.com/us.yimg.com/i/mesg/emoticons7/53.gif

Ooooooo, viata!

trista si adevarata

"unde esti copilarie, cu padurea ta cu tot?"

"Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, judecam ca un copil; dar cand m-am facut barbat am lepadat cele ale copilului." .......

Cand eram copil adoram sa stau la soare, pe prispa din fata casei taranesti a bunicilor.
Stateam asa ore in sir, nu stiu de ce ... si cand lumea ma intreba ca ce faceam, eu ziceam: "Stau la alduitul soare."

mereu asa ziceam

indraznet raspuns, nu-i asa?

eh, asta-i viata, multumim de cantec si de lacrimile-i.

Zi buna!

Bradul de Crăciun
 

...
mesaj şters

Copilaria mea a fost la tara.
Pentru mine, a fost un timp magic.

Dupa ce am venit la oras, am ramas tot taran si asa o sa raman mereu.
Bine, uneori cu mai mult bun simt, alteori cu mai putin.

Functie de circumstante, ma adaptez si eu, uneori atenuante.

Cand eram copil, eram f. sensibil, orice vorba rautacioasa ma durea nespus.

De multe ori veneam batut acasa de prin diverse harjoneli si incaierari, asta pana cand am invatat sa dau si eu!

Dupa ce am crescut, am ramas la fel de sensibil, numai ca, fac pe durul.

E necesar.

Păpuşa
 

Astăzi copii au nenumărate jucării.Când eram copil doar puţini copii aveau tot felul de jucării de aceia adeseori când mergeam în oraş stăteam încremeniţi ,cu năsucurile lipite de câte o vitrină admirând câte o păpuşă cu ochii care se închideau şi deschideau,cu plete negre sau bâlaie,câte un trenuleţ pe şine şi câte alte minunăţii.
Nu avusem niciodată o păpuşă adevărată şi visam adeseori să ţin în braţe o păpuşă blondă şi dolofană,îmbrăcată cu rochiţă adevărată,dar mă mulţumeam cu păpuşile făcute din cârpe cu care mama încerca să mă amăgească.
Mi-au plăcut întodeauna păpuşile,îmi plac şi acum şi pentru a acoperi lipsa lor de atunci păstrez la loc de cinste aşezate frumos pe o noptieră păpuşi cumpărate în drumurile mele.
Gard în gard cu noi în spatele unui minunat gard viu alcătuit din liliac de toate culorile locuiau două domnişoare bătrâne mustăcioase (le şi chema Mustaţă) care erau atât de urâte încât ne speriam numai văzându-le prin curta lor.Ne tuplilam pe lângă gardul viu şi le pândeam ce fac amuzându-ne de urâţenia lor cu acea inocenţă şi sinceritate pe care doar copilăria o are.
Într-o zi pe când mă indeletniceam cu urmărirea mustăcioaselor simt o mână care mă apucă de bretelele de la şort şi mă ridică în sus şi aud o voce răguşită:
- Ce faci aici? Nu este frumos să te uiţi în curtea oamenilor.Ia vino cu mine!
Trăgându-mă de mână mai cu voie, mai de nevoie m-am trtezit în casa domnişoarelor.
În scurt timp a apărut şi cealaltă cu o farfurioară cu dulceaţă de trandafiri şi cu un pahar cu apă.
S-au aşezat lângă mine privindu-mă cu ochi blânzi şi plini de dragoste iar eu după ce am înfulecat dulceaţa privindu-le la rândul meu nu mi s-au mai părut câtuşi de puţin urâte.
Am început să mă uit prin cameră frumos aranjată cu mileuri albe scrobite puse pe mobilă şi la un momentdat am văzut-o!
Era minunat! Nu mai văzusem niciodată aşa ceva.Era înaltă,blondă,cu părul numai bucle,cu ochii albaştri clipitori .Avea o rochie din mătase cu dantele şi în picioare avea săndăluţe.
- Pot să o ating le-am întrebat timidă?
- Poţi să o ţii în braţe mi-au răspuns aproape într-un glas.
Am luat păpuşa în braţe îar după ce i-am mângâiat părul şi rochiţa am vrut să o pun la loc ştiind că nu voi avea nciodată aşa o păpuşă minunată.
- Dacî îţi place poţi so păstrezi mi-u spus,din nou într-un glas.
- Cum adică pot să o iau acasă???
- Este a ta,noi nu avem copii şi ştim că nu ai o păpuşă adevărată.
Am înşfăcat minunăţia uitând să le mulţumesc şi am alergat la mama şi la surori să mă laud cu cadoul primit, dar graba mea a fost mai mult de teamă ca nu cumva să se răzgândească şi să-mi-o ia înapoi.
Nu am mai râs nicodată de ele şi cred că atunci , pentru prima oară am înţeles că urătul poate fi frumos şi că oamenii nu trebuie judecaţi după felul cum arată.
Am păstrat-o mulţi ani şi am iubit-o mult.Ce lucru minunat este să dăruieşti unui copil sărman o jucărie!

Ce poveste minunata, Dorina!:6:

Mulţumesc Monica.Toată copilăria mea a fost frumoasă căci am avut părinţi minunaţti.:1:

Raiul în care am fost
 

Un articol minunat despre copilarie
 

Amintirile copilariei

"Cand scrii despre copilarie, trebuie sa-ti tii sufletul in palma si sa-l privesti direct in fata, ca sa intelegi cine esti cu adevarat.

M-am trezit cu ochii in cutele din palmele bunicilor, batatorite de munca. Nu stiu cum se facea, dar cand ma mangaiau, degetele deveneau dintr-o data moi, desi ele pareau aspre, certate cu alifiile. Vara, la camp, pe caldurile cele mari, mergeam cu ei. Ce soare rautacios si cat de departe erau bucatile noastre de pamant! Stateam de dimineata pana seara in lanurile de porumb, in vie sau la adunat de fan. Eram multi, veneau vecinii sa ne ajute si imi amintesc ca, desi munca nu era usoara, era o veselie generala.

„Lucuta, mama, adu sticla cu apa. Hai ca nu mai stam mult, ca se lasa de cu seara, sa ajungem acasa sa dam la gainile alea pana nu se culca“, imi spunea mamaita cat timp isi desfacea baticul si-l punea la loc, deasupra broboanelor de sudoare. La plecare, tataia ma aseza langa el in carul tras de cei doi boi - Mandrila si Boian. Mai tarziu, a avut si cal la o caruta cu roti din cauciuc, dar mie mi-a placut mai mult sunetul rotilor de lemn pe bolovanii risipiti in cale, ca niste broaste iesite cu burtile la soare. Mi-au mai placut si dupa-amiezele tihnite de sarbatoare, singurele dati cand bunicii se odihneau la pranz, dupa ce veneau de la biserica. La intoarcere, ne intalneam cu fel de fel de cunoscuti, dintre care cei mai apropiati erau invitati la „o cana de vorba“. Niciodata casa nu era goala. Niciodata nu m-am simtit singura acolo.

Masa era un adevarat ritual. Era sfanta. Mancam cu pofta si radeam cu gura pana la urechi. N-aveam grija. Dintotdeauna o pisica s-a miorlait, pe sub masa, la picioarele noastre, mereu nemultumita cu ceea ce primea. Dupa ce se plictisea sa dea rotocoale plitei incinse, pe care fierbea o oala cu miros de ciorba de pui, iesea pe prispa, la soare, si se intindea cat era de lunga si roscovana. Pe sub bolta de vita-de-vie, care acoperea curtea mare in care puteai intoarce doua care bune de fan, trecea cardul de gaste, rate si boboci. Aveau locul lor bine stiut pe unde ieseau dimineata devreme pe sub poarta, la pascut, si se mai intorceau de-abia seara, insetate si galagioase. Ar mai fi de spus, oricat de amuzant poate parea, despre oile, vacile, cainii si restul orataniilor din gospodarie, care aveau cu toatele nume sau porecle.

Mai pe seara sau la sarbatori, „ieseam in drum“, adica in locul in care copiii se jucau, iar femeile si barbatii puneau tara la cale cu mainile in sold. Se facea politica, se vorbea despre vreme - „O ploua, n-o ploua? Cum o vrea Dumnezeu, ce sa facem…“ -, se mai afla de una, de alta, care-a murit, cine-a mai facut nunta.

„Da’ baiatu’ asta al cui e, mama?“, se susotea la capat de ulita.
„Stiu eu, o fi venit de pe la oras“, i se raspundea celei care a intrebat.
„Ori nu-i nepot de la Brasov de-a lu’ tata Anica?“, isi dadea o femeie cu presupusul.

„Nu, ‚’nica, bre. Aista-i var de-al lu’ Ion a lu’ Valeanu din sat“, venea raspunsul salvator.

Cei mici cascau si ei gurile la vorbele aruncate de cei mari. Intelegeau cat puteau, cert este ca acolo, in sat, printre oameni, era o scoala a vietii. Cunoscand viata comunitatii si pe membrii ei, picii reuseau sa se integreze, sa inteleaga lumea aceea in care s-au nascut, o lume cu bune si rele, reala, care ii pregatea de timpuriu pentru viata.

Copiii. Cand mergeau la biserica se imbracau cu „hainele cele bune“. Erau frumosi, sanatosi, rosii in obraji si tot timpul veseli. Chiar si cand se duceau cu animalele la pascut gaseau motive sa joace ascunselea sau prinsa. Daca scapau vacile in lanurile de lucerna sau porumb spuneau repede piua si atunci cand lipseau mai mult isi reprosau unul altuia: „Cine pleaca la plimbare, pierde locul de onoare. Cine vine din razboi isi ia locul inapoi“.
Eram generatia copiilor convinsi ca „pe noi ne-a adus barza“, care cantau „O, poni, poni, poni, academa musta fa, mustafa fa, fa, come ga, ga, ga…“ si se jucau Podul de piatra, Batista parfumata, Tara, tara vrem ostasi!, Flori, fete si baieti, Ratele si vanatorii, Elastic, Tabloul etc.

Si cate n-ar fi de spus… cele mai multe cuvinte au prins contur de amintiri, pe care le port cu mine oriunde. Le consider atat de pretioase incat, de teama sa nu se risipeasca rostindu-le cu voce tare, le pastrez in tacere."

Raluca BRODNER

Ma regasesc intru totul in acest articol.

...
mesaj şters

O Doamne, ce departe sunt de copilul de altadata. Cand ploua caut sa nu ma stropesc. In copilarie alergam prin toate gropile cu apa. La masa caut sa nu dau pe mine, copil fiind urcam in cires, visin si puneam cat se putea pune in san. Dupa o astfel de "operatiune" aveam tricolul plin de pete. Acum cand mananc pepe folosesc cutitul, in vechime ma murdaream pana la urechi (afundam cu graba si pofta gura in felia de pepene). Cand mai vopsesc cate ceva prin casa, imi pare rau ca am cateva pete de vopsea pe mana. In copilarie mergeam zile in sir cu mainile murdare de la nuci - le scobeam cand erau verzi fara a folosi manusi...

Zilele trecute am trecut pe sub un dud.M-am uitat la dudele negre căzute pe jos şi nu am simţit dorinţa de a gusta dar,mi-am amintit de dudele nege,uriaşe pe care le mâncam în copilărie.Erau dulci,acrişoare.Ne urcam în dud şi nu coboram până când nu simţeam că ne "taie la burtică",negre pe mâini şi cu "gura mânjită până la urechi..."

Doi copilasi gemeni, fiinte nevinovate, ne bucura zilele batranetilor noastre,de ceva vreme.Adesea, in compania lor, imi amintesc si compar anii copilariei mele traita in urma cu 60 de ani si nu pot sa nu observ cat de searbada, lipsita de bucurii adevarate, este copilaria lor.Ne straduim sa le oferim din povestile , basmele, poeziile, care ne-au stimulat imaginatia.Desenele animate de la TV sunt mai interesante pentru ei.Asta e la moda , acum.

Asa e Laura, si eu ma tem ca la batranete nu-i voi mai spune basme decat babutei mele.

Am redeschis acest topic pentru ca ieri mi-am cumparat de la o batrana un borcan cu magiun. Mi-am adus aminte de copilarie. In fiecare dimineata primeam cateva felii cu magiun si o cana cu ceai. Astazi am mancat cu pofta magiun cu ceai. Am muscat din copilarie. Sper sa rad cu gura pana la urechi si sa vin prafuit acasa.

Timpul are taina sa. Este de ajuns un gest marunt, un lucru aparent nesemnificativ pentru ca noi sa ne lasam purtati in trecut. Acest fapt arata ca uitarea nu are ultimul cuvant de spus, caci tainei timpului ii corespunde taina persoanei. Purtam pentru totdeauna tainic in noi faptele, evenimentele si persoanele din trecutul nostru. Chiar daca uneori le retraim/reintalnim numai in gand, bucuria de acum nu este cu nimic mai prejos decat cea de atunci.

O tacere adanca ma invaluie, gandindu-ma la zilele ce vin si trec fara putinta de tagada.Linistea imi este intrerupta de un cantec trist,acuzator la adresa parintilor ce si-au parasit copiii;despre copii orfani care nu puteau primi de nicaieri nici sarutari, nici imbratisari, nici daruri,deoarece ei nu aveau, ceea ce e mai important pe pamant: nu aveau parinti.Ascultand cantecul mi se parea o rugaciune pura care urca, nu numai la ferestrele caselor, dar si la Dumnezeu.Si o durere sfasietoare simt in toata fiinta , pentru ca acel cantec putea invoca nu numai copilaria mea, dar si copilaria oricui pe lume , fie ca era o copilarie orfana sau nu.Pentru ca si copilaria mea , ca atator alti prunci de pe lume, a fost una sarmana, chinuita, cladita pe dureri, neajunsuri si asprimi.Si eu am dus-o neasemuit de greu si indurasem foame, privatiuni, frig.Dar langa mine , fusesera, totusi, doi parinti si bunici care s-au straduit sa inalte , intre realitatea dura si noi, copiii (nepotii),perdeaua despartitoare de matase, care putea separa uratul vietii de vibratiile visurilor care ne infrumusetau varsta si sa nu simtim cat greutati intampinau pentru a ne asigura strictul necesar vietii de zi cu zi.Credinta in Atotputernicul Dumnezeu,dragostea fata de El, de lumea inconjuratoare- oameni, animale, etc., intrajutorarea au fost exemple care le-am urmat, dar din pacate,nu in totalitate.Acum, la varsta bilantului, constat ca vitregiile vietii trecute au lasat urme profund impregnate in sufletul meu.Nadejdea imi este la Dumnezeu , care nu ma va lasa pana la sfarsit din bratele Sale.Doamne ajuta!

Întoarcerea la copilarie e unul din visele mele. As vrea sa ma întorc în timp sa descopar exact cum simteam atunci deoarece amintirile sunt oarecum subiective.


Cred ca daca vom vedea pe Dumnezeu vom retrai întreaga noastra viata, inclusiv copilaria, fiindca Dumnezeu era înainte sa ne nastem noi si a fost mereu cu noi.


Am revazut anul acesta locurile unde am copilarit, locuri pe care nu le vazusem de decenii. A fost interesant, am simtit ca refac legatura cu acea perioada dar nu a fost atât de profund pe cât asteptam.


Cred ca trebuie sa ne reamintim mereu de copilarie pentru ca este important sa fim mereu niste copii. Lumea trebuie sa o vedem ca un spatiu de joaca, adica sa nu simtim responsabilitati fata de ea, seriozitatea noastra sa fie doar în legatura cu Dumnezeu.

"S-a schimbat lumea"
 

Locul copilariei mele este orasul Iasi, dar am mai copilarit si la bunicii din partea mamei, in Pascani. Pentru mine orasul meu natal este cel mai frumos, pentru ca el este parte din mine si il port cu mine peste tot. Acum, fiind departe de el ma face sa imi fie si mai dor de el. Am colindat ceva tari din lumea asta, dar nimic nu se compara cu el si cu tara mea. Poate ca fiecare tara are partile ei frumoase, oameni frumosi, locuri frumoase....insa ceea ce nu am intalnit nicaieri este spiritualitatea impregnata in Romania. Mi-ar place sa o poata percepe asa cum o percep eu si cei din alte tari, si ma intristez cand aud lucruri triste care o lovesc...dar stiu in acelasi timp ca este puternica :1:

:6::6::6:......

cum sa nuuuuu.....chiar ma ofticam ca nu le am si eu, acum mi-a trecut:11:

... sau la "Trei Sarmale", langa Plopii fara sot. Si de acolo nu mai e mult pana la Bucium. :3:

Daaaaa....ar fi suuuuper frumos!!!!! Locul oricum nu ar fi problema odata ce am fi acolo deja.
Chiar cand intentionati sa va mai vizitati orasul natal???:15:

...
 

am facut armata in copou... imi place mult parcul...

Si mieeeeeeeeeeee!!!! parcul meu favorit din toata lumea :3:

plec pe 14 noiembrieeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee, pt 2 luni aproape....mama, abia astept

...
 

si parcul de la teatru, din fata catedralei e frumos. vara, cand vin toti artistii acolo, si unii picteaza, altii canta... e placut sa te plimbi, mangaiati de razele soarelui...

Woooooooooooooooow...si eu, numai ca in decembrie :46:. Abia astept si sunt plecata numai de 1 an :4:

Daaaa...parcul acela il vizitam si eu, tot in calitate de artista...numai ca si de chiulangita:21:.E foarte frumos, imi place ca se vede Mitropolia de acolo, se aud clopotele....e frumos, ce sa mai!

eu din ianuarie 2009....si am fost in Romania si de Pasti.....si tot mi-e dor:4:

nu ca sunt ieseanca...dar e frumos nu?????:105:

Eu din februarie :4:...dar de atunci nu am mai fost.

Din copilarie, imi aduc aminte de sticlele cu gat gros si capac din staniol pentru lapte. Nu circulam in masini cu airbaguri. Nu era cunoscut cuvantul pedofil, trevestit sau cel putin nu era atat de cunoscut ca acum. Vecinii mei nu mergeau la psiholog. Nu aveam internet, dar aveam curtea plina de prieteni. Sa vorbesc acum de bicicleta Pegas, de cartea Ciresarii, de suc precum Braga, de diafilm, de surprizele de la guma de mestecat (pe care o cumparam de la tigancile din curtea scolii), risc sa fiu plictisitor. Insa, eu eram fericit si atunci.

Costel, poate ca nu exista cuvantul pedofil,, insa fapta, cu siguranta ca zacea pe undeva prin cotloanele mute unde numai copii suferinzi au zacut hartuiti de catre acestia. Cunosc multe cazuri, in special de baieti ( acum, barbati in toata firea ) care au fost molestati de catre cei maturi, rude sau cunostinte.
Da, si eu eram foarte fericita, asa, in felul meu, poate ca mai mult in interiorul meu, caci in familia mea exista multa tulburare, insa joaca si atasamentul fata de alte persoane, mai ales fata de cadrele mele didactice, imi transformau greutatile in bucurie si intr-o resemnare subconstienta.
De braga de alta data imi este foarte dor, nu era apa chioara ca acum...
Intr-adevar, as prefera corespondenta traditionala, in locul internetului sobru si pasiv, as prefera telegrama de altadata si vestea ca ceva nou trebuie sa se intample, mai ales ceva benefic.
As prefera lipsa totala a telefonului si gandul tot mai aproape ca cineva acolo ma iubeste, chiar daca nu poate sa ma contacteze in fiecare zi.
Imi amintesc si eu de sticlele cu gat gros acoperite cu capac de staniol, dar odata cu acestea imi amintesc cum, de la 10 ani stateam aproape toata noapte la rand la lapte...laptele din aceste sticle.

Imi este dor de satul buncii. In fiecare dimineata eram trezit de cantatul pasarilor. Mi-am propus ca in aceasta vara, in concediu, sa fiu omul din copilarie. Sa fiu lipsit de ceas, telefon, sa ma ghidez dupa mersul soarelui, dupa cantatul cocosului sau ragetul orar al magarului. Pare imposibil, dar merita sa incerc.