Sincer nu am citit topicul,insa mi se pare o absurditate. Pana la urma nici nu stim daca a fost crestin 100% (de multe ori oscila cu convingerile sale religioase),asa ca pana la a-l numi sfant... e cale lunga. Si ma rezum la atat,sa nu mai vorbim de fanteziile sale amoroase,scrisorile de dragoste s.a.

Azi ,in cinstea marelui poet, este decretata Ziua Culturii Nationale a Romaniei!

buna asta.. eu te voi numi prietenul meu credincios sau agnostic, dar nu ateu.. e bine??

Da,talharul de pe cruce s-a mantuit intr-o clipa,insa cu toate acestea nu a DEVENIT SFANT,asta e deosebirea...
Am tot respectul pentru Eminescu ca si poet national,insa presupun ca aceasta stire a aparut intr-o revista de scandal,una satirica sau cum??

Ce prostie
 

LOL astia s au tampit , de ce sa l canonizeze pe Eminescu?De ce nu pe parintele Cleopa sau multi altii.Ce a facut Eminescu in afara de a scrie poezii?
Am auzit ca era si un mare afemeiat deci ...

poti sa ma numesti cum vrei

woow
 

Eminescu canonizat? WOOOW....Pentru ce motive ma rog frumos? Sau e asa o moda sa ne proclamam domnitorii si poetii sfinti?! A fost un geniu literar incontestabil...dar sfant?!? Dati-mi voie sa am serioase rezerve !

Pai daca si fostul Papa urmeaza sa fie canonizat din te miri ce motive...Eminescu de ce ar fi mai prejos?

Dacă e adevărată noua teorie a morţii lui, că Eminescu îi critica dur în gazete pe politicienii care făceau rău ţării, iar atunci aceia care s-au simţit cu musca pe căciulă au inventat bolile lui psihice numai ca să-l izoleze într-un sanatoriu, iar tot ei l-au şi ucis, atunci M. Eminescu este MARTIR, nici nu se mai pune în discuţie sfinţenia lui.

Desigur, înainte de a fi canonizat, trebuie cercetată mai bine această ipoteză, pentru că nu-i sigură. Dacă această poveste nu-i adevărată, slabe şanse să fie sfânt.

Despre sfintenie si canonizari ar fi bine sa vorbeasca in primul rand crestinii care ii recunosc sau nu virtuti crestinesti, nu o liga anume.

Sa facem deosebire intre idoli si sfinti. Nu tot ce iubim noi este sfant, ci doar ceea ce iubeste Dumnzeu. Dumnezeu sfinteste trupurile si sufletele oamenilor. Biserica recunoaste sfintenia, in baza unor canoane.

Dar daca totusi cei de la Liga Sciitorilor sunt preocupati de canonizari, apoi sa mearga pana-n Giulesti, la moastele Parintelui Ilie Lacatusu, la Aiud,la Sfintii Inchisorilor, la Prislop, la Parintele Arsenie Boca, la Frasinei, la Boroaia etc.

Intotdeauna a fost dificil sa se faca o simbioza intre cultura si credinta.
E un subiect amplu de dezbatere,daca crestinul are nevoie de cultura sau nu.Daca ne raportam numai la sfinti,ar trebui sa nu mai trimitem copiii la scoala,sa-i invatam numai din Sfanta Scriptura.Insa cu totii suntem de acord in mod tacit,ca trebuie sa-si formeze copilul o cultura din operele scriitorilor.

Mai vedem ca multi oameni duhovnicesti de la noi au apreciat marile valori culturale,si au avut un cuvant de bine de spus.

Eminescu,dupa cum putini stim ,a avut o influenta covarsitoare asupra limbii romane,unealta de care e folosim permanent,si multe alte roluri ,pe care putini le mai cunosc.
Pentru ca suntem obstructionati prin neglijare,sa vedem adevarata contributie a lui Eminescu la zestrea poporului roman.

Eminescu despre Biserica Ortodoxa Romana
 

Biserica ortodoxa a Rasaritului a luat la romani o forma deosebita de aceea a altor Biserici; ea nu e numai o comunitate religioasa, ci totodata nationala. Bizantul a avut veleitati de papism, Biserica ruseasca are veleitati periculoase de cezaro-papism, de intindere a legii prin mijlocul sabiei pentru augmentarea puterii statului; la romani ea a fost din capul locului o comunitate religioasa care imblanzea prin iubire inegalitatile sociale si care facea pentru oameni o datorie din ceea ce, in lumea moderna e un drept. Liniamentele organizarii democratice a Bisericii romane se arata ab antiquo inca. Stand cu alte Biserici in legaturi formale, nu de subordinatie, ea a inlocuit la romani, in timpii cei rai, organizatia politica si economica. Astfel intampinam in orasele mari biserici cari apartineau fiecare la cate o breasla, iar in Ardeal vedem ca ea a devenit totul pentru romani: ea organizeaza si intretine invatamantul primar, cel secundar clasic, ba chiar si cel real al poporului. Preotul de acolo n-a invatat numai canoanele, ci si disciplinele economiei de camp; el e invatator si sfatuitor in interesele morale si materiale, ba chiar in cele juridice, ale poporenilor sai.

Strabunii nostri au fost persecutati de catre regii catolici ai Ungariei nu pentru ca erau romani, ci pentru ca papa ii ameninta pe regi cu excomunicarea daca vor fi ingaduitori cu schismaticii. O mare parte din romanii din muntii despre nord au parasit, sub Bogdan Voda, patria lor, a Maramuresului, pentru ca un rege catolic voia sa le impuie religia catolica. Fratii nostri ramasi in Ardeal au suferit veacuri intregi cele mai mari asupriri anume pentru ca nu erau catolici. Habsburgii, luand stapanirea asupra Ardealului, izbutesc in scurt timp a desfiinta metropolia ortodoxa de la Alba-Iulia, pe-al carei titular il sfintea de drept mitropolitul din Bucuresti. Prin asta produc intre romani dezbinarea confesionala care i-a slabit atat de mult. Tot acei Habsburgi, luand stapanirea asupra Olteniei, incep sa organizeze propaganda catolica si desigur ei ar fi izbutit sa provoace o dezbinare confesionala in Oltenia daca Tractatul de la Belgrad nu-i silea sa se retraga. (…)
Atotputernicia statului cosmopolit de astazi distruge in acelasi grad Biserica si nationalitate.

Ireligiozitatea, abstractie facand de dogme, se intinde intr-un ritm inspaimantator(;). Caci, la drept vorbind, credinciosii bisericilor nu prea au stiinta deplina despre dogmele si canoanele cari ii stapanesc: ceea ce formeaza adevarata tarie a bisericii este sentimentul religios, sentimentul de conexiune frateasca intre membrii comunitatii bisericesti. Acest sentiment piere pe zi ce merge in Romania: comunitatea nationala si religioasa, legaturile de iubire si de reciprocitate cari existau(;) intre toate clasele societatii si cari faceau din cel bogat amicul celui sarac, din sarac pe aparatorul celui bogat, toate acestea ne-au fost escamotate de catre plebea demagogica din Romania, ale carei porniri se rezuma in doua cuvinte: invidie si sete de castig fara munca.
Biserica? Creatiunea aceasta eminamente nationala a unui Iuga Voda, carele la a[nul] 1399 inca o face neatarnata de orice ierarhie bisericeasca sau lumeasca, Biserica lui Mateiu Basarab si a lui Varlaam, maica spirituala a neamului romanesc, care a nascut unitatea limbei si unitatea etnica a poporului, ea care domneste puternica dincolo de granitele noastre si e azilul de mantuire nationala in tari unde romanul nu are stat, ce va deveni ea in mana tagmei patriotice? Un instrument politic. Un alt proiect de lege voieste a introduce in Sinoade pe onor. Sihleanu, pe liberi cugetatori si pe atei; tinda templului devine un teatru pentru advocati fara pricini si banul rosu al vaduvei, o fisa pentru jucatori de carti.

(MIHAI EMINESCU DESPRE BISERICA ORTODOXA ROMANA, Extras din lucrarea: Radu Mihai Crisan, DRUMUL DOINEI. ARMA CUVANTULUI LA MIHAI EMINESCU, Editura Tibo, Bucuresti, 2008, I.S.B.N. 978-973-87392-8-4,

Mihai Eminescu,cand spui acest nume te gandesti la Biserica?Te gandesti la Sacru?Nu.Cand spui Mihai Eminescu te gandesti la Luceafarul,la iubirea dintr-e, fiinte superioare, si fiinte inferioare,la omul de geniui,la romanticul incurabil.De ce sa-L facem pe Eminescu sfant,cum ar fi sa-l vedem in calendar,sa aiba icoana.El a fost un om ,,al lumii''cu placerile ei,a fost un cautator al Divinului,dar nu a fost un ascet un cuvios,bine poate a fost un martir asta intra in discutie,dar el are locul lui in istoria nationala,nu trebuie sa fie canonizat pt asta,el oricum are statutul sau indiscutabil,totusi putem sa credem ca a acces spre Dumnezeu prin ceace a facut,si asta a fost si este o lucrare nobila si pura bine-placuta Divinului.

Nu spun ca trebuie canonizat,dar e un reper cultural si romanesc,e o valoare nationala,a acestui popor.

Ce canonizare ii trebuie lui Eminescu daca el a murit ca martir din dragoste de neam, prin sacrificiul suprem - asemenea Lui Hristos, mantuindu-se deci de raul lumii acesteia? Cred ca acum se roaga din Cer pentru poporul sau, vazand necazurile si durerea prin care a trecut si trece inca...

nu se canonizeaza atat de usor...
 

Asta subliniasem si eu...Dar daca ar fi canonizat acest vesnic LUCEAFAR "stins"vietii astazi, atunci poate ar trebui canonizati si Nichita Stanescu si Iorga etc....?!? Sa fim seriosi....Oamenii de cultura au rolul si locul lor bine determinat, insa pana la sfintenie e totusi cale lungaaaa...Ah , sa nu uit..N-a fost cumva si mason?!
ps. Nu martiriul consacra....un sfant ...ci viata si minunile sale...cred eu !

Eminescu a fost un artist de valoare medie, care nu a atins geniul. Dacă ar fi trăit în occident nu s-ar fi bucurat de atâta atenție, fiindcă acolo sunt cu miile cei de valoarea lui. În România el s-a remarcat datorită nivelului catastrofal al culturii românești.

În peisajul teribil al mediocrității românești, Eminescu a devenit obiect de cult, idol, așa cum populațiilor primitive din, să zicem Oceania, europenii le păreau zei. În loc să caute să urmeze exemplul, românii cad în idolatrie față de cei ce s-au apropiat de normalitate, de parcă normalitatea ar fi ceva excepțional.

Acest cult al lui Eminescu e un semnal de alarmă și asupra narcisismului românesc, fiindcă o bună parte a cultului se datorează naționalismului desuet al lui Eminescu. Narcisismul e de multe ori, și aici e cazul, expresia unei lipse de realizări. Așa cum un pom fără roade își înalță crengile sus iar unul plin de roade și le pleacă, cei goi de virtuți se trufesc cel mai mult. Românii, un popor ca vai de ei, sunt încredinţaţi că sunt ceva de seamă, deşi nu au realizat nimic.

Eminescu a avut valoarea sa, chiar dacă intoxicată de naționalism. Valoarea lui e dată atât de felul cum a stăpânit limba română cât şi, din punct de vedere moral, de dezinteresul şi devotamentul lui pentru binele comun. Societatea românească e cea mai viciată din Europa. Nicăieri nu vezi atâta prostie, distrugere, hoție, răutate ca aici. În acest peisaj, Eminescu, prin caracterul lui dezinteresat și devotat, a apărut şi apare ca un sfânt, ceea ce nu s-ar întâmpla într-o ţară vestică unde sunt milioane ca el.


Românii trebuie să iasă din narcisismul infernal în care se zbat, să admită că sunt niște neisprăviți și să pună început bun. Eminescu e un om normal, nu extraordinar. Ar trebui să atingem măcar normalitatea lui, dacă nu mai mult. Acest narcisism ne ţine pe loc, această iluzie că am fi ceva când suntem nişte gunoaie din multe puncte de vedere.



Sfinţenia presupune depăşirea condiţiei normalităţii, de aceea Eminescu nu poate fi numit sfânt.

de acord
 

Eminescu a fost un artist de valoare medie, care nu a atins geniul. Dacă ar fi trăit în occident nu s-ar fi bucurat de atâta atenție, fiindcă acolo sunt cu miile cei de valoarea lui. În România el s-a remarcat datorită nivelului catastrofal al culturii românești.


DE acord cu tine Traditie....dar n-am vrut sa fiu linsat ...Mie nu mi-a placut acest poet...Argumente ar fi multe si ma abtin...Prefer poezia cu tenta filosofica , profunda si figuri de stil ceva mai experimentate. Avem in literatura poeti si scriitori cu mult mai mult talent , insa el ne-a ramas inoculat de tematica literaturii romane dintr-o anumita perioada...
Si apropos de geniu...si departe de a-l blama , pt este roman si totusi poet...sa fi scris degeaba unicul roman..."geniu pustiu?"!

Nu cumva eşti adeptul curentului prostmodernist? Pardon postmodernist. Că aceştia distrug arta şi îi critică pe cei care au avut într-adevăr talent.

pt camy_d
 

Draga mea...care prostscrii pardon, post scrii ....fiecare are opinia sa proprie...Cat despre curente....inteleg ca nu-ti place sau nici nu l-ai citit pe Cartarescu , cotat ca fiind postmodernist? Personal raman la Blaga , Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu ...sau din cei de afara Joyce, Kafka, Proust...deci stii cam pe unde.....Insa ador dincolo de orice corsete si tipare , poezia cu totul speciala a Nichitei Hristea Stanescu!

"Întunecând întunericul,
iată
porţile luminii."

Autoportret...

Ps
 

Talentul nu l-am contestat.....doar genialitatea !!!!

Şi ai mai contestat şi faptul că e cel mai mare poet român. Dacă vrei să ştii, a mai fost apreciat şi de străini şi a fost tradus în multe limbi, cică ar fi îmblânzit limba germană, numai că mie nu mi s-a părut niciodată aspră. Era un poet care nu scria de dragul de a scrie, ci trăia poezia, chiar cu greu i-au smuls colegii de la "Junimea" poeziile ca să le publice.

multi nu il recunosc ca fiind cel mai mare poet roman.

E un poet national,dar sa nu uitam faptul ca a avut o moarte prematura,pana la 39 de ani a a creat o opera care l-a consacrat in istoria literaturii romane,totusi avea un potential enorm,deci putem vorbi despre un om de geniu,de valoare europena, sau puteam.Insa nu-l putem compara cu Blaga,Bacovia sau altii autori la fel de prolifici,intrucat subscriu altor curente,Eminescu a fost un exponent al romantismului,Blaga al expresionismului si Bacovia al simbolismului.Dar totusi judecand obiectiv arta eminesceana impresioneaza,atat ca forma cat si ca,continut,totusi nu putem sa-l putem pe Blaga sau pe Bacovia poeti nationali intrucat primul este un exponet al meditatiilor filosofice,iar al doilea un exponet al macabrului,sumbrului etc.

Depinde de interpretare...Pana si realitatea bacoviana m-a miscat mai profund! Recunosc...nu ma consacra literaturii poezia, dar in materie de versuri imi mentin opinia : a fost un poet cu talent , dar nu genial ! Sic cogito! Nu mai incercati sa schimbati parerile celor ce nu judeca precum voi....nu denota o anume calitate , intr-un dialog si in plus nici nu schimba absolut nimic !


Tristetea apelor adanci

"Cand goarna suna rece
Rece stau
Si diminetile acelea de lumina
Imi amintesc ...

Surade floarea transformata in cenusa
Si din tacute umbre lacrimez
Ce-ar vrea sa stau, ce-ar vrea sa fug
Ce-ar vrea la usa
Nepotrivirea-n sine s-o alung
Doar ca visez ...

Ca s-au infipt in nori intamplatoare randuri
Ori s-au deschis in cercuri peste ape -
Acele ganduri
Ce trist ma simt si cat de singur
Si imi ajunge ! "

Nichita

Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă, Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!
 

Aşa cum au remarcat şi alţii, mulţi, Eminescu nu are ce căuta în Sinaxarul Bisericii chiar dacă a fost un om de excepţie şi pentru care el este canonizat în canonul Literaturii şi Culturii Rumâneşti. Ceea ce cred că ar mai fi de spus este că trebuie să observăm şi să luăm act de indiferenţa cu care Biserica (BOR) l-a tratat şi îl tratează pe acest martir pentru dreptate şi adevăr al Naţiunii Rumâne, de lipsa de consideraţie şi de solidaritate a clerului BOR faţă de Mihail Eminescu. Din punctul meu de vedere este absolut inadmisibil, chiar dacă Eminescu nu era un ortodox convins şi nici practicant, însă lupta lui pentru cultura rumânească, pentru dreptatae şi adevăr pentru Naţiune, căutările şi descoperirile lui în plan filozofic şi metafizic (iar poezia lui are pe alocuri o evidentă vână religioasă, chiar dacă nu creştină, dar trebuie să ţinem cont că sfera religiosului este cumva mai vastă decât cea strict a creştinismului, chiar dacă în Creştinism este Adevărul), râvna lui ferventă pentru cinste, moralitate, dreptate, pentru valori autentice ale Omeniei, şi multe alte lucruri, ar fi trebuit să genereze o mişcare de sensibilitate din partea clerului ortodox rumân şi chiar şi din partea mirenilor ortodocşi pentru a studia opera lui, pentru a se pătrunde de ideile lui, pentru a primi călăuzirea lui, pentru a îi duce mai departe spre împlinire marile sale Idealuri, pentru a fi în cele din urmă alături de el şi a îl sprijini atât în timpul vieţii, cât şi după moarte prin cinstirea autentică a memoriei lui. Eminescu a fost în realitate, şi el a fost conştient până la urmă că acesta este Crudul şi Tristul adevăr, SINGUR toată viaţa lui, neiubit şi neapreciat cu adevărat de nimeni din vremea lui, şi în special de "marea" Biserică Ortodoxă Rumână, singur împotriva tuturor. Aşa că nu poate fi canonizat ca sfânt, în mod evident, însă BOR ar fi trebuit şi ar trebui să se apropie de marile valori ale acestui Popor Rumân, să le dea atenţia şi cinstirea cuvenită (adică să mai şi asculte de ei), să le dea îndrumarea spirituală şi teologică de care au nevoie şi să nu îi mai lase să se lupte de unii singuri împotriva tuturor, să fie alături de ei şi să aibă grijă ca şi rumânii ortodocşi să îşi împroprieze valorile şi să le mai pună în practică. Din nefericire BOR a eşuat şi eşuează în continuare lamentabil din acest punct de vedere, şi atunci nu ne mai mirăm de lipsa de unire, de iubire, de sprijin reciproc, de slujire reciprocă, de solidaritate din sânul Poporului Rumân. În timp ce mulţi dintre clerici îşi văd de orientarea lor meschină prin această viaţă, neatenţi la aceşti Mari Oameni cum era Mihail Eminescu (veşnică să îi fie pomenirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie asupra lui), oameni care sunt în mod evident superiori cu mult din multe puncte de vedere slăviţilor clerici, astfel de Oameni, cum erau Eminescu sau Codreanu, îşi duc existenţa plină de singurătate, plină de tragism, plină de lipsă de consideraţie şi de respect faţă de persoana şi opera lor din partea conlocuitorilor, şi asta în condiţiie, cum am mai spus, în care nişte Pigmei faţă de acest Mare Om care au ajuns pe funcţii de clerici îşi duc mai departe calculele lor meschine şi indiferente, grija lor pentru propria ogradă, când Eminescu era de mii de ori mai jertfelnic decât ei. Adevărul este, într-un anume sens, că este şi greu pentru nişte simple personaje cu mult inferioare unuia ca Eminescu, chiar şi de pe funcţiile lor clericale, să priceapă un astfel de Om, să se înalţe cât se poate la valoarea lui şi să îi mai şi dea importanţa care i se cuvenea şi i se cuvine.

"Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!"

(Mihail Eminescu, Rugăciunea unui dac, fragment)

Să înţeleg din scrisele tale, că, deşi nu prea le avea el cu ortodoxia, BOR greşeşte că nu-l face sfânt? :39:
Poate un pic şi pe Ionică? :39:

Hm! Abia acum am descoperit acest topic... E adevarat ca Eminescu a suferit mult datorita rautatii acelor vremi, dar de aici si pana a deveni sfant, mi se pare putin prea fortat. Nu neaparat daca a fost sau nu impartasit... Nici cei care au murit prin inchisori nu au fost impartasiti si totusi unii sunt izvoratori de mir!...
Dar, daca ar fi sa se puna in dezbaterea BOR aceasta propunere, eu zic ca nu trebuie sa lipseasca si... Veronica Micle, femeia cuminte, putin maritata si putin amanta lui conu Caragiale!...

"Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.


Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.


De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece."

„Avem adânca încredințare că Sfânta Născătoare de Dumnezeu i-a mijlocit mântuirea”
De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credința izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce și un tratament la bolnița Mănăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniște binefăcătoare pntru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ziua lui Mihai). Și, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, a sărutat mâna preotului și i-a spus: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.
Avem adânca încredințare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârșită față de durerea și umilința lui, i-a mijlocit mântuirea.
Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională.
„Pe patul de moarte, maica Benedicta le spunea prietenilor: <<Apărați-l pe Mihai!>>, iar filosoful Noica menționa că, de câte ori revenim să-l citim pe Eminescu, nu ne întoarcem niciodată cu mâinile goale. Și cam așa este! Dacă românii l-au considerat ca atare, acesta este poetul național.” (acad. Eugen Simion)
Frumoase cuvinte dar mai ales spuse de cineva mai vrednic decât mine.

Pai, daca BOR l-a facut sfant pe Stefan cel Mare, ce motiv ar avea sa nu-l faca sfant pe Mihail Eminescu ?

Sau pe Mihai Viteazul, daca si Saguna a fost sanctificat. ;)

Pe voi vă mănâncă si nu ştiţi cu ce v-aş putea scărmăna eu?

Eu zic mai degraba sa spunem: "Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce spun...

Iata, astazi se cuvine sa spunem pentru Eminescu un "Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace!", fiindca pentru toti exista o judecata odata si in mod firesc acolo trebuie sa ne indreptam gandurile.
Eu nu-i pun viata lui sub lupa, iar ce stiu despre el imi da un sentiment mai degraba de mila si compasiune, decat de preamarire. Sa-l comparam cu Mihai Viteazu mi se pare dureros de trist pentru un roman crestin care s-ar presupune ca stie cate ceva din lupta voievodului pentru credinta ortodoxa! Pe Eminescu il asociez in doua feluri: in primul rand cu poezia si lupta impotriva badaraniei sau falsitatii; iar in al doilea rand cu ipocrizia. Cu totii suntem pacatosi, dar majoritatea tinem pacatul ascuns si ne este rusine sa-l spunem altcuiva decat preotului-duhovnic. El insa prefera sa-si trambiteze dragostea pentru o femeie maritata. Ori asta este sminteala, indiferent de cati viteji doresc sa-i ia apararea si bagandu-ne sub nas poezii geniale. Una-i una, alta-i alta. Pacatosi suntem toti si nu sunt eu in masura sa-l condamn, dar mi se pare mult prea riscanta ideea de a-l privi ca pe un sfant, fiindca asta bulverseaza intreaga notiune de credinta. Si-asa, multi neaga meritul voievodului Stafan in calitate se sfant... Dumnezeu stie cum o fi... Dar datorita lui, multi ostenitori in Domnul se roaga astazi in Moldova, si au lacase de rugaciune cu totul binecuvantate de Dumnezeu. Eminescu pe cine-a mantuit? Pe Ion Creanga-raspopitul, care ne-a lasat "Povestea p***i"?

Despre poetul, prozatorul şi publicistul Mihai Eminescu în viziunea Bisericii
 

Studiul operei eminesciene, şi când spunem asta nu ne gândim numai la poezie, ci la întreaga producţie literară pe care o găsim consemnată în manuscrisele sale, în articolele apărute în presa timpului, ne descoperă o personalitate cu o neostoită sete de cunoaştere, dornică de a-şi însuşi tot ceea ce oferea gândirea omenească în cele mai variate domenii de manifestare a spiritului.

"Nu e ramură de ştiinţă, afirma Ioan Slavici despre Mihai Eminescu, pentru care el n-avea, cum zicea, o "particulară slăbiciune", şi când se înfigea odată în vreo chestiune, citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea…" Ar fi interesant un scurt voiaj prin gândirea lui, cu accent pus pe viziunea sa asupra creştinismului şi pe perspectiva din care evalua omul.

Ion Slavici avea dreptate. Cursurile audiate de Mihai Eminescu la Viena şi Berlin sunt dovada unei preocupări pentru dobândirea unei culturi enciclopedice. Drept, economie politică, ştiinţe financiare, filologie, istorie modernă şi geografie, fizică, medicină şi filozofie sunt domeniile care pentru Mihai Eminescu prezentau un interes deosebit. Nu degeaba cartea lui Constantin Noica îl prezenta pe cel născut la Ipoteşti ca "omul deplin al culturii româneşti".


Nu avem ştiinţă ca Mihai Eminescu să fi urmat vreun curs de teologie în anii studiilor în străinătate. Avem mărturie însă că în primul rând acasă, şi mai apoi la Cernăuţi, a făcut cunoştinţă cu biserica şi cărţile liturgice. Ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarele, cărţile de învăţătură n-au rezistat curiozităţii tânărului din Ipoteşti şi au fost cercetate cu atenţie. Chipul lui Iisus Hristos apare evocat în câteva poezii şi în articolele publicate în "Timpul". Intuiţiile lui Mihai Eminescu asupra Persoanei Fiului lui Dumnezeu întrupat nu sunt foarte numeroase, dar compensează prin profunzimea lor.


Cel mai reprezentativ text cu privire la creştinism este un articol intitulat "Şi iarăşi bat la poartă…", publicat în ziarul "Timpul", datat 12 aprilie anul 1881. Se pare că este vorba de Vinerea Mare sau chiar Sâmbăta din Săptămâna Mare a acelui an, pentru că autorul scrie: "Astăzi încă Iisus Hristos este în mormânt, mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri".
[...]
Într-un articol intitulat "Paştele", apărut în ziarul "Timpul" din 16 aprilie anul 1878, Eminescu comentează rugăciunea patriarhului Calist al Constantinopolului, rostită pentru încetarea secetei şi pune în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu care nu răsplăteşte răul cu rău, ci se milostiveşte de făptura sa. Textul publicat dă la iveală familiaritatea autorului cu cărţile de cult şi cu slujba pascală pentru că articolul debutează cu o stihire din canonul Paştilor: "Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem Stăpânului", încheind cu Slava Laudelor de la Înviere: "Să ne primim unul pe altul şi să zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi…"


complet aici: Despre poetul, prozatorul şi publicistul Mihai Eminescu în viziunea Bisericii

Despre unchii şi mătuşile din mănăstire ale lui Mihai Eminescu
Aflăm aşadar din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca să-i pomenim acum doar pe cei din ale căror cercetări am extras informaţiile ce urmează, că, de pildă, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai mulţi membri. Astfel, doi fraţi şi trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie. Este vorba despre Calinic şi Jachift, ultimul fiind chiar stareţ, şi de Fevronia, Olimpiada şi Sofia, toate călugăriţe la Mănăstirea Agafton, iar o altă soră a mamei lui Mihai Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit şi ea tot la Agafton. De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece şi întâmplări povestite de călugăriţe, iar mătuşa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic şi i-a înlesnit accesul la cărţile şi manuscrisele din mănăstire. La rându-i, maica Olimpiada Juraşcu, stareţa de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viaţa pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case în Botoşani pentru Mihai şi sora sa Harietta, care îi îngrijea sănătatea.

Despre spovedirea şi împărtăşirea de la Mănăstirea Neamţ
Tot cercetătorul Nae Georgescu vorbeşte într-unul din studiile sale despre un episod mai puţin cunoscut de lume din viaţa lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ de Sfinţii Mihail şi Gavriil, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron şi citată de Nae Georgescu. Iată ce scria la vremea respectivă preotul: "Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…" Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul "Răsai asupra mea", de pe la anul 1879, din zona manuscris a cunoscutei "Rugăciuni", cum spune Nae Georgescu: "Răsai asupra mea, lumină lină,/ Caân visul meu ceresc dâodinioară…"

Poetul a gândit serios şi sincer să se călugărească

Un alt aspect mai puţin cunoscut de către publicul larg se referă la faptul că la un moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer să se călugărească. Despre acest lucru a vorbit cercetătorul Theodor Codreanu în volumul "Eminescu şi mistica nebuniei". Această alternativă a mărturisit-o poetul în perioada epuizantă de la "Timpul", în luna iunie anul 1883, când era "stricat cu toată lumea", iar Titu Maiorescu şi Simion cloceau o viitoare internare "salvatoare" a lui Mihai Eminescu. Iată ce nota criticul referitor la intenţia poetului: "Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână la Bucureşti". De ce dorea el o călugărire la Bucureşti? Ne explică profesorul Codreanu: pentru că dorea avantajul "păstrării contactului cu marele centru cultural al ţării".

De altfel, gândul călugăririi l-a mărturisit şi lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la "Românul", în anul 1882, când Titu Maiorescu nu-i descoperise încă semne de "alienat". "Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la "Românul", eu de la "Timpul", şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ", îi spunea poetul. În anul 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Titu Maiorescu, pus însă pe seama nebuniei şi luat drept glumă. Că nu putea fi vorba doar de o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din "Sărmanul Dionis", "Cezara", "Povestea magului călător în stele", aflaţi în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului, cum susţine profesorul Codreanu. Tatăl poetului, fiu de dascăl, cu biserică lângă casă

Încheiem această succintă prezentare şi abordare, citându-l şi pe Corneliu Botez, cel care a avut iniţiativa omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima dată de la moartea sa, la Galaţi. Iată ce scria acesta despre tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, în lucrarea sa, "Omagiu lui Eminescu", scrisă la 20 de ani de la moartea gânditorului, în anul 1909: "…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum este la Paşti ori la Sfântul Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict". Iar Nae Georgescu aminteşte şi el că "tatăl poetului avea bisericuţă lângă casă" şi chiar "că era fiu de dascăl de biserică. Iar tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin anul 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. În Bucureşti, Gheorghe Eminovici trăgea la o adresă din Strada Biserica Enei nr. 1, unde şi Mihai Eminescu a locuit un timp". Iată aşadar adevărul despre modul în care familia Eminescu, poetul însuşi, a trăit relaţia cu Ortodoxia, sincer şi evlavios, cu speranţă şi respect, întocmai unor buni creştini. Şi ca să nu mai fie nici un dubiu, acest lucru îl mărturiseşte însuşi Mihai Eminescu, atunci când spune: "Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu"…

complet aici.

Singura Mitropolia Moldovei