Cel ce nu se îndepărtează de bună voie de pricinile patimilor, acela fără voie este atras de păcat. Iar pricinile păcatului sunt: vinul, femeile, bogăția și sănătatea trupului. Nu că acestea sunt din fire păcate, ci că, din pricina lor, firea cu ușurință înclină spre patimile păcătoase. Și iată de ce omul trebuie să se păzească de acestea cu tot dinadinsul. Dacă mereu îți amintește de neputința ta, nu vei trece hotarul străjuirii.
Sfântul Isaac Sirul

Racirea duhovnicească începe prin uitare. Omul uită binefacerile lui Dumnezeu, de Dumnezeu Însuși și de mântuire. Uită și primejdia de a rămâne fără Dumnezeu; pomenirea morții dispare. Într-un cuvânt, dispare întreaga noastră latură duhovnicească. Aceasta este pricinuită atât de vrăjmași, cât și de răspândirea gândurilor din pricina faptelor (deșarte) și îndeosebi a părtășiei cu lumea. Atunci, toate cele duhovnicești sunt trecute cu vederea, inima se răcește și simțirea celor duhovnicești este întreruptă. Inima se arată fără vreun simțământ.
Când se întâmplă una ca aceasta, împreună cu ea vin și tristețea și lipsa de grijă. Ca urmare a acestora, ocupațiile duhovnicești se amână pentru altă vreme, ori chiar dispar pe de-a-ntregul și începe vechea negrijă de dinainte și o viață plină de tristețe, prin uitarea de Dumnezeu și prin plăcerea de sine.
O astfel de viață este pustie! Dacă vreți să nu cădeți într-o asemenea prăpastie, păziți-vă de primul pas: uitarea. Pentru aceasta, amintiți-vă întotdeauna de Dumnezeu și de lucrurile Lui.
Arhimandritul Serafim Alexiev

Părintele Constantin Sturzu :
 

Este final de lună şi avem datoria, asumată încă de la începutul acestui an omagial euharistic, de a reflecta, din perspectiva spovedaniei şi a împărtăşaniei, asupra pericopelor evanghelice din cele patru duminici.
În prima duminică, a răsunat la Sfânta Liturghie, în bisericile ortodoxe, pericopa despre iubirea vrăjmaşilor (v. Luca 6, 31-36), din consistenta predică de pe munte. A ne întoarce către Dumnezeu cu toată fiinţa noastră - căci asta implică
pocăinţa - înseamnă, în mod aparent paradoxal, a ne întoarce cu o inimă iubitoare către... vrăjmaşii noştri! E poate partea cea mai grea a creştinismului şi ceea ce-l diferenţiază de acele religii care propovăduiesc toleranţa, răbdarea, refuzul de a riposta în faţa vrăjmaşilor, dar la care cu anevoie găseşti îndemnul de a iubi , nu doar de a-l răbda , pe cel ce te urăşte şi te prigoneşte! Adesea, în dialogul de la scaunul de spovedanie, această poruncă se vădeşte a fi o adevărată piatră de poticneală. Sigur că ne este greu să iubim pe vrăjmaşii noştri, că nu putem, cu puteri omeneşti, pune iubire într-o relaţie în care primim, din partea celuilalt, ură şi chin. Dar nu ne putem apropia de sfintele taine şi împărtăşi dacă nu spunem măcar:
„Doamne, tu vezi că inima mea nu poate iubi, că mă tulbură cei ce mă vrăjmăşesc. Dar vreau să iert şi să binecuvintez pe cel ce-mi face rău; dă-mi Tu puterea aceasta, pe care eu nu o am, aceea de a-l iubi nesmintit" .
În a doua duminică a lunii lui brumărel, am aflat care sunt opţiunile noastre în viaţă, cum ne putem raporta la „cuvintele vieţii veşnice" , conform pildei semănătorului (v. Luca 8, 5-15). În
Stromate , Sf. Clement Alexandrinul ne arată că Domnul este „cultivatorul pământului din oameni" . Ultimul cuvânt spus lui Adam, înainte de a-l izgoni din rai, a fost: „căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Facerea 3, 19). Avem, aşadar, mergând pe firul parabolei, nevoie să împlinim trei lucruri: 1) să nu mai rătăcim pe „lângă drum" , lăsându-ne călcaţi în picioare de diavol şi de cele ale lui (cf. Luca 8, 5), ci să venim pe Cale, în Biserică; 2) să ne ţinem de rugăciune, care este „plugăria sufletului" şi de împlinirea poruncilor, ca să se înmoaie inima de piatră şi „fără umezeală" (cf. Luca 8, 6); 3) să curăţăm câmpul fiinţei noastre de spinii patimilor care ne înăbuşă (cf. Luca 8, 7), prin spovedanie şi pocăinţă sinceră. Apoi vom putea primi toată sămânţa cea bună care se seamănă de Sus, precum şi bobul de grâu ascuns în prescura ce se preface în Trupul Domnului. Devenim, astfel, mlădiţe ale lui Hristos, primind şi bobul de strugure ascuns în vinul ce devine, la Sfânta Liturghie, Sângele Domnului.
Într-o lume în care suferinţa şi moartea ne sunt familiare, nu putem să nu ne întâlnim (ca în a treia duminică a acestei luni), cu un cortegiu funerar precum cel ce însoţea pe văduva din Nain, al cărei fiu a fost înviat de Domnul (v. Luca 7, 11-16). Vedem, pe de o parte, că ceea ce L-a „atras" pe Domnul a fost tânguirea acelei femei, care-şi plângea „singurul copil" (Luca 7, 12). Tot aşa, omul care se tânguie/ se pocăieşte de păcatele sale, plângându-şi sufletul mort - singurul suflet, nu? -, atrage prezenţa Domnului. Sau, mai exact, Îl lasă pe Dumnezeu să Se aplece asupra sa, să intre în viaţa (sau mai degrabă moartea!) sa. La întrebarea:
de ce a trebuit să se şi „atingă de sicriu" (cf. Luca 7, 14), nu putea să facă minunea învierii doar rostind un cuvânt? , Sf. Chiril al Alexandriei răspunde: pentru ca noi să învăţăm că „Trupul Sfânt al lui Hristos mântuieşte oamenii" , căci „Trupul lui Hristos are puterea de a da viaţă şi de a birui moartea şi stricăciunea", fiind
„Trupul Cuvântului, dătător de viaţă" . Găsesc răspuns aici şi cei ce cred că doar rugăciunea, nevoinţa, împărtăşirea de cuvintele Domnului ar fi suficiente spre mântuire, nefiind nevoie şi de împărtăşirea din Trupul şi Sângele Său (desigur, cu bună rânduială, cu dezlegarea şi cu binecuvântarea duhovnicului).
Ultima duminică a lunii octombrie, cea de mâine, ne vorbeşte despre vindecarea demonizatului din ţinutul gherghesenilor (Luca 8, 26, 39). Dumnezeu ne eliberează de sub tirania diavolilor, dezlegând pe cei ce, tot făcând voia lor, au ajuns să fie chiar şi posedaţi, cu manifestări specifice. Dar această ieşire de sub influenţa satanei a unui om atrage o serie de efecte împrejurul său. Gherghesenii au fost scoşi din casele lor, deşi se sfătuiseră nici să nu primească pe Iisus la ei, nici să iasă din cetatea lor ca să vadă minunile Lui. Dar paguba produsă prin înecarea porcilor în mare i-a scos din ale lor... Aşa se întâmplă şi când omul se pocăieşte sincer, împlineşte poruncile Domnului, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, eliberându-se de sub tirania diavolului: devine epicentrul unor adevărate seisme spirituale în comunitatea/ familia din care face parte. Unii pot alege, în urma şocului, să urmeze lui Hristos; alţii Îl vor alunga şi se vor ţine, în continuare, departe de El. Dar nimeni nu va putea să susţină că nu L-a întâlnit şi că nu a avut dreptul de a alege

Părintele îşi povăţuia fiii duhovniceşti conform Tradiţiei Apostolice şi Patristice şi le cultiva sufletele, astfel încât ei să poată participa des Ia Taina Dumnezeieştii Euharistii, fiindcă ştia că Dumnezeiasca împărtăşanie este medicamentul nemuririi, secretul sfinţirii şi arvuna împărăţiei ce va să vină.
Spusese odată într-o predică de a sa: „Cred că viaţa noastră, dacă nu se încadrează şi nu se desfăşoară continuu în acest mod al vieţii mistice şi al Cinei celei Mari este seacă. Viaţa noastră este foarte îndurerată şi lipsită de conţinut... Domnul să ne dea de putere şi har, astfel încât cu adevărat să ne cultivăm pe noi înşine, conform Legii lui Dumnezeu, iar Marea Cină să fie pe primul loc în viaţa noastră.
Vie să ne fie credinţa, astfel încât vrăjmaşul să nu ne poată convinge uşor să neglijăm Dumnezeiasca Liturghie şi să ne depărtăm de la Paharul Vieţii, care este piscul! Şi o voi spune şi o voi accentua întotdeauna: cine Îl ia pe Hristos, învie, cine ÎI ia pe Hristos, nu mai ţine cont nici de boală, nici de încercare, nici de o altă greutate. Tot timpul se simte sub harul Domnului”.
Părintele Eusebiu Giannakakis-

Un proverb spune: „Prin răbdare ajungi să iubeşti”. Dar cum putem să acceptăm să ne căsătorim fără dragoste?
Dragostea adevărată se dobândeşte pe parcursul întregii vieţi. Ea este un dar dumnezeiesc care se dă după har. Pentru a ajunge la o astfel de dragoste, este nevoie să dobândim acest har şi să îl păstrăm, căsătoria cinstită fiind calea dobândirii acestui har şi a dragostei. Desigur că asemenea căsătorii, în care unul îl urăşte pe celălălt, nu sunt fireşti. Acelaşi lucru spunem şi despre pasiuni. Pasiunea trece, iar ceea ce rămâne constituie temelia unei căsnicii.
De aceea, trebuie să existe simpatie reciprocă, interese comune. Este de dorit să fie şi acelaşi nivel de cultură şi poziţie socială, iar diferenţa de vârstă să nu fie prea mare. Cât despre dragoste, ea trebuie meritată ca, după 10-15 ani, soţul să spună: „Ce fericire că m-am căsătorit anume cu ea”, iar soţia să poată spune la fel.
A înţelege că persoana de lângă tine este jumătatea ta şi că nu îţi imaginezi existenţa alături de alta se numeşte dragoste. Ea vine doar după ce corabia vieţii a supravieţuit mai multor furtuni.
Preot Evghenie Şestun

Despre tainele gândurilor

Din “Staretul Tadei de la Vitovnita”


Din gânduri izvorăsc toate, şi bine şi rău. La fel se împlinesc şi gândurile noastre. Şi astăzi vedem, cum tot ceea ce este creat aici pe pământ şi în cosmos, este gândul lui Dumnezeu înfăptuit în timp şi în spaţiu.
Şi noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Mare dar a primit neamul omenesc, iar noi nu înţelegem aceasta. În noi este energie dumnezeiască, viaţă dumnezeiască şi noi nu înţelegem asta. Şi nu înţelegem că prin gândurile noastre îi influenţăm pe ceilalţi. Poate fi un bine mare sau un rău mare: totul depinde de gândurile şi de dorinţele noastre.
Prin gândurile noastre virtuoase, paşnice, liniştite şi desăvârşit bune, ne influenţăm şi pe noi înşine, şi răspândim această pace pretutindeni în jur, şi în familii, şi în societate, şi oriunde. Acestea lucrează nu numai pe pământ, ci şi în univers.
Aşadar, aici suntem lucrători pe ţarina Domnului, şi înfăptuim armonia cerească, armonia dumnezeiască, iar acolo pacea şi liniştea domnesc pretutindeni.
Dacă ne preocupă gânduri negative, acela ne este un mare rău. Când în noi este sălăşluit răul, el se răspândeşte şi în jur, în familie, în mediul în care ne aflăm.
Iată, putem fi un bine mare sau un rău mare. Şi cât e de bine să fii om bun, pentru binele tău, omule! Căci gândurile nimicitoare, rele ne nimicesc pacea, şi atunci numai avem pace şi nici linişte.
Noi întotdeauna începem greşit. În loc să începem de la noi înşine, noi dorim întotdeauna să-i îndreptăm pe ceilalţi, iar pe noi ne lăsăm mai la urmă. Când fiecare va începe cu sine, atunci va fi pace pretutindeni! Iar Sfântul Ioan Gură de Aur , spune: „Dacă omul nu se va vătăma pe sine însuşi, nimeni nu-i poate face nici un rău, nici măcar diavolul. Vedeţi, noi suntem cei care ne croim viitorul.
Neamul nostru omenesc prin gândurile sale strică (tulbură) întreaga ordine (a lucrurilor).
Neamul omenesc dintâi a şi fost nimicit prin potop pentru gândurile şi dorinţele sale rele. Iată, şi acum avem la fel gânduri rele şi nu avem roade bune, trebuie deci să ne schimbăm.
De fapt, fiecare persoană trebuie să se schimbe, dar este mare păcat că nu am avut un exemplu în viaţă, nici în familie, nici în societate.
***
Domnul se află pretutindeni. El locuieşte în inimă şi de aceea a spus că trebuie să trăim totul din inimă, şi să lucrăm cu voie deplină.
Când îl căutăm pe Domnul din inimă: Iată-L, e aici! Căci, El este părintele nostru. Părinţii noştri pământeşti, cer de la noi multă atenţie, caută să le dăm înapoi iubirea pe care ei ne-au dat-o, iar noi adesea îi mâhnim foarte mult. Aşadar, trebuie să-L căutăm pe Domnul din inimă.
Atunci când ne deprindem să lucrăm totul din inimă, atunci ne este rugăciunea sinceră şi dragostea faţă de părinţi, şi faţă de aproapele, şi Dumnezeu este aici.
Fiecare lucrare este în acelaşi timp şi rugăciune. Gândurile ne sunt legate atunci de acea lucrare, şi când lucrăm din inimă, înseamnă că pentru Dumnezeu lucrăm. Dacă ne gândim că lucrăm pentru oameni, atunci greşim.

din “Scoala rugaciunii”, Mitropolit Antonie de Suroj
Dumnezeu ne dă putere, dar noi trebuie să o folosim. Atunci când, în rugăciunile noastre, Îi cerem lui Dumnezeu puterea de a face ceva în Numele Lui, nu-I cerem de fapt lui Dumnezeu să o facă El în locul nostru, pentru că noi am fi mult prea slabi pentru asta, ci să o facem noi cu puterea Lui.
Vieţile sfinţilor sunt lămuritoare în această privinţă, şi în viaţa Sfantului Filip Neri (preot şi duhovnic italian din secolul al XVI-lea, dedicat promovării sfinţeniei vieţii preoţilor catolici şi a importanţei predicii în cultul creştin) este descrisă tocmai o astfel de situaţie.
Sfântul Filip era un om mânios, care se certa din nimic şi care avea puternice izbucniri de mânie, în schimbul cărora avea, desigur, de îndurat muştruluiala zdravănă a confraţilor săi. Într-o zi a simţit că nu mai putea continua astfel.
Din relatarea vieţii lui nu aflăm dacă aceasta s-a datorat virtuţii lui sau faptului că nu-i mai putea suporta pe fraţi. Cert este că se repezi dintr-o dată spre capelă, îngenunche înaintea unei statui de-a lui Hristos şi-L rugă să îl izbăvească de mânie. Apoi ieşi afară, plin de nădejde.
Prima persoană pe care o întâlni fu unul dintre fraţi care nu-l supărase niciodată cu nimic, dar care tocmai acum se arătă duşmănos şi supărător. Aşa că Filip izbucni în mânia lui obişnuită şi se duse mai departe, plin de năduf, pentru a-l întâlni pe un alt confrate, care întotdeauna fusese pentru el un izvor de mângâiere şi odihnă. Dar până şi acesta îi răspunse în doi peri. Atunci Filip dădu fuga înapoi la capelă, se aruncă înaintea statuii lui Hristos şi spuse: „Oh, Doamne, oare nu ţi-am cerut să mă izbăveşti de mânia aceasta? ” Iar Domnul i-a răspuns: „Ba da, Filipe, şi tocmai de aceea am înmulţit ocaziile în care tu să înveţi să dobândeşti pacea “.

Cum se aleg numele copiilor?




Numele la noi au început să fie alese nu pe placul lui Dumnezeu. Pe placul lui Dumnezeu iată cum trebuie să fie. Alegeţi numele în funcţie de zilele sfinte: fie în funcţie de ziua în care se naşte copilul, fie în funcţie de ziua în care este botezat, fie la trei zile după botez. Aici totul se va face fără să se ţină cont de vreun motiv omenesc, ci după cum va da Dumnezeu, căci zilele de naştere sunt în mâinile Lui.
Şi petrecerile de bucurie pentru naşteri au început, de asemenea, să se facă greşit. Dacă dai petrecere, schimbă totul pe alt ton şi gata. Împarte la săraci şi nevoiaşi ceea ce ar trebui să cheltuieşti pentru petrecere. Şi acest lucru să-l faci iară să stai pe gânduri. Săracilor pe care îi trimite Dumnezeu să le împărţi. Dumnezeu vede totul. [I, 152]
Din „Sfaturi intelepte ”, Sfantul Teofan Zavoratul

Rugaciuni pentru cei trecuti la cele vesnice

In Teologia dogmatică a Mitropolitului Macarie citim: „Rugăciunile noastre pot să ajute celor răposaţi în acelaşi chip în care ele ajută creştinilor de pe acest pământ care sunt despărţiţi de noi […], fie că se află în călătorie, fie prizonieri, fie în surghiun ori în temniţă – tot aşa cum ajută rugăciunile părinţilor pe copiii lor bolnavi.” „Să se îndoiască omul că sunt lucrătoare rugăciunile pentru cei răposaţi e totuna cum s-ar îndoi că sunt lucrătoare rugăciunile pentru cei care nu sunt de faţă.”

Astfel de cugetări nu sunt originale, ci au temelie la Sfinţii Părinţi. Încă Sfântul Epifanie al Ciprului a scris: „Ce poate să fie mai de folos pentru cei răposaţi decât să fie pomenite la rugăciune numele lor? Cei vii cred că cei adormiţi nu sunt lipsiţi de viaţă, ci trăiesc în Dumnezeu. Aşa cum Sfânta Biserică ne învaţă să ne rugăm pentru fraţii care călătoresc cu credinţă şi cu nădejde, căci săvârşind pentru ei rugăciuni, acestea le sunt de folos, tot astfel trebuie să fim încredinţaţi şi de folosul rugăciunilor săvârşite pentru cei plecaţi din această lume.”

Bătrâna Minka mi-a povestit următoarele: „Aveam o mătuşă la Cirpan -pe E.R în timpul Războiului Balcanic (1912), fiul ei a fost mobilizat şi a dispărut. Luat prizonier, el nu a dat nici un semn de viaţă un an şi şapte luni. Autorităţile i-au comunicat oficial că el fie a dispărut fără urmă, fie a murit. Mama lui plângea, nemângâiată. Socotind că a murit, ea i-a făcut în toată această vreme pomeni, după soroacele de pomenire, socotind o anume dată a morţii lui. Astfel, în cea de-a 40-a zi, la trei, la şase şi la nouă luni şi la un an, a dat să se slujească Liturghie pentru cei adormiţi, aducând pâine, pregătind colivă, făcând pomană şi împărţind haine „de bogdaproste”, pentru păcatele celui adormit.

După un an şi şapte luni el s-a întors acasă, pe neaşteptate, viu şi nevătămat. Mama lui şi-a ieşit din fire de atâta bucurie. Şi i-a povestit cum l-a pomenit, câte Liturghii a dat să se facă pentru el şi câte a împărţit pentru sufletul lui. Iar el i-a spus că în prizonieratul său i-a fost foarte greu, însă, în acele zile când era pomenit, simţea o mare uşurare sufletească!…

Asta înseamnă că pomenile nu sunt fără rost!” a încheiat bătrâna Minka.

Foarte vrednice de crezare sunt multe asemenea întâmplări păstrate de Biserică în Vieţile Sfinţilor. Ele demonstrează adevărul că legătura prin rugăciune – fie între cei vii, fie între cei vii şi cei adormiţi – este una reală, lucrătoare şi mult folositoare. „Pentru că nimic din cele pe care le dăm împrumut lui Dumnezeu – după cuvintele Sfântului Ioan Damaschin – nu se pierde, ci se întorc toate de la El cu cea mai mare dobândă.”

Iată că există însă o serie de neînţelegeri în legătură cu rugăciunile pentru cei adormiţi. Să acordăm puţină atenţie celor mai însemnate dintre acestea: 1) Unii întreabă: cum poate lucrarea rugăciunii să se extindă atât de mult, încât să treacă dintr-o lume în alta şi să meargă din lumea văzută în cea nevăzută?

La această întrebare Mitropolitul Filaret al Moscovei răspunde astfel: „La rândul meu, eu am pus celor ce cugetă în acest chip întrebarea: e de înţeles oare pentru mintea obişnuită cum lucrează rugăciunea unui om viu asupra altui om viu, mai cu seamă dacă rugăciunea se face pentru cineva care nu este de faţă […], şi cum se poate cere pentru el ceva moral şi duhovnicesc, ca de pildă iertarea păcatelor, îndreptarea din vicii, îmblânzirea patimilor, luminare, întărirea întru virtuţi? Doi oameni – fiecare cu propria lui minte şi voie, cu aplecările proprii, în mod liber – nu sunt oare unul pentru altul două lumi diferite, despărţite una de alta, cu atât mai mult că sunt mărginiţi de trup? Atunci cum rugăciunea unui om îşi întinde lucrarea sa asupra altuia?”

In viaţă există multe asemenea întâmplări, despre care pomeneşte Mitropolitul Filaret: ca unul să se roage pentru altul şi să primească cele cerute. Şi Cuvântul lui Dumnezeu socoteşte lucrătoare rugăciunea între doi oameni, ea fiind cu putinţă de îndată ce şi-au asumat datoria de a se ruga unul pentru altul. Nu s-ar fi spus una ca aceasta dacă o asemenea rugăciune ar fi fost nelucrătoare şi fără obiect. Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi – citim la Sfântul Apostol Iacov -, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului (Iac. 5,16). Iar Sfântul Apostol Ioan Teologul scrie: Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela (I In 5,16).

Şi, dacă este cu putinţă lucrarea rugăciunii unui suflet asupra altuia în această lume, este cu putinţă şi această lucrare a rugăciunii celor vii de aici asupra celor plecaţi pe cealaltă lume, cu atât mai mult, cu cât sufletele celor vii şi ale celor morţi nu s-au rupt unele de celelalte, ci se află sub acelaşi acoperiş – acoperişul uneia cereşti şi pământeşti Biserici, al cărei Cap este Hristos (Efes. 1, 10). „Adu-ţi aminte – scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul – că rugăciunea pentru cei adormiţi este puternică în comuniune, prin faptul că se face în numele întregii Biserici. Biserica respiră prin rugăciune. Aşa cum o femeie însărcinată – prin puterea firii – respiră, iar acţiunea respiraţiei se transmite şi copilului, tot astfel, prin puterea harului Biserica respiră unită la fiecare rugăciune, iar lucrarea rugăciunii se întinde şi asupra celor adormiţi care se află în sânul Bisericii, care îi cuprinde atât pe cei vii, cât şi pe cei adormiţi, pe cei luptători şi pe cei triumfători.” Spunând aceasta, Sfântul Teofan conchide: „De aceea, nu vă leneviţi să pomeniţi la fiecare rugăciune pe toţi cei strămutaţi de la noi, părinţi şi fraţi ai noştri, dreptcredincioşi! Aceasta va fi socotită drept milostivire a voastră pentru ei.”

2) Unii întreabă: De ce în Scriptură nu ni s-a descoperit nicăieri limpede faptul că trebuie să ne rugăm pentru cei răposaţi şi pentru izbăvirea lor de iad?

Le răspundem: într-adevăr, in Sfânta Scriptură o asemenea idee nu este limpede exprimată, însă ea este clar subliniată, fără a fi dezvoltată cu de-amănuntul. Ceea ce nu este fără adânci temeiuri dumnezeieşti. Iar temeiurile sunt următoarele:

a) Dacă Hristos ar fi dezvăluit adevărul cu de-amănuntul că pentru rugăciunile fierbinţi făcute pentru aproapele, şi mai cu seamă de cei drepţi, Dumnezeu va ierta pe lumea cealaltă păcatele celor care au greşit, cine s-ar mai fi străduit în slăbirea morală, de obşte, să se nevoiască singur ca să ajungă la adevărata stare de virtute pe pământ şi, prin frică şi cutremur, să-şi lucreze mântuirea lui (Filip. 2,12)?

b) Nu există aceeaşi fericire pentru păcătosul iertat şi pentru cel drept, care s-a ridicat până la înălţimea sfinţeniei, care s-a trudit de bunăvoie, din dragoste către Dumnezeu, întru virtute. Precum stea de stea se deosebeşte în strălucire (I Cor. 15, 41), tot astfel şi fericirea celor mântuiţi va fi felurită. Domnul Iisus Hristos voieşte de la noi să fim desăvârşiţi întru virtute (vezi Mt. 5, 48), şi să fim desăvârşiţi întru bucurie (vezi In 16,24). Dumnezeu ne va ierta dincolo multe păcate la rugăciunile Bisericii şi ale celor apropiaţi nouă, însă numai dacă noi ne-am străduit atât cât ne-au ţinut puterile să facem pocăinţă în această viaţă. Dar dacă noi am cedat şi ne-am îngăduit să săvârşim chiar şi păcate de moarte, pentru care nici nu ne-am gândit să ne pocăim, nu vom fi iertaţi nici acum şi nici în veacul viitor (Mt. 12, 32).

3) O altă importantă întrebare este dacă noi, cu toţii, putem să fim, prin rugăciunile noastre particulare, lucrători la uşurarea stării celor care au răposat în păcate?

Răspunsul este: Nu toţi! Dacă noi înşine suntem foarte păcătoşi şi nu ne căim pentru păcatele noastre, dacă nu ne curăţim de ele prin mărturisire, cum vom cere iertare pentru păcătoşii plecaţi dintre noi? Un mort nu poate să-i ajute unui alt mort. Orice mare păcătos este un om mort duhovniceşte. Pentru acela care se roagă fără să se căiască de păcatele lui, Dumnezeu grăieşte: Ai nume […], trăieşti, dar eşti mort (Apoc. 3, 1). Şi încă: Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe (îs. 29, 13; vezi şi Mt. 15, 8). Aceasta înseamnă: acest popor puţin credincios şi rob al patimilor sale, chipurile, plânge pentru pieirea celor răposaţi ai săi care au murit în păcate, dar el însuşi merge cu păcatele sale către aceeaşi pieire la sfârşitul acestei vieţi. Chipurile, voieşte de la Mine să arăt milă către cei adormiţi, dar el însuşi II nesocoteşte pe Fiul lui Dumnezeu şi sângele Legământului (Evr. 10, 29), cu păcatele lui de fiecare zi. Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă (In 9,31). Pentru aceasta, dacă voim să ajutăm cu adevărat răposaţilor noştri, mai întâi noi înşine să ne lepădăm de obiceiurile păcătoase şi să arătăm prin pocăinţa noastră că-L iubim pe Dumnezeu, şi El va împlini rugăciunile noastre după făgăduinţa lui Hristos: Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă (In 15, 7).

Sfântul Dimitrie al Rostovului scrie: „Nu există un asemenea bine pe care să fie cu neputinţă să-l cerem de la Dumnezeu, numai să cerem ceva într-adevăr bun şi să ne rugăm aşa cum trebuie […]. Nu primesc cele cerute aceia care, fiind ei înşişi răi, nu caută să se îndepărteze de rău şi să înceapă să săvârşească binele ori care cer de la Dumnezeu ceva nefolositor […]. Omul cel rău, care nu caută să-şi lase nelegiuirile lui, nu poate să ceară nimic de la Dumnezeu.”

De aici rezultă următoarele: Dumnezeu ascultă atât rugăciunile celor drepţi (Ps. 33, 18), cât şi pe ale celor păcătoşi, care se roagă cu adâncă pocăinţă, cu frângerea inimii şi cu hotărârea puternică de a-şi îndrepta starea lor păcătoasă.

Arhimandrit Serafim Alexiev

Sfaturi ale Staretilor Macarie si Ambrozie de la Optina

Staretii Macarie si Ambrozie si, in general, toti batranii spuneau:”SA AVETI SMERENIE”
DRAGOSTEA SI SMERENIA sunt tot atat de strans legate precum lumina de caldura
acolo unde este smerenie, sunt de toate. iar acolo unde nu este smerenie, nu este nimic, chiar daca omul ar face minuni. aratati smerenie! fericiti cei curati cu inima. cel smerit nu este cu putina sa nu fie si curat cu inima. de aceea cei meriti “vor vedea pe Dumnezeu”
sa va smeriti! sa le suferiti pe toate! exersati-va in smerenie si rabdare. sa castigati rabdare in sufletul vostru! CEL CE ARE PACE IN SUFLET, INLAUNTRUL LUI, ACELA SI IN TEMNITA SE SIMTE CA IN RAI.
muzica este o arta. dar exista si o muzica a sufletului. ESTE SENINATATEA SUFLETEASCA. aceea despre care spune Evanghelia:”luati jugul Meu asupra voastra si va smeriti cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre. caci jugul Meu este bun si sarcina Mea usoara”. iata , acestea sunt seninatatea si odihna. ati invatat matematica? stiti ce inseamna semnul “=”? inseamna odihna sufletului, fericire, muzica, armonie, adica armonia tutturor puterilor sufletesti.
femeia nu traieste fara credinta. necredinta pentru femeie este temporara. ea se va intoarce la credinta, la Dumnezeu. altfel repede se topeste. cu barbatul este altceva. acesta poate trai si fara credinta. se face piatra, stanca, stalp de sare, dar poate trai si asa.
cultura nu numai ca nu impiedica sporirea duhovniceasca, ci chiar o usureaza.
staretul macarie a spus odata parintelui anatolia, ucenicul sau:
– la biserica trebuie sa mergem obligatoriu inainte de a incepe slujba
– de ce?
– iti voi spune altadata
si a spus dupa cativa ani:
– pentru ca atunci vine si Maica Domnului in biserica
patima slavei desarte stinge credinta din inima
partea si soarta celor ce vor sa se mantuiasca este suferinta. cand suferim trebuie sa ne bucuram.
fara rabdare si ingaduinta fata de aproapele nostru viata devine nesuferita
intreaga noastra viata este o taina minunata, cunoscuta numai Unuia Dumnezeu. Nu exista in viata imprejurari legate prin intamplare una de alta, ci totul este o Pronie. De multe ori nu putem intelege insemnatatea unei imprejurari sau a alteia. In fata noastra exista o multime de taine ale caror cheite nu le avem.

Nimic nu este întâmplător pe pământ, nimic nu se face fără pronia lui Dumnezeu! Noi ne împotrivim proniei divine şi cârtim, aşa cum face un copil când mama sau tatăl îi taie voia. Şi el reacţionează din egoism şi din încăpăţânarea care se vădesc din cererea lui. Poate să şi plece de-acasă şi să-i ocărască pe părinţii lui, pentru că nu i-au făcut voia.
Când aveţi o suferinţă, o ispită, o strâmtorare sufletească, trupească, economică, fie că este boală, fie că este ispită, sau orice alt rău, îngenunchiaţi şi rugaţi-vă, cerând să se facă voia lui Dumnezeu şi nu voia voastră. Şi Dumnezeu, Care îngăduie ispita, oferă în acelaşi timp omului şi mijlocul prin care poate s-o depăşească.
Durerea îşi exercită lucrarea ei şi asupra sfinţilor, ca să înmulţească slava lor în Ceruri, datorită răbdării pe care ei o arată! Dar de multe ori, sfinţii suferă şi ca să fie pildă altor oameni, aşa cum s-a întâmplat cu mult-încercatul Iov, cu Sfânta Singlitichia, şi cu atâţia alţi sfinţi.
Avva Efrem Filotheitul

Ispita îl folosește pe tot omul. Căci dacă pe un Pavel îl folosește, astupa-se-va toată gura și vinovată va fi lumea înaintea lui Dumnezeu. Nevoitorii sunt ispitiți, ca să-și sporească bogăția lor; cei leneși, ca să se păzească nevătămați; și cei ce dorm, ca să se pregătească de deșteptare; cei depărtați de Dumnezeu, ca să se apropie; cei ce sunt aproape, ca să rămână aproape, cu îndrăzneală; Fiul, care n-are exercitiu (în chivemiseala facerii), nu primește bogăția casei Tatălui Său, ca să se ajute din ea. Deci, de aceea Dumnezeu mai întâi încearcă pe om, și-l ispitește − după aceea, îi arată Harul. Slavă Stăpânului, cela ce prin doctorii amare ne aduce o desfătătoare sănătate.
(Sfantul Isaac Sirul)

Cum îşi poate recăpăta credinţa cineva care şi-a pierdut-o.

Prin rugăciune, prin rugăciune şi răbdare. Este înPateric*o întâmplare. Un ucenic vine la Părintele său şi-i spune: „Avva, urăsc lumea. Simt cum în sufletul meu creşte ura împotriva lumii”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în lume şi trăieşte un an de zile acolo!”. S-a dus în lume, s-a întors şi i-a spus: „Urăsc lumea mai mult, pentru că am văzut în ce desfrâu şi păcate trăieşte”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în peşteră şi trăieşte un an de zile acolo!”. S-a dus în peşteră, a stat un an de zile şi întorcându-se, i-a spus Avvei: „Şi mai mult urăsc lumea, pentru că stând în peşteră, toate lucrurile mi s-au limpezit şi cugetând la ce se întâmplă în lume, am început să cred că lumea trebuie cu adevărat dispreţuită şi urâtă”. Şi l-a întrebat Avva: „Dar tu de când eşti în mănăstire?”. „De şapte ani”, a răspuns tânărul. Şi Avva a zis: „Uite la el, eu sunt de 30 de ani monah, iar el vrea să ajungă desăvârşirea în şapte ani!”.

Aşadar, nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa, pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi că şi sufletul se implică. Aşa cum, să zicem, într-un dans, ritmul şi muzica te fac să intri într-o anumită trepidaţie, tot aşa poziţia trupului şi rugăciunea buzelor trezesc treptat-treptat duhul nostru. Iar Dumnezeu o să dea la un moment dat şi ploaia binefăcătoare a lacrimilor şi o să fiţi fericiţi.

(Părintele Cheorghe Calciu )

"I nainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce! Ţine-o bine şi urcă Golgota spre Înviere!”
Sfântul Ierarh Nectarie

Ştiam că acest fragment aparţine părintelui Galeriu... Mai puţin important... Să ne amintim însa să nu fugim de Cruce, fără care nu avem parte de Înviere!

Probabil ca Părintele a citat acest fragment din cele scrise de Sfântul Nectarie , dar important este cum bine ai spus , "SĂ NU FUGIM DE CRUCE , FĂRĂ DE CARE NU AVEM PARTE DE ÎNVIERE ".
Amin !

Arată-mi postul tău prin lucruri

din “Omilii si cuvantari”
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
Prin care, vei zice?
De vei vedea sărac, miluieşte-l; de vei avea vrăşmaş, împacă-te cu el ; de vei vedea pe prietenul tău sporind, nu-l zavistui ; de vei vedea femeie frumoasă, trece-o cu vederea.
Şi nu numai gura să postească, ci şi ochiul, şi auzul şi picioarele, şi mâinile şi toate mădularele trupului nostru.
Să postească mâinile curăţindu-se de răpire şi de lăcomie.
Să postească picioarele, depărtându-se din căile ce duc la priveliştile fărădelegii.
Să postească ochii, învăţându-se să nu caute niciodată la feţe frumoase, nici să iscodească cele străine. Că hrană a ochilor este privirea. Dacă privirea va fi păcătoasă, vatămă postul şi răstoarnă toată mântuirea sufletului, iar de va fi după lege, împodobeşte postul.
Foarte necuviincios este, ca prin post, să ne oprim de bucate şi chiar de cele îngăduite, iar cu ochii să ne înfruptăm şi de cele oprite.
Nu mănânci carne ? Să nu mănânci nici, dar nici cu ochii să nu pofteşti.
Să postească şi auzul. Iar post al auzului este a nu primi grăiri de rău şi clevetiri, că zice: „Auz deşert să nu primeşti”.
Să postească şi gura de cuvinte de ruşine şi de ocară. Că ce folos este când ne depărtăm de carne de pasăre şi de peşte, iar pe fraţi îi mâncăm şi îi muşcăm.
Cel ce grăieşte de rău a mâncat carnea fratelui şi a muşcat trupul vecinului.
Pentru aceasta şi Pavel a îngrozit, zicând : „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi” (Galat 5, 15).
Nu ai înfipt dinţii în carne, dar ai înfipt grăirea de rău în suflet, stricând numele cel bun al aproapelui. Nenumărate rele ţi-ai pricinuit şi ţie şi aceluia, şi multor altora. Că şi pe cel ce a auzit l-ai făcut mai rău, clevetind pe aproapele. Şi de va fi păcătos, se face mai trândav, aflându-te tovarăş al păcatului. Iar de va fi cu fapte bune se ridică spre mândrie şi se trufeşte, pentru căderea altora, nălucind lucruri mari pentru sine. Şi pe lângă toate acestea a vătămat obştea Bisericii, că cei ce aud nu clevetesc pe cel ce a greşit, ci ocările lor se îndreaptă asupra tuturor creştinilor.
Nu vei auzi pe cei necredincioşi când zic : Cutare este desfrânat ! Ci lăsând pe ai lor, pe toţi creştinii îi clevetesc. Şi astfel ai adus pricină de a se huil numele lui Dumnezeu. Că precum de vom petrece lăudat, se slăveşte numele lui Dumnezeu, tot aşa de vom petrece în păcate se huleşte şi se ocărăşte numele Lui.
Apoi pe cel ce l-ai clevetit l-ai ruşinat, şi în acest chip mai neruşinat l-ai făcut, vrăşmaş şi pizmiaş făcându-ţi-l. Iar pe tine te-ai făcut vinovat pedepsei, căci ai vorbit lucruri care nu te privesc.
Şi să nu-mi spună cineva că atunci grăiesc de rău când spun minciuni, iar nu când grăiesc adevărul.
Chiar de vei spune adevărul prin clevetire, vei avea vină. Că şi fariseul acela a clevetit pe vameş spunând adevărul, dar aceasta nu l-a îndreptat. Spune-mi oare vameşul nu era vameş şi păcătos ? Arătat este tuturor că da. Dar pentru că fariseul l-a prihănit, a pierdut toate.
Voieşti să îndreptezi pe fratele tău ? Lăcrimează, roagă-te lui Dumnezeu pentru el, ia-l deosebit şi îndeamnă-l, sfătuieşte-l, roagă-l.
Aşa şi Pavel făcea, căci zice : „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Cor. 12, 21). Arată dragoste către cel ce a greşit încredinţează-l că, aducându-i aminte de păcat, porţi grijă de el, iar nu-l vădeşti.
Apucă-i picioarele şi sărută-i-le, nu te ruşina dacă voieşti cu adevărat să-l vindeci. Asemenea şi doctorii fac, căci de multe ori roagă şi sărută pe bolnavi, ca să primească doctoria cea mântuitoare. Fă şi tu aşa. Arată preotului rana ; lucrul acesta este a celui ce poartă grijă, a celui ce are milă.
Şi nu numai pe cei ce grăiesc de rău, ci şi pe cei ce aud pe alţii grăind de rău, îi sfătuiesc să-şi astupe urechile şi să urmeze proorocului care zice : „Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit” (Ps. 100, 6).
Zi către vecinul tău : De ai pe cineva ca să-l lauzi şi să-l vorbeşti de bine, deschid urechile ca să primesc laudele, iar de voieşti să vorbeşti de rău, închid intrarea cuvintelor, căci nu sufăr să primesc gunoi şi noroi.
Ce dobândă primesc să ştiu că cutare este rău ?
Dimpotrivă, mare vătămare este lucrul acesta şi paguba cea mai de pe urmă.
Zi către vecinul tău : Să purtăm grijă de cele ale noastre, cum vom da seamă de greşalele noastre, iar iscodirea aceasta s-o folosim la viaţa noastră. Ce îndreptare şi iertare vom avea, când pe cele ale noastre niciodată nu le luăm în minte, iar pe cele străine aşa cum de-adinsul le iscodim ? Şi dacă ar trece cineva şi s-ar uita în casa ta, cercetând cele dinlăuntru, face un lucru urât şi plin de ruşine, aşa şi cercetarea celor străine este un lucru al mojiciei celei mai de jos.
Şi lucru de râs este că astfel de viaţă având clevetitorul şi nepurtând grijă de ale sale, când spune cuiva ceva din cele ascunse, îl roagă pe acela şi îl jură ca nimănui să nu mai spună, prin aceasta arătând că a făcut un lucru vrednic de prihană. Şi dacă-l rogi şi-l juri pe acela căruia i-ai spus cuvântul, să nu-l mai spună la altul, dovedit este că nu ai încredere în el şi mai bine era să nu-l fi spus lui. De ţineai cuvântul erai în siguranţă. După ce l-ai vândut, de ce mai porţi de grijă să nu se răspândească. De voieşti să nu iasă cuvântul la altul, nu-l spune la nimeni. Iar după ce ai vândut altuia păzirea cuvântului, de prisos mai juri pe cel căruia i l-ai spus ca să-l păzească.
Dulce este a grăi de rău, vei zice. Cu adevărat dulce este a nu grăi de rău. Cel ce a grăit de rău, este îngrijorat, presupune, se teme, se căleşte, îşi muşcă limba şi tremură ca nu cumva să audă alţii cuvântul şi să-i vină vreo primejdie, pentru că a pricinuit vrajbă.
Iar cel ce ţine cuvântul, este fără de grijă şi cu multă dulceaţă trăieşte, căci zice : „Auzit-ai cuvânt? Să moară la tine” (Înţ. Is. Sirah 19, 10).
Ce înseamnă „să moară la tine” ? Să-l stingi, să-l bagi înlăuntru şi să nu-l laşi să iasă afară, nici puţin măcar. Iar mai bine este să te sileşti ca nici să superi pe cei ce grăiesc de rău pe alţii. Şi dacă vei primi cândva, bagă-l înlăuntru, omoară ceea ce ai auzit, dă uitării, ca să fii asemenea cu cei ce nu au auzit şi cu multă pace şi linişte vei petrece viaţa aceasta.
De vor vedea vorbitorii de rău că ne întoarcem de la ei, vor înceta şi ei acest obicei rău, îşi vor îndrepta greşala şi apoi vor petrece viaţă lăudată, iar pe noi ne vor avea ca pe nişte mântuitori ai lor şi ca pe nişte făcători de bine.
Precum a grăit de bine şi a lăuda este începutul prieteniei, aşa şi vorbirea de rău şi cleveteala este începutul şi pricina vrajbei, a urâciunei şi a nenumărate rele. Nu din altă pricină am căzut în nepurtarea de grijă de cele ale noastre, ci din a iscodi şi a cerceta cele străine. Este cu neputinţă omului grăitor de rău şi iscoditor al vieţilor altora, să poarte grijă vreodată de petrecerea sa. Şi fiindcă toată osârdia lui o cheltuieşte la iscodirea altora, de nevoie este ca toate cele ale lui să rămână fără cercetare şi fără de nici o purtare de grijă.
Plăcut lucru este când toată stăruinţa noastră o cheltuim la purtarea de grijă de cele ale noastre şi la judecata păcatelor noastre. Şi numai astfel vom putea spori, Iar când totdeauna grijeşti de cele străine, când vei purta de grijă de răutăţile tale ?
Deci să fugim, iubiţilor, să fugim de vorbirile de rău, cunoscând că acestea sunt prăpastie diavolească şi pânditură a vicleşugului, diavolesc. Diavolul ne îndeamnă ca să nu purtăm griiă de cele ale noastre pentru ca să ne facem mai cumplite răspunsurile şi învinuirile la înfricoşata judecată. Şi nu numai lucru acesta este cel mai rău, că vom da seamă atunci pentru cele ce am vorbit, ci şi păcatele noastre în acest fel mai grele le facem, lipsindu-ne astfel de orice cuvânt de îndreptare.
Şi cel ce cercetează cu de-amănuntul cele străine, nu va dobândi niciodată iertare.
Nu pentru păcatele sale, numai pentru greşalele noastre ne va hotărâ Dumnezeu pedeapsă, ci şi pentru cele străine, adică când vorbim de rău pe fratele nostru. De aceea a sfătuit Dumnezeu, zicând : „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1).
Şi precum omul cel blând, iubitor de semeni şi iertător îşi micşorează păcatele sale, aşa cel mânios, crud şi neiertător îşi măreşte păcatele sale. Deci să izgonim din gura noastră toată grăirea de rău, ştiind că şi cenuşă de vom mânca, nici un folos nu vom dobândi din această aspră petrecere, dacă nu ne vom depărta de acest obicei.
Că nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies. De va mesteca cineva noroi, fiind tu de faţă, oare nu ocărăşti şi cerţi pe cel ce face unele ca acestea ? Fă la fel şi cu grăitorul de rău.
Că mirosul cel urât ce iese din mestecarea noroiului nu împunge aşa tare membrana creierului celor ce aud, precum împunge putoarea păcatelor străine şi viaţa necurată, mâhnind şi tulburând sufletul celor ce aud.
Să ne depărtăm dar, de grăirea de rău, de cuvintele de ocară, de hulă şi nici pe vecinul, nici pe Dumnezeu să nu-L vorbim de rău.
Că mulţi din vorbitorii de rău la atâta turbare au ajuns, încât de la clevetirea semenilor şi-au ridicat limba lor asupra Stăpânului. Şi cât de mare este răul acesta, vedem din lucrurile cele ce acum ne-au ajuns.

Bancurile, de asemenea, sunt vorbire deşartă, căci nu aduc niciun folos. Este un râs zadarnic, fără vreo bucurie duhovnicească. Râsul în hohote şi nepăsarea apar atunci când în suflet nu există frica de Dumnezeu.
(Cuviosul Paisie Aghioritul )

Nobletea duhovniceasca
Crestinii au datoria, dupa porunca Domnului, sa devina sfinti si desavarsiti. Desavarsirea si sfintenia se intiparesc adanc mai intai in sufletul crestinului, iar de acolo isi pun pecetea asupra gandurilor, dorintelor, cuvintelor si faptelor sale. Astfel Harul lui Dumnezeu, care se afla in suflet, se manifesta si in purtarea exterioara.
Crestinul este dator sa se poarte fata de toti cu noblete. Din cuvintele si faptele sale sa se raspandeasca Harul lui Dumnezeu, care salasluieste in sufletul sau, astfel incat sa se faca aratata viata sa sfanta si sa fie slavit Numele lui Dumnezeu.
Cel care este masurat in cuvinte, este masurat si in fapte. Cel care isi cerceteaza cuvintele pe care urmeaza sa le spuna, isi cerceteaza si faptele pe care urmeaza sa le savarseasca si niciodata nu va trece peste hotarul bunei si virtuoasei purtari.
Cuvintele insuflate de Har ale crestinului au intotdeauna delicatete si noblete. Acestea sunt cele care dau nastere dragostei si aduc pace si bucurie. Dimpotriva, vorbirea in desert naste ura, vrajmasii, suparari, certuri, tulburari si razboaie.
Asadar, totdeauna sa avem noblete. Niciodata sa nu iasa din gura noastra cuvantul rau, cuvant care nu este dres cu Harul lui Dumnezeu, ci totdeauna cuvinte bune care vadesc nobletea cea intru Hristos si starea noastra sufleteasca buna.
Sfantul Nectarie al Pentapolei

"Vă spun că pentru orice cuvânt în deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecății. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept și din cuvintele tale vei fi osândit." (Matei 12, 36-37). „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Mt. XXIV, 35)
Mulți tânjim după liniște, tăcere și introspecție, căci prea multă gălăgie avem permanent împrejur. Zumzet, rumoare, libertate de exprimare înțeleasă ca drept la vorbă goală, la a spune ce te taie capul fără a-ți lua răgazul de a reflecta la consecințele ireversibile ale cuvintelor tale. Vezi că vorbeşti neîntrebat! Ai vorbit şi tu când trebuia să taci! Dacă tăceai, filosof rămâneai! – sunt sintagme pe care până și copiii au început să le înțeleagă și să le folosească frecvent. Sfântul Isaac Sirul spune: "Cuvântul este unealta lumii acesteia, iar tăcerea este secretul veacului viitor". Înțelepciunea populară a validat o expresie similară:
tăcerea este de aur, iar vorbirea este de argint.
Dumnezeu este Cuvântul. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” (In. I, 1) „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Ps. CXLVIII, 5) „ Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.” (Ps. XXXII, 6) Dumnezeu Cuvântul porunceşte întregii creaţii cum să se aşeze în timp şi în spaţiu, fiecare lucru după felul şi după rostul său. Cuvântul dă sens vieţii, dă sens creaţiei întregi, dă sens şi finalitate întregii existențe umane și materiale. Cuvântul este putere, armă cu două tăișuri, bumerang, binecuvântare și blestem. Hristos le-a spus Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare.” (Colos. IV, 6)
Așadar, să nu ne aflăm în treabă de dragul de a vorbi. Pălăvrăgeala este sinonimă cu a vorbi vrute și nevrute, verzi și uscate și cere unul sau mai mulți interlocutori mediocri și superficiali. Un dialog al surzilor, căci nici între ei nu se ascultă cu adevărat. Fie vorbesc unul peste altul, fie se socotesc unul pe celălalt drept palavragiu. Politicos este a lăsa pe cineva să termine ce are de spus, dar ce facem cu un nesfârșit monolog fără cap și fără coadă? O încercare timidă de a întrerupe firul incoerent printr-o expresie de genul, dacă îmi permiteți sau
scuzați-mă, părerea mea este că…, probabil nu va fi auzită ori va fi ignorată cu seninătate.
În Caracterele , Teofrast, elev al lui Aristotel, face portretul palavragiului: "Așezându-se alături de un necunoscut, începe prin a face elogiul soției sale ; povestește apoi ce-a visat azi-noapte și ce-a mâncat la prânz, în amănunt; după care, din vorbă în vorbă, declară că oamenii de astăzi sunt cu mult mai prejos decât cei de demult; că s-a scumpit grâul, că orașul e năpădit de străini, că, începând din aprilie… marea devine din nou navigabilă; că n-ar strica să plouă nițel, pentru recolte, și că el personal își va semăna pământul la anul; că se trăiește tot mai greu… apoi continuă declarând: "Ieri am luat un vomitiv" și întrebând "Astăzi ce zi să fie oare?" Dacă
îl rabzi, nu mai scapi de el niciodată".
De aceea, se ruga psalmistul David:
"Pune, Doamne, straja gurii mele și ușa de îngrădire împrejurul buzelor mele" (Psalmi 140, 3). De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd și, auzind, nu aud, nici nu înțeleg. Și se împlinește cu ei proorocia lui Isaia, care zice: "Cu urechile veți auzi, dar nu veți înțelege, și cu ochii vă veți uita, dar nu veți vedea". (Mt. XIII, 13-14) De altfel, dialog provine din grecescul "διαλογος" și înseamnă "prin cuvânt". “Cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Mt. V, 37)
Titu Maiorescu, în Revista Contemporană face anamneza beției de cuvinte: Cuvântul, ca şi alte mijloace de beţie, este, până la un grad oarecare, un stimulent al inteligenţei. Consumat însă în cantităţi prea mari şi mai ales preparat astfel încât să se prea eterizeze şi să-şi piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realităţii, el devine un mijloc puternic pentru ameţirea inteligenţei… Simptomele patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor ni se înfățișează treptat după intensitatea îmbolnăvirii. Primul simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparație cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte. În curând se arată al doilea simptom în depărtarea oricărui spirit şi întrebuinţarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor şi consoanelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie naivă şi creierii sunt turburaţi numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenţei : pierderea oricărui şir logic, contrazicerea gândurilor puse laolaltă, violenţa nemotivată a limbajului. (sursa )
La acestea se adaugă obositoarele ticuri verbale, dezarticulările, abundența detaliilor nesemnificative, deschiderea de paranteze în paranteze pierzându-se firul epic sau logic . Cei inteligenți numesc asta prostie. Cei puțin înzestrați cu inteligență, aflați implicit în incapacitate de a identifica aceste situații și de a se autocorecta, se scaldă cu plăcere în acest haos mental . Aceștia cad primii în capcana demagogiilor de orice fel, a insinuărilor, a acuzelor gratuite, adeseori împropriindu-și-le cu îngâmfare, căci
prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul . Nu lipsește din tristul peisaj bomboana de pe colivă: tonul strident, ridicat, însoțit de împroșcare cu onomatopee și salivă.
"Iată și corăbiile, deși sunt atât de mari și împinse de vânturi aprige, sunt totuși purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăște vrerea cârmaciului. Așa și limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește! Iată puțin foc și cât codru aprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei ." (Epistola Sf. Ap. Iacov, Cap.III, 4 - 6)
Toate disfuncțiile enumerate anterior provin din încăpățânarea de a vorbi cu orice preț, chiar dacă nu avem cu adevărat ceva de spus. Vorbim ca să umplem timpul, ca să fugim de singurătate, de frică, de moarte. Fie că batem apa în piuă pe regrete zadarnice (cum ar fi fost dacă, ce bine era dacă …), și nu cu scopul de a trage vreo învățătură, ci doar pentru a ne plânge de milă, fie că insistăm până la paroxism pe enumerarea stărilor noastre de rău: mă doare, mi-e frig, mi-e cald, mi-e foame, mi-e rău etc. Nu sfatul interlocutorului ne interesează, nu deschidem și mintea împreună cu gura pentru a găsi vreo soluție, ci ne place să ne descărcăm pe cine apucăm, găsindu-ne la sfârșitul zilei mai triști, mai săraci sufletește, cel puțin la fel de bolnavi. Petru Creția spune: Vorba fără de rost are, firește, rostul ei. Ceea ce nu te poate împiedica să nu prețuiești concizia ca pe una dintre cele mai rare eleganțe ale spiritului și să însetezi după ea.
Grăirea în deşert, zice Sfântul Ioan Scărarul, este scaunul slavei deşarte, semn al nepriceperii, urmarea îmbuibării şi necurăţiei, pierderea umilinţei şi întunecarea rugăciunii (Cuv. 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului, şi prefacerea lui în prilej de păcătuire şi pierzare. Cuvântul omenesc are o mare şi tainică putere, aduce cu el ceva din fiinţa celui pe care îl rosteşte . Dacă cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu însuşi, şi cuvântul omului este omul însuşi. „Dacă vrei să ştii ce este în inima omului, zic Sfinţii Părinţi, ia aminte la cele ce spun buzele lui”. Vorbăria şi pălăvrăgeala arată un lăuntru stricat, care duce la stricarea altora; lipseşte cuvântul de tainica lui putere, îl face cuvânt fără de preţ. Sfinţii Părinţi, temându-se de marea răspundere a cuvântului, au iubit şi lăudat tăcerea mai mult decât vorbirea. „Pentru că am vorbit, zice Cuviosul Arsenie, adesea m-am căit; iar pentru că am tăcut, niciodată”. Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatră în gură pentru a deprinde tăcerea. Chiar şi vorbirea despre cele duhovniceşti este păgubitoare, când este prea multă (…).
Cele patru patimi din rugăciunea Sfântului Efrem arată tocmai această îmbolnăvire a poftei şi iuţimii şi cădere a lor în slujba simţurilor. Grija de multe este semnul împătimirii de lucruri, iubirea de stăpânire arată boala mândriei, grăirea în deşert este semnul necurăţiei, iar trândăvia, nepăsarea, este propteaua care le sprijină pe celelalte. Însănătoşirea stă în procesul invers; adică scoaterea mâniei şi poftei din simţire şi punerea lor în slujba minţii. Curăţia vindecă pofta de trup, smerenia scapă de mândrie, răbdarea izgoneşte iubirea de avuţii, iar dragostea întoarce iuţimea la starea ei firească. ( Pr. Petroniu Tănase )

Pentru a te putea feri de aceste loviri ale amărăciunilor şi necazurilor, două lucruri ai să faci: primul, a socoti cui sunt potrivnice acele fapte: Duhului şi sufletului; egoismului şi poftelor noastre. Pentru că, de sunt contrare apetiturilor şi egoismului (care-i universal şi primul tău duşman), să nu le numeşti potrivnice, ci socotește-le ca binefaceri şi ajutoare ale Preaînaltului Dumnezeu.
Deci, primeşte-le cu inimă veselă şi cu recunoştinţă; dar dacă sunt contrare Duhului şi sufletului, nici pentru acest motiv nu se cade a-ţi pierde pacea sufletului; al doilea, înalță-ți mintea la Dumnezeu și, cu ochii închişi (fără să te mai uiţi la altceva), ia orice întâmplare din milostiva mână a dumnezeieştii Providenţe, ca pe un pachet plin de toate bunătăţile. Sfântul Ioan Gură de Aur obişnuia a zice în toate împrejurările: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate, pentru că nu voi înceta a zice astfel totdeauna pentru toate ce mi se întâmplă”.
(Nicodim Aghioritul )

Nicio armă nu este mai puternică în mâna diavolului decât deznădejdea: De aceea nici nu se simte prea mulţumit când păcătuim, ci cel mai mult se bucură când ne lăsăm cuprinşi de disperare.
Ascultă, dar: Pavel se teme mai mult de deznădejde decât de desfrânare, căci spune: „Îndeobşte se aude că la voi e desfrănare, şi o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneşte” (I Corinteni 5,1). Vezi, dar, cum Pavel se teme de deznădejde ca de arma cea mai tare a diavolului? Căci, după ce a zis „...să întăriţi în el dragostea...”, adaugă şi de ce: „...ca să nu fie copleşit de prea multă întristare unul ca acesta” (II Corinteni 2,7).
Să apucăm să scoatem din gâtlejul diavolului acest mădular al nostru, înainte de a fi pierdut şi înghiţit. Corabia e în mijlocul furtunii şi în primejdie să se scufunde. Să ne străduim s-o salvăm înaintea naufragiului. Căci, aşa cum corabia se scufundă când marea se umflă şi valurile se ridică uriaşe din toate părţile, tot aşa şi sufletul, când e împresurat de pretutindeni de tristeţe, se îneacă repede dacă nu-i întinde cineva o mână să-l ajute. Întristarea, prin care ne mântuim de păcate, aduce după sine pieirea dacă e lipsită de măsură.
Vezi cu câtă atenţie a folosit cuvintele? Căci n-a zis „poate o să-l piardă diavolul”, ci „poate ni-l va smulge satana prin înşelăciune, pentru că lăcomia este a dori să iei cu sila ceva ce nu este al tău”.
(Sfântul Ioan Gură de Aur )

Cel mai gros si mai intunecat val al orbirii este tocmai aparenta buna-cuviinta a purtarii din afara si legaturile cu cei din jur ! Sa-ti fie cat mai limpede ca cele din afara nu au nici o insemnatate fara cele din launtru . Buna purtare din afara e frunza, in vreme ce bunatatea din launtru e roada .Frunzele smochinului fagaduiau roada , dar Mantuitorul , neafland nici una , l-a blestemat . Acelasi lucru se intampla si cu orice om cu buna randuiala exterioara , dar care sta inaintea fetei lui Dumnezeu fara o inima cu adevarat buna si tematoare de El . " Da-mi , fiule inima ta " ( Pilde 23,26 ) i-a spus Domnul celui intelept ( lui Solomon ). Din inima iese tot binele si tot raul . Dupa cum ti-e inima , asa esti si tu inaintea Domnului . Daca inima ti-e mandra , atunci oricat de smerit te-ai arata in afara , domnul tot mandru te va socoti . Asa e si cu orice altceva . Si judecarea altora e inselare. Ceilalti nu ne cunosc, dar se poarta bine cu noi , fie pentru ca ne socotesc buni , fie ca respecta regulile de politete . Oare nu se mai intampla ca cei dinprejurul nostru ne vad rautatea , dar nu o vadesc din cine stie ce socoteli ale lor ? Si nu se mai intampla ca unii, vazand raul din altii , ii lauda pentru aceasta , dand , astfel , oarecare sare si piper necuviintei lor ? Iar nebunii care -i asculta continua fara sa se opreasca , afundandu-se din ce in ce mai adanc in nebunie si rautate ; caci , atunci cand cineva vede pe cei din jur zambind cu placere la faptele sale , inainteaza in caile cele rele cu o anumita multumire de sine . Oare nu tot asa am face si noi daca am sta sa ascultam cu atata grija cum ne socotesc si ne judeca altii ? ( Sfantul Teofan Zavoratul

Ce trebuie să facem ca mintea să fie îndreptată tot timpul către Dumnezeu?

Dacă nu vom dobândi următoarele trei virtuţi: dragostea faţă de Dumnezeu şi oameni, înfrânarea şi rugăciunea lui Iisus, atunci mintea noastră nu poate fi îndreptată în întregime către Dumnezeu; fiindcă dragostea potoleşte mânia, înfrânarea slăbeşte dorinţele trupeşti, iar rugăciunea păzeşte mintea de gânduri şi izgoneşte orice ură şi trufie.

Fii, deci, întotdeauna preocupat de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu te va învăţa şi-ţi va arăta prin Sfântul Duh cele de Sus – cele cereşti, dar şi cele de jos – cele pământeşti. Amin.

(Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ )

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine”. Dacă cineva, cu dorinţă şi neîncetat precum e răsuflarea din nări, spune această rugăciune, atunci în scurt timp, în el pogoară Sfânta Treime - Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi creează în el lăcaş, şi rugăciunea cuprinde inima, iar inima cuprinde rugăciunea, şi omul spune ziua şi noaptea această rugăciune, şi astfel se eliberează de toate mrejele vrăjmaşului.

(Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski )

Trebuie să remarcăm, înainte de orice, că a merge după Mântuitorul, adică a-I urma învăţăturile, e la voia noastră. E la voia noastră să ne ducem la întâlnirea cu El, sau să ne vedem de treburile noastre. Suntem liberi. E marele privilegiu care ne-a fost dat la creaţie. E marea taină a lumii oamenilor.

Ea, lumea oamenilor, poate chiar să-şi imagineze că e autonomă, că a părut de la sine, şi că poate să se organizeze în mod liber, după legi pe care şi le creează ea însăşi. Cred că Dumnezeu a găsit în acordarea libertăţii forma ideală a unei omeniri care să se simtă demnă şi independentă, până la riscul de a se priva chiar de El.

Cum am spus, Dumnezeu are un punct de vedere cu privire la aceasta, dar a socotit mai importanţă libertatea oamenilor. Tuturor le-a pus la îndemână însă pe lângă libertate, şi mijloacele care să-i orienteze în opţiunile libertăţii. Aşadar, ceea ce vrem noi să reţinem acum, în chip deosebit, e acest: „De voieşte cineva“, adică faptul că ne dă libertatea de a-L urma sau nu.

(Mitropolitul Antonie Plămădeală )

Câte zile de post trebuie să ţinem înainte de a merge la spovedanie?

Dacă mergeţi în a 40-a zi de post, 40 de zile. Dacă mergeţi în prima zi, o zi de post şi, în următoarele 39 de zile, continuaţi postul. Cu alte cuvinte, când e de pos*tit, e de postit! Ideea aceasta cu spovedania şi postul de dinainte de spovedanie este una dintre ‒ iertaţi-mi cu*vântul prost ‒ idolatrizările legate de Ortodoxia noastră, una dintre falsele rigorisme pe care le-am impus, pentru că sunteţi ‒ şi aici zic şi eu, ca fiul meu, piua, că v-am prins ‒ de foarte multe ori tentaţi să ziceţi: „nu mă duc la spovedit, pentru că am mâncat azi după-masă nu ştiu ce. Nu fac aia, că...”.

Dacă e să fim sinceri, trebuie să recunoaştem că uneori ne mai şi ascundem după rigorile astea, în încercarea de a sta cât mai departe de ceea ce trebuie să facem. Postul trebuie să te apropie de spovedit, iar spovedania trebuie să te apropie de post. N-ai postit până te-ai spovedit? Posteşti după ce te-ai spovedit! N-ai postit până te-ai împărtăşit? Te împărtăşeşti şi posteşti! Sunt unele lucruri cu adevărat recuperabile în Biserică şi ‒ Slavă Domnului! ‒ postul este unul dintre ele.

(Preot Conf. Dr. Constantin Necula )

Fiindcă suntem atrași prin toate simțurile, haideți să le împrejmuim pe toate cu înfrânarea. Dacă, prin urmare, postești de la mâncăruri, dar privirea te face să curvești în adâncul sufletului tău și te pleci spre iscodirea păcătoasă și spre pizmă, dacă auzul tău primește înjurături, cântece desfrânate și vorbiri de rău și primești lucruri care vatămă în mod corespunzător și celelalte simțuri, care este folosul postului? Fără îndoială că nici unul. (Sfântul Grigorie Palamas)

Prin urmare, așa să păzești postul acesta pe care ai intenția să-l ții. Mai întâi de toate, să te păzești pe tine de orice cuvânt rău și orice poftă rea și să-ți cureți inima ta de toate deșertăciunile veacului acestuia. Dacă le vei păzi pe acestea, acest post al tău va fi desăvârșit. Vei face după cum urmează: După ce vei împlini cele ce au fost scrise mai sus, în ziua aceea în care vei posti, nu vei gusta nimic altceva decât pâine și apă. Și din mâncărurile tale pe care voiai să le mănânci vei face un calcul al mărimii cheltuielii zilei aceleia și vei da suma văduvei și orfanului sau oricui se află în nevoie. Astfel, vei ține cugetul tău smerit, încât acela care a primit milostenie de la smerenia ta să-și sature sufletul lui și să se roage la Domnul pentru tine. Dacă, așadar, vei ține postul cum te-am învățat, jertfa ta va fi bineprimită înaintea lui Dumnezeu, și acest post se va socoti înaintea Domnului. Iar slujirea care se face în acest chip este bună, aducătoare de bucurie și bineprimită înaintea lui Dumnezeu. (Păstorul lui Hermas)

Nu e de ajuns depărtarea de mâncăruri în sine pentru un post lăudat, ci să postim cu un post primit, plăcut lui Dumnezeu. Adevăratul post este înstrăinarea de orice rău, înfrânarea limbii, depărtarea de mânie, despărțirea de pofte, clevetire, minciună, jurământ strâmb. Fuga de acestea este postul cel adevărat. (Sfântul Vasile cel Mare)

Postește nu numai de pâine și vin și cărnuri și de alte mâncărurisau băuturi, ci cu mult mai mult de gânduri (Sfântul Nil Ascetul)

Acesta este cu adevărat chipul postului. Dovedirea lui în toate faptele bune. Nu hrăni mintea cu plăceri desfrânate...să ai voia ta întreagă liberă de patimi. (Sfântul Chiril al Alexandriei)

Adevăratul post este depărtarea de orice rău (Sfântul Teodor Studitul)

Arhim. Roman Braga: Adevarata rugaciune nu se sfarseste niciodata
– Ce să facem ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simţim mai aproape de noi?
– Trebuie să vorbim cu El. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afară de tine, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este infinită întrucât în ea se sălăşluieşte Hristos de la botez. O persoană are nişte dimensiuni infinite ale personalităţii lui; în adânc, fără limită, persoana umană este veşnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel de atâtea ori: „voi sunteţi biserica Dumnezeului Celui Viu”.
Să nu direcţionăm rugăciunea noastră într-un colţ, că Dumnezeu nu e material sau spaţial să-L pui într-un colţ şi să spui: acolo e Dumnezeu! Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui. Convorbirea cu Dumnezeu îţi aduce simţirea acesta a prezenţei lui Dumnezeu . Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile. Vorbeşte cu Dumnezeu de toate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine”; tot ai în minte lucrurile astea, par copilăreşti, dar conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune.
Pentru că ce este rugăciunea? Este o continuă comunicare a omului cu Dumnezeu . Gândiţi-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „ Rugaţi-vă neîncetat!” . Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ? Atâtea biserici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neîncetat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. De fapt, Sfinţii Părinţi aşa definesc rugăciunea:
rugăciunea este sentimentul prezenţei lui Dumnezeu . Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul acesta. Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciunile!” . Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată. Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi suntem copiii lui Dumnezeu! Şi vorba asta copilărească cu Dumnezeu îţi aduce sentimentul prezenţei intime a lui Dumnezeu în inima ta. Voi ştiţi proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc”. Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi groaznic. Trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu .
Când spui: „ Doamne! ”, să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte- te la ce spui. Dar, dacă ai timp, puţin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: „ Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne! ” sau: „Binecuvintează-i pe oamenii aceştia! ”.

Credința te apropie și de Dumnezeu, și de lucrurile Lui, iar dacă n-ai credință în Dumnezeu, nu te poate apropia nimic de El.

Eu, de exemplu, atunci când mai spovedesc tineri, mai întreb:

- Crezi în Dumnezeu?

Și îmi răspunde omul: „Da, părinte!”, oarecum mirat că-i pui o astfel de întrebare.

Și-l mai întreb: „Ce faci tu, ca un credincios?”.

Iar el răspunde: „Mă silesc a fi cumsecade”.

„Dar eu cunosc oameni cumsecade și dintre cei necredincioși, care-s corecți în viață, care-și fac datoria în societate”, îi spun iarăși: „Ce faci tu, ca om credincios - îl întreb - și nu fac cei necredincioși? La biserică mergi?”.

Iar el zice: „Nu prea merg”.

Eu îi spun: „Nici necredincioșii nu merg. Te rogi dimineața și seara?”

- Nu.

- Nici necredincioșii nu se roagă.

- Postești?

- Nu prea.

- Nici necredincioșii n-o fac. Înjuri?

Zice el: „Mă mai scapă gura”.

Iar eu îi spun hotărât: „Zi-mi acuma, ce ești: credincios sau necredincios?”.

Iar omul recunoaște: „Părinte, sunt mai mult necredincios decât credincios”.

(Arhimandrit Teofil Părăian )

Dumnezeu nu îngăduie să se facă un rău dacă nu ies din el multe lucruri bune
Hristos vede de sus pe fiecare din noi cum acționează și de aceea El știe cum și când să acționeze pentru binele nostru. Știe cum și unde să ne conducă, numai noi să cerem ajutorul, să-I spunem dorințele noastre și să-L lăsăm pe El să le rânduiască pe toate.
Dumnezeu adesea îngăduie să se facă ceea ce este spre folosul celor mulți. Nu face niciodată un bine singur, ci trei-patru la un loc. Și niciodată nu îngăduie să se facă un rău dacă nu ies din el multe lucruri bune.
Toate le valorifică spre folosul nostru, și pe cele strâmbe și pe cele primejdioase. Binele este amestecat cu răul. Ar fi fost bine să fie separate, dar intră interesele personale și se amestecă. Însă Dumnezeu și acest lucru încurcat îl valorifică.
De aceea trebuie să credem că Dumnezeu îngăduie să se facă numai lucrul acela din care poate ieși un bine, pentru că iubește făptura Sa.
Poate, de pildă, să îngăduie o ispită mică pentru ca să ne apere de una mai mare.
sursa:Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, București 2003, p.280;282

Nu iubiţi lumea
Pilda despre fiul curvar este una dintre cele mai preţioase pilde ale lui Hristos, dintre cele mai însemnate pentru noi, fiindcă în ea Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne învaţă lucrul cel mai important, mai bine zis ce trebuie să socotim noi ca lucrul cel mai important, cel mai preţios, cel mai necesar din viaţa noastră. De ce fiul curvar a plecat din casa părintească, unde domnea cucernicia, unde totul era curat şi sfânt, unde atât tatăl cât şi fiul mai mare erau fericiţi? Fiului mai mic nu i-a plăcut aşa, n-a vrut cucernicie, n-a vrut să-şi închine viaţa lui Dumnezeu, ci a tins către desfătări, căci nu putea suferi gândul că trebuie să slujească lui Dumnezeu în neîncetată rugăciune şi în postire.
Aşadar, iată că a plecat, şi a trăit aşa cum voia trupul lui: a trăit în dezmăţ, şi-a tocat tot avutul. Şi când a început o foamete cumplită, a început să flămânzească amarnic şi a decăzut cu desăvârşire: a început să pască porcii şi să trăiască în tovărăşia lor. Ar fi fost bucuros să mănânce din hrana porcilor, dar nici aceea nu i se dădea. Iată unde l-a dus slujirea trupului, năzuinţa spre bucuriile şi mângâierile lui. Aceasta este pentru noi o lecţie şi un avertisment: să nu trăim pentru trup, pentru desfătările şi plăcerile pământeşti, să nu slujim poftelor şi patimilor. Altfel nu vom scăpa de o cădere adâncă şi de viaţa între oameni asemănători porcilor: desfrânaţi, hoţi, curve, mitarnici, clevetitori, călcători de jurământ, ucigaşi.
Această pildă ne aminteşte şi cuvintele lui Hristos privitoare la faptul că nu putem sluji şi lui Dumnezeu, şi mamonei (v. Mt. 6, 24). Trebuie să alegem una din două: fie slujim lui Dumnezeu, fie slujim mamonei, adică bogăţiei, trupului, patimilor şi poftelor lui. Cale de mijloc nu există. Despre asta citim şi la marele apostol al lui Hristos, Ioan Teologul: Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. De iubeşte cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul (l In. 2, 15).
Nu iubiţi lumea, nu iubiţi bucuriile lumeşti, nu iubiţi plăcerile trupului, fiindcă tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume este (l In. 2, 16). Ochii noştri ne smintesc prin ceea ce vedem - dacă vedem, de pildă, vreun lucru de ruşine sau amăgitor, care ne trage la păcat, dacă vedem cum trăiesc bogaţii străini de Dumnezeu şi începem să-i pizmuim. Iată în ce stă pofta ochilor. Ne molipsim de dragostea de averi, care este rădăcina tuturor relelor (l Tim. 6, 10), fiindcă ea ne împinge la multe fapte rele şi nelegiuite, şi în cele din urmă, când ajungem la bunăstare lumească, duce la patima cea mai grea - la trufie, care este pierzare duhovnicească. Aşa spune Sfântul Apostol Ioan.
Ascultaţi acum cuvintele cuviosului Antonie cel Mare: „Să urăşti tot ce este lumesc şi odihna trupească, fiindcă ele te-au făcut vrăjmaş al lui Dumnezeu. Omul care are vrăjmaş duce cu el luptă: aşa şi noi trebuie să ducem luptă cu trupul, ca să nu-l odihnim”. Altundeva, cuviosul Antonie spune: „Nu umblaţi în urma poftelor ochilor voştri şi nu vă moleşiţi cu inimile voastre, fiindcă pofta rea strică inima şi întunecă mintea. Depărtaţi-vă de ea, ca să nu mâniaţi pe Duhul lui Dumnezeu, Care locuieşte în voi. Să ne nevoim pentru curăţie până la moarte şi să ne păzim în tot chipul de poftele spurcate”. Aşa vorbea marele sfânt, care şi-a închinat întreaga viaţă numai lui Dumnezeu, aşa vorbesc toţi nenumăraţii nevoitori ai bunei cinstiri, pustnici, monahi. Ei şi-au urât trupul, au urât toate înşelările, toate smintelile lumii. Ei îşi mânau trupul ca pe un animal de povară, ca pe un rob leneş şi neascultător, şi-l istoveau prin post şi priveghere, ajungând astfel la stăpânirea duhului asupra trupului, la lucrul despre care vorbeşte apostolul Pavel în Epistola către galateni: Cu duhul să umblaţi, şi pofta trupului nu o veţi săvârşi; că trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului, şi aceştia se împotrivesc unul altuia, încât nu faceţi cele ce aţi voi... Faptele trupului arătate sunt, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, destrăbălarea, slujirea idolilor, fermecătoriile, vrajbele, sfezile, zavistiile, mâniile, gâlcevile, dezbinările, eresurile, pizmele, uciderile, beţiile, chefurile şi cele asemenea acestora, despre care dinainte vă spun vouă, precum am mai şi spus, că cei ce fac unele ca acestea împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni (Gal. 5, 16-18).
Sunt oameni care, spre deosebire de sfinţi, pentru plăcerea trupească nu se dau în lături de la nimic, nici măcar de la uciderea aproapelui, între aceşti doi poli se află însă o masă uriaşă de oameni care, deşi nu săvârşesc nici un fel de fărădelegi şi crime, slujesc poftelor trupului, nu imboldurilor înalte ale duhului, între aceştia sunt o mulţime de necredincioşi, care preferă să trăiască după raţiunea proprie, să meargă pe calea lor - pe calea largă şi bătută, nu pe calea strâmtă şi necăjită a lui Hristos. Să ne uităm acum la cei ce umplu bisericile. Ce să spunem despre ei? Vom spune că şi mulţi dintre ei slujesc, de asemenea, în mult mai mare măsură trupului decât duhului lor, săvârşesc mai mult faptele trupului decât pe cele ale duhului, în numele unora ca aceştia spune apostolul: Pentru că ceea ce fac nu ştiu, căci săvârşesc nu ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc... fiindcă a voi binele este în mine, dar a face binele nu aflu, căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-i voiesc, pe acela îl săvârşesc (Rom. 7, 15, 18, 19).
Ei ar vrea să slujească binelui, dar trupul îi trage în jos; ar vrea să trăiască cu duhul, dar poftele şi patimile precumpănesc, ca nişte greutăţi din fontă. Drept urmare, aceştia trăiesc într-o adâncă schizofrenizare a conştiinţei: şi spre împlinirea poruncilor năzuiesc, şi la împărăţia lui Dumnezeu se gândesc, şi ar vrea să slujească duhului, nu trupului, însă duhul le este slab, trupul puternic şi nu îi lasă să se înalţe la cer, nu-i lasă să trăiască potrivit poruncilor lui Hristos.
Iată, Domnul Iisus Hristos arată în pilda Sa tocmai, această împărţire a neamului omenesc.
Cu toţii ne asemănăm fiului curvar, cu toţii năzuim spre plăceri, tuturor ne vine greu să slujim duhului. Nu vrem să postim, nu vrem să ne rugăm vreme îndelungată, nu vrem să ne concentrăm gândurile asupra poruncilor lui Hristos. În faţa ochilor noştri nu stă tot timpul Crucea lui Hristos. Nu îl vedem mereu înaintea noastră pe Dumnezeiescul Pătimitor, Care pentru a noastră mântuire şi-a vărsat Sângele în chinuri groaznice pe Cruce. Ne rugăm lui Dumnezeu cât ne rugăm, ne amintim de El, după care îl uităm iarăşi. Fiul mai mic trăia cu porcii - trăia între oameni decăzuţi, cu desăvârşire străini de slujirea duhului. Nu s-ar cuveni oare ca noi să trăim cu cei care sunt mai aproape de Dumnezeu, nu s-ar cuveni să ne dezmeticim la fel ca fiul curvar, să părăsim slujirea trupului şi să ne întoarcem din toată inima la Tatăl Ceresc, zicând: „Părinte! Am păcătuit înaintea Ta, iar acum am venit cu pocăinţă. Primeşte-mă nu ca pe un moştenitor, ci ca pe un rob al Tău!” Şi de vom face asta, se va petrece ceea ce s-a petrecut în pildă: Tatăl Ceresc Se va grăbi să ne întâmpine pe noi, cei ce ne pocăim, ne va îmbrăţişa pe noi, curvarii şi păcătoşii, ne va ierta totul şi va face ospăţ de bucurie.
Deci, să fim asemenea păcătoşilor care se pocăiesc, şi Dumnezeu, Care este Dragostea şi Atotiertarea, ne va deschide braţele Sale. Spre El să năzuiască toate gândurile noastre. Lui să îi închinăm toată viaţa noastră! Amin. 1951
(fragment din Predici la Triod - Sf.Luca al Crimeei)

Despre ispite :
 

Ispita din afară

Ispita din afară vine cu cele cinci simţiri, adică prin vedere, auz, gust, miros şi pipăire – care sunt numite de Sfinţii Prooroci „ferestre ale sufletului”. Prin aceste cinci simţiri, omul primeşte mari păcate în sufletul lui, dacă nu are trezvia atenţiei şi paza minţii. Cele cinci simţiri sunt cinci şipote fireşti ale noastre, prin care diavolii toarnă în sufletul nostru tot felul de patimi şi răutăţi. Mai folosesc diavolii o altă ispită mai mare decât cele cinci simţuri: imaginaţia. Imaginaţia este mai subţire decât cele cinci simţuri, dar este mai groasă decât mintea. Imaginaţia mai este numită şi simţire de obşte. Ea nu-i dă război sufletului în vremea ispitei numai cu cele ce a văzut, ci şi cu cele ce a auzit, şi cu cele ce a gustat şi cu cele ce a mirosit şi cu cele ce a pipăit. Cu toate îi dă război sufletului. Ea prinde cele cinci simţiri şi dă război sufletului. De aceea este mai greu să păzeşti imaginaţia, decât cele cinci simţiri, decât însăşi mintea.

Ispita dinăuntru

Dinăuntru ies toate păcatele noastre, adică din inimă, cum a zis Mântuitorul la Apostoli: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om” – atunci era vorba de spălatul mâinilor –, „ci ceea ce iese”. Că aceea ce iese, iese din inimă. Din inimă ies preacurviile, uciderile, mândria, jignirile; ca dintr-un iad ies din inima noastră, şi de aceea oricând ies acestea din inima noastră, suntem ispitiţi cu ispita dinăuntru.

Sfântul Clement spune: „Pune pe gând străjer la poarta inimii tale, ca să nu primească nici pe cele ce vin din afară, nici cele ce ies dinăuntru!”. Să le opreşti pe cele ce ies dinăuntru, cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”; să le opreşti pe cele ce vin din afară cu cugetarea la muncile iadului, la fericirea Raiului, la rugăciune şi la celelalte fapte bune.

(Arhimandrit Ilie Cleop )

Sfântul Teofan Zăvorâtul-Nestatornicia stării noastre lăuntrice


Vă plângeţi de nestatornicia stării dumneavoastră lăuntrice – uneori este bună şi alteori rea. Nu se poate altfel.
„Am trecut şi trec prin stări sufleteşti supărătoare, sub diverse forme”. Nu avem altceva de făcut decât să le suportăm cu smerenie şi suflet dârz, fără să slăbim în lupta noastră duhovnicească, fără să lăsăm deoparte împlinirea poruncilor dumnezeieşti – ceea ce şi faceţi întocmai.
Vine o stare duhovnicească bună. Pleacă. Vine una proastă. Pleacă şi aceasta. Alternarea lor este continuă şi de neînlăturat. Singurul lucru pe care puteţi şi trebuie să-l faceţi, este să doriţi şi să urmăriţi întotdeauna binele.
Dacă nu ar fi trebuit să facem faţă vreodată vreunei greutăţi, atunci am fi căzut într-o moleşeală duhovnicească.
Schimbări sufleteşti bruşte
Schimbările sufleteşti bruşte ni se întâmplă tuturor. Nu aveţi altceva de făcut, aşadar, decât să le suportaţi în mod liniştit, lăsându-vă în mâinile lui Dumnezeu. Să nu vă îngrijiţi de altceva, decât de acest lucru: să fiţi întotdeauna împreună cu Domnul. Orice vi s-ar întâmpla, la El să scăpaţi, Lui să-I descoperiţi sufletul dumneavoastră, pe El să sprijiniţi greutăţile pe care le aveţi, Lui să-i spuneţi durerea dumneavoastră… Şi să vă rugaţi, cerându-I să vă izbăvească de ispite şi necazuri, dacă este voia Sa..
Euforia şi buna dispoziţie sufletească, odihna şi mângâierea nu sunt întotdeauna semne ale unei stări duhovniceşti bune, stare ce are trei alte caracteristici esenţiale: a) râvna de a-I bineplăcea lui Dumnezeu, b) cuget smerit şi inimă zdrobită, c) predare în voia lui Dumnezeu. Sunt acestea înlăuntrul dumneavoastră? Dacă da, sunteţi pe drumul cel bun.
Mângâierile duhovniceşti în viaţa cea după Dumnezeu
V-aţi întristat, pentru că aţi pierdut foarte repede acea stare lăuntrică mângâietoare, în care v-aţi aflat după Dumnezeiasca Împărtăşanie. Dar trebuie să ştiţi că o desfătare duhovnicească, o „mângâiere”, sub orice formă ne-ar cerceta – ca o pace sufletească neţărmurită, ca o bucurie negrăită, ca râvnă sfântă, ca o dulce stare de umilinţă sau ca orice altceva – nu este principalul lucru de căutat în viaţa după Dumnezeu. Principala străduinţă şi grija noastră de căpătâi nu sunt mângâierile, ci păstrarea, cu hotărâre şi putere, a sinelui nostru, în cele din lăuntru şi în cele din afară, într-o stare bună, plăcută Domnului. Dacă este vorba de vreo mângăiere, aceasta ni se dă de la Dumnezeu ca „ademenire”, provocare şi imbold.
„Uite cu ce o să te desfeţi! Luptă-te, aşadar!” Prin urmare, când suntem lipsiţi de ea, nu trebuie să deznădăjduim, ci cu mai multă râvnă, cu statornicie şi cu stăruinţă să ne luptăm „lupta cea bună a credinţei” (1Tim. 6, 12).
Desfătările duhovniceşti nu sunt întotdeauna de folos
Vă place să vă adânciţi în desfătări duhovniceşti, să simţiţi întotdeauna mulţumire şi bucurie din rugăciunea şi comuniunea dumneavoastră cu Domnul. Acest lucru este, însă, şi cu neputinţă şi fără de folos. Cu neputinţă, deoarece orice chip de odihnă duhovnicească nu este rodul propriului nostru efort, ci dar al milei lui Dumnezeu, dar care se oferă cui, când şi atât timp cât El doreşte. Este, de asemenea, cu neputinţă, deoarece atâta timp cât patimile sunt vii şi lucrează întru noi, nici o desfătare duhovnicească nu poate rămâne statornică în suflet.
De altfel, năzuinţa nepotrivită şi nechibzuită după astfel de desfătări, precum am zis, este fără de folos, deoarece conduce la o amorţire şi la o slăbănogire sufletească. Noi suntem datori numai să ne luptăm într-un mod plăcut lui Dumnezeu, cu râvnă şi bărbăţie, cu trezvie şi stăpânire de sine, cu smerenie şi inimă zdrobită. Faţă de Dumnezeu trebuie să stăpânească în inima noastră două simţăminte: iubirea şi frica… Îngerii stau în faţa Sa cu frică şi cu cutremur… Trăiţi, repet, cu trezvie, cu agerime duhovnicească, cu cuget smerit…

Gheron Iosif :

Pentru ca rugaciunea cea pentru toti este ascultata intotdeauna de Dumnezeu, iar
indelunga vorbire este intotdeauna neplacuta lui Dumnezeu, oricat de duhovniceasca ar fi. Dupa Sfintii Parinti, indelunga vorbire inseamna a-ti petrece timpul tau cu cuvinte fara sa faci cuvintele tale fapte.

Câte ceva despre ispite
 

Sfinții Varsanufie și Ioan vorbesc despre două atitudini față de ispită, după tăria și străduințele noastre ascetice. Prima este intrare gîndurilor sau semănarea lor, iar a doua este reaua lor folosire sau învoirea cu ele.

Intrarea gândurilor sau ispita nu este de osândit sau, cum spune Sfântul Marcu Ascetul, ,,momeala nu este păcat, nici dreptate, ci dovada libertății voii”. Însă învoirea cu ea este un lucru vrednic de osândă. De aici rezultă două atitudini: cel care are puterea de a lupta și a birui aceste ispite, să le lase să intre, pentru ca aflându-le pe terenul său, să le pricinuiască o înfrângere grea, însă cel slab, care nu are această putere, să le taie, alergând la Dumnezeu.

De aceea, duhovnicii dau canoane deosebite la ucenici, după creșterea lor duhovnicească. Sfinții Părinți numesc păcatul ,,furnico-leu”, pentru că, de nu ne vom îngriji ca să-l distrugem când este mic, încă în faza de ispită (furnică), crește și se dezvoltă în sufletul nostru, ajungând la puterea leului. Dacă n-am reușit să-l înlăturăm în faza de ispită, de simplă posibilitate teoretică, lipsită de o evidență practică constrângătoare, lupta devine, pe celelalte trepte sau etape din fenomenologia păcatului, mult mai grea, proporțională cu treapta căderii.

Cele patru lucrari ale rugaciunii (Sfantul Vasile cel Mare):
1. Sa-l slavesti pe Dumnezeu
2. Sa-i multumesti lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale aratate catre tine
3. Sa-i marturisesti pacatele tale si incalcarile poruncilor lui
4. Sa-i ceri ceea ce iti este de trebuinta, mai ales in privinta mantuirii tale
Doamne, Dumnezeul meu! Te laud si Te slavesc pe Tine pentru slava Ta cea nespusa si pentru maretia Ta cea nemasurata. Iti multumesc ca numai pentru bunatatea Ta mi-ai dat fiinta si m-ai invrednicit sa fiu partas darurilor mantuitoare ale iconomiei intruparii Tale, ca de multe ori m-ai izbavit pe mine, chiar si fara sa stiu, de nenorocirile care ma amenintau si de mainile vrajmasilor mei nevazuti. Iti marturisesc ca de nenumarate ori mi-am calcat constiinta si am nesocotit fara de frica sfintele Tale porunci, aratandu-ma nemultumitor fata de multele si feluritele Tale binefaceri. Dar, Dumnezeul meu cel preamilostiv, sa nu biruiasca nerecunostinta mea bunatatea Ta, ci sa treci cu vederea pacatele si necuviintele mele. Cauta spre lacrimile pocaintei mele si, dupa multa indurarea Ta, ajuta-ma si acum, da-mi cele de trebuinta pentru mantuirea mea si indrepteaza viata mea spre bineplacerea Ta, ca sa slavesc si eu, nevrednicul, preasfant numele Tau.
(De ce inchidem ochii atunci cand ne rugăm, plangem, sărutăm, visăm? Pentru ca cele mai frumoase lucruri in viata, nu se văd, se simt -traiesc- doar cu inima. Crestinul stie ca inima omului este tronul Sfintei Treimi, al lui Dumnezeu - " Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. " )

Nici o rugăciune pe care o faci pentru fratele tău, pentru ruda ta, nu se pierde. Dumnezeu îl va ajuta atunci când se va afla într-o situaţie grea. Rugăciunea nu numai că ajută, dar poate să scoată chiar şi un suflet din iad. Atâta putere are rugăciunea.

(Ieromonah Iosif Aghioritul )

Sa fie mijloacele voastre incinse si facliile voastre aprinse.'' Trebuie sa fii gata in orice clipa: nu stii cand va veni Domnul fie pentru infricosata Judecata, fie pentru a te lua de aici; oricare din doua, pentru tine este tot una. Moartea este hotaratoare; ea aduce deznodamantul intregii vieti si va trebui sa te multumesti intreaga vesnicie cu ceea ce ai agonisit aici. Bunatati ai agonisit, buna va fi soarta ta; rele ai agonisit, vei avea parte de o soarta rea. Acesta e un lucru tot atat de adevarat pe cat e de adevarat faptul ca existi; si clipa hotaratoare poate sa vina chiar in acest minut in care citesti randurile de fata, iar apoi. sfarsitul. Peste soarta ta va fi pusa o pecete pe care nimeni nu o va mai putea ridica. Ai la ce sa te gandesti!... Ar trebui sa ne miram insa de faptul ca atat de putini oameni se gandesc la acest lucru. Ce taina se infaptuieste cu noi! Stim cu totii ca moartea bate la usa, ca e cu neputinta sa scapi de ea si totusi mai nimeni nu o are in gand; iar ea vine pe neasteptate si rapeste... Si mai mult. Chiar atunci cand ii cuprind durerile mortii, oamenii tot nu se gandesc ca a venit sfarsitul. Psihologii n-au decat sa dezlege cum vor aceasta taina din perspectiva stiintifica; din perspectiva duhovniceasca, nu putem sa nu vedem aici o neinteleasa amagire de sine, care nu-i ocoleste decat pe cei trezvitori.(Sf.Teofan Zavoratul)

Ce să fac în vreme de ispită ca să nu mă biruiască?
Frate, una să faci: să te rogi şi să rabzi până vine slobozirea. Ai văzut, când vine ploaia cu fulgere, cu tunete şi furtună, fugi în casă la adăpost; iar după ce trece furtuna, ieşi din nou afară. Aşa şi în viaţă. Când vin ispitele şi te împresoară, fugi la rugăciune în biserică, fă un paraclis la Maica Domnului, închină-te la sfânta cruce, citeşte o catismă sau două din Psaltire; iar după ce trece ispita şi se face linişte în suflet, ieşi din nou la ascultare şi mulţumeşte lui Dumnezeu că te-a acoperit în vremea necazului.
Fără ispite şi necazuri nu ne putem mântui. Dar să nu ne tulburăm, nici să slăbim în credinţă, că acum diavolul dă mai greu război asupra oamenilor ca altădată, că vede că are timp puţin. Să ne rugăm, să răbdăm şi să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, care ne-a făgăduit că va rămâne cu noi „până la sfârşitul veacurilor“. Nici să ne deznădăjduim de viaţă în vremea necazurilor, că Dumnezeu nu ne lasă părăsiţi. Că, precum în vremea Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, Dumnezeu mai avea „încă 7.000 de bărbaţi aleşi care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal“, tot aşa şi în zilele noastre are Domnul încă destui bărbaţi şi creştini aleşi care sunt tari în credinţă şi nu şi-au plecat sufletul în robia patimilor. Are Dumnezeu drepţii Lui prin sate şi oraşe, care Îl slăvesc ziua şi noaptea, care trăiesc în feciorie şi înfrânare şi fac milă cu săracul şi cu văduva. Dar numele şi numărul lor îl ştie numai singur Dumnezeu.
Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne încearcă cu ispite, cu boli şi tot felul de necazuri, aici, pe pământ, iar nu dincolo. Că dacă trăim necăliţi prin ispite, nu putem să ne mântuim. Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele vieţii pentru noi. Ne întăresc, ne călesc, ne dau mai multă credinţă, ne smeresc şi ne învaţă să ne rugăm şi să cerem sfat. Cine este bun, mai bun să se facă şi cine a biruit ispita, să se roage pentru cel care este în ispită. Ispitele le biruim prin rugăciune, prin post, prin spovedanie şi îndelungă răbdare. După furtună vine şi senin, cu darul lui Hristos. Să ne rugăm! Iar dacă părinţii noştri duhovniceşti ne mustră pentru îndreptarea noastră, să nu ne supărăm, că drumul mântuirii este presărat cu ispite. Acum însă am păţit şi noi cum a păţit Elie, preotul din Legea Veche, cu feciorii lui. Elie şi-a cruţat feciorii şi nu i-a mustrat la vreme, când greşeau înaintea Domnului, de aceea au murit cu toţii şi s-au osândit. Să ne ferească Dumnezeu să avem soarta lui! (Părintele Paisie Duhovnicul)