Fraţii mei! Fericirea se află înlăuntrul vostru şi fericit este omul care înţelege aceasta! Cercetaţi-vă inima şi vedeţi în ce stare duhovnicească vă aflaţi! Fraţii mei! Preamilostivul Dumnezeu vrea ca noi toţi să fim fericiţi, atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă.
Pentru aceasta a întemeiat Sfânta Sa Biserică, pentru ca să ne curăţească de păcat, să ne sfinţească, să ne facă prieteni ai Săi, să ne dăruiască binecuvântările Cerului .
Biserica stă mereu cu braţele deschise, ca să ne primească. Să alergăm repede toţi cei care avem conştiinţa împovărată. Să alergăm la Biserică , căci ea este gata să ridice povara noastră cea grea, să ne dăruiască îndrăzneală către Dumnezeu, să ne umple inima de bucurie şi de fericire.
( Sfântul Nectarie al Pentapolei )

Există și o direcție a rugăciunii: de obicei ne orientăm către răsărit, pentru că avem cunoștință de faptul că din partea răsăritului se va arăta Fiul Omului, ca un fulger, atunci când va veni să-i învieze pe toți și să-i judece. Rugăciunea cea mai puternică este aceea însoțită de post.
Ştim că se citeşte în biserici o Evanghelie despre un copil demonizat, pe care Sfinții Apostoli, la rugămintea tatălui copilului, nu fuseseră în stare să-l vindece. Întrebat, după aceea, de către ei:
Noi de ce n-am putut, Învățătorule, să-l vindecăm? li s-a spus că Acest neam de demoni nu poate fi scos decât cu post și rugăciune .
De obicei, rugăciunea trebuie asociată cu postul și, din acest punct de vedere, chiar din viața obișnuită, este bine ca, dimineața, rugăciunea să fie făcută înainte de micul dejun. Aceasta presupune și o stare de post; minimă, dar este. Pentru că stomacul îmbuibat nu este prielnic rugăciunii. Asta o știm din practică.
Este foarte important ca rugăciunea să fie însoțită de credință , credința însemnând și participarea intelectului, adică o rugăciune conștientă de ceea ce poate ea.
( Mitropolitul Bartolomeu Anania )

Despre lepădarea omului vechi
Prin petrecerea noastră monahală, fie practică, fie contemplativă, urmărim să ajungem la scopul dorit. Și care este acesta? Este exact să lepădăm omul vechi care este format din patimi și pofte și, prin har, să-l îmbrăcăm pe cel nou, pe cel zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu , și să provocăm harul dumnezeiesc să vină în noi. Dar nu numai atât, ci și noi care avem pârga Duhului și noi înșine suspinăm în noi, așteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru [1] . Acesta este scopul nostru. Părinții, ca să ne conducă la acest scop, ne-au dat diferite tipicoane și programe și rânduieli tipiconale. Este nevoie de mare atenție, totuși, ca nu cumva aceste rânduieli tipiconale să nu fie așezate pe o temelie corectă și să devină ele scopul și ținta noastră, fără să fie, și să pierdem astfel scopul real. De aceea e nevoie de multă înțelepciune și atenție din partea noastră.
Sunt două taine ale vieții noastre, pe care le folosim cum știm și cum le trăim în fiecare zi: făptuirea practică și contemplația. Făptuirea constă din lucrările trupești, care au ca scop să veștejească săltările vieții pervertite împotriva firii a omului. Mintea noastră plecată spre cele rele din tinerețe neîncetat, ca o altă lege împovărătoare, îl trage pe om în afara legilor morale și îl mută la starea aceea pe care o descrie David: alăturatu-s-au dobitoacelor celor fără de minte și s-au asemănat lor. Dacă omul va reuși în nevoința practică, atunci va pune în lucrare și a doua nevoință, cea duhovnicească, cea contemplativă, în care mintea, liberă de înrâurirea pe care o exercită asupra ei robia simțurilor, se va întoarce spre vederea lui Dumnezeu. Se va elibera din robia uitării și nesimțirii și va simți fericirea stării viitoare.
Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu și m-am bucurat . Dacă numai pomenirea lui Dumnezeu provoacă bucurie, cu cât mai mult vederea Lui? Totuși, ca să se întâmple aceasta, cum am spus, trebuie să preceadă, în bună rânduială și după canoane, nevoințele trupești, ceea ce în limba Părinților noștri se numește făptuire practică.
Ca să vorbim mai analitic, făptuirea practică se dobândește prin ascultare, osteneală trupească, slujire, toate acestea constituie coloana ei vertebrală, care, în limba Părinților noștri se numește iubire de osteneală . Împreună cu acestea, nevoitorul păzește înfrânarea cuprinzătoare, privegherea și rugăciunea. Acestea toate unite împreună, fără a fi scopul, conduc la rezultatul dorit, omoară pornirile dobitocești, mișcările cele împotriva firii, care, cum am explicat la trapeză, constituie definiția unei stări dobitocești a poftei. Exact așa cum în firea animalelor nu există rațiune, ci există numai instinct. Animalul simte instinctul de foame sau împreunare și are pornirea să și-l satisfacă. De multe ori, în pornirea lui de a-și satisface aceste instincte stă toată viața lui. Nu se gândește totuși la aceasta, fiindcă nu are rațiune. Există numai stârnirea instinctului. Această stare se numește dobitocească și împotriva firii, fiindcă dobitocul nu are rațiune să stea acolo unde trebuie, ci acolo unde îl împinge fiecare patimă, fiecare poftă.
( Gheron Iosif Vatopedinul, Mesaje athonite,
traducere de Laura Enache, în curs de editare la
Editura Doxologia )
[1] Rom. 8, 23.

Ca să dobândim obișnuința de a rămâne cu Dumnezeu, Sfântul Nil Sinaitul ne sfătuiește să întrebuințăm neîncetata, „scurta, însă încordata rugăciune” . Dacă și atunci inima noastră rămâne rece, să împlinim sfatul Sfântului Ioan de Kronstadt, care spune: „Când bagi de seamă că inima ta e rece și te rogi fără dorința de a te ruga, fără tragere de inimă, oprește-te și înfierbânteaz-o printr-o oarecare cugetare vie ca, de pildă, mulțimea binefacerilor lui Dumnezeu și după aceea continuă să te rogi cu un simțământ cald, fără să te grăbești.
Dacă nu izbândești să-ți faci toate rugăciunile la timp, nu e mare pagubă; din rugăciune fierbinte și fără grabă vei primi folos neasemuit mai mare decât dacă ai fi citit toate rugăciunile, însă grabnic și fără simțire, căci socotesc mai bine să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii de cuvinte” (vezi I Corinteni 14, 19).
Dacă rugăciunea îndelungă, scrie Sfântul Ioan de Kronstadt, nu se potrivește cu aprinderea duhului, mai bine să o scurtăm, însă ea să fie fierbinte. Adu-ți aminte că un cuvânt al vameșului, spus dintr-o inimă fierbinte, l-a îndreptățit pe el. Dumnezeu ia aminte nu la multele noastre cuvinte, ci la starea inimii . Mai importantă decât orice este credința vie a inimii și căldura întru pocăința pentru păcate.
( Arhimandritul Serafim Alexiev , Călăuza rugătorului ortodox , traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, pp. 30-31)

Exact aceasta este firea, puterea şi vrednicia Tai*nelor: să schimbe lucruri, să prefacă, să preschimbe fapte, să-l facă drept pe păcătos, binecuvântat pe necinstit, să înalţe la cer pe cel de pe pământ.
Într-adevăr, cu „cinci minute înainte” de căsătorie este păcat contactul trupesc al perechii, iar cu „cinci minute mai târziu” nu este păcat. Cu „cinci minute înainte” de binecuvântarea preotului avem pe Sfânta Masă pâine şi vin, iar cu „cinci minute (înţelege o secundă) mai târziu” avem Trupul şi Sângele Domnului nostru cele îndumnezeite. Cu „cinci minute înainte” de Botezul catehumenului împărtăşirea acestuia cu Sfânta împărtăşanie este un păcat greu, iar cu „cinci minute mai târziu” împărtăşirea este o faptă ce se impune şi e sfântă.
Cu „cinci minute înainte” de hirotonia sa în episcop „candidatul” este preot şi nu poate săvârşi hirotonie de cleric, iar cu „cinci minute mai târziu” după săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii în care a fost hirotonit, el hirotoneşte preoţi şi diaconi.
Dar de ce oare să rămânem numai la cele dumnezeieşti şi mai presus de fire, adică la Tainele Bisericii noastre? Oare în cele „ale noastre”, adică în cele omeneşti, nu devin ele oare valabile decât atunci când sunt săvârşite asemănător? Cu „cinci minute înaintea” semnării contractului de către notar şi cei în cauză şi a ştampilării lui, el este o simplă hârtie, iar „cu cinci minute mai târziu” este un act public ce pricinuieşte consecinţe legale de netăgăduit (drepturi şi datorii), uneori de nemăsurată întindere. Cu cinci minute înainte de semnarea lui, testamentul nu diferă de o hârtie de ambalaj, dar cu cinci minute mai târziu are puterea să determine soarta unei averi de sute de milioane. Cu „cinci minute înainte” de jurământul Preşedin*telui Republicii, el este un simplu cetăţean, lipsit de orice stăpânire specială, iar „cu cinci minute mai târziu” are puterea să dizolve guvernul şi Senatul. (...)
Biserica în mod oficial şi documentat şi-a exprimat poziţia în privinţa asta. Şi a spus clar şi categoric că legătura trupească a perechii cu „cinci minute înainte” de căsătorie constituie nu un simplu păcat, ci un păcat atât de mare încât el este considerat impediment la preoţie. (Este cunoscut faptul că păcatele numite mici nu constituie impediment la preoţie, căci altfel nimeni nu s-ar fi făcut preot...). Sinodul VI ecumenic spune, confirmând canonul 69 al Marelui Vasile: „Anagnostul dacă s-ar împreuna cu logodnica sa mai înainte de nuntă, fiind oprit un an, se va primi spre a citi, rămânând neînaintat, adică să rămână în treapta sa. Citeţul care s-a unit trupeşte cu logodnica sa înainte de nuntă (după ce se va pedepsi cu un an de cădere din treaptă), să fie neînaintat, adică să nu se facă nici diacon, nici preot. Acestea le învaţă şi le legiferează Biserica povăţuită de Duhul Sfânt.
( Arhimandrit Epifanie Teodoropulos, Familiei ortodoxe, cu smerită dragoste , traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 18-20)

Trebuie să mărturisim că Părinții noștri în vechime se ocupau mult cu Psalmii lui David și cei mai mulți învățau pe de rost întreaga Psaltire, pe care o considerau o slujbă deplină. De la Sfinții Părinți Biserica noastră a preluat obiceiul de a împlini slujba de zi și de noapte cu mulți psalmi. După cum se știe, se citește întreaga
Psaltire toată săptămâna, și mulțime de psalmi completează părțile slujbelor, precum utrenia, vecernia și celelalte. Marea însemnătate a psalmilor care s-au impus atât de mult în ierurgia bisericească și în tradiție este ignorată astăzi în neamul nostru, cu excepția instituțiilor monahale. Și aceasta se datorează mai ales necunoașterii limbii [1] și tendinței de a scurta sinaxele bisericești. Dar să ne întoarcem la tema noastră. Cum am spus mai sus, bogăția înțelesurilor Psalmilor lui David a preocupat mult Biserica primară și pe înșiși Părinții însingurați, până în perioada de vârf a Palestinei în secolele V-VI, când monahii savaiți au introdus imnologia pe opt glasuri și a troparelor, în special la praznicele împărătești și ale Maicii Domnului, dar și la cele în cinstea sfinților. Modul acesta general al imnologiei bisericești în noua formă, care se păstrează până astăzi, privește în principal caracterul ecleziastic al obștii generale a credincioșilor.
Totuși, Părinții, pentru rugăciunea privată a celor ce se roagă deosebi, au născocit rugăciuni scurte de un singur gând, ca fiind mai folositoare în scopul interiorizării și concentrării, în locul diversității Psalmilor și a multor tropare ale sinaxelor bisericești. Uneori repetau începutul Psalmului 50: Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea . Alteori, repetau cuvintele vameșului: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului , iar alteori eu, Doamne, ca un om am greșit, iar Tu ca un Dumnezeu iartă-mă . Iar alții iarăși repetau neîncetat cuvintele tâlharului celui recunoscător: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta.
Dar cea mai importantă invocare monologică menținută până astăzi, care s-a impus mulțimilor de credincioși din toate cinurile și pozițiile, a rămas rugăciunea Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.
Acest nume mai dulce decât mierea și fagurele, mai presus de orice nume, întru care nădăjduim și pe care Îl invocăm și întru care putem să ne mântuim, a devenit și a rămas preocuparea stăruitoare și lucrarea permanentă a oricărui credincios conștiincios, care crede și cunoaște modul mântuirii lui.
Dacă rugăciunea este „împreună-ființare și unire a omului cu Dumnezeu”, potrivit Sfântului Ioan Scărarul, și „convorbire cu Dumnezeu”, potrivit Sfântului Nil, fiecare credincios este dator să încerce mai multe moduri și mijloace care conduc la această reușită, ca să răsplătească Stăpânul nostru intenția noastră bună și să dea El Însuși rugăciunea celor ce se roagă.
( Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia )
[1] În Grecia există această situație, textele Psalmilor și ale slujbelor sunt scrise în greaca veche pe care puțini greci o mai cunosc astăzi. De aceea pentru ei citirea Psaltirii e anevoioasă, precum și înțelegerea ei.

Despre rugăciune
Și pe când se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii Lui [1] .
Însemnătatea rugăciunii, ca cel mai elementar mijloc de susținere a ființelor raționale, nu au subliniat-o numai Apostolii când L-au rugat pe Domnul pentru aceasta să-i învețe, ci dintotdeauna a fost cel mai important mijloc de comunicare al omului cu Creatorul lui, Dumnezeu. Poate cineva fără exagerare să spună că rugăciunea era cea dintâi datorie și îndeletnicire a tuturor ființelor raționale, nematerialnice și materialnice, a îngerilor și oamenilor și mai înainte, și după cădere, dar mai ales după cădere. Purtătorii de Dumnezeu părinții noștri, a căror lucrare principală în nevoințele lor ascetice era rugăciunea, în chip felurit definesc și descriu această virtute. Din definițiile lor vom împrumuta și noi câteva, lucru pe care îl considerăm mai de preferat decât să spunem noi ceva de la noi.
Sfântul Ioan al Scării o numește „după calitatea ei, unire a omului cu Dumnezeu ; iar după lucrarea ei, o numește susținere a lumii, împăcare cu Dumnezeu, maica lacrimilor și invers, fiica lacrimilor, răscumpărare păcatelor, punte în ispite, zid împotriva necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor...” și continuă astfel cu mulțime de caracteristici și lucrări și însușiri ale acestei atotcuprinzătoare virtuți.
Sfântul Macarie Egipteanul în cuvântul lui despre rugăciune spune următoarele: „capul a toată sârguința și culme a tuturor faptelor bune este
stăruința la rugăciune , prin care ne agonisim și celelalte virtuți”. Cuviosul Nil Ascetul, în capitolul al treilea Despre rugăciune, spune: „Rugăciunea este convorbirea minții cu Dumnezeu”.
Nu este nevoie, cred, să adăugăm noi nimic la multele păreri ale Sfinților Părinți cu privire la cât de necesară este rugăciunea, mai ales fiindcă este cunoscută porunca Sfântului Apostol Pavel:
rugați-vă neîncetat [2] și vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii [3] .
Și cu privire la Domnul nostru Iisus, cunoaște fiecare cât de mult ne îndeamnă să ne rugăm prin pilda văduvei și a judecătorului nedreptății [4] și a celui ce cere pâine în miezul nopții[5] . Toți cunoaștem, de asemenea, cât de mult insistă să nu pierdem nădejdea în rugăciunile [6] noastre, ci să stăruim cerând, căutând și bătând [7] . Dar Însuși Domnul nostru Se ruga foarte des și iată câteva dintre multele locuri referitoare la aceasta:
Și a doua zi, foarte de dimineață, sculându-Se, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo[8] Și în altă parte: Și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu sau Și pe când Se ruga Iisus într-un loc ...
( Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia )
[1] Lc. 11, 1.
[2] I Tes. 5, 17.
[3] I Tim. 2, 1.
[4] Lc. 18, 1
[5] Lc. 11, 5-8.
[6] Lc. 18, 1
[7] Mt. 7, 8 ; Lc. 11, 10.
[8] Mc. 1, 35

Părintele Sofronie nu avea nici putere fizică, nici timp suficient, ar fi vrut să-i citească pe Sfinții Părinți. Spunea „Mă doare că nu am nici timp, nici forță, să mă adâncesc în teologia asta”. Iar Sfântul Siluan îi zicea: „Și socotești că ăsta-i lucru mare?”. Iar Părintele Sofronie a spus că a rămas rușinat, apoi după o clipită de tăcere, Sfântul Siluan a completat: „Singura mare este smerenia, pentru că mândria împiedică dragostea” . Părintele Sofronie spune că niciodată n-a pus la îndoială cuvântul Sfântului Siluan, și vă închipuiți ce autoritate minunată, dulce, dar puternică era!... Am simțit că este cuvântul de pe urmă sau cel din urmă criteriu. Și de ce? E vorba de dragoste, smerenia este una dintre fațetele dragostei, este un element important care face parte din dragoste.
Dragostea mândră nu este dragoste, dragostea poftitoare nu este încă dragoste, ci doar dragostea smerită este dragoste cu adevărat. Simțea Părintele Sofronie că în acest cuvânt se cuprinde toată istoria Bisericii și a omenirii și că în acest cuvânt al Sfântului Siluan putea să trăiască în mod esențial tot ce i-ar fi dat toată teologia sau citirea Sfinților Părinți și tot restul.
( Părintele Rafail Noica , în cadrul Colocviului „Întâlnirea cu Duhovnicul” )

Însoţirea matrimonială constituie cea mai apropiată unire posibilă dintre un bărbat şi o femeie, hărăzită atât procreării şi creşterii copiilor, cât şi orientării spre castitate a poftei trupeşti. De asemenea, ea este „un port sigur” care îi ajută pe soţi să înfrunte luptele şi vicisitudinile vieţii şi să se dezvolte pe deplin ca fiinţe iubitoare. Adresându-se soţilor, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Soţia ta îţi este şi port, şi leac puternic tămăduitor care să-ţi umple inima de bucurie”. Iar în Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia 19, detaliază: „La început, Dumnezeu, creându-l pe om, nu l-a lăsat singur, ci i-a dat femeia pentru a-i fi ajutor şi însoţitoarea sa, ştiind că din această însoţire va ieşi un bine mare”. Acest bine este atât trupesc, cât şi duhovnicesc. Spre pildă, în
Omiliile la Facere, citim:
„Nici una din grijile acestei vieţi nu va reuşi să-i mai tulbure pe cei care sunt astfel însoţiţi, nici să le submineze mulţumirea. Vedeţi, acolo unde există armonie şi pace şi legătura dragostei între soţi, toate lucrurile sunt bune, şi cuplul va fi în siguranţă în faţa oricărui vicleşug, fiind la adăpost, protejați de o fortificaţie minunată, anume, armonia dintre ei în faţa lui Dumnezeu. Aceasta îi face mai tari decât oţelul, mai puternici decât fierul, şi le este mai de folos cu mult mai mult decât orice altă avere şi prosperitate; îndreptându-i spre slava cea de Sus, le câştigă în același timp favoarea Domnului într-o mare şi generoasă măsură”.
( David C. Ford , Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur , traducere din limba engleză de Luminiţa Irina Niculescu, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, pp. 120-121)

"Nu vă jucați cu moartea. Nu mimați nimic din ce este al morții. Sau n-ați înțeles că în această lume nu există simboluri, ci numai forme ascunse ale realității?
Rămîneți în lumină, jucați-vă de-a lumina, fiți lumină. Pentru a trăi."( parintele Sevastie Bastovoi)

Florile sunt o încununare a dragostei pe care Dumnezeu ne-o poartă.
Animalele ne predau în fiecare clipă lecții de viață.
Oamenii sunt ființe evoluate, superioare atunci când au sinceritate, curățenie sufletească, modestie și credincioșie. Um om oricât de învățat, talentat ori bogat ar fi dacă e mândru, lăudăros, invidios, obraznic, perfid, nesincer și fără teamă de Dumnezeu e cu mult mai prejos decât o floare ori un animal.
《 Dorina Stoica 》

"Dintre toate virtuţile, rugăciunea inmulţeşte cel mai mult iubirea.
Aşa cum faci când te întâlneşti cu un prieten drag sau cu cineva mult iubit, căruia abia astepţi să-i spui totul, totul, ca să te simţi după aceea eliberat, aşa să faci şi când mergi să te întâlneşti cu Dumnezeu."

Ieromonah Iustin Miron
Manastirea Oasa

Duhul Sfânt, când se atinge de inima cuiva, acela
nu mai poate să fie aspru ; acelui om îi pare rău de toate mărunţişurile, îi pare rău şi de unele mărunţişuri despre care zici că alea nu-s chiar păcate.
Când Duhul Sfânt vrea să ajute pe cineva, atunci devine în acest fel: dacă el vrea să ducă o viaţă de pocăinţă, în unele dăţi, Duhul Sfânt se lasă simţit pe măsura pocăinţei şi a smereniei ; dacă el a unit osteneala cu smerenia, atunci Duhul cel Sfânt se lasă simţit şi-l ajută pe om să ajungă acolo: eu dorm şi inima mea priveghează.
Dacă a unit osteneala cu smerenia îl ajută Duhul Sfânt, dar dacă a unit osteneala lui cu pomenirea de rău, cu cârtirea sau cu tulburarea, atunci Duhul cel Sfânt nu-l ajută. Poţi să te rogi ani întregi, că nu te-ajută; doar dacă noi unim smerenia cu osteneala - fie din priveghere, fie din metanii - atunci se lasă simţit Duhul Sfânt.
( Părintele Proclu Nicău )

Sfântul Ioan Gură de Aur despre Sfânta Scriptură. 7 cuvinte de folos :
Nu-i nimic în Dumnezeiasca Scriptură care să nu fie spus cu scop, care să nu aibă ascuns mare folos.
În dumnezeieştile Scripturi, nimic nu este inutil, totul a fost dictat de către Duhul Sfânt.
Pentru aceea harul Duhului a făcut să ni se dea în scris cuvintele Domnului, pentru ca, luând din Scripturi leacuri împotriva patimilor noastre, să putem scăpa de pedeapsa ce atârnă deasupra capetelor noastre.
Dacă Dumnezeu a socotit demn să ne dea Sfintele Scripturi, să judecăm prin urmare că aceste cărţi părinteşti nu pot avea de scop decât mângâierea noastră, luminarea noastră, corectarea noastră, forţa noastră. Aceste cărţi venite din cer au în vedere credinţa, virtutea, îndreptarea vieţii noastre întregi.
Cu o comoară se aseamănă citirea dumnezeieştilor Scripturi. După cum dacă ai putea lua dintr-o comoară o parte cât de mică, te poţi îmbogăţi cu ea, tot aşa şi cu dumnezeieştile Scripturi; într-un cuvânt cât de mic poţi găsi putere mare de gânduri şi nespusă bogăţie. Cuvintele dumnezeieşti, însă, nu-s numai comoară, ci imită şi izvorul care dă drumul la curgeri bogate de ape (…) Că mare este bogăţia acestei comori şi mare este belşugul curgerilor de apă ale acestui izvor duhovnicesc!

Orice timp este potrivit pentru citirea dumnezeieştilor Scripturi; că se poate citi Scriptura nu numai acasă, ci şi când mergem în piaţă şi când suntem în călătorie şi când suntem în adunare de lume şi când suntem prinşi de treburi, pentru ca, făcând tot ce depinde de noi, să dobândim iute şi îndrumător. Da, Stăpânul nostru, văzând dorinţa noastră de cele duhovniceşti, nu ne va trece cu vederea, ci ne va da lumina cea de sus, ca să ne lumineze mintea. Aşadar, vă rog, să nu neglijăm citirea dumnezeieştilor Scripturi, ci să le citim des, fie de cunoaştem înţelesul Scripturilor, fie de nu-l cunoaştem.
Să auzim dar, toţi cei care neglijăm citirea Sfintelor Scripturi, câtă pagubă suferim, câtă sărăcie! Când vom putea vieţui creştineşte, când nici nu cunoaştem legile după care trebuie să vieţuim? Bogaţii şi cei care se dau în vânt după bani şi după averi îşi scutură mereu hainele lor ca să nu fie mâncate de molii. Tu însă, deşi vezi că uitarea îţi roade sufletul mai grozav decât o molie, nu deschizi cărţile sfinte, nu pui capăt prăpădului, nu-ţi împodobeşti sufletul, nu te uiţi mereu la icoana virtuţii

Să căutăm la femeie purtarea frumoasă , cumpătarea, bunătatea . Acestea sunt trăsăturile frumuseții.
Deci, să nu căutăm la femeie frumusețea trupească, nici cele care nu sunt în stăpânirea ei (n.r. ‒ care nu depind de ea) și, mai mult, nici să n-o osândim deloc pentru acestea (pentru că aceasta este dovada oamenilor nerușinați); nici, pierzându-ne curajul, s-o părăsim, nici s-o disprețuim. Sau nu vedeți câți au avut un sfârșit cumplit dintre cei care au locuit cu femei frumoase? Iarăși, câți n-au avut (alături) femei frumoase, și (dar) au ajuns la bătrâneți adânci plini, de multă mulțumire?
Să ne curățim cu desăvârșire de rana care este înlăuntrul nostru, să îndepărtăm „umflăturile” care există în sufletul nostru. Asemenea frumusețe caută Dumnezeu!
S-o pregătim pe femeie ca să pară frumoasă lui Dumnezeu , și nu nouă!
( Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur. Volumul III. Nunta, familia și problemele lor , traducere de Pr. Victor Manolache, Editura Egumenița, Galați, p. 58)

Cei care sunt nepăsători faţă de buna educare a copiilor lor vor fi pedepsiţi de Dumnezeu. Şi ascultaţi cu atenţie povestirea pe care vă voi spune-o:
În vremurile din vechime, înainte de venirea lui Hristos în lume, trăia un preot evreu, bun şi cumpătat, Eli, care avea doi copii, pe Ofni şi Finees. Deşi Eli îi vedea pe copiii săi umblând pe calea răutăţii, nici nu-i împiedica, nici nu-i pedepsea, nici nu-i mustra. Şi dacă uneori îi povăţuia, o făcea cu moliciune, fără severitate. „Nu mai faceţi rele, fiii mei”, le spunea, „nu aud vorbe bune despre voi” (Parafrază la I Regi 2, 24). Cuvintele lui ar fi fost de ajuns ca să-i cuminţească pe cei doi copii, dacă aceştia ar fi vrut. Dar întrucât preotul n-a arătat severitatea cuvenită , Dumnezeu l-a pedepsit. Astfel, şi-a pierdut şi copiii şi mântuirea, deşi Dumnezeu nu avea pentru ce să-l osândească pe bătrânul tată, decât pentru nesârguinţa pe care a arătat-o faţă de copiii săi.
Aşadar, dacă Eli a fost pedepsit atât de aspru pentru nesârguinţa lui, vor rămâne nepedepsiţi cei care fac lucruri mai rele? Dacă pe preotul acela n-au reuşit să-l izbăvească cinstea lui, însuşirea de judecător şi slujirea pe care o aducea poporului israelit, şi a murit în chip jalnic, deoarece nu s-a îngrijit cum trebuia de educarea copiilor lui, atunci ce pedeapsă va cădea asupra noastră, care ne purtăm chiar mai rău decât barbarii, care nici virtuţi nu avem şi nici pe copiii noştri nu-i creştem cum se cuvine?
( Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii , Editura Egumenița, Galați, pp. 123-124)

"Cand nu poti sa te rogi, n-ai cum sa te rogi! Dar cand nu esti dispus sa te rogi, cand te simti cumva impiedicat, atunci sa te silesti sa faci lucrul acesta. Nu poti sa te rogi mai bine altadata, daca intrelasi rugaciunea astazi. Nu te vei ruga mai bine maine, daca astazi vei neglija rugaciunea. Si atunci, te rogi cum poti; chiar este un cuvant care zice asa: Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie.
Pentru inlaturarea gandurilor rele, ne ajuta foarte mult inmultirea gandurilor bune. Cu cat iti impodobesti mintea cu mai multe ganduri bune, cu atat se imputineaza gandurile cele rele. Daca vrei sa-ti faci randuiala in viata, trebuie sa-ti faci randuiala in minte, iar daca nu-ti faci randuiala in minte, nu-ti poti face randuiala in viata. Asa ca grija noastra cea dintai este sa ne facem randuiala in minte. In Filocalie se spune ca gandul omului, mintea omului, este ca o moara: asa cum moara macina ce bagi pe moara, tot asa si mintea - macina ce bagi pe minte. Dupa gandurile pe care le porti in minte poti sa-ti dai seama cine esti: daca ai ganduri conforme cu voia lui Dumnezeu - deci daca ai ganduri bune -, esti om bun; daca ai ganduri rele, esti om rau.
Cu credinta e cam cum e cu cultura: daca te tii de ea, o ai, iar daca nu te tii, o pierzi.
Daca-ti vin ganduri de mandrie, sigur nu esti smerit. Daca nu faci niste eforturi sa te depasesti pe tine, sigur nu-ti iei crucea.
Sunt primite si rugaciunile spuse numai cu buzele, pentru ca nu-i poti cere unui copil sa mearga la acelasi pas cu un om mare. Deci, eu ma rog cum pot si Dumnezeu imi primeste rugaciunea, asa cum a fost vorba despre fiul tatalui lunatic, cand a zis cu lacrimi: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” (Marcu 9, 24). Si Domnul Hristos n-a zis: "A, pai daca nu crezi cat trebuie, n-am ce-ti face!...”, ci l-a ajutat in starea lui. Nu putem ajunge la mult, decat de la putin, de la cat suntem.
La Dumnezeu toate sunt cu putinta. El stie daca-ti foloseste ceea ce-ti doresti. Iar daca iti foloseste, iti daruieste. Iar daca nu primesti ceea ce-ti doresti, trebuie sa-ti schimbi gandurilesi sa te multumesti cu ceea ce primesti.
Nu suntem numai noi la lucru cand e vorba de lupta duhovniceasca, ci e Dumnezeu cu noi. Undeva in Scriptura chiar se spune ca Dumnezeu lupta pentru noi (Deuteronom 20, 1). Si atunci, grija noastra trebuie sa fie aceea sa fim in legatura cu Dumnezeu, ca Dumnezeu sa biruiasca sau sa biruim impreuna cu Cel ce a biruit lumea.
Viata duhovniceasca, traita asa cum stim noi ca este traita in general, e de asa fel incat sunt foarte putini aceia care pot zice ca au un duhovnic. Cineva care se spovedeste o data pe an si in mare graba, nu se poate spune care are un duhovnic, ci se poate spune ca s-a spovedit la un duhovnic. Duhovnic ai atunci cand il consulti, cand te raportezi la el, cand vrei sa urmezi cuvantul lui, cand ii cauti cuvantul, cand te intereseaza opinia lui, cand opinia lui o iei ca un indreptar de viata. Atunci ai duhovnic si atunci esti ucenic. Or, daca nu-i asa, atunci n-ai duhovnic si nu esti ucenic.
Pacatul trebuie neaparat sa fie la trecut. Daca e la prezent si la viitor, adica daca faci ceva care se continua, nu esti in sfera pocaintei.
Datoria de a te ridica din pacat e permanenta, dar si datoria de a evita pacatul trebuie sa fie permanenta.
Cauta doctor inainte de boala si roaga-te inainte de ispita. Daca te lasi numai pe ce da clipa, nu stiu cum poti sa le inlaturi. Dar daca esti pregatit, atunci cand iti vine o astfel de situatie nu te impotrivesti ca unul care nu stie de Dumnezeu.
Cel mai bine este sa ne intemeiem pe ceea ce stim sigur si sa nu cautam lucruri mai presus de ceea ce suntem noi vrednici.
Asa cum in trup sunt doi ochi si o singura vedere, doua urechi si un singur auz, doua nari si un singur miros, doua picioare si un singur mers, tot asa si intre sot si sotie trebuie sa fie o legatura perfecta. Fiindca in viata de familie nimic nu este particular, totul este al tuturor.
De obicei, cand te intalnesti cu cineva cu care ramai in legatura, ai impresia ca cel cu care esti in legatura nu-i numai acolo unde-l stii tu ca este. De exemplu, am un prieten in America; stiu ca este in America, dar mai stiu ceva: mai stiu ca el este si in sufletul meu. Si ma gandesc, de multe ori, ca prietenii mei, cand se intalnesc cu mine, se intalnesc si cu ei: se intalnesc cu ei, cei din sufletul meu. Pentru ca e legatura aceasta, pe care nu ti-o poate nimici nimeni si nimic. Cand ai castigat o legatura de felul acesta, o legatura prieteneasca, esti constient ca aceasta legatura nu ti-o poate nimici nimeni si nimic.
N-am venit din cer pe pamant. M-am pomenit pe pamant, cu gandul la cer. De fapt, e ceea ce fiecare trebuie sa aiba in vedere: sa ajunga de pe pamant in cer.
Va trebui sa ma opresc, ca sa nu fiu si eu ca acela din intamplarea cu copilul care era cu tatal lui in biserica si a adormit cand predica preotul. Si, cand s-a trezit, copilul zice catre tata-sau: "N-o mai gatat odata? - Ba da, o gatat, dar nu se poate opri!" Asa si eu: am gatat, dar nu ma pot opri".
Parintele Teofil Paraian

Cum să postim. Sfaturi pentru folos duhovnicesc:
“După cum ştim, există post trupesc şi există post duhovnicesc. Postul trupesc este atunci când pântecele se înfrânează de la mâncare şi băutură. Postul duhovnicesc este atunci când sufletul se abţine de la gânduri, fapte şi cuvinte rele.
Postitor adevărat este cel care se reţine de la desfrânare, preadesfrânare şi de la orice necuraţie.
Postitor adevărat este cel care se stăpâneşte să nu se mânie, să nu se înfurie, sa nu facă răutate şi să nu se răzbune.
Postitor adevărat este cel care îşi pune pază gurii sale şi se abţine de la flecăreli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguşeli, minciuni şi de la orice defăimare.
Postitor adevărat este cel care îşi înfrânează mâinile de la hoţie, răpire, prădare, iar inima de la dorirea lucrurilor străine. Într-un cuvânt, adevărat postitor este cel care se îndepărtează de la orice rău.
Iată, creştine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor şi postul trupesc, pentru că slujeşte omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinţă, pentru că, fără el, nici postul trupesc nu este nimic.
Mulţi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul.
Mulţi postesc de mâncare şi băutură, dar nu postesc de gânduri, fapte şi cuvinte rele. Şi care le poate fi folosul din aceasta ?
Mulţi postesc o zi, două sau mai mult, dar de mânie, de ţinerea de minte a răului şi de răzbunare nu vor să postească.
Mulţi se înfrânează de la vin, carne, peşte, dar cu limba îi muşcă pe semenii lor – deci ce folos au din aceasta? Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mită, răpire şi prădarea bunului străin – ce folos au deci din aceasta ?
Postul adevărat şi curat este abţinerea de la orice rău. Dacă vrei, creştine, să-ţi fie postul folositor, atunci, postind trupeşte, să posteşti şi duhovniceşte şi să posteşti întotdeauna. Cum pui frâu pântecelui tău, tot aşa pune-l şi gândurilor şi patimilor tale celor rele.
Să postească mintea ta de gândurile cele deşarte.
Să postească mintea ta de ţinerea de minte a răului.
Să postească voia ta de dorirea cea rea.
Să postească ochii tăi de vederea cea rea: întoarce-ţi ochii tăi ca să nu vada deşertăciunea (Psalm 118, 37).
Să postească urechea ta de cântece spurcate şi de şoapte clevetitoare.
Să postească limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcate şi de orice cuvânt deşert şi vătămător.
Să postească mâinile tale de la bătaie şi de la răpirea bunurilor celor straine.
Să posteasca picioarele tale de la a umbla întru răutate. «Fereşte-te de rău şi fă bine» (Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)
Iată postul creştinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi! Pocăieşte-te şi te înfrâneaza de la orice cuvânt, faptă şi gând rău, deprinde-te cu virtuţile şi întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.
(din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008, Traducere din limba rusa de Rasofora Domnica Talea – Manastirea Nera, pp. 241-242)

Părintele Nicolae Tănase:
 

Dacă postul nu ne schimbă, e pierdere de timp. Poţi să faci oricâtă milostenie, dacă nu te rogi – degeaba. Aţi văzut ce cuvânt puternic? Poţi să faci milostenie, poţi să dai la săraci, să faci aziluri, orfelinate, spitale, dacă nu te rogi, degeaba. De ce? Pentru că rugăciunea e cea mai mare faptă bună.
Ar trebui să ajungem să nu mai putem trăi fără Liturghie. Pentru că după ce mori, vedeţi cum e... Să facem ce ţine de noi în viaţă, că după moarte e cam greu să rămâi în nădejdea parastaselor.
Să facem noi rugăciunea, să n-o lăsăm în grija altora. Dar apar alte motive: ba că e întuneric, ba că e prea lumină, ba că e peste 8.00 şi mănâncă găinile, ba că e prea devreme. Asta apare pentru că diavolul strecoară fel de fel de motive. Pentru că ora e fixată tot de dumneavoastră. Să nu mai avem astfel de motive, pentru că pierdem toată plata. Oamenii care postesc se văd.
A avut doxologie sfântul de astăzi? Da, a avut doxologie mare, aşa că până şi azi se mănâncă peşte. Vedeţi ce face Biserica? Dezlegări. Unii mâncăm, alţii nu mâncăm peşte. Atunci când zicem: „Mai sunt 5 zile până la Crăciun, hai să ţin şi eu un post mai aspru”, bine facem, dar Biserica nu pretinde. Cel care vrea, poate să mănânce peşte atunci când e dezlegare la peşte.
Biserica e foarte largă şi nu strânge mult omul, dar încearcă să-l ţină aproape. Foarte mulţi faceţi caz de mâncare: „Părinte, s-a întâmplat de-am mâncat, s-a întâmplat de-am gustat, s-a întâmplat...”. Nu e aşa. S-a întâmplat, s-a întâmplat. Problema e: ai modificat sufletul tău? Inima ta? Gândirea ta? Pentru că altfel rămânem cu rânduiala şi atât, nu mai rămânem şi cu rezultatul postului. Rezultatul postului este modificarea omului. Dacă nu, într-adevăr, degeaba am postit.
În momentul în care te întâlneşti cu oameni care postesc şi oameni care nu postesc, imediat i-ai văzut. Poţi să-i alegi şi dintr-o mulţime mare: acesta posteşte, acesta posteşte, acesta nu posteşte, acesta posteşte. De ce? Se vede. Omul care postește se vede. Cum? După cum deschide gura, după cum zice „bună ziua”, după cum stă de vorbă cu tine şi celelalte, după cum te serveşte cu ceva... Imediat se vede omul care posteşte faţă de cel care nu posteşte. Poate să zică cineva: „De ce zici că nu postesc? Că eu postesc”. Păi, dacă nu s-a observat că posteşti, adică dacă nu s-a născut în tine omul nou, atunci înseamnă că posteşti de formă. De aceea apare la Spovedanie spunerea păcatelor la prezent: „sunt certat cu...”. Ar trebui să spui că ai fost certat cu..., pentru că la Spovedanie ai venit împăcat. Sau: „A dat Dumnezeu, părinte, am ţinut tot postul, toată rânduiala, n-am mâncat vin, untdelemn. Dar nu vorbesc cu...”. Păi, nu se poate. Un om conştient, serios, nu are probleme să nu vorbească cu unul sau cu altul, indiferent cum stau lucrurile, pentru că el ştie de Dumnezeu.
Problema este, deci, dacă postul ne modifică sau nu, dacă venirea noastră la Liturghie este un rezultat bun sau nu. Altfel, cu adevărat, e pierdere de timp. Şi dacă vreţi, mai e şi altceva: e şi osândă. Acum un an parcă a mers mai bine, dar acum... Şi suntem siguri că a fost şoapta diavolului: că-i prea de dimineaţă, că-i prea târziu, că e frig, că e cald, foarte multe lucruri imediat aduce diavolul, tu îţi alegi unul dintre ele sau mai multe şi este de ajuns ca să nu vii la biserică.
Vorbesc de tine, creştinule, care te spovedeşti, te împărtăşeşti, citeşti şi posteşti. Nu vorbesc de cei care habar n-au, nu vorbesc de cei care vin o dată la 6 ani la biserică sau care vin la Crăciun... Asta-i altă categorie de oameni, inconştienţi, care habar n-au pe ce lume trăiesc. Ei Îl folosesc pe Hristos doar când au nevoie . Noi nu suntem pentru a fi frumoşi în felul acesta, nu suntem pentru faţadă, ci suntem pentru partea de dinăuntru, pentru că acolo se vede.
Creştinul, în loc să asculte, are mereu ceva de zis. Cine mai era ca Iisus Hristos? În iesle, nebăgat în seamă, pe Cruce bătut, dispreţuit. De ce? Pentru că a lăsat de la El, chiar dacă era nevinovat. De aceea noi, preoţii, într-un conflict, spunem omului: „mergi şi împacă-te!”. Şi creştinul, în loc să asculte, imediat zice ceva, imediat!
– Părinte, dar eu?
– Da, tu!
– Bine, dar eu sunt mai bătrân!
– Păi, de-aia, pentru că eşti mai bătrân!
– Părinte, dar eu sunt nevinovat.
– Păi, de-aia te trimit pe tine, că eşti nevinovat.
– Bine, părinte, dar acela nu vine la biserică, acela e un nemernic.
– Păi, de-aia îţi zic ţie, pentru că tu vii şi tu ştii.
Pentru că ce zice la rugăciunile pentru Sfânta Împărtăşanie? „Vrând să te împărtăşeşti cu jertfa cea fără de sânge, mergând, cu cei ce te-au mâhnit pe tine împacă-te.” Nu numai cu cei pe care tu i-ai mâhnit, ci şi cu cei care te-au mâhnit ei pe tine. Cuvântul acesta ne afundă în iad dacă nu-l respectăm.

Ritualul căsătoriei este alcătuit în jurul bucuriei, dar acesta, fidel profunzimii duhovniceşti a tainei sale, îndrumă spre adevărata sa inimă tainică.
Ca să scoatem din această bucurie lumina pe care o conţine, ea trebuie să se înalţe şi să ajungă la bucuria martirilor , mărturisitorilor, bucurie care nu străluceşte cu adevărat decât la capătul dăruirii totale de sine. Iubirea este aceea care menţine unitatea dintre bărbat şi femeie , iar ei i se adaugă harul, coborât tot din iubirea lui Dumnezeu către facerea mâinilor Lui, asupra cărora Dumnezeu lucrează şi veghează neîncetat.
Cine trăieşte în iubire se află în Dumnezeu şi persoanele care se află în iubire curată au tainica senzaţie că sunt îmbrăţişate de Dumnezeu, deci El este prezent şi iubirea Lui lucrează în acel loc.
„Dragostea nu piere niciodată” (I Corinteni 13,8), deci dacă veşnicia dragostei este asigurată, atunci veşnicia unirii mistice este condiţionată de veşnicia dragostei. Dragostea zideşte şi garantează unitatea. Nu se mai poate vorbi în familie de personalitate, de individualitate, de libertate proprie, ci numai de dăruire, în încredere şi iubire desăvârşită.
( Sfântul Ioan Gură de Aur )

Câtă trudă pun oamenii aceia care caută să afle şi să scoată aurul din pământ? Multă, foarte multă! Astfel, precum căutăm copilul pierdut, bolnav greu, aurul din pământ şi alte lucruri trebuincioase vieţii pământeşti, tot aşa – ba încă şi mai mult – trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu , Care este Izvorul vieţii şi fericirii noastre. Pentru aflarea copilului, soţiei, aurului, averii şi a celor trebuincioase existenţei sale, omul întâmpină multe piedici, primejdii şi obstacole necunoscute minţii lui, iar a căuta şi a afla pe Dumnezeu e cu mult mai uşor.
( Protosinghel Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune , Editura Agapis, București, 2008, p. 24)

Exista un Sfânt nebun pentru Hristos, care l-a potolit odată pe Ivan cel Groaznic. Acesta ridica probleme pentru că fusese servit cu o bucată de carne în post: „Mă crezi așa păgân, ca să mănânc eu carne în post?”, iar Sfântul i-a zis:
„Tu nu mănânci carne de vită, dar mănânci carne de om!”.
Și nouă ne-ar trebui preoți care să aibă curajul să spună că e important să postim de păcate mai mult decât de bucate, iar postul de bucate să fie numai un acces spre plinătatea postului de păcate . Făcând așa, nu vom mai mânca nici „carne de om” . Clevetirea se consideră mâncare de carne de om. Omul se abține de la carnea animalelor și de la altele, dar totuși clevetește. Când enumerăm cele 24 de vămi ale văzduhului, clevetirea este primul păcat de care trebuie să dăm seama.
( Părintele Nicolae Tănase , De la prietenie la iubire. Căsătoria – taina iubirii creștine , Editura Agaton, Făgăraș, 2011, p. 182)

În cele mai multe familii, fiecare membru trăieşte parcă după un alt program, stă în camera lui, la televizorul lui, şi urmăreşte programului lui preferat. În opinia mea, toate aceste obiceiuri erodează sentimentul apartenenţei la o familie, legăturile dintre membrii ei şi efectele încă nici nu pot fi pe deplin evaluate.
Când ajungi să comunici mai mult la telefon cu copilul tău minor, chiar dacă are bonă, e semn că, pe lista ta de priorităţi, el nu e pe primul loc. Ştiu că protestezi - „tot ce fac, pentru el fac, să avem bani şi să ne meargă bine ”. Banii sunt importanţi - în fiecare zi avem nevoie de atâtea lucruri, dar copilul nu are nevoie numai de haine, mâncare şi şcoală.
Sufletul lui se hrăneşte cu dragoste ori, pentru aceasta, are nevoie să fie cu tine. Educaţia copilului nu presupune numai şcoala - aceasta este numai partea formală, instituţională, a educaţiei lui. Educaţie înseamnă tot ce învaţă şi,
de la tine, părintele său, copilul poate învăţa cel mai mult or, pentru aceasta, are nevoie să fie cu tine !
( Irina Petrea )

"În zilele noastre, oamenii aspiră să fie iubiți și de aceea esuează. Corect este să nu te intereseze dacă alții te iubesc sau nu, ci dacă tu îl iubești pe Hristos și pe oameni. În felul acesta îți va fi plin sufletul."
_________________
Porfirie Kafsokalivitul

PREOTUL CONSTANTIN NECULA conferentiaza la SECTARII PENTICOSTALI DIN BEIUS in Duminica Ortodoxiei, sub semnul
”depasirii barierelor confesionale”
ne-a fost impartasita urmatoarea marturie:
cristina:
“
Provin dintr-o familie penticostala in sanul careia am crescut pana aproape de maturitate. Cu ani in urma, totusi, prin harul lui Dumnezeu am primit Sfantul Botez devenind madular viu al dreptei credinte. As vrea sa adaug si experienta mea personala in ce priveste perspectiva unui dialog cu penticostalul.
Probabil ca stiti/ ati patit-o: orice provocare sau invitatie la discutii pe teme religioase pe care o poate face sectarul unui ortodox este sortita nu numai esecului, cazand pe urechi surde efectiv (fiindca sectarul nu cauta sincer vreun raspuns – el doar stie tot), ci ulterior si rascolirilor si tulburarilor sufletesti de partea ortodoxului care a cazut in astfel de cursa.
Ca cel ce accepta dialogul cu acest vechi sarpe crezand ca poate ceva, fara sa bage de seama se impartaseste mai mult sau mai putin – dar niciodata nu ramane neatins – de viclenia si trufia ispititorului. Iar el va cauta sa iscodeasca si sa rastalmaceasca prin intrebare orice raspuns precum diavolul prin sarpe. Ereticul pleaca apoi linistit ca te-a tulburat (si nu se poate linisti pana nu te tulbura) , neclintit in trufia de nezdruncinat, iar tu stai si mesteci otrava ramasa: ca nu i-am spus bine, ca trebuia sa-i zic asa,ca de ce nu mi-am adus aminte si de cutare argument, etc.
De aceea, cred eu, exista recomandarea apostoliceasca sa nu discuti cu omul eretic ci sa te departezi de el
, fiindca e cu neputinta sa-l folosesti pe el si pe tine sa nu te vatami.
Bine spunea cineva in comentarii ca “vino si vezi” e calea ortodoxa a tratativelor. Da! bine ar mai fi fost sa se faca vizibila Duminica Ortodoxiei, sa se fi facut macar mici procesiuni in jurul fiecarei bisericute cu Sfintele Icoane, sa se spuna macar cat de putin de ereziile de ieri si de azi si de substratul lor intunecat si pierzator de suflet in ziua in care Biserica s-a delimitat de intunericul tuturor ereziilor si s-a imbracat in podoaba adevarului icoanei inomenirii lui Hristos.
Unii ce se inmultesc cred ca altfel se pot face lucrurile, fara anateme si doar cu dialogul nostru ciunt, dar orice cuget sanatos stie ca e cu neputinta. Caci ce partasie are intunericul cu lumina si cum se pot impaca? Bine este sa se intareasca inimile noastre prin har, ca sa cunoasca Lumina sa se alipeasca de ea si sa fuga de orice umbra a intunericului, acum cand ziua este mai aproape de noi decat atunci cand am crezut.
Legaturi:
PREOTUL CONSTANTIN NECULA conferentiaza la SECTARII PENTICOSTALI DIN BEIUS in Duminica Ortodoxiei, sub semnul
”depasirii barierelor confesionale”
CUM AJUTAM SI CUM IMPIEDICAM VENIREA OAMENILOR LA ORTODOXIE? DESPRE DRAGOSTE, CONVERTIRE SI ECUMENISM
“
Acum, un ecumenism care se preface că diferenţele reale dintre Ortodoxie şi eterodoxie sunt neimportante, cade într-adevăr într-un păcat atât de înfricoşător şi pentru că neagă Adevărul, pentru care atât de mulţi foşti eterodocşi creştini s-au luptat ca să-L găsească şi pentru că încearcă să închidă uşa acelora care încă Îl caută . Nu trebuie să ne ademenească masca zâmbitoare a ecumenismului. Ecumenismul este potrivnic oricărui pas al cuiva care caută Adevărul şi urmăreşte intrarea sa în Biserica lui Hristos. Ecumenismul încurajează sentimentul ce izvorăşte dintr-o unire în aparenţă şi nu din umilinţă şi din viaţa de pocăinţă. Descurajează căutarea Adevărului, acceptând indirect existenţa şi primirea minciunii. Ecumenismul nu este stăpânit de smerenia care îngăduie să se facă auzită şi o altă voce diferită de a lui, în special, atunci când aceasta descoperă minciuna lui. Ecumenismul îngăduie comparaţii, dar nu concluzii care să demonstreze că o anumită tradiţie creştină, în opoziţie cu alta sau cu altele, este mai autentică. În cele din urmă, ecumenismul
descurajează orice acţiune fermă, care s-ar împotrivi scopurilor sale pe care le urmăreşte. Într-adevăr, cuvintele lui Hristos către farisei s-au împlinit şi cu ecumeniştii:
„Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia cerurilor înaintea oamenilor. Căci nici voi nu intraţi, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi”.
O CONVERTIRE DE LA BAPTISM LA ORTODOXIE, PRIN BOTEZ, SI INCERCARILE EI – marturia tinerei Emanuela Iancu pentru revista “Familia ortodoxa”
“
[…]
La penticostali am trăit o experienţă care m-a marcat foarte mult şi care m-a îndepărtat de Dumnezeu . La un moment dat,
m-am dus cu ei la munte ca să ne rugăm cu toţii pentru „vindecarea rănilor din trecut ” şi pentru „primirea Duhului Sfânt ”. Şi e firesc că dacă te rogi aşa, aiurea, primeşti alte duhuri – duhuri rele . Eu speram ca aceasta rugăciune să mă liniştească sufleteşte, dar ce a urmat a fost groaznic pentru mine. Am căzut într-o depresie foarte mare, plângeam foarte des, nu ştiam în ce şi în cine să mai cred, şi căutam ceva care să-mi aducă pacea sufletească…
– Şi cum ai ajuns la Adevăr?
– La Ortodoxie am ajuns printr-un băiat care locuia în Ploieşti, un oraş apropiat de satul meu. I-am povestit ce experienţe negative am avut, i-am spus că eu nu mai cred în Dumnezeu, ci în propriile mele forţe… El a avut multă răbdare cu mine, mi-a explicat cât a putut şi, în plus, mi-a dat nişte cărţi ortodoxe. Cât este de important să dăruim materiale de folos pentru suflet celor care Îl caută pe Dumnezeu, şi nu numai! O carte, o revistă poate schimba complet un suflet…
[…]

În cursul vieţii sale pământeşti, Maica Domnului a avut, ca toată lumea, şi momente de aleasă fericire, dar cele mai multe i-au fost de grea suferinţă.
La nici o mamă de pe pământ nu au venit, îndată după naştere, îngeri, nici n-au auzit cântări îngereşti; nici n-au venit crai din depărtări să aducă daruri deosebite şi să se închine noului născut.
Tot bucurie i-au adus Maicii Domnului toate binefacerile şi minunile săvârşite de Iisus Hristos, vindecarea tuturor celor ce i-au ieşit în cale şi i-au cerut ajutorul. Ce bucurie simţea Maica Domnului când vedea bolnavii vindecaţi! Cu câtă bucurie asculta Maica Domnului frumoasele lui învăţături, văzând că şi alţii le ascultă!
Dar clipele de fericire ale Maicii Domnului au fost scurte şi au venit marile ei suferinţe , începând cu durerea ei de mamă când Irod, voind să-l piardă pe Iisus, a omorât toţi pruncii, iar pentru a-L apăra pe Iisus, sfânta familie a trebuit să fugă în Egipt. Toate suferinţele Maicii Domnului au fost îndoite.
Este o lege firească pentru toate mamele din lume, când fiii lor se află în diferite suferinţe, ele suferă alături de ei. Şi cât a putut Maica Domnului suferi când Fiul ei a fost prins, bătut, batjocorit şi în chinurile morţii pe Cruce?
Dar Maica Domnului a suferit şi sufleteşte pentru că ştia că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu , adică Mesia cel aşteptat şi că „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11).
( Arhimandrit Serafim Man )

E bine că soţul vă iubeşte. Şi Dumneavoastră vă iubiţi soţul. Acesta este raiul vostru. Zidul îngrăditor al acestui rai este încrederea dintre voi. S-o păziţi ca pe lumina ochilor, şi fericirea voastră nu se va clătina. Pururea mă rog pentru voi, pomenindu-vă pe voi şi pe ai voştri în rugăciunea mea. Domnul să vă rânduiască viaţa în aşa fel ca o dată cu ea să se zidească şi mântuirea sufletului. Mila lui Dumnezeu să fie cu voi!
Buna mea „Albişoară”! Domnul să vă întărească! Rugaţi-vă amândoi! Domnul este întotdeauna Ajutător bunelor hotărâri şi planuri. Şi aici va ajuta. Sunt sigur că soţul tău, după ce a păţit-o, se va feri de acum înainte, mai ales la început. Nu strică totuşi să-i aminteşti că sminteala va apărea iar, căutând să-l atragă. Are vrăjmaşul grijă să le pună pe toate la cale. Ca atare, când vine ispita, să-şi amintească chiar de la început că acolo este ascuns vrăjmaşul şi cu lucruri vrăjmăşeşti îl îmbie: ca atare, să i-o taie cu mânie şi să se întoarcă îndată spre Dumnezeu. Şi totul se va sfârşi cu bine. Aceasta e metoda principală împotriva tuturor ispitelor. Mai mult nu vă mai spun, numai să vă amintiţi la nevoie cele de mai sus. Domnul să te binecuvânteze pe tine şi pe soţul tău.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viața de familie, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2004, p. 5)

Odată , Părintele i-a spus unui pediatru:
- Să le spui mamelor să simtă în inima lor câtă cinste le-a dat Dumnezeu că le-a învrednicit să devină mame. Să-i vorbească pruncului nenăscut şi să-l mângâie, fiindcă embrionul va simţi, tainic, această mângâiere. Să se roage pentru el cu multă dragoste, căci embrionul simte, ca şi copilul nou-născut, lipsa dragostei mamei, nervii ei, furia şi dezgustul, iar toate acestea îi pot crea traume ce-l vor însoţi întreaga viaţă. Dacă mama are simţăminte sfinte şi duce o viaţă sfântă, în rugăciune, atunci îl sfinţeşte şi pe copil încă din momentul zămislirii. Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru tătici.
(Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 286)

In curgerea vieţii lui pământeşti, omul întâlneşte nenumărate piedici aproape de neîntrecut: necaz, suferinţă, durere. Toate acestea se regăsesc, deşi ne este greu s-o acceptăm, în pronia lui Dumnezeu.
Taina suferinţei este înmiezuită în lacrima bucuriei. Suferinţa ne descoperă omul tainic al inimii, lăuntrul, iar bucuria ‒ taina lui „mâine”, veşnicia, dar în taina lui „mâine” nu se ajunge decât prin durerea lui „azi”, care ne descoperă frumuseţea clipei veşnice de a fi în Dumnezeu.
Suferinţa sapă brazde adânci în obrajii pe care curg şiroaiele înţelepciunii, grăia un bătrân, iar un prigonit pentru Hristos din închisorile comuniste a mărturisit cu simplitate că Dumnezeu se vede printre lacrimi.
(Ieromonah Luca Mirea, Crâmpeie de gând şi cuvânt, Editura Predania, Bucureşti, p. 26)

Chiar înainte de încheierea slujbei, preotul ia cununile de pe capetele mirilor şi se roagă Domnului: „Primeşte cununile lor întru Împărăţia Ta, păzindu-i pe ei curaţi, fără prihană şi neasupriti în vecii vecilor”. Este ca şi cum Biserica ar zice celor doi miri: „Aţi purtat pentru scurtă vreme aceste cununi pământeşti, chiar de la începutul vieţii voastre laolaltă; acum străduiţi-vă să dobândiţi şi cununile cereşti, pe care le veţi purta veşnic”. Aceasta ne duce la înţelegerea veşniciei căsătoriei în predania Ortodoxă.
Dragostea şi ajutorul întru mântuire şi sfinţenie, pe care soţii şi l-au dat unul altuia în viaţa de aici, nu dispar. Rugăciunea ca Hristos să primească cununile lor în Împărăţia Cerească indică ‒ cel puţin în chip ideal ‒ faptul că nunta, ca „legătura neîntreruptă a dragostei”, este veşnică.
Dragostea în căsătorie este văzută de Biserică dintr-o perspectivă duhovnicească: perspectiva veşniciei. Nu ştim în amănunt cum va fi viaţa din Rai, însă Predania ne dă destule indicaţii spre a fi încredinţaţi că aceia ce au avut căsătorii pline de dragoste, ajutându-se unii pe alţii întru mântuirea veşnică, se vor afla laolaltă în chip mai desăvârşit şi cu mai multă bucurie în Împărăţia Cerească.
(David şi Mary Ford, Căsătoria ‒​ cale spre sfinţenie, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 32)

"Sufletul tău - acel loc liniştit din interior - îţi stă la dispoziţie pentru a-i cere sfatul. Întotdeauna te va îndruma în direcţia bună."
(Wayne Dyer)

O ZI CU INIMI PLINE DE IUBIRE SI RECUNOȘTINȚĂ!

"Fiecare în colțul nostru putem schimba lumea, schimbându-ne.
Doar pentru că respiri nu înseamnă că trăieşti. Ești omul pe care ți-ai dori să-l privești în fiecare anotimp ?
Ești omul care ți-ai dori să-l vezi în fiecare om? Amintești de bunătate sau de defecte ?
Ajuți sau treci indiferent ? Mângâi sau lovești ? Ierți sau reproșezi ? Încurajezi sau tai aripi ?
Poţi face într-o clipă un lucru pe care să îl regreţi toată viaţa.
Şi poţi regreta toată viaţa un lucru pe care nu l-ai făcut într-o anumită clipă.
La bătrâneţe vom regreta, întâlnirile cu Dumnezeu pe care le-am ratat, oamenii pe care nu i-am iubit,deciziile pe care nu am îndrăznit să le luăm, timpul pierdut şi viaţa netrăită din plin.
Timpul este al Creatorului. Nici un om nu este destul de bogat încât să îşi poată cumpăra timpul pierdut înapoi.
Dar sunt oameni destul de inteligenţi încât să-şi utilizeze timpul într-o manieră proprie în care să nu aibă loc regretele."(Hrisostom Filipescu)

,,Învăţaţi să lăsaţi pe chipul vostru să înflorească un zâmbet, este darul pe care îl oferiţi aproapelui, este darul pe care-l oferiţi întregului Univers.’’ (Octavian Paler)

Cu un zâmbet poţi salva un ,,suflet ce-i gata să moară’’

"Zâmbetul nostru sincer şi curat, pornit dintr-o inimă iubitoare şi sensibilă, poate fi unul dintre cele mai preţioase daruri pentru aproapele nostru. Zâmbetul cald şi iubitor poate să ridice un om după ce acesta a fost doborât de unele greutăţi ale vieţii, poate să-i ofere speranţa, să îi trezească sentimentul că este iubit necondiţionat, că nu este singur când este copleşit de necazuri şi probleme. Cu un zâmbet sincer şi iubitor poţi alunga bezna deznădejdii unui om, poţi aduce lumina speranţei, bucuriei şi iubirii în viaţa lui. Cu un zâmbet poţi salva un ,,suflet ce-i gata să moară’’, poţi ajuta un om să creadă, că poate să îşi împlinească un vis cu aripile frânte de răutatea, egoismul, invidia şi indiferenţa celor din jur. Bunătatea şi zâmbetele necondiţionate pot ajuta un om să creadă, că deşi sufletul lui e ,,mort’’ sub povara greşelilor sale, nu e marginalizat, nu e lovit cu pietrele judecăţii şi clevetirii, ci este acoperit cu aripa iubirii, blândeţii, toleranţei şi iubirii şi drept răsplată a încrederii de care s-a bucurat, va dori să se schimbe în bine, pentru a nu dezamăgi din nou.

Zâmbetele ne înfrumuseţează nu numai chipul, ci şi sufletul

Zâmbetul e unul din darurile cele mai uşor de oferit celor din jurul nostru, dar dacă e uşor de oferit nu înseamnă că nu are valoare, un zâmbet are o valoare extraordinară, care înfrumuseţează viaţa, atât a acelor care îl dăruiesc, cât şi a celor care îl primesc, iar când e însoţit şi de o îmbrăţişare caldă, sinceră şi iubitoare, are valoarea aurului curat pentru sufletele noastre.

Zâmbetele necondiţionate ne ajută să avem chipuri şi suflete frumoase, bune, blânde, sensibile, iubitoare, ne ajută să ne apropiem ca asemănare de Omul şi Dumnezeul Iisus Hristos, Izvorul iubirii necondiţionate. Şi noi iubim necondiţionat dacă aducem zâmbete pe chipul şi în sufletul semenilor noştri, chiar dacă până când le-am zâmbit sincer şi frumos, poate nu i-am văzut niciodată. Să nu ezităm să zâmbim unui necunoscut cu chipul trist, fiindcă zâmbetul nostru pornit din suflet, nu are cum să îi facă rău, ci cu siguranţă vom fi răsplătiţi cu un zâmbet, fie el un pic timid. Şi oare nu e minunat să vedem, că străinul acela trist ne-a întors zâmbetul şi faţa i s-a înseninat, alungând tristeţea măcar pentru o clipă din inima sa? Iubim necondiţionat când dăruim, aşadar fără zgârcenie: zâmbete, îmbrăţişări şi încurajări aproapelui nostru, chiar dacă inima noastră plânge, sfâşiată de dureri neîmpărtăşite, chiar dacă inima noastră e bolnavă de tristeţe, sau dor, sau deznadejde şi aşteaptă şi ea alinare şi mângâiere."

Cristina Toma

Durerile corpului sunt strigătele sufletului… Ascultă-ţi sufletul! Şterge-i lacrima când plânge şi întinde-i zâmbetul când râde!… Eu am cerul. Tu eşti cerul. Lecţii de viaţă, amintiri preţioase. Învăţăm să primim, învăţăm să dăruim. Învăţăm să câştigăm, învăţăm să pierdem. Toată viaţa e o şcoală şi la urmă tot neînvăţaţi murim…

Nu-mi ajung zilele să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Nu-I mai cer nimic, doar mă minunez şi Îi mulţumesc din toată inima pentru toate! Slavă Ţie Doamne! Îţi mulţumesc Doamne pentru apă, pentru pâine, pentru aer, pentru căldură, pentru viaţă, pentru sănătate, pentru că m-ai trezit dimineaţă, pentru că m-ai adormit aseară, pentru cele arătate şi pentru cele nearătate, pentru că ne dai vreme de pocăinţă, pentru oamenii pe care ni-i scoţi pe Cale, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim!

Nu avem nevoie de anumite zile ca să fie sărbătoare, că să fim mai buni, mai frumoşi, mai calzi, mai iertători, mai iubitori, mai…
Toate zilele noastre pot deveni o sărbătoare nesfârşită.....
Atunci când judecăm oamenii nu îi mai iubim şi murim sufleteşte. Cu vorba ucizi mai uşor decât cu fapta. Cu fapta ucizi o dată, cu vorba de mai multe ori…

Să ne bucurăm sufletele cu un gest, cu un cuvânt, cu un gând!
(Pîş-pîş, păşeşte şi inima - ierom. Hrisostom Filipescu)

Lumea însăşi a fost creată din veşnica iubire a Tatălui, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Iubirea divină e creatoare: „toate prin Dumnezeu-Cuvântul s-au făcut” (Ioan 1, 3). Iar iubirea în care Tatăl din veci naşte pe Fiul e aceeaşi în care creează şi lumea iubirii Lui, în care creează pe tot omul „nou-născut ce vine în lume”; orice copil, prunc, e o noutate, un unic, inedit, irepetabil, după icoana Unicului Său Fiu divin. E o taină a creaţiei dumnezeieşti, ca un „astăzi” fără de sfârşit, cunoscând, simţind cum cântă poporul nostru: „Pe Fiul Cel din vecie/ Mi L-a trimis Dumnezeu Mie,/ Să se nască şi să crească,/ Să ne mântuiască”. Să ne mântuiască pe noi pururea, cu fiece copil şi om trăitor în lume. Mântuitorul, Fiul iubirii părinteşti, zice: „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17).
Cugetăm sârguitor, în duhul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii: numai din pizmuire, din invidie pentru Fiul Părintelui Ceresc s-a născut ispita demonului şi a insuflat omului gând „ucigător de oameni” (Ioan 8, 44), semănând în lume neiubire, vrajbă, stricăciune, sânge, teroare şi moarte. Cum a sărbătorit Irod evenimentul Naşterii Fiului lui Dumnezeu? „Oferindu-I” drept prinos malefic uciderea acelor prunci, congenari cu Iisus Hristos, Domnul nostru (Matei 2, 16). Câţi, „după chipul şi asemănarea” lui Irod, n-au înmulţit adesea, chiar „festiv”, atâtea atribute ale răului, ale morţii în lume?! Dar numai în iubirea revelată de la Tatăl în Fiul, numai în ea este viaţa. Principiul vieţii cu adevărat: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Aşa se descoperă, se învaţă, se trăieşte iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu, a Părintelui Ceresc: prin darul Fiului Său pentru lume.
(10 predici de Părintele Galeriu, la 10 ani de la mutarea sa la cer, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013, pp. 126-127)

Ceea ce s-a întamplat atunci la Naşterea Domnului Hristos, se întâmplă şi acum, dar nu în peştera din Betleem, ci în peştera existenţei: naşterea în sufletul nostru, în peştera inimii, în palatul Treimii.
Sufletul nostru este o peşteră în care poate veni Domnul Hristos şi este palatul Treimii. Nu numai Domnul Hristos vine, ci vine şi Dumnezeu Tatăl, şi Duhul Sfânt; întreaga Preasfântă Treime vine şi-şi face locaş în noi toţi care ne-am botezat.
Preasfânta Treime poate să aibă loc în existenţa noastră, în simţirea noastră, în viaţa noastră întreagă. De aceea trebuie să avem mereu loc pentru Hristos, să avem ieslea pregătită şi aşezare bună în gânduri, ca să-L primim pe Domnul Hristos în sufletele noastre.
(Arhimandrit Teofil Părăian, Sărbători fericite! Predici la praznice şi sărbători, Editura Agaton, Făgăraş, 2005, p. 22)

Și anul acesta a venit Hristos Domnul să bată la poarta sufletelor noastre, aici unde vrea (...și nu numai de Crăciun!) să se nască, să crească și să ne mântuiască! Crăciunul mai înseamnă și bucuria de-a fi împreună cu cei dragi! Așadar mă bucur enorm că mi-ați intrat în suflet aici unde vă port ca pe-un scump odor și vă asigur că sunteți nelipsiți din rugăciunile mele. Să aveți praznic luminos, pace și liniște sufletească, sănătate trupească, fericire în case și bucurie nesfârșită și neumbrită de duhul întristării. SĂRBĂTORI BINECUVÂNTATE DRAGII MEI! Cu drag moș...(pr)Crăciun! :)
Pr Emil Crăciun

Recomandarea spiritualităţii ortodoxe, exprimată prin glasul inspirat de Dumnezeu al Sfinţilor ei Părinţi, este aceea de a căuta şi de a preţui întotdeauna în persoanele iubite nu atât frumuseţea fizică, cât mai ales nobleţea sufletească.
Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că „pe femeie o face plăcută şi dorită nu frumuseţea trupului, ci virtutea sufletului, nu sulimanurile şi fardurile, nici aurul şi hainele cele scumpe, ci cuminţenia, bunătatea şi frica tainică de Dumnezeu. Frumuseţea trupului şi boala o veștejește, iar trecerea timpului o strică, şi bătrâneţea o stinge, şi moartea, când vine, o pierde de tot; dar frumuseţea sufletului n-o poate poci nici vremea, nici boala, nici bătrâneţea, nici moartea, nici altceva din unele ca acestea, ci continuă să fie veşnic în floare. Frumuseţea trupului adeseori cheamă la desfrânare pe cei care o privesc, pe când frumuseţea sufletului atrage chiar pe Dumnezeu spre dragostea cea potrivită Lui...”.
(Pr. prof. dr. Ioan C. Teşu, Familia contemporană, între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, pp. 75-80)

CUVÂNT LA ANUL NOU – Sfântul Ioan Gură de Aur:

Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.
Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.

Gânduri bune de Anul Nou pentru toți cititorii paginii noastre, care sunt aproape sau departe de casă, cu dorul la Dumnezeu și la familie, dar cu nădejdea de mai bine în noul an privind realizările personale, materiale, spirituale și cele sufletești de mântuire.

Spune Psalmistul David prin vorbele Duhului Sfânt: ce este mai frumos decât a fi frații împreună? (Psalm 132, 1). La finalul anului 2017 să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu, pe Preacurata Sa Maică și pe toți Sfinții din Biserica biruitoare a Cerului să binecuvânteze țara noastră românească cu pace, cu liniște, cu vremuri pașnice, cu roade îmbelșugate pentru pâinea cea de toate zilele, să ne rugăm să dea ploi de bună trebuință, purtând grija neamului românesc trecut prin încercări și ispitiri uneori peste puterea de înțelegere, uneori peste puterea de smerenie, uneori peste puterea răbdării noastre de a duce mai departe cu fruntea sus și bunele și relele, dând lui Dumnezeu slavă pentru toate și fiind mereu cu gândul Sus, la Veșnicie, la Împărăția Cerului pentru care am fost creați și pentru care trebuie să ne străduim. Așa să ne ajute Preabunul și Milostivul Dumnezeu! La cumpăna dintre ani, pentru noul început de an 2018, un sincer La Mulți Ani, și binecuvântarea Domnului peste voi toți cu al Său Dar și a Sa iubire de oameni, întotdeauna și în vecii vecilor! Cu toată prețuirea și respectul, Pr. Calistrat.

Dumnezeu toate a creat:
Pământul din nimic,
Nemărginirea spațiului,
Și veșnicie ne-a lăsat -
Dar omul a făcut-o timp!

De atuncea, de demult,
Când Raiul l-am pierdut,
Noi anii-i număram;
În viată deseori ne poticnim,
Însă, din vreme in vreme anul înnoim.

Cu fiecare zi ce trece,
Decenii, secole și veacuri trec;
Noi fiecare an îl număram,
În urma noastră timpul curge
Și tot în veșnicie îl lăsăm.

Vorbind de bătrânețea noastră,
De timp ne dezlipim;
Și nebăgând de seamă,
Zburăm spre veșnicie
În zbor de îngeri către Raiul lin.

De aceea, în fiecare an ce vine
(din clipe, ore, zile, numărat),
Nu ne grăbim spre veșnicie,
Mai stăm de vorba, chefuim,
Și câte un pahar de vin cinstim.

Nu știm când ceasul ne sosește,
Nici clipa când călătorim -
Să fim și buni și blânzi și iubitori,
Căci anul care vine iară
Poate împreună n-o să fim.

Mulți ani obișnuim ca să urăm:
Este semn de bucurie;
Și fericire vrem, spor și sănătate,
De rugă să ne amintim, și bunătate,
Ca Domnul să-Și reverse harul sfânt în toate!

Așa să vă găsească noul an:
Frumoși, voioși și bucuroși,
Lângă familie cu toții adunați,
Mulțumiți, având de toate;
Și din partea mea, în noul an,
La mulți ani!, și multă sănătate!

Pr. Calistrat, M-rea Vlădiceni, Iași.
31 Decembrie 2017