|
Ai dreptate Vasilica. Niciodata nu voi putea intelege pe deplin cum e sa traiesti in 'afara". Am indraznit sa postez la acest subiect (desi..nu aveam ce cauta :9:) din dorinta fierbinte de a va mangaia cumva dorul de tara. Daca am reusit sau nu, nu doresc sa stiu.. E suficient sa stiti voi.. Mie imi este destul sa stiu ca (macar) am incercat..:6:
|
Imi spunea un prieten ca el intelege ca un om care emigreaza o face pentru ca vreau ceva mai bun pentru viata lui, ca nu mai era multumit in tara lui, cu viata lui. Si cam asa este. Plecam sa cautam ceva mai bun, ceva care sa ne faca mai fericiti. Si atunci nu inteleg problema cu dorul.
Da, ti-e dor de rude, de cei dragi, daca ai lasat in urma, ti-e dor de anumite peisaje de poveste (satul, oamenii de pe vremuri, cu costume nationale, mancaruri etc.). Pe mine ma apuca melancolia cand ajung in tara, imi amintesc de tot, fie bun fie rau si imi dau lacrimile. Nu putem sa le avem pe toate. Cand eram in tara tanjeam dupa lucruri din alte tari, pe care nu le aveam (carti, dulciuri, muzica, peisaje, etc.), in strainatate imi lipsesc cartile romanesti care acum apar intr-una si alte lucruri pe care nu le am aici. Este greu ca nu ne putem inca deplasa si descurca normal, ca altii din alte tari (posta, transport, etc.). Atunci am putea depasi distantele si dorurile. Sipentru ca cineva de aici a pomenit acest lucru. Mi-as fi dorit si eu ca ortodoxia si cultura sa ne uneasca pretutindeni, oriunde ne-am fi aflat. Dar nu este asa din pacate, fiindca are atatea greutati si nu ne poate ajuta cu nimic (material). Ma duc la slujbe, am sufletul ortodox, ma rog la Dumnezeul meu, dar...trebuie sa apelez la ajutorul altor confesiuni in viata de zi cu zi. Si iar ma intreb cu tristete de ce ei pot si ortodoxia nu? |
Ce greu mi-a fost sa plec din orasul natal si sa ma stabilesc in altul. Noul oras mi s-a parut "strainatatea". NU cunostem pe nimeni, nu stiam orasul, ... O vreme, la doua saptamani, mergeam spre casa de unde am plecat. In noul oras ma simteam un strain pe langa alti straini. Cu timpul, am inceput sa ma indrept mai rar spre casa. Imi pare rau de asta. Si astazi mai am dorul de casa. Nu am avut norocul pana acum sa-mi gasesc un vecin asemeni celui din vechiul oras. Nu am intalnit locuri mai atragatoare ca cele in care mi-am petrecut copilaria. Nici painea nu e ca cea pe care o mancam in trecut. Ravnesc sa ma asez pe banca din parcul copilariei mele. Ma odihnesc cu adevarat acolo. Daca ma simt asa, ramas in tara, plecat doar dintr-o localitate in alta, ma intreb, ce s-ar fi intamplat cu mine daca plecam in strainatate? Cred, ca am ajuns asemeni unui copac batran, care scos din radacina pentru a fi pus in alta parte, nu prea mai are sanse sa inverzeasca, se va usca pe fiecare zi petrecuta in alt pamant.
|
Am vrut initial sa nu mai scriu aici. M-am gandit ca mi-am depasit atributiile. dar..citind postarea ta Costel, mi-am amintit de primele zile in Focsani. Un loc necunoscut, cu oamnei straini, sotul m-a lasat in mijlocul orasului si a plecat de urgenta la unitate. Mi-a spus "nevasta descurca-te". la fel de debusolata ca tine m-am simtit si eu. Nu stiam incotro sa o iau, nu cunsteam nici oras nici oamnei. Stiu..imi veti spune stiai limba! da e drept..insa o particia din "durerea" voastra am trait-o si eu. Am invatat orasul cu cartea Pagini Aurii in mana. Mergeam pe strazi, ma rataceam, imi luam puncte de reper si porneam din nou la drum. Daca ar fi sa privesc inapoi la acele vremuri..regret un singur lucru. Am pierdut nonsalanta de a ma plimba pe strada nestingherita. Acum nu imi mai permit sa cant pe strada ptr ca statul social nu-mi mai permite. Desi uneori simt atat de tare nevoia sa o fac..:9:
|
Citat:
|
Citat:
Dar ce ai cerut tu de la ortodoxie si nu ai primit? Am observat Sophia ca esti foarte nemultumita acolo unde traiesti cu ortodocsii dar eu zic poate ar trebuie sa ii accepti asa cum sint sau sa te schimbi tu. Iarta-ma dar imi dau si eu cu parerea, avind destula experienta prin straini, la inceput asa credeam si eu ca la romani la nimeni. Ei sa stii ca nu e adevarat toate natiile au problemele lor dar merg inainte cu valul. |
Citat:
|
Mai Aproape de Dumnezeu
Cu mila si ajutorul Bunului Dumnezeu am reusit sa-l descoperim pe Dumnezeu intr-u toata slava Sa aici in New Zealand. Exact ca acel Adevar gol golutz fara sa fie vorba de formalism, ritual habotnic, ci pur si simplu " Traire Orthodoxa ".
Descoperind ca suntem singuri, doar noi si EL ,nu mama, nu tata, nu frate, nu sora, nu prieteni. Departe fiind de limba materna, de familii, de fatarnicii, am descoperit ca suntem doar noi si Bunul Dumnezeu in acest colt de lume unde Imi este rusine sa spun dar localnicii au acea bunatate care noua ORTODOXILOR ne-a diparut in timp, acel voluntariat (aici pompierii si salvarea sunt formatiuni voluntare- benevole), acel zimbet si salut care mai exista in satele Romanesti. Ajutorul meu de la Dumnezeu,Cel ce A facut cerul si pamantul si pe mine pacatosul. Simtim pe deplin ca se poate trai in Hristos in Lume fara ca cineva sa te judece (doar Romanii se judeca unii pe altii) fara sa fii fals,sa ascunzi starea religioasa. Doar departe de prejudecati devii mai aproape de Dumnezeu si El mai aproape de tine. NU CRED ca e neaparata nevoie sa pleci din tara sa te redescoperi pe tine ca om ca si creatie a Dumnezeirii dar cel mai important consider ca trebuie sa gasim si sa pastram CHIPUL LUI DUMNEZEU IN NOI. Dragilor de acolo unde incepe lumea va spun" PACE VOUA " |
Citat:
O alta suferinta care staruie in mine(scuze ptr off topic) este faptul ca am refuzat imbratisarea cea de pe urma a tatei, pe patul de spital, pe motiv ca ma impartasisem in acea zi... nu am sa mi-o iert niciodata... fiindca stiu cat de mult si-a dorit sa ma stranga la pieptul lui,pentru ultima oara, macar pret de o secunda ... iar eu am reactionat doar ca o "imbrobodita". Voi cei ce aveti mai multa intelepciune, cum credeti ca pot sa-mi scot din minte asta??? |
Citat:
Doamne ajută! |
Marinusha, nu te mai necaji, ce a fost, a fost...nu cred ca tatalui tau i-ar placea sa suferi , tocmai pentru ca te iubeste, tocmai pentru imbratisarea ramasa neimpartasita, tatal tau doreste sa fii fericita, pentru ca te-ar fi imbratisat cu multa dragoste, indiferent daca fizic s-a indeplinit sau nu, intensitatea simtirii a avut loc, deci, acesta este un lucru pozitiv dincolo de cuvinte si gesturi.
Eu, am plecat in Japonia, pentru prima data fara sa-mi iau ramas bun de la tatal meu, nu aveam timp, eram haotica in acea zi...mi-am spus ; "lasa ca o sa vin acasa si o sa ne revedem curand ! ". A fost pentru prima data cand nu mi-am luat ramas bun de la tata...si ultima. Fiindca, dupa, doar 3 saptamani am fost anuntate sa venim acasa (eram cu mama si sora), ni s-a spus ca este in spital grav bolnav, dar el era deja in cosciug, tinut la morga pentru noi. Am suferit mult in acea perioada, nu pentru ca nu mi-am luat ramas bun, acesta era un lucru infim, pe langa ingnoranta cu care l-am tratat uneori in timpul vietii. Important este, de fapt, ceea ce facem in timpul vietii, aici si acum, nu un moment transformat in cel mai important dintr-un capriciu de conceptie si iluzie. Ma plimbam noaptea prin oras si plangeam, nu puteam sa cred ca intr-o lume atat de mare nu mai exista intr-un coltisor si tatal meu, decat dincolo de aceasta imensitate materiala. Locuiam singura in apartament, ma trezeam noaptea plangand, il cautam pe tata prin casa, desi nu fusese niciodata la mine (asta a fost marele meu regret). Simteam ca il vad prin preajma, ca ii aud vocea, uneori mergeam chiar involuntar in directia in care eram aproape sigura ca vocea lui ma cheama. Dar, chiar daca locuiam singura, nu imi era teama, ma linistea vocea lui, era vocea unui suflet pe care-l iubeam si ma iubea, nu avea cum sa se infiltreze teama, chiar si dincolo de neant. Nu-si au rost regretele ! Asta este viata, gresim, ni se greseste , traim condusi de un egoism nativ pe care-l tot modelam in fel si chip pana ajungem sa nu-l mai recunoastem. Dumnezeu sa le odihneasca sufletele in pace ! Iar noi sa-i iubim pana ce inima inceteaza sa mai bata in cadenta atator bucurii si suferinte pamantene. Dar, mai ales, sa iubim si ceea ce mai avem de iubit pe pamant, cei mai de pret, oamenii din jurul nostru...palpabili, sfidatori, gingasi si neputinciosi ca noi. Tot ceea ce mi-as fi dorit sa fac inainte ca tata sa moara, a fost sa-i spun ca-l iubesc...la noi in familie aceste cuvinte erau foarte rare, din educatie . Exact ca-n cantecul acela; "daca maine nu va mai fi ..." Dar cred ca el stia acest lucru si, din cate am inteles a spus-o inainte de a muri, cand simturile abia-i mai conturau un gest rational, dragostea va fi intotdeauna rationala. Si totusi, ramanem la fel...... |
Are dreptate doamna Vasi... Jenica, ești mângâierea noastră de dor ! Domnul să te aibe în sfântă paza Lui, să înlăture toate suferințele trupului și sufletului tău!
Te îmbrățișez! |
@Hartford - probabil ca n-ai citit postari mai vechi ale mele.
Ceea ce ma nemultumeste aici este partea practica a ortodoxiei, nu credinta in sine. Am sa-ti spun pe scurt problema: 1. Ma simt neglijata de preot si biserica (ca institutie) - ma lupt cu probleme, cu necazuri si am incercat de cateva ori sa cer ajutor. Mereu nu e timp, nu e intelegere, nu e rabdare. Chestia asta cu un singur preot la mai multe comunitati nu mi se pare normala si corecta pentru niciuna din parti. Il vanam pur si simplu pe preot pentru o vorba. De duhovnicie nu mai vorbesc. In alea 3 ore duminica, trebuie facut totul: Liturghie, parastase, spovedanii, chestiuni administrative etc. In afara de spatiul spiritual nu-l avem nici pe cel material: biserica nu este a noastra si nu avem voie sa miscam un ac in ea. Si mereu ne apasa: "nu avem bani, vom pierde biserica, nu vom mai avea slujbe, etc." 2. Biserica ortodoxa nu are structuri pentru a ajuta oamenii in diaspora. Comunitatile se fac de obicei pe langa biserici. Acolo vin oamenii si ca sa cauta ajutor, in orice: serviciu, locuinta, boala, etc. Cei in situatii mai dificile isi doresc mai multa apropiere, integrare in activitatile bisericii, se simt singuri si izolati si macar asta i-ar mai mentine sufleteste. Si eu si altii am cerut sa facem ceva impreuna, sa ajutam in biserica, sa facem ceva social, am vrut sa fac revista, biblioteca, ceva pentru biserica si pentru comunitate. Raspuns: "nu e nevoie, este deja persoana X, Y,Z, nu am nevoie, nu e cazul etc." Ce fac alte confesiuni: a. evangehlicii au anuntat in media ca acum in perioda de criza macar, sa fie integrati oamenii cu probleme sociale, somerii in activitatea si deciziile bisericilor, sa fie ajutati si nu lasati singuri. Organizeaza diverse actiuni de binefacere pentru saraci, copii, batrani etc. I-am dat articolul si preotului nostru... b. catolicii la fel. Ajuta mai nou si la integrarea strainilor, inlcusiv profesionala. Acolo am gasit ajutor, oameni draguti care vorbesc cu mine si ma sfatuiesc. Ei ofera gazduire comunitatilor de straini care isi fac asociatii si activitati si am capatat si eu asta pentru romanii nostri. Ma intreaba ei ce stiu sa fac si daca vreau sa-i ajut cu asta si asta. Ma intelegi acum? Ca suntem si noi ca oameni, ca popor neuniti e una, dar... Ni se spunea la o predica: trebuie sa fim o familie si preotul este asa cum il fac enoriasii si invers. Asa este. @ Marina si altii care isi plang rudele lasate in urma pe patul mortii. A devenit cam trist topicul din acest motiv, dar va inteleg. Si eu trec prin situatii grele: pe tata nu-l mai am decat partial (si ca fizic si spiritual). Are o dementa f.avansata. Matusa imi spune ca si suferinta cu plecarea mea a contribuit. Nu mai stie de nimeni si nimic. Cand suna telefonul tresar cu teama unei vesti triste. Pe tata l-am descoperit sufleteste abia acum cativa ani, dupa moartea mamei (ei au fost despartiti) si abia acum am aflat partea lui de poveste si ne-am apropiat. Nici n-am avut timpul sa ne regasim cu adevarat, sa-l inteleg si sa-l iert. S-au adaugat si alte probleme grave in familie. Ma doare sufletul pentru tata.De cate ori il vizitam, plecam plangand, cu sufletul frant. E ca un bebelus neputincios, cu ochii mari si tristi. Si in ultimii ani mi-a luat Dumnezeu in fiecare an cate 1-2 din cei dragi, de nici n-am apucat sa fiu langa ei si sa-i plang apoi. |
Citat:
|
Citat:
|
Citat:
Eu incercam sa spun ca sunt mult mai fericita de cand am inteles lucrul asta si l-am inteles, cred SI pentru ca am plecat din tara mea de doua ori (caci Germania devenise tara mea). Ce e bun ramane pe vecie. |
Citat:
|
Citat:
Doamne ajuta si daca vrei ma poti contacta pe private. |
Citat:
La biserica und emerg eu suntem de toate natiile.. |
Citat:
Doamne ajuta |
Citat:
Eu sunt intr-o parohie oricum amestecata care foloseste limba franceza. |
Tocmai am descoperit prin apropiere că există o Biserică ortodoxă rusă (știu limba) și alta grecească... :69:
Tuturor le doresc post cu rod bogat în curăție sufletească! |
Citat:
|
Citat:
|
Citat:
Din pacate in rusa se slujeste la fffff putine parohii, din Rusia (si unii fundamentalisti sunt foarte deranjati de asta). |
Citat:
|
Daca stai la Paris (nu este o intrebare mascata, scuze, nu vreau sa aflu unde stai ;-)) sunt si cateva parohii francofone suta la suta. Unele tin de romani, altele de rusii care tin de Constantinopol, este una francofoina si care tine de Moscova.
Stiu ca asta este ideea mea fixa ;-) |
Citat:
Da,cred că acesta este cel mai important lucru.Mi-a plăcut mult cele scrise de cineva "..de acolo unde începe lumea.." |
Citat:
Mulțumesc! Doamne ajută! |
Citat:
Da, e mai greu cand nu prea e de ales.. Dar bine ca sunt si cele care sunt. Dar macar ai soare! ;-) |
Mulțumim, Jenica, pentru albumul cu imagini de prin țară... Cu adevărat răcoritoare pentru suflet!
:5::6::11: |
Citat:
Așa este... Și iarna este mult soare aici, pe Coastă. |
de ce am plecat......
Am plecat pentru ca imi era frica mereu,am plecat fara sa mai detin nimic material in nadejdea ca le voi face la loc,am plecat doar cu Iisus in inima si bucuria ca suntem toata familia la un loc,am plecat pentru ca ma saturasem sa tin geanta de gat la piata,ochii pe portofel cat scoteam banii sa platesc ce cumparasem,sa ascult tufisurile cand ma intorceam mai tarziu acasa,sa am grija in fiecare seara sa incui bine usa,sa port grija copiilor cat sunt pe afara,sa pasesc peste sacosele de gunoi lasate pe alei,sa privesc in toate partile cand ma urc in autobuz,sa fiu refuzata si amanata la nesfarsit pentru vre-un nenorocit de serviciu public,sa intervin ,sa ma interesez unde si cu cine sa " discut"ca sa nu raman cu problema nerezolvata,sa urasc saracia din neputinta de a face mai mult pentru saraci..si mai ales sa scap de ipocrizie..de falsul cult al ortodoxului pentru familie,pentru aproapele..stim cu totii de stirile de la ora 5.."viata la sat"...oameni din comunitati mici unde se intampla cele mai neauzite cazuri de violenta domestica,abuzuri de tot felul,copii chinuiti,persoane care au fost duse la spital ca ultima masura pentru ca deja intrasera in putrefactie de vii,mancate de viermi,,asta sub privirile nepasatoare incepand cu cele ale vecinilor pana la cei care au o "calificare" in domeniul social,calificare care este privita ca un mod de viata particular nu in slujba obstii,la fel cum s-a intamplat si cu profesoarele de religie din scoli care aveau convingerea ca religia se preda in cuvinte si se rasplateste cu note si ca poti ramane CORIGENT la aceasta materie....nu am auzit de cazuri in care un profesor de religie sa se declare un fin ascultator si subtil consilier al sufletelor ratacite....am plecat din cauza a toate acestea..m-a durut "zicala " despre Romania..."frumoasa tara...pacat ca este locuita".....am plecat si plang zilnic dupa ce a ramas si stiu ca va ramane vesnic ,mai ales in Romania...mirosul acela de icoane,tamaie,batai de toaca,,locuri sfintite de asceti,,Ion Creanga..Amintirile lui....lumea din amintirile lui,simpla,taraneasca,asezata,respectuasa..cu balciuri,cu nunti cu familii numeroase ,cu copii invatati ,cu dascali care isi scot ei primii palaria si te saluta,cu madame care se lauda la porti cu dulceturi fine si apa de la beci,cu taifasuri de poeti in taverne,cu polemici de piata si polemica academica....astea vor dura vesnic..si sunt ale noastre ,ale romanilor,,,,,sa ne intoarcem de unde vom fi,cu privirea catre "acest" suflet si sa ne educam copii in aceleasi valori....macar atat..sper sa nu fi suparat pe nimeni...sunt doar simtiri traite departe de tot ce are romanul si inca nu stie ca le are.....
|
Nicole...ai dreptate in ceea ce spui...e greu departe de tara si aici ma refer la traditia noastra pe care acolo ai ocazia sa o simti doar intr-o biserica romaneasca...dar...sa fim seriosi ca nimeni nu pleaca in afara cu buzunarele goale si nici fara sa aiba pe cineva acolo pentru ca pur si simplu este imposibil sa supravietuiasca (lipsa dreptului de munca, locuintei etc)....iar pungile de gunoaie, ciorditorii si nesimtii din serviciile publice mai nou colcaie si pe acolo. :(
Principalul motiv pentru care se pleaca e un trai material nu foarte bun ci oleaca mai bun ca cel din tara si aspecte legate de societate, in special a castigurilor injuste pentru diferite clase de munca. |
Draga Iulia
am plecat chiar cu buzunarele goale si cu o idee de ce putem face aici....ne-am bazat pe calificari si cunostinta de limba engleza...bani pentru o luna de chirie nu inseamna buzunar plin...asta conteaza mai putin in discutia noastra...ce este important ....Dumnezeu a ingaduit sa nu raman fara duhovnic si mi l-a dat dupa rugaciune,,,traitor cu adevarat in spiritul ortodox romanesc,cu har,cu viata curata si smerita...incercam si speram sa reusim sa pastram vie atmosfera de casa,sa ne bucuram ca vorbim romaneste si ce este mai important un loc in care sa alergi cand simti ca deznadejdea te copleseste..pentru ca se intampla..nu-i asa?..in rest despre relatia emigrant-locuitor al tarii de adoptie va trimit ceva de Mircea Cartarescu...el spune mai bine decat asi face-o eu
[SIZE=3][COLOR=navy][COLOR=navy]Sentimentul romanesc al isteriei - de Mircea Cartarescu[/COLOR][/COLOR][/SIZE][COLOR=navy][COLOR=navy] "N-am crezut niciodată în specificul național, în "sentimentul românesc al ființei", în tot ceea ce filozofii culturii și psihologii maselor ne-au atribuit ca să ne distingă de alte popoare. Nu cred că suntem mai ospitalieri decât alții, mai harnici sau mai hoți. Nu-mi pare nici bine, nici rău că sunt român. Uneori regret că nu m-am născut elvețian, dar imediat îmi aduc aminte că aș fi putut să mă nasc ugandez. Suntem și noi, românii, undeva "la mijloc de rău și bun", cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Dacă n-am luat nici un premiu Nobel, în schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prăbușit peste noapte, ne-am apucat, cuminți, a doua zi să-l ridicam la loc, și tot e ceva. Am fi putut, în definitiv, să-l lăsăm în plata Domnului de zid și să ne cărăm cu toții în alta parte... Cu toate astea, există ceva specific românesc, ceva atât de adanc în firea noastră, a celor care trăim azi pe acest plai de dor, încat m-aș hazarda să spun că este însăși esența "românismului" în acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres și al stresului provocat de isterie. Dați-mi voie sa fiu, în continuare, mai explicit. Dacă trăiești numai în România, e posibil să nu-ți dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului și te miști odată cu el. Ești una cu toți ceilalți. Dar dacă te întorci, după o vreme indelungată în țară, e cu neputința să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiți sunt oamenii și de cât de răi devin din cauza asta. Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supraviețuire e mitocănia agresivă. În orice țară civilizată oamenii încearcă să-și menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii față de alții în forme duse aproape până la caricatură. Și-au dezvoltat zâmbete sociale și ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbești și spui: "We agree to disagree" ("am căzut de acord că nu suntem de acord"). Când cineva te calcă pe picior, te grăbești să-ți ceri tu scuze.[/COLOR][/COLOR] [SIZE=3][COLOR=navy][COLOR=navy]O ipocrizie blândă și surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile și satisface toate susceptibilitățile. Această ipocrizie poartă numele de politețe și este esențială pentru fluidizarea substanței sociale.[/COLOR][/COLOR][/SIZE][COLOR=navy][COLOR=navy] Românul nu este așa pentru că nu poate fi, obiectiv, așa. Pentru că la noi, dacă ești bun, ești călcat în picioare. Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Își iubește meseria și își propune să fie cât mai draguță și mai serviabilă cu clienții.[/COLOR][/COLOR] [SIZE=2][COLOR=#1f497d][COLOR=#1f497d] [/COLOR][/COLOR][/SIZE][COLOR=navy][COLOR=navy] Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va șterge însă curând de pe față după ce vreo cinci-șase inși îi vor trânti câte-o bădărănie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate șansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vanzătoarea noastră standard, acră și scârbită, care te repede de nu te vezi.[/COLOR][/COLOR][COLOR=navy][COLOR=navy] Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naștere. Și ei sunt bieți oameni la care s-a urlat și care-au fost umiliți de când se știu. Au devenit scârboși pentru că au simțit pe pielea lor că nu ține să fii draguț cu ceilalți. Pentru că, la toate ghișeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi. În armată, soldații sunt extrem de chinuiți "în perioadă" de sergenții lor. Când ajung ei inșiși sergenți, îi chinuiesc pe noii recruți și mai abitir. Și tot așa, în toate straturile sociale și la toate nivelurile, românii își sunt propriii călăi și propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică. Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieții cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere și atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi. Firește, ne-au împins spre asta sărăcia și lipsa de orizont, carențele de educație, perplexitatea maselor țărănești dezrădăcinate și aduse în ghetourile marilor orașe. Pot fi și alte explicații obiective. Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrăiți de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru rabufnește atunci în insultă și obscenitate. Începem să ne mândrim cu grobianismul nostru și, exhibiționiști ai moralei, ne dezbrăcăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca târfele, securiștii și noii îmbogățiți. Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastră socială e marele premiu câștigat cu prețul mitocăniei noastre. Iar cercul acestei nevroze naționale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă și cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată."[/COLOR][/COLOR] [SIZE=2][/SIZE] ... |
intrebare
unde locuiesti draga Anca Miha?:53:
|
Intr-una din tarile scandinave.
|
Er det Norge??
|
Norge? Nej, det er det ikke.
Nu e vorba de Norvegia si daca as fi vrut sa spun, as fi spus de mult... Putin anonimat nu strica, zic eu. |
buna,
eu sunt plecata din tara din ian 2009, in Bruxelles. nu m-am vazut pana atunci niciodata plecata din tara, pt a trai, dar ultimele evenimente si la cum se duc toate la vale acolo m-au facut sa ma gandesc putin la mine. in afara de calmul iesit din comun al belgienilor m-am obisnuit cu toate. limba, franceza, o vb asa si asa dar aici oamenii nu se judeca dupa de unde vin, ce limba vb sau ce culoare au, am ramas uimita sa constat ca la spital fiind au facut tot posibilul sa se inteleaga cu mine, sa imi faca vizita la ei cat mai placuta si cum spunea cineva pe la inceput, am intalnit zambete, nu fetze crispate care sa-ti ceara socoteala. plus ca, am reintalnit un obicei de mult pierdut la noi....oamenii se cunosc nu se cunosc se saluta pe strada, mie mi se pare fantastic, imi aduce aminte de anii copilariei din satul bunicilor. cineva spune ca e mai greu pt cei plecati recent sa se obisnuiasca, uite ca la mine a fost usor pt ca, credeti-ma mi-a ajuns cutitul la os in Romania. acolo daca esti om si-ti vezi de treaba ta au altii grija sa nu-ti tihneasca.... nu-mi reneg tara si sunt mandra ca sunt romanca, ma intorc la ai mei, acasa , cu drag dar nu cred ca as mai putea infrunta rautatea de acolo. |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 13:57:53. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.