Da este greu şi dureros să iei jugul Legii lui Dumnezeu, căci atunci fără îndoială că va trebui să înceteze joaca de-a viaţa şi să înceapă viaţa cea adevărată, prin purtarea crucii. Pesemne că dumneavoastră împreună cu soţul aţi intrat deocamdată doar în pridvorul cortului vieţii creştine. Iată de ce dorinţele dumneavoastră se schimbă cu atâta uşurinţă şi lipsă de responsabilitate. Frica de Dumnezeu încă nu s-a atins de inima dumneavoastră, iar noţiunea de viaţă veşnică vă lipseşte întru totul! De aceea, nici eu nu vă pot vorbi deocamdată decât despre cele din afară. Nu ştiu cum se va termina pentru dumneavoastră procesul.
Una ştiu, că dumneata n-ar fi trebuit să fii de acord cu divorţul.
Nu poţi să o iei de la capăt toată viaţa, alunecând mereu doar la suprafaţa ei. E timpul, şi demult a sosit timpul, să vă interiorizaţi şi să săpaţi cu râvnă şi multă sudoare în profunzimea sufletului dumneavoastră. Continuaţi să vă rugaţi pentru soţ, cereţi ajutor de la Apostolul iubirii, Sfântul Ioan Teologul. Încredinţaţi-vă voii lui Dumnezeu, nefăcându-vă nici un fel de planuri pentru viitor. Încercaţi să evaluați din punct de vedere creştinesc fiecare pas pe care-l faceţi. Dumnezeu să vă înţelepţească!
(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, pp. 86-87)

Precum în spital se vindecă bolnavii trupeşte de diferite boli, aşa şi în Biserică bolnavii la suflet se vindecă de felurite boli sufleteşti şi trupeşti. Casa, Biserica aceasta – zice Sfântul loan Hrisostom – este spital duhovnicesc, pentru a vindeca aici rănile ce le vom lua de afară. Biserica este spitalul sufletelor. Se cade, deci, precum atunci când ne ducem în spital, după ce luăm doctoriile cele potrivite pentru răni, să ieşim; aşa şi în Biserică, după ce ne alimentăm cu îmbelşugare din Cuvântul lui Dumnezeu, cu cele Sfinte şi cu Dumnezeieştile Taine, după sfatul duhovnicilor iscusiţi, să ieşim afară (în lume) la lucrul încredinţat sau la lupta cea bună. Privitor la aceasta, Mântuitorul nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, numeşte Biserica: spital sau casă obştească, casă de oaspeţi, han, în pilda omului căzut între tâlhari, despuiat şi rănit.
Omul din pilda aceasta este Adam, Eva şi oricare dintre păcătoşi. Ierusalimul din care s-a pogorât este înfierea, Raiul, credincioşia şi vieţuirea demnă de om şi creştin. Ierihonul e lumea şi păcatul care lesne înconjoară. Tâlharii sunt dracii. Rănile sunt patimile rele, păcatele. Samarineanul este Hristos Dumnezeu-Omul. Untdelemnul şi vinul sunt milostivirea și iubirea de oameni ale lui Dumnezeu. Casa de oaspeţi e Biserica; iar gazda sau îngrijitorul este Petru, Pavel, apostolii şi urmaşii lor: arhiereii şi preoţii. Cei doi dinari sunt Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Ce va mai cheltui e Sfânta Tradiţie şi orice învăţătură folositoare de suflet, vindecătoare de felurite răni sufleteşti. Întoarcerea cu răsplătirea feluritelor învăţături şi osteneli depuse pentru vindecarea bolnavilor la suflete e a doua venire a lui Hristos cu răsplătirea parţială la judecata particulară şi răsplătirea definitivă la Judecata universală.
(Protosinghel Nicodim Măndiță)

Inima asta, pe care o avem noi şi bate şi punem mâna pe ea, este un simbol al inimii. Inima este dincolo de ea. Are o profunzime dincolo de conştiinţă.
Poartă în adâncul şi în profunzimea ei acel punct extraordinar pe care l-a făcut Dumnezeu chip şi asemănare, acolo unde spune Mântuitorul: „vom veni cu Tatăl şi locaş la el Ne vom face”. Asta este chipul şi asemănarea, nu picioarele şi ochii şi urechile.
Inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta şi El în ea, nu este ca orice organ. Mintea este un subordonat al inimii.
(Arhimandrit Arsenie Papacioc)

Oamenii se pot bucura cu atât de puţin, încât nu ar avea nevoie să se cheltuiască aproape cu nimic pentru aceasta :)

Este o reţetă pentru cei care nu-şi fac datorii în această lume, iar dacă sunt dintre cei cu datorii, chiar şi aceştia pot fi fericiţi, acceptând necazul scurt de acum prin care trec şi bucurându-se cu nădejdea la fericirea viitoare, făgăduită tuturor celor care caută dreptatea şi se luptă ca să se păstreze cât mai curaţi. Oamenii se pot bucura cu atât de puţin, încât nu ar avea nevoie să se cheltuiască aproape cu nimic pentru aceasta. Dacă unii au nevoie de bani mulţi pentru a căuta bucuria şi visează la vacanţe în locuri cu cheltuială şi la tot felul de lucruri materiale care să le bucure ochii şi celelalte simţuri, alţii pentru a se bucura nu au nevoie decât de un colţ liniştit şi de o carte bună, iar alţii se bucură pentru un loc cald și o bucată de pâine.
Sigur că sunt diferenţe mari între felurile de a fi ale oamenilor, însă este greu de înţeles de ce acela care are bani mulţi nu se poate bucura pentru aceleaşi lucruri de care s-ar bucura un om fără bani, adică să-şi găsească fericirea în liniştea sufletească, să mulţumească pentru ceea ce are şi, desigur, să ajute pe cei care nu au, căci dacă nu se gândeşte şi la aceştia, atunci ar trăi ca un egoist; iar lucrul acesta se poate întoarce asupra lui, deoarece dacă eşti nepăsător faţă de cel care are nevoie de ajutor, atunci eşti nepăsător faţă de Hristos. O astfel de nepăsare duce la pierderea harului fără de care nimeni nu poate să trăiască adevărata fericire.
(Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi )

Durerea, supărarea, agonia, tragedia sufletească sunt consecințele căderii omului care se datorează egoismului lui. Înfumurările ego-ului nasc în suflet mâhnirea, în timp ce starea lui fiziologică este bucuria, fiindcă Dumnezeu este pace, iar sufletul este o insuflare a lui Dumnezeu, a fost creat de El, și se îndreaptă spre El. prin urmare mâhnirea este străină și nejustificată în viața omenească.
Și, cu toate acestea, astăzi nu mai găsești un om bucuros, ceea ce înseamnă că nu mai găsești nici un om echilibrat, fiziologic liniștit. Mâhnirea, supărarea, amărăciunea este o boală înfricoșătoare care biciuiește lumea, poate cel mai mare chin al omenirii, cea mai mare dramă. Nu este numai începutul osândei, ci trăirea osândei încă din viața aceasta.
Lipsa bucuriei înseamnă lipsa lui Dumnezeu, în timp ce bucuria este dovada prezenței Lui. Dacă cineva este om lumesc și se desfătează de cele vremelnice, se bucură de plăceri, de cele trecătoare și deșarte, acesta poate are o oarecare plăcere, oarecare mulțumire, dar în realitate dacă cineva ia aminte, va vedea că în viața lui există necaz și strâmtorare, cum spune Scriptura: „necaz și strâmtorare peste tot sufletul omului care săvârșește răul”[1].
Nu este cu putință să existe bucurie acolo unde este călcarea poruncii lui Dumnezeu, după cum este cu neputință să existe mâhniciune în aplicarea legii lui Dumnezeu.
(Extras din cartea Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena, 2004)
[1]Rom. 2, 9.

Oamenii se pot bucura cu atât de puţin, încât nu ar avea nevoie să se cheltuiască aproape cu nimic pentru aceasta :)

Este o reţetă pentru cei care nu-şi fac datorii în această lume, iar dacă sunt dintre cei cu datorii, chiar şi aceştia pot fi fericiţi, acceptând necazul scurt de acum prin care trec şi bucurându-se cu nădejdea la fericirea viitoare, făgăduită tuturor celor care caută dreptatea şi se luptă ca să se păstreze cât mai curaţi. Oamenii se pot bucura cu atât de puţin, încât nu ar avea nevoie să se cheltuiască aproape cu nimic pentru aceasta. Dacă unii au nevoie de bani mulţi pentru a căuta bucuria şi visează la vacanţe în locuri cu cheltuială şi la tot felul de lucruri materiale care să le bucure ochii şi celelalte simţuri, alţii pentru a se bucura nu au nevoie decât de un colţ liniştit şi de o carte bună, iar alţii se bucură pentru un loc cald și o bucată de pâine.
Sigur că sunt diferenţe mari între felurile de a fi ale oamenilor, însă este greu de înţeles de ce acela care are bani mulţi nu se poate bucura pentru aceleaşi lucruri de care s-ar bucura un om fără bani, adică să-şi găsească fericirea în liniştea sufletească, să mulţumească pentru ceea ce are şi, desigur, să ajute pe cei care nu au, căci dacă nu se gândeşte şi la aceştia, atunci ar trăi ca un egoist; iar lucrul acesta se poate întoarce asupra lui, deoarece dacă eşti nepăsător faţă de cel care are nevoie de ajutor, atunci eşti nepăsător faţă de Hristos. O astfel de nepăsare duce la pierderea harului fără de care nimeni nu poate să trăiască adevărata fericire.
(Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi )

Indrăzniți! Aveți credință! Aveți dragoste! Hristos trăiește. Niciodată nu moare; Iisus Hristos ieri și azi și în veci este același (Evrei 13, 8). Cel care i-a ajutat pe Sfinții Apostoli să învingă lumea ne va ajuta și pe noi; e de-ajuns să ne trezim și să ne îndepărtăm de somnul nepăsării. Acest strigăt al dumnezeiescului Apostol Pavel, pe care îl trâmbițez și îl amintesc acum, în clipa cea târzie a vieții mele, nu îl trâmbițez ca să vă treziți numai voi, frații mei iubiți, tovarăși de drum, împreună-luptători și războinici.
Îl trâmbițez și pentru mine, căci și eu am mare nevoie să lupt și să mă războiesc, fiindcă vrăjmașul nu încetează să ne războiască nici pe mine, bătrânul, nici pe voi și nici pe nimeni altul, până la ieșirea sufletului omului din trup. Căci și de Stăpânul cel desăvârșit al credinței noastre, Mântuitorul, Izbăvitorul și Scăparea sufletelor noastre, Domnul nostru Iisus Hristos a îndrăznit să se apropie și să-L războiască după Botezul din Iordan, când Se afla în pustie (Matei 4, 1-12); dar și la urmă, cu puțin înainte de moartea Sa pe Cruce, în seara Cinei celei de Taină: „vine stăpânitorul acestei lumi și el nu are nimic în Mine”, a zis Domnul (Ioan 14, 30).
(Avva Filothei Zervakos, Mărturisirea credinței ortodoxe, Editura Bunavestire, 2003, p. 13)

Òmul trebuie să ştie că prezenţa sa în lume nu este o întâmplare, ceva indiferent, ci este ceva bine definit şi profund, trebuie să ştie că viaţa sa nu este ceva frivol, ci dimpotrivă ceva grav, de o gravitate pe cât de semnificativă, pe atât de obligatorie, că nu trăim pentru plăceri uşoare, ci pentru aspiraţii nobile.
Dacă există o bucurie de a trăi, aceasta creşte numai pe un teren în care o severă disciplină intelectuală şi interioară este cultivată şi de unde se ridică o demnitate de a fi om, toate produse ale naturii noastre complexe, de o coloratură tragică şi sublimă.
Dacă existenţa noastră în lume şi procesul vieţii pe care o purtăm au un sens, de ce trăim la întâmplare şi atât de mărginit? Oamenii mari, toţi oamenii care au strălucit în această lume, au purtat în ei spiritul creator şi o raţiune superioară de a exista şi de a trăi. Bucuriile lor de aici s-au desprins din poziţia şi sensul ce le-au ştiut găsi, din forţarea proprie, semnificativă pentru întreaga existenţă ce au ştiut-o impune.
Va trebui odată să se rupă şi istoria în două, fiinţa umană să fie aşezată în locul de unde toate lucrurile şi lumea întreagă devin străvezii pe fundalul eternităţii. Inocenţa şi sinceritatea, dragostea şi creaţia pot deveni în acest fel căi ale bucuriei şi viaţa poate învinge moartea.
Omul şi lumea întreagă vor căpăta altă înfăţişare; cea mai neînsemnată făptură, cea mai ignorată existenţă îşi poate căpăta dreptul ei la viaţă în funcţie de un sens superior al împlinirii. Elemente şi forme, dimensiuni şi culori, faptă şi sens, toate-şi vor schimba felul într-o strălucire nouă.
Numai în această situaţie bucuria va lumina chipul celor mai mulţi dintre oameni.
(Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura Agora, Iaşi, 1997, pp. 16-17)

Cel ce intră în căsnicie curat, cast, pentru prima dată pătrunde taina unirii trupeşti, şi în urma acestui fapt în suflet se naşte pentru prima dată o atitudine nouă, evlavioasă, faţă de trupul celuilalt, care devine sacru. După cum arată viaţa, tocmai în urma apropierii trupeşti (în condiţii normale) din căsătorie înfloreşte în suflet sentimentul profund, luminos şi aducător de bucurie al dragostei reciproce, respectul tandru şi sentimentul profund al legăturii indisolubile dintre cei doi. Tocmai aici, în acest punct, se cunoaşte din experienţă dreptatea monogamiei şi toată nedreptatea divorţurilor.
Soţul şi soţia pot să aparţină doar unul altuia – şi aceasta este nu numai o cerinţă a moralei sociale, care ocroteşte căminul familial, ci şi ca o taină imperioasă şi profundă, care este pătrunsă în căsnicie. Apropierea sexuală nu numai că nu poate fi separată de alte moduri ale unirii dintre soţi, ci ea însăşi creează şi formează deplina integritate a tuturor relaţiilor reciproce dintre aceştia. Când între soţ şi soţie înfloreşte dragostea, ea străluceşte în toate şi pune stăpânire pe toate.
Atunci, cea mai mică dizarmonie este foarte dureros percepută: neatenţia, neglijenţa, nepăsarea – chiar şi în cele mai mărunte lucruri – provoacă întristare, nelinişte, chinuie şi supără, iar când apar semnele zămislirii unui copil, relaţiile dintre soţ şi soţie se întăresc şi mai mult prin dragostea de pruncul care urmează să vină pe lume, în cutremur evlavios înaintea tainei venirii pe lume a unui nou om prin apropierea dintre soţ şi soţie.
Fineţea şi puritatea iubirii reciproce nu numai că nu sunt exterioare apropierii trupeşti, ci, dimpotrivă, se hrănesc cu ea, şi nu este nimic mai bun decât profunda tandreţe ce înfloreşte doar în căsătorie şi al cărei sens constă în sentimentul viu al completării reciproce. Dispare sentimentul propriului „eu” ca individ separat, şi atât în lumea lor interioară, cât şi în lucrurile exterioare, fiecare din soţi se simte parte a unui întreg comun: nu vor să trăiască nimic unul fără celălalt, vor să vadă totul împreună, să facă totul împreună, să fie întotdeauna împreună în toate. Orice despărţire este percepută ca un chin, ca o ruptură în integritatea acestei unităţi. Acesta nu este nicidecum un triumf al sentimentalismului, ca acela prezentat cu ironie de către Gogol prin eroii săi Afanasii Ivanovici şi Pulheria Ivanovna din Moşierii de modă veche.
Iubirea sănătoasă, normală, dintre soţ şi soţie, nu numai că nu simte nevoia distanţării egoiste de ceilalţi, ci dimpotrivă, dă naştere unei sensibilităţi deosebite faţă de ceilalţi oameni. Grija tandră pe care o au soţul şi soţia unul față de altul creează în mod involuntar şi firesc o grijă tot atât de tandră faţă de ceilalţi oameni: eliberându-se de puterea egoismului, atât soţul, cât şi soţia, fiecare în parte, devin deschişi în inima lor faţă de toţi oamenii. (Protoiereul Vasilie Zenkovskii)

Femeia devenită soţie este în primul rând un om, omul cel mai apropiat şi cel mai bun, omul alături de care şi prin care îţi înfăptuieşti destinul. Legătura sexuală există, dar nu este specifică şi definitorie, pentru că ea cade şi dincolo de sfera existenţei umane; în zoologie ea este reală şi necesară prin caracterul ei natural, dar această legătură capătă o semnificaţie nouă prin dragoste, adevărata legătură fiind de natură spirituală. În acest fel, însăşi natura sensului biologic al căsătoriei se schimbă, se transfigurează.
Înţelegem mai mult dacă privim lucrurile în adâncime, nu în aparenţele lor înşelătoare. Oamenii, când se căsătoresc, fac acest lucru mai des împinşi de instincte sau din interes, mai rar din dragoste; în acest fel, îşi iau amante în loc de soţii, care înseamnă cu totul altceva. În aceste cazuri nu mai poate fi vorba nici de dragoste ca putere generatoare a spiritului, nici de familie, nici de casă în înţeles de cămin, şi cu atât mai puţin de unitate de viaţă şi împlinirea unui destin uman superior.
Întrucât e om, femeia trebuie tratată ca o făptură spiritualizată; femeia are umanitatea ei, pe care noi nu avem dreptul să o ignorăm şi, mai ales, s-o distrugem. Fiinţă cu o structură proprie, cu o sensibilitate şi vocaţie specifică, ea manifestă valori şi sensuri cu totul particulare. Cine doreşte masculinizarea femeii, nu ştie ce face, pentru că în acest fel sărăceşte universul umanităţii noastre.
În căsătorie stau faţă în faţă două existenţe care sunt un potenţial de viaţă şi rodesc abia prin unificarea lor, sunt, aşa după cum am mai spus, două principii în stare de tensiune, având drept năzuinţă realizarea unui echilibru existenţial. Participarea unuia la celălalt este într-un anume fel o asimilare reciprocă, care aduce la viaţă o altă existenţă şi care e, în mod real, altceva decât era iniţial. Aici e unul din misterele existenţei umane.
(Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura Agora, Iaşi, 1997, pp. 64-65)

Asa cum atunci când vrei să priveşti un tablou trebuie să te îndepărtezi puţin ca să poţi vedea imaginea de ansamblu a acestuia, spre a-i putea surprinde plinătatea frumuseţii, la fel şi pe cei dragi nouă ajungem să îi cunoaştem mult mai bine atunci când nu-i mai avem aproape, deoarece când se află în preajma noastră, destramă din frumuseţea şi taina persoanei.
Aidoma s-a întâmplat şi cu Sfinţii Apostoli care, deşi au trăit lângă Mântuitorul şi au luat parte la toate minunile Sale, nu şi-au dat seama cu adevărat pe cine au avut lângă ei, decât numai după Învierea, Înălţarea Sa la cer şi primirea harului: „Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut”.
(Ieromonah Luca Mirea, Crâmpeie de gând și cuvânt, Editura Predania, București, p. 21)

Să vă rugaţi pentru rudeniile voastre fără să vă neliniştiţi pentru mântuirea lor, căci altfel pierdeţi comunicarea voastră cu Hrisos şi dovediţi puţinătate de credinţă. Să le încredinţaţi pe toate iubirii şi proniei lui Dumnezeu, şi să vă rupeţi de lume, de rudenii, de părinţi şi de fraţi. Toate acestea pe care le trăiesc asceţii sunt scrise în canonul tunderii în Schima Mare: „Cei ce voiţi – zice Domnul – în urma Mea a veni, cu osârdie lepădaţi-vă de patimile cele lumeşti, de părinţii care v-au născut şi de soţii şi de fraţi şi de prieteni şi de rudenii, de averi şi de case, şi primiţi vrednicia apostolilor Mei”.
Ascultaţi ce s-a întâmplat cu un ascet în Pateric: Singurul născut al unei familii foarte bogate a mers în pustia Nitriei. Aici a sporit mult. Au trecut anii. Părinţii lui au murit. Nu exista moştenitor şi au venit să-l caute câţiva oameni din acea cetate. Averea era foarte mare. I-au zis:
- Am venit să-ţi spunem să vii, dacă vrei, să iei avuţia părinţilor tăi care au murit. Atunci acela şi-a plecat capul şi a zis:
- Eu mai înainte de ei am murit lumii, şi cum este cu putinţă ca mort pe mort să moştenească?
Dacă nu ucidem omul cel vechi, nimic nu se face. Să-L iubim pe Hristos şi ne va iubi şi El. Toate durerile vor trece, vor fi biruite, se vor preschimba. Printre alţii, şi Sfântul Simeon Noul Teolog a spus ceva foarte frumos: „…fii ai luminii… copii ai lui Dumnezeu, precum este scris, dumnezei prin har… câţi tăgăduiesc lumea cea deşartă şi care duce la rătăcire, câţi urăsc fără ură părinţi şi fraţi…”.
Ce lucru frumos e acesta! Marea taină este „ieşirea”. Există un filtru matern, unul patern, iar dacă monahul nu este atent, „ieşirea” se face prin acestea. Dacă într-un fel, ai înlăuntrul tău cinci trepte ale iubirii şi cheltuieşti două pentru părinţi, două pentru fraţi, ce rămâne pentru Dumnezeu? În vreme ce în Dumnezeu viază toate iubirile lumii. Dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, le iubeşti pe toate, căci înlăuntrul lui Dumnezeu există toate şi Dumnezeu aşa voieşte să-L iubeşti. El Însuşi spune: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta (Marcu 12, 30). Aceasta este „matematica superioară” a religiei creştine. Nici o altă religie n-a desluşit aceste noime, pentru că ele nu sunt născociri omeneşti. Dumnezeu ni le-a descoperit.
Părintele Porfirie

Să nu lăsăm vreodată inima să se răcească !
Să nu lăsăm vreodată inima să se răcească sau să se atrofieze, să nu lăsăm ca teama să distrugă generozitatea. „Nu te teme, turmă mică”, spune Hristos, „Eu am biruit lumea...” (Luca 12, 32; Ioan 16, 33). Noi aparţinem neamului celor biruitori sau mai curând celor pentru care Hristos a trăit, a murit, părând că suferă o înfrângere, în timp ce în realitate El a repurtat o victorie pentru totdeauna. Suntem deja cetăţeni ai cerului.
Dacă măcar am lua aceste lucruri în serios, întru deplinătatea cunoştinţei, dacă ne-am reprezenta, nu numai în capul nostru sau într-un ungher al sufletului, ci în toată fiinţa noastră, ceea ce ştim deja despre veşnicie, din cuvântul lui Dumnezeu şi din cuvântul Sfinţilor, din scrierile Sfinţilor Părinţi, din vocea tainică a lui Dumnezeu care răsună în sufletul nostru, în conştiinţa noastră sau în murmurul blând al brizei de seară de care vorbeşte Isaia!... Poate că prin Sfintele Taine ne împărtăşim, înainte de toate, cu veşnicia cu care luăm cunoştinţă. Milioane de oameni şi-ar da viaţa pentru a afla cele pe care le cunoaştem, dar noi suntem obişnuiţi până într-atât, încât lucrurile cele mai preţioase ne par a fi banale, trecând pe lângă ele.
Dacă măcar am putea să înţelegem valoarea bogăţiilor pe care le avem, atât în vremelnicie, cât şi în veşnicie, să înţelegem că rădăcinile noastre se găsesc acolo unde nu este moarte, nici înfrângere, acolo unde nu e întuneric, despărţire sau dezbinare, unde totul este împlinit, atingând desăvârşirea, strălucind de slava veşniciei, de slava lui Dumnezeu, atunci ne-ar fi dat să trăim cu vigoare, cu îndrăzneală, fără temeri şi am putea ajunge să nu ne fie frică să iubim, chiar dacă această iubire ne sfâşie sufletul, chiar dacă pare să ne distrugă viaţa... această scurtă viaţă pământească la apusul căreia se ridică zorii vieţii veşnice. De acest revărsat de zori ar trebui să ne aducem aminte.
Mitropolit Antonie de Suroj

Dragostea are trei ipostasuri: curăţie, cunoştinţă şi lumină !

Dragostea mă face Dumnezeu, şi Tu, o, Dumnezeule te faci om. Acolo unde există unul, nu există iubire. Acolo unde sunt doi uniţi există doar un simulacru de iubire. Acolo unde trei sunt uniţi, există dragoste. Numele Tău este iubire fiindcă numele Tău este treime în Unitate.
Dacă Tu ai fi fost singuratic, Tu n-ai mai fi dragoste, ci ură. Dacă Tu ai fi doime, ai fi o alternare de dragoste şi ură. Dar Tu eşti o treime şi, de aceea, Tu eşti iubire şi întru Tine nu există nici întuneric şi nici alternare. Dragostea nu cunoaşte nici timp şi nici spaţiu. Ea este în afara timpului şi a spaţiului. Pentru iubire, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi.
Când sunt unit cu Tine în iubire, nu există nici cer şi nici pământ – doar Dumnezeu există. Nu există nici „eu”, nici „tu” – doar Dumnezeu există. Dragostea are trei ipostasuri: curăţie, cunoştinţă şi lumină. Fără curăţie, dragostea nu este afecţiune, ci egoism şi patimă. Fără cunoştinţă dragostea nu este înţelepciune, ci prostie. Fără lumină, dragostea nu e putere, ci slăbiciune. Când patima, prostia şi slăbiciunea se împletesc, ele devin iad, ceea ce satanei îi place să numească „iubire”.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici

*** Editat***

Sfântul și Marele Post este stadion duhovnicesc al virtuților, timp de pocăință și rugăciune, de trezvie și de umilință, perioadă de post, de curățire sufletească și de iertare. Toată această binecuvântată perioadă este o călătorie sfântă, ce ne-o pune înainte Sfânta noastră Biserică în fiecare an, pentru fiecare creștin ce râvnește să pășească împreună cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să învie și să se facă părtaș al veșnicei Sale Împărății.
Biseria noastră, ca o mamă iubitoare, prin Tainele ei mântuitoare, prin dumnezeieștile Liturghii mai înainte sfințite, cu Vecerniile umilincioase, cu iubitul de popor Imn Acatist al Născătoarei de Dumnezeu, cu Pavecernițele Mari, cu Marele Canon al pocăinței, vine să ne trezească și ne invită la nevoința înfrânării, a rugăciunii, a binefacerii și la un drum al pocăinței de suflet mântuitoare.
Acest scop îl are Sfântul și Marele Post și ni-l reamintește în fiecare zi, prin sfințitele cântări ale Triodului: „Începutul umilinței și al pocăinței, înstrăinarea de cele rele, înfrânarea patimilor spre care să ne grăbim, tăind toată lucrarea cea vicleană”. Lupta împotriva răului cere pocăință, lepădarea răutăților, înfrânarea patimilor și tăierea răutăților. Și în această luptă se aruncă cei care râvnesc după Dumnezeu și astfel devin părtași și ai biruinței finale.
Necesitatea de „a ne curăți pe noi de toată boala trupească și sufletească” este o dorință fundamentală a fiecărui creștin adevărat, iar acest lucru ni-l dăruiește Sfântul Duh:
când facem roade vrednice de pocăință,când dăruim iertare fraților noștri,când ne stăpânim gândurile noastre neastâmpărate prin puterea rugăciunii,când evităm judecarea și osândirea aproapelui nostru,când miluim pe săraci și îi ajutăm pe cei în suferință,când participăm la Sfintele Taine șicând ne rugăm pentru toți oamenii.
În acest fel vine pacea lui Dumnezeu și răsplătește inima și mintea noastră, cu harul și prezența dumnezeiască.
Mai ales în aceste zile ne înalță și imnologia Bisericii noastre, care este împodobită cu imne minunate și insuflate de Dumnezeu, pe care de Dumnezeu purtătorii Părinți, cu credință și evlavie, le-au scris și le-au predat Bisericii spre slava Dumnezeului în Treime lăudat și spre cinstea și lauda Sfinților noștri.
Un loc aparte în cântările de laudă ale Bisericii noastre îl dețin imnele care sunt închinate Doamnei și Stăpânei lumii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Maria. Cântările închinate Maicii Domnului, cântările de la Slujbele Praznicelor Maicii Domnului, toate aceste rugăciuni ale Sfinților noștri Părinți iubitori și ale imnografilor exprimă bogăția mângâierii Maicii lui Dumnezeu față de neamul omenesc, dar și evlavia profundă, credința și dragostea creștinilor către Preacântata Maica a lui Dumnezeu și a întregii lumi.
Este cunoscut faptul că un loc deosebit în sufletele creștinilor ortodocși îl ocupă cântarea de mulțumire Acatistul Bunei Vestiri (Imnul Acatist al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu), care constituie o rugăciune alcătuită de poporul lui Dumnezeu, ce exprimă nesfârșita recunoștință și mulțumirile noastre calde către Pricinuitoarea mântuirii, a bucuriei, a nădejdii, dar și a păcii lumii, care este Mireasa nenuntită și cea pururea fericită și prea nevinovată Ocrotitoare și Ajutătoare a neamului nostru. Cu vrednicie și cu dreptate se cuvine să o lăudăm și să o slăvim pentru nemărginitele ei binefaceri către noi.
Starețul meu ne îndemna să spunem în fiecare ziAcatisul Bunei Vestiri, spre slava și cinstea sfântului nume al Maicii Domnului și pentru folosul și mângâierea sufletului nostru.
Trezvia și invocarea numelui lui Dumnezeu și al Preasfintei Maicii Sale sunt virtuți dătătoare de lumină, care nasc lumina și bucuria în viața noastră. Și cu cât mai mult se împletește existența noastră cu asceza duhovnicească și cu rugăciunea, cu atât ne pregătim pe noi înșine să suportăm încercările îngăduite de Dumnezeu; cu cât conștientizăm păcatele noastre, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu vine și locuiește înlăuntrul nostru, curățind mintea și inima noastră de conștiința vicleană.
Toată această nevoință binecuvântată este încununată de bucuria Învierii, care nu este doar o bucurie pascală, ci și o împărtășire de bunătățile cerești încă din această viață.
Mă rog ca greutățile vremii de astăzi să se schimbe în binecuvântări pentru locul nostru și pentru întreaga lume. În aceste zile sfinte ale Postului Mare, să intensificați rugăciunile către Înduratul Dumnezeu și către Maica noastră, așa cum facem și noi aici, în Sfântul Munte. Să trăiască fiecare propria sa schimbare prin pocăință, pentru a prisosi mila lui Dumnezeu care se dă, după cum spune Domnul nostru, celor smeriți, simpli și supuși credincioși și să ne învrednicim și de bucuria Învierii Domnului.
Post binecuvântat!
Arhimandrit Alexie, egumenul Sfintei Mare Mănăstiri Xenofont, Sfântul Munte Athos

Si desigur că o femeie serioasă, cu principii, cu o filozofie proprie, ştie să-l respecte, să-l aprecieze pe bărbatul ei, să-i împartă cu bucurie şi mândrie cuvenita cinstire şi cuvenitul respect. „O femeie respectabilă şi cuviincioasă nu este cea care stăpâneşte peste bărbaţi, ci cea care îi respectă. Dacă te supăr prin acestea pe care le spun, las să grăiască cuvântul ieşit din gura lui Dumnezeu, care spune: «atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni» (Facerea 3, 16). (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre poruncile de a nu stăpâni peste bărbaţi).
„După Dumnezeu, să-l cinsteşti pe bărbatul tău”, scria Sfântul Grigorie Teologul tinerei căsătorite Olimpiada, ca şi cum i-ar fi spus: deasupra bărbatului tău să nu-l pui nici pe tatăl, nici pe mama, nici pe bunicul, nici pe bunica, nici chiar pe copii. Bărbatul este deasupra tuturor acestor oameni, pentru că este capul tău, şi nu poţi să-ţi schimbi capul.
(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Căsătoria, Editura Tabor, Bucureşti, 2010, p. 57)

Lacrimile din timpul rugăciunii :
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Întâia convorbire cu părintele Isaac, Cap. XXVIII, 2, Cap. XXIX, 1-4, Cap. XXX, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 57, pp. 469-470
„Ghermanus: (...) Uneori însă, deși doresc din toate puterile să vărs lacrimi, aducându-mi eu însumi în fața ochilor greșelile și păcatele mele, nu-mi pot provoca acel plâns din belșug, și așa ochii mei se întăresc ca o piatră foarte dură, încât nu iese din ei nici o lacrimă. De aceea pe cât mă bucur de belșugul lacrimilor, pe atât mă doare faptul că nu le pot avea când vreau.
Isaac: Vărsarea de lacrimi nu este pricinuită numai de un sentiment, sau de o virtute. Uneori plângem când spinii păcatelor ne înțeapă inima și ne fac să spunem: «Am suferit în suspinurile mele, voi spăla în fiecare noapte patul meu cu lacrimi și cu ele voi uda așternutul meu». Și de asemenea: «Varsă zi și noapte șuvoaie de lacrimi. Să nu-ți îngădui odihnă și să nu se usuce pupilele ochilor tăi». Alteori plânsul apare din contemplarea bunurilor veșnice și din dorul de acea lumină viitoare, pentru care izbucnesc izvoare bogate de lacrimi din nestăpânirea bucuriei și din mare entuziasm. Când sufletul nostru însetează după Dumnezeul Cel viu, spune: «Când voi veni și voi apărea în fața lui Dumnezeu? lacrimile mele mi-au fost pâine ziua și noaptea». Cu suspinuri și plânset strigă zilnic: «Vai mie, că pribegia mea s-a prelungit» și: «Mult a fost pribeagă inima mea». Altfel se varsă lacrimile care, fără vreo conștiință a crimelor ucigașe, pornesc totuși din teama de gheenă și din gândul la acea judecată viitoare, de groaza căreia profetul spune cu inima străpunsă: «Să nu intri, Doamne, la judecată cu robul Tău; căci nimeni viu nu se va găsi drept în fața Ta». Sunt și altfel de lacrimi, pe care le produce nu conștiința păcatelor proprii, ci a păcatelor și a răutății altora. Așa a plâns în trecut, precum este scris, Samuel pentru Saul, sau Domnul pentru acea cetate a Ierusalimului, sau Ieremia, care zice: «Cine va da capului meu apă și ochilor mei izvor de lacrimi? Voi plânge ziua și noaptea pe cei uciși ai fiicei poporului meu». Sau cum sunt, de bună seamă, acele lacrimi despre care cântă psalmul 101: «Că am mâncat cenușă în loc de pâine și amestecam cu plâns paharul meu». Acestea, desigur, că nu izvorăsc din acel sentiment din care ies în psalmul 6 din gura celui ce se pocăiește, ci datorită neliniștilor produse de greutățile și necazurile vieții, care-i apasă pe drepții acestei lumi. Aceasta o arată nu numai textul psalmului, ci chiar titlul formulat astfel: «Rugăciunea săracului, când a fost îndurerat și și-a revărsat rugăciunea sa în fața lui Dumnezeu». Despre acest sărac se spune în Evanghelie: «Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor». De aceste lacrimi se deosebesc mult cele ce răsar dintr-o inimă împietrită și din ochi uscați. Deși nu credem că sunt cu totul nerodnice (vărsarea lor este căutată cu bune intenții mai ales de către aceia care n-au putut ajunge la știința desăvârșită și la curățirea de păcatele trecute și prezente) totuși cei care au trecut în domeniul virtuților nu trebuie să-și stoarcă în acest mod lacrimi și nu trebuie exagerat plânsul, dacă lacrimile n-au venit în chip spontan și din belșug. Încercările de a scoate lacrimi îi vor abate gândurile celui ce se roagă și-l vor coborî la cele omenești, înjosindu-l și îndepărtându-l de acea înălțime cerească, în care mintea trebuie să se găsească neclintită în rugăciune, pentru a nu fi slăbită din încordarea sa și pentru a nu ajunge la lacrimi silite și fără roadă.”

Într-adevăr, postul, acest doctor al sufletelor noastre are puterea, la unii, să reprime înfierbântările şi zburdările trupului, la unii să domolească mânia, la alţii să alunge somnul, la unii să stimuleze dorinţa pentru fapta bună, în altă parte să curăţească mintea şi să-l elibereze pe om de gândurile viclene, în altă parte să domesticească limba cea neîmblânzită şi cu frica lui Dumnezeu să o împiedice şi să nu o lase deloc să spună cuvinte fără folos şi rele. Altora le acoperă în chip nevăzut ochii şi nu-i lasă să se rotească încoace şi încolo, ci face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintească păcatele şi lipsurile sale.
(Sfântul Simeon Noul Teolog)
Postul păzeşte pruncii, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân; părul alb împodobit cu postul, este mai vrednic de respect. Postul este pentru femei podoaba cea mai potrivită; este frâu pentru oamenii în floarea vârstei, talismanul căsniciei, păzitorul fecioriei. Acestea sunt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casă. (Sfântul Vasile cel Mare)
Postul adevărat este abţinerea de la orice lucru rău. (Sfântul Teodor Studitul)
Dacă postul a fost necesar în rai, cu atât mai mult este necesar în afară de rai. Dacă a fost un medicament util înainte de rană, cu atât mai mult este util după rană. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Postul este medicament. Şi dacă medicamentul este de mii de ori folositor, adeseori se face inutil şi chiar păgubitor datorită lipsei de experienţă a celui care îl foloseşte. Pentru că trebuie să ştim şi timpul în care îl folosim şi cantitatea medicamentului şi natura trupului acelora care îl vor primi şi anotimpul anului şi dieta corespunzătoare şi multe altele, dintre care, dacă omitem numai unul, acesta strică pe toate celelalte mai sus însemnate.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
Postul ocroteşte orice virtute. Este începutul luptei spirituale, cununa celor cumpătaţi, frumuseţea fecioriei şi sfinţeniei, strălucirea cuminţeniei, începutul vieţii creştine, mama rugăciunii, izvorul cuminţeniei. El învaţă linişte şi este înaintemergătorul tuturor celorlalte fapte. (Sfântul Isaac Sirul)
Patimile cu nimic nu se sting atât de mult, cât se sting cu cumpătarea. Dacă cineva se luptă şi motivul lui este prefăcătoria sau credinţa că lucrează virtutea, el nu se luptă cu înţelepciune. Dar cel care este cumpătat nu gândeşte că lucrează virtutea, nici nu vrea să fie lăudat ca ascet, ci ştie că prin cumpătare vine înţelepciunea şi cu ajutorul ei vine smerenia.
(Avva Dorotei)
Postul acela este adevărat care este prezent în toate, pe toate le curăţeşte şi pe toate le vindecă. (Sfântul Grigorie Palama)
Eşti bogat? Nu insulta postul, socotindu-l nevrednic să stea cu tine la masă.
(Sfântul Vasile cel Mare)
Postul învaţă pe toţi nu numai cumpătarea de la mâncăruri ci şi ocolirea şi îndepărtarea de iubirea de argint, de nesaţ şi de orice răutate.
(Sfântul Vasile cel Mare)
Sunt foarte multe lucrări care se fac de către oameni şi din natura lor sunt bune, dar motivate de anumite cauze pierd calitatea acestora. Postul, privegherea, rugăciunea, milostenia, primirea de oaspeţi sunt din natura lor fapte bune, dar când se fac din prefăcătorie nu mai pot fi considerate fapte bune. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)
Postind să nu zici că nu mai poţi posti datorită unei boli, pentru că mereu cei care au oprit postul din cauza unei oarecare boli, după vindecarea lor au căzut din nou în boala aceea. Ai început ceva bun, nu lăsa pe cel potrivnic să te oprească, pentru că puterea lui se anulează prin răbdarea ta. Într-adevăr, cei care călătoresc pe mare aşteaptă vânt prielnic, dar de multe ori vine vânt din direcţie opusă. În cazul acesta, marinarii nu descarcă vaporul din cauza vântului, ci se luptă cu el. Când acesta încetează, ei îşi continuă călătoria. Aşa şi noi, când un duh luptă împotriva noastră trebuie să ţinem crucea şi să săvârşim fără frică călătoria noastră. (Cuvioasa Siglitikia)
Postul e marea armă împotriva ispitelor, precum plăcerea este începutul tuturor păcatelor. (Teofilact al Bulgariei)
Dacă postul ar cârmui viaţa noastră, atunci viaţa n-ar mai fi atât de plină de plâns şi de tristeţe. (Sfântul Vasile cel Mare)
Să arătăm cât de vechi este postul, să arătăm că toţi sfinţii l-au primit ca pe o mpştenire strămoşească şi l-au păzit, transmiţându-l din tată în fiu. Aşa s-a păstrat acest bun şi a ajuns din neam în neam până la noi.
(Sfântul Vasile cel Mare)
Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă. Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te, dar, înaintea lui Dumnezeu prin post. (Sfântul Vasile cel Mare)
Pentru cei ce postesc de bună voie, postul le este folositor tot timpul pentru că demonii nu îndrăznesc să atace pe cel ce posteşte, iar îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau cu plăcere lângă cei ce-şi curăţesc sufletul cu post.
(Sfântul Vasile cel Mare)
Odată Avva Siluan şi ucenicul lui, Zaharia, au vizitat o mânăstire, unde, înainte de plecare li s-a dat să mănânce puţin. La drum, ucenicul a găsit apă şi voia să bea. Atunci Avva Siluan i-a spus:
– Zaharie, astăzi ţinem post fără apă şi fără mâncare.
– Dar, părinte, n-am mâncat noi la mânăstire?
– Da, dar ceea ce am mâncat, a fost mâncarea iubirii. Acum, copilul meu, putem să ţinem postul nostru.
(Avva Siluan)
Chiar de la început, creind Dumnezeu pe om, numaidecât l-a dus şi l-a predat în mâinile postului şi, ca unei mame iubitoare şi ca unui dascăl iscusit, i-a încredinţat mântuirea lui. (Sfântul Vasile cel Mare)
Trebuie şi noi, creştinii binecredincioşi, să postim întotdeauna, mai ales miercurea, pentru că atunci a fost vândut Hristos Domnul şi vinerea, pentru că a fost răstignit.
De asemenea, avem datoria să postim şi în toate celelalte posturi, precum i-a luminat Sfântul Duh pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi ne-au scris ca să postim, să omorâm patimile, să smerim trupul care este ca un lup…Când trăim cu puţin, trăim cu uşurinţă şi când mâncăm multe avem nevoie de cheltuieli mari. Acum eu pot trăi cu 100 g pâine. Pe acestea le binecuvântează Dumnezeu pentru că sunt necesare, dar nu voi putea mânca 110 g pentru că pe cele 10 g le condamnă, ele aparţinând celui flămând.
(Sfântul Cosma Etolos)
Mulţi oameni, când vine vremea ca să intre în post, par că stomacul lor va fi sub împresurare îndelungată. De aceea au grijă să-l încarce cât se poate cu mâncare şi cu băutură. Aceiaşi oameni când ies din post, par că au petrecut o perioadă foarte îndelungată de foame şi de închisoare grozavă de la care abia s-au salvat. De aceea se îndreaptă fără nici o măsură spre mese şi mâncare, par că vor să piardă, din mâncarea fără saţ, tot ce au câştigat prin post. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Săracilor, primiţi postul, tovarăşul vostru de casă şi de masă!
Slugilor, primiţi postul, odihna necontenitelor voastre osteneli!
Bogaţilor, primiţi postul, doctorul care vă vindecă bolile, ce vă vin din pricina prea multelor mâncăruri, postul care, prin schimbarea mâncărurilor, vă face mai plăcute bucatele de care vă săturaserăţi din obişnuinţa cu ele!
Bolnavilor, primiţi postul, mama sănătăţii voastre!
Sănătoşilor, primiţi postul, păzitorul sănătăţii voastre!
(Sfântul Vasile cel Mare)
Ştim că Moise prin post s-a urcat pe munte. Că n-ar fi îndrăznit a se apropia de vârful muntelui care fumega, nici n-ar fi cutezat să intre în nor dacă n-ar fi fost înarmat cu postul. Prin post a primit poruncile scrise pe plăci de degetul lui Dumnezeu. Sus, pe munte, postul a prilejuit darea legii; iar, jos, la poalele lui, lăcomia la mâncare a înebunit pe oameni să se închine idolilor. (Sfântul Vasile cel Mare)

DECALOGUL POSTULUI MÂNTUITOR

• Nu ţine ură, vrăjmăşie sau invidie. Calcă-ţi pe inimă, mergi şi te împacă cu toată lumea, şi mai ales cu cei cărora le-ai greşit. Iartă din toată inima ta, pentru ca şi Dumnezeu să te ierte pe tine.

• Spovedeşte-te cât mai grabnic la preotul tău duhovnic şi nu-l schimba. Mărturiseşte toate greşelile şi patimile, gândurile şi intenţiile rele.

• Nu te certa, nu blestema, nu înjura. Cei care înjură se aseamănă celor care au scuipat faţa Domnului nostru Iisus Hristos în timpul Pătimirii Sale.

• Roagă-te cu smerenie în fiecare zi, dimineaţa, seara şi de câte ori poţi. Roagă-te şi pentru binele duşmanilor, împlinind astfel porunca Domnului, şi El îţi va da pace în suflet, bucurie şi înţelegere duhovnicească.

• Fă milostenie după puterile tale, adică ai milă de alţii, ca şi Hristos să aibă milă de tine. Ajută orfanii, văduvele, săracii, familiile nevoiaşe sau cu mai mulţi copii, fără a-i judeca pentru lipsurile lor.

• Întoarce la credinţă pe cel căzut ori neştiutor, dăruindu-i un sfat bun, o carte de zidire sufletească, o candelă sau o icoană.

• Mergi şi vizitează un bolnav, un suferind, un infirm sau un neputincios. Uşurează suferinţa şi vei putea să auzi şi tu, la Judecată, chemarea Mântuitorului de a moşteni Împărăţia Cerurilor.

• Pomeneşte şi fă milostenie pentru cei adormiţi, după rânduielile Bisericii, în semn de iubire, recunoştinţă şi neuitare faţă de ei.

• Ai grijă să nu te mândreşti cu postul tău şi cu nimic din ceea ce faci bun, ci în fiecare zi să spui: „Slugă netrebnică sunt, pentru că am făcut numai ceea ce eram dator să fac” (Luca 17, 10).

• Postiţi pentru că aţi păcătuit, postiţi pentru a nu mai păcătui, postiţi pentru a primi darurile Duhului Sfânt şi a păstra ceea ce vi s-a dăruit!

Acesta să fie îndemnul: să postim cu folos! Fă din ziua împărtăşirii tale cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos cea mai fericită sărbătoare a vieţii tale, trăind bucuria Învierii.

Din Părintele Nicolae Tănase, Să nu-L răstignim iarăşi pe Hristos, Editura Agaton, Făgăraș, 2011, p. 122-124

AZI....despre IERTARE Ieromonah Hrisostom Filipescu

POST MULT BINECUVANTAT in continuare !

Iertarea este o floare rară tot mai greu de cules din sufletele ce zilnic devin tot mai mici. Ce folos că iertăm, dar nu uităm și când se tulbură apele inimii noastre ies la iveală uragane de reproșuri.

Dumnezeu face cunoscută iertarea prin Hristos Domnul punând mare accent pe această cheie a raiului căci „dacă veți ierta oamenilor greșelile lor și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile. Iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre“(Mt. 6, 14-15).

Căci cine iartă puțin, puțin iubește, iar cine iartă mult, mult iubește. Să nu uităm câte au răbdat și îndurat martirii, sfinții și alți prigoniți, răspunzând la durere cu balsamul iertării.
Când vom ierta totul, le vom câștiga pe toate ne învață Sfântul Ioan Hrisostom. Iertând imităm pe Dumnezeu și mistic ne naștem din nou.

Lipsa de îndurare a inimii omenești zace ca o drojdie în adâncul sufletului aducând multe suferințe, rătăciri, pierderi de tot felul, risipiri și agonii. Iertarea, condiția fundamentală a vieții noastre, este necesar să ne însoțească pretutindeni, ca să putem culege roade și în rugăciune, în post, în fapte bune.

Iertarea este medicamentul fericirii, este semnul sigur prin care se poate cunoaște dacă avem în suflet o picătură de iubire adevărată. Și ce este această iubire adevărată ? Ea nu este cea care te strânge în brațe, ci cea care iartă, atunci când i-ai greșit. Câți nu am simțit dulceața de negrăit în cuvinte simple a iertării ?!.

...Tine minte de la mine....

..., în curând toți te vor părăsi si tu vei părăsi totul ...
...Prietenii te vor uita, bogăția nu-ti va folosi la nimic, frumusețea iti va păli, puterea ti se va risipi, trupul ti se va destrăma, iar sufletul ti se va cufunda în întunecime...

...Cine iti va întinde mâna în întuneric si singurătate???...

...Hristos singur , iubitorul omului...
... - dacă te-ai îndreptat spre El ,
... dacă te-ai unit cu El în răstimpul vieții tale.

... Zi si noapte să păstrezi în duhul tău această învățătură si să umbli într-însa.
...Hristos Domnul , împăratul Iubirii, să fie cu tine !

Amin .

Sf Nicolae Velimirovici

Despre rugăciune trebuie să spun că este, fără îndoială, o lucrare pornind de la Dumnezeu şi care se întoarce la Dumnezeu. Duhul rugăciunii este un dar pe care Duhul Sfânt îl pune în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin. Noi îl facem mai activ sau mai puţin activ. Şi în acelaşi timp rugăciunea rupe o barieră care se pune între noi şi Dumnezeu.
Minunea cea mare este să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Dacă-L chemăm cu toată puterea, Dumnezeu ni Se revelează, ni Se face cunoscut. Căutaţi în adâncul inimii voastre şi-L veţi găsi acolo pe Dumnezeu. Strigaţi din toată inima şi Dumnezeu vă va răspunde şi minuni se vor face în sufletul vostru şi duhul vostru se va limpezi, ochiul se va deschide şi veţi vedea adevărul dumnezeiesc, care este singurul mântuitor. Rugăciunea are atâta putere, încât poate schimba voinţa neschimbabilă a lui Dumnezeu. Rugăciunea poate aduce sănătate trupească şi sufletească pentru cel care se roagă, înmoaie inimile în familiile care sunt înrăite, întoarce de la păcat pe cel care săvârşeşte păcatul.
(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, p. 24)

De ce oare sfinţii se rugau neîncetat; de ce oare creştinului i se porunceşte să se roage neîncetat? Pentru a fi mereu împreună cu Dumnezeu şi nici un minut şi nici o secundă să nu dăm loc păcatului care caută neîncetat să ne prindă în cursă şi să ne aţină calea spre Împărăţia de Sus. Rugaţi-vă neîncetat (1 Tes 5,17), spune Apostolul. Aşa cum e neapărat necesar să respiri, tot atât de necesar este să te rogi; rugăciunea e respiraţia sufletului, puterea şi lumina lui; hrană, băutură, desfătare, pace, bucurie, spaţiu, mărire!
Sfântul Ioan de Kronstadt

Izvorul cu două ape este omul. Cu o apă învie, cu cealaltă omoară. Cu una curăţeşte, cu cealaltă murdăreşte. Amândouă apele curg din aceeaşi gură, adică omul poate cu gura să laude virtutea, dar poate şi să o defaime; poate să laude pe Dumnezeu, poate să-L şi hulească; poate să ridice pe cel căzut, poate să-l şi doboare pe cel ce s-a îndreptat; poate să îmbărbăteze, poate să şi slăbească; poate să călăuzească pe calea dreaptă, poate să şi ducă la rătăcire. În cartea înţeleptului fiu al lui Sirah stă scris: „De vei sufla în scânteie se va aprinde şi de vei scuipa peste ea se va stinge: amândouă ies din gura ta” (Sirah 28, 14). Maria, sora lui Moise, a cântat cu gura laudă lui Dumnezeu când a izbăvit pe poporul Său şi a înecat pe prigonitorul Faraon, zicând: „Cântaţi Domnului, căci cu slavă S-a proslăvit!” Aceeaşi Maria a cârtit mai apoi împotriva fratelui său Moise, drept care a şi fost pedepsită de Dumnezeu şi a devenit leproasă. Vedeţi cum din aceeaşi gură ies atât binele, cât şi răul?
Ca atare, creştine, fii consecvent în bine. Şi când îl vezi pe drept, nu stinge prin scuipare dreptatea lui, ci aţâţă scânteia dumnezeiească din el, ca să fie cât mai luminoasă. Şi când îl vezi pe păcătos că se pocăieşte pentru păcatele lui, nu-i pomeni păcatele pentru care se pocăieşte, şi ceea ce leapădă de la sine – zdrenţele păcatelor – nu arunca din nou pe el. Fiindcă păcatul lui va cădea asupra ta şi vei fi judecat ca şi când l-ai fi făcut tu, nu el. Nu-l murdări pe cel ce a început să se spele, ci ajută-l să se curăţească. Nu îl speria pe cel ce a apucat calea virtuţii, ci îmbărbătează-l. Fiindcă potrivit celor ce ies din gura ta în această lume vei fi judecat la înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu.
(Episcop Nicolae Velimirovici)

Noi cu credinţa noastră călătorim prin această viaţă de mii de ani. Noi am dat pentru ea sânge; ea ne-a dat nouă duh. Noi am încercat-o şi am aflat că este adevărată, dulce şi aducătoare de mântuire. Sfinţii noştri sunt vii, şi până în ziua de astăzi se arată vii prin numeroase semne şi minuni. Puterea electricităţii se pogoară prin conductori; puterea lui Dumnezeu se pogoară prin sfinţi. Părintelui îi place să proslăvească pe fiii Săi iubiţi, arătându-şi prin ei puterea. Puterea şi ajutorul bineplăcuţilor lui Dumnezeu nu am simţit-o numai noi, creştinii, ci şi musulmanii noştri.
Ortodoxia se află astăzi între două unilateralităţi: de o parte sunt musulmanii, ce recunosc puterea credinţei noastre, dar nu recunosc Cartea credinţei noastre; iar de cealaltă parte sunt scornitorii apuseni de credinţe noi, ce recunosc Cartea, însă nu recunosc puterea credinţei noastre. Despre aceştia din urmă scrie dumnezeiescul Pavel că „au chipul bunei credinţe, însă tăgăduiesc puterea ei”. Şi îl sfătuieşte pe Timotei: „şi de aceştia să te fereşti”. Noi am ţinut şi ţinem şi Cartea, adică Sfânta Scriptură, şi Puterea, adică semnele şi minunile lui Dumnezeu prin sfinţi, cruce, icoane, prin rugăciuni şi toate sfintele taine.
„Oare şi pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu s-o apărăm de hulitori?” Ea se apără destul singură. Pe patul de moarte, hulitorii ei urlă de durere. Între noi era un om, botezat, care a călcat în picioare cu răutate icoana Născătoarei de Dumnezeu, iar înainte de moarte a bolit vreme îndelungată. Tot se apăra de cineva lovind văzduhul cu mâinile. Striga ziua şi noaptea: „Harapi! Harapi negri! Plecaţi de la mine!”. Când i s-a făcut molitfă către Maica Domnului, s-a liniştit. După aceea a început să plângă, zicând: „Iată, a venit Maica Domnului şi cu toiagul ei i-a alungat pe harapi de la mine”. Câteva zile a vărsat lacrimi, tot sărutând şi mângâind icoana Maicii Domnului, „Îţi mulţumesc, Maica lui Dumnezeu! Tu m-ai iertat”, şoptea neîncetat. Şi cântând lin un cântec, s-a despărţit de noi cu vrednicie şi seninătate.
Binecuvântarea lui Dumnezeu să vă întărească, fraţilor!
(Sfântul Nicolae Velimirovici)

Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mânăstirești, Cartea a IV-a, Cap. 35, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 57, pp. 158-159
„Crucea noastră este frica de Domnul. Așa cum cel răstignit nu mai are putință să-și miște mădularele după dorință, tot astfel nici noi nu trebuie să ne mai călăuzim vrerile și dorințele noastre după ceea ce ne place și ne încântă pentru moment, ci după legea Domnului, acolo unde ne va țintui ea. Și precum cel pironit pe lemnul crucii nu se mai uită la cele prezente, nu se mai gândește la simțămintele sale, nu mai este chinuit de neliniște și de grija zilei de mâine, nu mai este îmboldit de nici o dorință de avere, nu mai este aprins de nici o trufie, de nici o luptă, de nici o invidie, nu mai suferă pe urma nici unei jigniri prezente, nu-și mai amintește de cele îndurate și, deși încă respiră în trup, crede că e mort pentru toate ale lumii, văzul inimii sale fiind îndreptat într-acolo, unde nu se mai îndo*iește că va trece curând, tot așa și noi, străpunși de teama de Domnul, se cuvine să fim morți pentru toate acestea, adică nu numai pentru patimile cărnii, dar chiar pentru cele lumești; ochii sufletului vor fi ațintiți într-acolo, unde trebuie să nădăjduim în fiecare clipă că vom porni. În acest fel vom putea avea într-adevăr ucise toate poftele și îmboldirile trupești.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia L, III, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, p. 583
„Nu te rușina (…) de Cruce! Ea este cinstea noastră! Ea este taina noastră! Cu acest dar să ne împodobim, cu el să ne gătim! De aș spune că Dumnezeu a întins cerul, că a făcut marea și uscatul, că a trimis profeți și îngeri, nu voi spune nimic egal crucii. Crucea este capul tuturor bunătăților, că Dumnezeu n-a cruțat pe Fiul Său pentru mântuirea slugilor Sale, înstrăinate de El.”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Douăsprezecea, Introducere, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 41, p. 1119
„Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38). Iar a-și lua crucea cred că nu înseamnă nimic altceva decât a se lepăda de lume pentru Dumnezeu și a socoti viața cu trupul ca al doilea bine între cele nădăjduite. Domnul nostru Iisus Hristos nu Se rușinează să poarte crucea și să pătimească din iubire pentru noi. Noi însă, nenorociții, deși avem ca mamă acest pământ nesimțitor și am fost chemați la existență din nimic, nu îndrăznim uneori nici măcar să ne atingem de faptele evla*viei și, dacă ni s-ar întâmpla să pătimim ceva pentru Hristos, am socoti aceasta o rușine de nesuportat - și ne-am feri de batjocura celor obișnuiți să râdă de noi - că săvârșim un lucru pierzător lepădând ceea ce place Dumnezeului tuturor pentru puțina și trecătoarea iubire de slavă, bolind de mândrie, care este maica tuturor relelor și căzând, de aceea, în păcatele ce vin din ea. Cugetăm și lucrăm ca niște slugi care se cred mai presus de Stăpânul și ca niște ucenici mai presus de învățători. E o slăbiciune cumplită, care pune mintea la picioare, coborând-o de la cinstea ce i se cuvine.

Lacrimile din vremea rugăciunii

Lacrimile din vremea rugăciunii sunt semnele milei lui Dumnezeu, de care s-a învrednicit sufletul pentru pocăinţa lui; şi mai arată că primit a fost sufletul şi a început să intre în câmpia curăţeniei prin lacrimi. Că dacă gândurile nu se vor ridica din cele pieritoare şi nu se vor lepăda de la sine nădejdea în lume, şi dacă nu se vor apuca să dispreţuiască lumea, şi nu vor începe să-şi pregătească merinde bune pentru iertarea lor, şi dacă nu se vor porni în suflet gândurile la oricare (sfinţi) care sunt acolo (în cer) ochii nu pot vărsa lacrimi.

Pentru că lacrimile (curg) din gândurile cele necontenit curate, din concentrare, din gândurile multe şi dese, care în toată vremea răsar, şi din amintirea unui oarecare lucru subtil, care vine în minte, şi mâhneşte inima prin amintirea lui. Acestea înmulţesc şi sporesc şi mai mult lacrimile.

Sfântul Isaac Sirul

Dăruind, vei dobândi

Un om care dăruieşte din toată inima primeşte în schimb o bucurie de nedescris. A dărui este în firea întregului univers. Iar a accepta darul este a doua natură a întregului univers. Dar, mai ales, nu trebuie să uităm că puterea de a dărui vine de la Dumnezeu. Zgârcenia, însă, vine de la ego. Ceea ce ne împiedică să dăruim din suflet este egoul. Simţul eului, impurificat de dorinţele infinite ale plăcerii şi comodităţii, poate fi o povară imensă ce nu poate fi îndepărtată cu uşurinţă. E clar astfel că cine doreşte să-şi îmbunătăţească puterea de a dărui trebuie să îndepărteze egoul. Prin simplul act de a dărui, egoul poate fi purificat şi apoi depăşit complet. Există însă şi pericolul ca egoul să-şi supună şi să pervertească până şi actul elementar şi sfânt al dăruirii. Este vorba, aici, de toate darurile pe care le realizăm cu scopul de a câştiga faimă sau diferite alte avantaje. "Dând ceea ce nu ai, dobândeşti ceea ce ai ştiut să dai din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupră-ţi, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglindă", scria Nicolae Steinhardt în "Dăruind vei dobândi", explicând că şi cel care nu are poate dărui.
De altfel, Iisus, pe când era în templu, ridicându-şi privirea văzu bogaţii care puneau ofranda lor în vistieria templului. Văzu şi o văduvă săracă aruncând acolo doi bănuţi. Şi zise: "Drept vă spun că această văduvă săracă a pus mai mult decât toţi. Căci toţi aceştia au pus ofranda din prisosul lor, pe când ea, din nevoia sa, a pus tot ce avea la viaţa ei".
"Cu un bănuţ dăruit poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!" (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Bătrânul Amfilohie zicea: „Când omul se împărtăşeşte, primeşte forţă, este luminat, contemplă orizonturi largi, simte bucurie, funcţie de dispoziţia sa interioară şi de înflăcărarea sa. Unul simte bucurie şi odihnă, altul simte pace, celălat dorinţa de a se consacra lui Hristos şi o milă inefabilă pentru toţi. Personal, atunci când mă aflu foarte obosit, după Sfânta Împărtăşanie, mă simt odihnit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat!”.
Această experienţă duhovnicească a Bătrânului Iacob are un interes aparte: „Când mi-am început viaţa preoţească în mănăstire, în afară de Ceasuri, era rânduită slujirea zilnică a Sfintei Liturghii. Începeam slujba noaptea şi terminam Liturghia înainte de a se face ziuă. Împărtăşindu-mă în fiecare zi cu Sfintele Taine, simţeam o aşa mare putere în mine, încât eram ca un leu. Sufletul meu ardea de o asemenea flacără dumnezeiască încât, toată ziua, nu-mi era nici foame, nici sete şi nu simţeam nici căldura, nici frigul. Neobosit, lucram de dimineaţa până seara. Chiar şi vara, când după masă părinţii se odihneau în chiliile lor, căutând un pic de răcoare, eu transportam pământ fertil şi îngrăşământ în grădinile pe care le cultivam în afara mănăstirii”.
Bătrânul Ieronim sublinia: „Cel ce se împărtăşeşte trebuie să simtă înainte frică de Dumnezeu, evlavie şi căinţă. Iar după împărtăşire trebuie să simtă pace, bucurie şi dorinţa de a nu vorbi cu nimeni”.
(IPS Andrei Andreicuţ)

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, omilia a V-a, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 17, p. 126
„Dumnezeu ridică la înălțime gândurile noastre și nu le lasă aruncate la pământ și vrednice de a fi călcate în picioare. Apoi, ca prin niște cârcei, prin legăturile dragostei ne ține strâns uniți de semenii noștri; și, rezemați pe ei, să tindem mereu spre înălțime; și asemenea viței de vie agățătoare să ne urcăm spre culmile celor mai înalte virtuți. Dumnezeu cere apoi de la noi să primim a fi săpați (precum sunt săpați pomii pentru a aduce roade); iar sufletul este săpat atunci când leapădă grijile lumești, care sunt poveri pe inimile noastre. Deci, cel care leapădă dragostea trupească și dragostea de bani sau socotește vrednică de disprețuit admirația pentru această ticăloasă slavă deșartă, acela, ca și cum și-ar fi scăpat sufletul, ca și cum ar fi răsuflat, descarcă de pe el povara deșartă a gândului pământesc. Și, după cum spune proverbul, nu trebuie nici să te grozăvești, să faci adică totul de ochii lumii, nici să cauți lauda celor din afară, ci să fii cu rod, strângând pentru bunul Lucrător (Ioan, 15, 1) arătarea faptelor tale (Matei, 6, 4; 6, 18). Să fii ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu (Psalmi 51, 7). Să nu-ți pierzi niciodată nădejdea, ci să ai totdeauna, prin credință înfloritoare, mântuirea.”
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 29, pp. 90-91
„Așa precum corpurile ce tind în jos, dacă pornesc la vale, chiar dacă nimeni nu le împinge după prima mișcare, se avântă prin ele însele într-o mișcare și mai repezită în jos, atâta vreme cât rămân cu chipul înclinat și supus acestei porniri, neaflându-se nimic care prin împotrivire să oprească pornirea lor, tot așa, dar dimpotrivă, sufletul eliberat de împătimirea sa pământească se avântă ușor și repede în mișcarea către cele de sus, ridicându-se de la cele de jos, spre înălțime. Și nefiind nimic care să-i oprească de sus pornirea (pentru că firea binelui este atrăgătoare pentru cele ce privesc spre el), sufletul se ridică mereu mai sus de la sine, întinzându-se împreună cu dorința după cele cerești spre cele dinainte, cum zice Apostolul (Filipeni 3, 14), continuând zborul spre ceea ce e mai sus. Căci, dorind ca prin cele ajunse să nu piardă înălțimea văzută mai sus, e purtat neîncetat de pornirea spre cele de sus, reînnoind mereu prin cele dobândite tăria zborului. Fiindcă lucrarea prin virtute îți hrănește puterea prin osteneală, neslăbindu-și tăria prin lucrare, ci sporind-o.”
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieții) și despre nevoința cea adevărată, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 29, pp. 473-474
„Se cuvine deci ca fiecare dintre voi să așeze ca pe o temelie tare și statornică frica și dragostea în sufletul său și să o hrănească cu fapte bune și cu rugăciune neîncetată. Căci nu se sădește în noi în chip simplu și de la sine dragostea de Dumnezeu, ci prin multe și mari griji și prin împreună-lucrarea lui Hristos. (…) Iar aflând frica de Domnul și cunoștința de Dumnezeu și înțelegându-le pe acestea, vei dobândi ușor și ceea ce urmează, adică iubirea aproapelui. Căci odată dobândit cu osteneală primul lucru, și cel mai mare, cel de al doilea, mai mic și mai fără osteneală, va urma celui dintâi. Dar nefiind de față acela, nici cel de al doilea nu va urma în chip curat. Pentru că cel ce nu iubește pe Dumnezeu din toată inima și din tot cugetul, cum se va îngriji în chip sănătos și fără viclenie de iubirea de frați?”

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilie la Psalmul XLVIII, VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 17, p. 320
„Fă-ți o idee de vrednicia ta din prețul ce s-a dat pentru tine! Uită-te la schimbul ce s-a făcut și cunoaște-ți vrednicia! Ai fost cumpărat cu preacinstitul Sânge al lui Hristos! Nu ajunge rob păcatului! Înțelege ce cinste ai, ca să nu te asemeni cu dobitoacele cele necuvântătoare!”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XV, 43-44, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, pp. 167-168
„Iată, cât de imens este cerul și pământul, (cât de) minunate sunt creaturile din ele, (cât de) mari sunt corpurile lor! Peștii enormi ai mării, munții, animalele sălbatice sunt, după cum se văd, mai puternice decât omul. Cu toate acestea, omul este mai de preț decât toate (aceste) creaturi, pentru că numai întru el a binevoit (să Se odihnească) Dumnezeu.
Ia aminte, deci (omule), la vrednicia ta, vezi cât ești de prețuit; că venind Dumnezeu Însuși pe pământ, pentru întâmpinarea și izbăvirea ta, te-a așezat mai presus de îngeri.
Au venit, oare, îngerii să te mântuiască? (Nicidecum), ci Fiul împăratului (care de asemeni era Împărat) a făcut sfat cu Părintele Său și trimis fiind Cuvântul S-a îmbrăcat cu trup și ascunzându-și dumnezeirea Sa - pentru ca prin cel asemănător, cel asemenea să se mântuiască -, și-a pus sufletul Său pe cruce.
Câtă iubire (a arătat) Dumnezeu pentru omul Cel nemuritor, a preferat să se răstignească pentru tine! Vezi, dar, cât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că pe (Însuși) Fiul Său, Cel Unul-Născut L-a dat pentru ea! (Ioan 3, 16). Oare nu ne va dărui, împreună cu El și toate (bunurile)? (Romani 8, 32). Zice undeva: Amin zic vouă, peste toate ale Sale Îl va pune (Matei 24, 47).
În altă parte arată că îngerii sunt slujitori ai sfinților. Astfel, pe când Elisei era în munți și au venit împotriva lui cei de alt neam, (văzându-i) copilul (care-i slujea) a zis: Vin mulți împotriva noastră, iar noi suntem singuri. Dar Elisei i-a răspuns: Nu vezi oști și mulțimi de îngeri care (stau) împrejurul nostru și ne ajută? (IV Regi 6, 14).
Vezi cum Stăpânul, împreună cu mulțimi de îngeri stă în preajma robilor Săi? Cât (de valoros) este sufletul și cât de mult a fost cinstit de Dumnezeu! Dumnezeu îl caută împreună cu îngerii, ca să-l facă părtaș la împărăția Sa! După cum și satan îl vrea să fie de partea sa!”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XVI, 13, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, p. 177
„Dumnezeu n-a vorbit despre îngeri, ci despre (natura) omenească, atunci când a zis: Să-l facem după chipul și asemănarea Noastră (Facerea 1, 26). Tu nu înțelegi că cerul și pământul vor trece, dar că tu ești chemat să fii nemuritor, să fii fiu (al lui Dumnezeu), frate și mireasă a Împăratului? În viața de toate zilele tot ceea ce aparține mirelui este și al miresei; tot așa (și în cele duhovnicești); tot ceea ce aparține Domnului îți încredințează ție. N-a venit El, oare, întru ajutorul tău? Nu te-a chemat personal? Nu pricepi (din acestea) nimic și nu ai conștiința nobleței tale? Da, pe bună dreptate deplângea (psalmistul) inspirat căderea ta, când zicea: Omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor (Psalmi 48, 21).”

Din Jurnalul Fericirii - Nicolae Steinardt
Exista o ciudata ispita - de dreapta, conform Parintelui Cleopa - as numi-o ispita credintei considerate ca panaceu totalitar al grijilor si inlocuitor general al virtutilor
omenesti, care-i o impatrita ipostaza a trufiei combinata cu naivitatea:
a) convingerea ca prin credinta scapam de boli, ca nu se poate sa mai fim bolnavi, sau, daca ne imbolnavim, ca nu avem nevoie de medici si medicamente, de vreme ce ne putem oricand tamadui prin rugaciuni.
Convingerea aceasta care aduce intrucatva cu observatia facuta de Gide lui Maritain (il chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenta unei minuni.Cel care o incearca se pune in situatia reclamantului care in loc de a se adresa tribunalului competent de gradul intai ar trece de-a dreptul la calea extraordinara a recursului.
E totodata lipsa de modestie;medicii si medicamentele sunt si ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se imbolnaveste intocmai ca toata lumea se vindeca intocmai ca toata lumea, nu altfel - cu ajutorul medicilor si al medicamentelor (fireste, daca ii este dat sa se tamaduiasca).
Dumnezeu desigur face minuni, dar cand binevoieste - si istoria Bisericii ne arata ca nu sunt nici foarte dese si nici obtinute prin somatii.(Este drept ca Sadhu Sundar Singh L-a somat pe Domnul sa i se arate si a fost ascultat, dar el n-a cerut o vindecare trupeasca, ci a mers pe calea evanghelica a violentei - in sensul de la Matei 11, 12 - catre credinta.)La Lourdes numarul vindecarilor miraculoase recunoscute de comisia medicala intrece in mod considerabil numarul celor validate de Biserica. Biserica s-a dovedit mai prudenta decat medicina.Dupa cum stim si in cazul giulgiului de la Torino, a dat prioritate argumentelor istorice asupra celor stiintifice (razele infrarosii).
Sfantul Apostol Pavel a ramas cu vechea lui boala (de ochi?) si dupa dobandirea harului:"Datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup, un inger al satanei, sa ma bata peste obraz".
Ce face, atunci, credinciosul? Se roaga pentru ca Dumnezeu sa-l ajute si sa binecuvinteze tratamentul.
b) Convingerea ca prin credinta scapam de viforul ispitelor.Nu.Oarecum dimpotriva:
Patericul:la intrarea unui sat stau doi draci.In jurul manastirii de cuviosi calaguri nevoitori intru desavarsire stau doua mii.
c) Convingerea ca nu mai este trebuinta de virtutile obisnuite ale omului de rand:intelepciunea, judecata sanatoasa, iscusinta, stradania...
Credinciosul are nevoie de ele intocmai ca toti semenii sai.
Credinta ne ajuta, ne intareste, ne inalta, ne bucura, dar nu tine locul insusirilor si calitatilor omenesti.(Ea, in general - si asta-i regula - nu confera un statut exceptional.Ne da fericirea, dar in raport cu lumea si cu oamenii nu numai ca nu ne acorda privilegii, ci ne creeaza indatoriri in plus.)
Daca, deci credinciosul comite o greseala, o imprudenta, o nesabuinta, el va trage toate consecintele normale - si nu se poate plange sau mira.Nu beneficiaza de extrateritorialitate.
d) Convingerea ca putem oricand obtine orice fara nici un efort, nu putem obtine prin rugaciune darurile duhovnicesti cele suprafiresti.Pe ale firii, si care tin de slabele noastre puteri, trebuie sa le dobandim prin mijloacele comune.Acesta e talcul proverbului:Dumnezeu te ajuta, dar nu-ti baga in traista, care nu este decat conspectul metaforic al unui pasaj din Fapte 12, 7. Ingerul ii deschide lui Petru portile temnitei si il descatuseaza pentru ca acesta nu le-ar fi putut face singur.Dar ii porunceste:Incinge-te..., incalta-te cu sandalele... pune haina pe tine fiindca sta in puterea lui s-o faca si se cuvine, asadar, sa o si faca numai cu mainile sale.

Domnul vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii şi în bu*nătatea Lui cheamă la El lumea întreagă. Domnul nu ia voinţa de la suflet, ci prin harul Său El o îndreptează spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorinţa de a se ruga pentru acesta şi-i ajută în rugăciunea aceasta.

De aceea, trebuie ştiut că atunci când se iveşte dorinţa de a te ruga pentru cineva, e semn că Domnul însuşi vrea să mi*luiască acest suflet şi ascultă cu milostivire rugăciunile tale. Nu trebuie însă confundată această dorinţă de a te ruga insuflată de Domnul cu dorinţa iscată de legătura pă*timaşă faţă de cel sau cea pentru care te rogi.

Când rugăciunea izvorăşte numai din întristare faţă de cineva aflat în viaţă sau care a murit, ea este liberă de ori*ce legătură pătimaşă. In această rugăciune sufletul se în*tristează pentru acesta şi se roagă din inimă, iar aceasta e un semn al milei lui Dumnezeu.

Cuviosul Siluan Athonitul

Așa cum este cu neputinţă să nu se gândească la pâine cel înfometat, la fel este cu neputinţă să nu se gândească la moarte şi la judecată cel care se luptă să se mântuiască.
Aşa cum apa şterge scrierile, la fel şi lacrima şterge păcatele.
Aşa cum cei care nu au apă şterg în alte feluri scrierile, la fel şi sufletele care nu au lacrimi şterg păcatele lor prin tristeţe şi suspinuri.
Aşa cum gunoiul mult naşte numeroşi viermi, la fel şi multele mâncăruri nasc multe căderi trupeşti, multe gânduri viclene şi multe vise ruşinoase.
Aşa cum cel care are picioarele legate nu poate să meargă, la fel nu poate să se înalţe la Cer robul iubirii de arginţi.
Aşa cum este cu neputinţă să păşească mortul, la fel este cu neputinţă să se mântuiască cel deznădăjduit.
Cel care săvârşeşte binele, în timp ce n-are credinţă, se aseamănă cu cel care scoate apă şi o varsă într-un butoi găurit.
Aşa cum corabia care are un bun căpitan ajunge cu ajutorul lui Dumnezeu nevătămată la ţărm, la fel şi sufletul care are un bun îndrumător duhovnicesc se înalţă cu uşurinţă la Ceruri, chiar dacă a avut multe păcate.
Aşa cum cel care s-a îmbolnăvit greu nu poate să fie vindecat degrabă, la fel nu este cu putinţă să fie biruită iute o patimă.
Aşa cum se păgubesc cei care dau aur şi primesc înapoi noroi, la fel se păgubesc cei care fără cugetare adâncă arată celorlalţi experienţele şi stările lor duhovniceşti. (Sfântul Ioan Sinaitul Scărarul)

Iubirea şi Adevărul sunt deofiinţă; cresc una prin cealaltă, se întrepătrund în infiniturile nesfârşite. Iubirea trăieşte prin Adevăr, iar Adevărul trăieşte prin Iubire. Dacă Iubirea are un limbaj, acesta e Adevărul; şi iarăşi, dacă Adevărul are o limbă, aceasta-i Iubirea. Cel ce are Adevărul are Iubirea. Adevărul nu poate trăi într-un suflet în care nu este sălăşluită Iubirea, fiindcă Iubirea este viaţa Adevărului, suflarea Adevărului şi inima Adevărului. Iubirea e cea care vădeşte ce-i din Adevăr în om: acolo unde nu e Adevărul, nu e Iubirea. Fără Adevăr, Iubirea şi-ar pierde vederea, s-ar afunda în întuneric şi ar ajunge oarbă; fără Iubire, Adevărul s-ar veşteji şi ar muri pentru totdeauna. Adevărul şi Iubirea sunt vasele sfinte de nesfărâmat ale harului, milei şi păcii lui Dumnezeu. Sufletul care le are, se umple îndată de harul dumnezeiesc. Fiindcă doar datorită Iubirii şi Adevărului ce sunt înlăuntrul omului, acestea trei sunt unite armonios. Iar darul acesta vine de la Preasfânta Treime. Dragostea crede totul, iartă totul, dar se bucură numai de Adevăr.
Iustin Popovic

Bucuraţi-vă de toate cele ce ne înconjoară.Toate ne învaţă şi ne duc la Dumnezeu.Toate cele din jurul nostru sunt picături ale iubiriî lui Dumnezeu-atât cele însufleţite,cât şi cele neînsufleţite,plantele şi animalele,păsările şi munţii,marea şi asfinţitul,şi cerul înstelat.Ele reprezintă nişte iubiri mai mici,prin intermediul cărora ajungem la Iubirea cea mare,care este Hristos.Florile,de pildă,au şi ele harul lor:ne învaţă prin parfumul şi splendoarea lor.Ne vorbesc despre iubirea lui Dumnezeu.Ele îşi dăruiesc parfumul şi frumuseţea şi celor păcătoşi,şi celor drepţi.
(Sfânul Porfirie din Kavsokalivia-HRISTOS ESTE PLINĂTATEA VIEŢII)

Despre rugăciune
Și pe când se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii Lui[1].
Însemnătatea rugăciunii, ca cel mai elementar mijloc de susținere a ființelor raționale, nu au subliniat-o numai Apostolii când L-au rugat pe Domnul pentru aceasta să-i învețe, ci dintotdeauna a fost cel mai important mijloc de comunicare al omului cu Creatorul lui, Dumnezeu. Poate cineva fără exagerare să spună că rugăciunea era cea dintâi datorie și îndeletnicire a tuturor ființelor raționale, nematerialnice și materialnice, a îngerilor și oamenilor și mai înainte, și după cădere, dar mai ales după cădere. Purtătorii de Dumnezeu părinții noștri, a căror lucrare principală în nevoințele lor ascetice era rugăciunea, în chip felurit definesc și descriu această virtute. Din definițiile lor vom împrumuta și noi câteva, lucru pe care îl considerăm mai de preferat decât să spunem noi ceva de la noi.
Sfântul Ioan al Scării o numește „după calitatea ei, unire a omului cu Dumnezeu; iar după lucrarea ei, o numește susținere a lumii, împăcare cu Dumnezeu, maica lacrimilor și invers, fiica lacrimilor, răscumpărare păcatelor, punte în ispite, zid împotriva necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor...” și continuă astfel cu mulțime de caracteristici și lucrări și însușiri ale acestei atotcuprinzătoare virtuți.
Sfântul Macarie Egipteanul în cuvântul lui despre rugăciune spune următoarele: „capul a toată sârguința și culme a tuturor faptelor bune este stăruința la rugăciune, prin care ne agonisim și celelalte virtuți”. Cuviosul Nil Ascetul, în capitolul al treilea Despre rugăciune, spune: „Rugăciunea este convorbirea minții cu Dumnezeu”.
Nu este nevoie, cred, să adăugăm noi nimic la multele păreri ale Sfinților Părinți cu privire la cât de necesară este rugăciunea, mai ales fiindcă este cunoscută porunca Sfântului Apostol Pavel: rugați-vă neîncetat[2] și vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii[3].
Și cu privire la Domnul nostru Iisus, cunoaște fiecare cât de mult ne îndeamnă să ne rugăm prin pilda văduvei și a judecătorului nedreptății[4] și a celui ce cere pâine în miezul nopții[5]. Toți cunoaștem, de asemenea, cât de mult insistă să nu pierdem nădejdea în rugăciunile[6] noastre, ci să stăruim cerând, căutând și bătând[7]. Dar Însuși Domnul nostru Se ruga foarte des și iată câteva dintre multele locuri referitoare la aceasta: Și a doua zi, foarte de dimineață, sculându-Se, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo[8] Și în altă parte: Și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu sau Și pe când Se ruga Iisus într-un loc...
(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)
[1] Lc. 11, 1.
[2] I Tes. 5, 17.
[3] I Tim. 2, 1.
[4] Lc. 18, 1
[5] Lc. 11, 5-8.
[6] Lc. 18, 1
[7] Mt. 7, 8 ; Lc. 11, 10.
[8] Mc. 1, 35

Frumusețea nu este niciodată „necesară”, „funcțională” sau „folositoare”. Atunci când, așteptând pe cineva drag, așternem masa și o împodobim cu lumânări și flori, facem toate acestea nu din necesitate, ci din dragoste. Și Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. Potrivit tradiției noastre ortodoxe, ea este cerul pe pământ, este bucuria copilăriei redobândite, acea bucurie nestânjenită, necondiționată și dezinteresată, singura în stare să transforme lumea.
În evlavia noastră matură, serioasă, noi cerem definiții și justificări, și ele sunt înrădăcinate în teamă – teama de denaturare, de deviere, de „influențe păgâne” și de câte altele. Atâta vreme cât creștinii vor iubi Împărăția lui Dumnezeu și nu doar vor discuta despre ea, ei o „vor reprezenta” și semnifica în ceva artistic și în frumos.
(Părintele Alexander Schmemann)

In noaptea Învierii, această noapte sfântă, ne bucurăm, facem efortul – fie nu dormim, fie venim şi suntem în biserică, unde cântăm: „Să zicem: Fraţilor! şi celor ce ne urăsc pe noi. Să iertăm toate pentru Înviere...”.
Să ne iertăm unii pe alţii mai întâi, pentru ca să ajungem la iubire, căci Hristos este Iubire. Să nu-L răstignim iarăşi pe Hristos, cum L-au răstignit aceia.
Aceia L-au răstignit o dată, dar noi Îl răstignim de multe ori, cu păcatele noastre... Şi iar ne iartă, şi iar ne iartă, şi iar ne iartă, şi iar ne dă bucuria Învierii Sale...
(Preot Nicolae Tănase)