Ce ne mai spune Sfantul Vasile Cel Mare :
 

Crestinul trebuie sa se socoteasca partas (vrednic) chemarii ceresti si sa se poarte in chip vrednic de Evanghelia lui Hristos rtat de cineva de la amintirea lui Dumnezeu si de la voile si judecatile Lui. Crestinul trebuie sa devina in toate mai presus de judecatile dupa lege, nici sa nu jure, nici sa nu minta.
Nu trebuie sa defaimeze , nici sa nu batjocoreasca , nici sa nu se certe , sa nu se razbune singur , sa nu rasplateasca raul cu rau , nici sa nu se manie .
Trebuie sa fie indelung-rabdator , si sa mustre la timp potrivit pe cel ce se razbuna nu insa din patima razbunarii, ci din dorinta indreptarii fratelui, dupa porunca Domnului.
Nu trebuie sa spuna ceva impotriva fratelui care nu este de fata, cu scopul de a-l cleveti, ceea ce este calomnie, chiar daca ar fi adevarate cele spuse.
Trebuie sa dispretuiasca pe cel care calomniaza pe fratele . Nu trebuie sa spuna vorbe de rusine.
Nu trebuie sa rada si nici sa nu tolereze pe cei care rad .
Nu trebuie sa vorbeasca cuvinte rele, spunand ceva care nici la folosul celor care asculta nu duce, nici la familiaritatea necesara si ingaduinta cu Dumnezeu nu contribuie . Asa incat si cei care lucreaza sa se ingrijeasca, atat cat este posibil, sa lucreze cu liniste si sa se adreseze cu cuvinte cuviincioase celor care sunt incredintati sa randuiasca cuvantul ca discernamant spre zidirea credintei, ca sa nu intristeze Duhul Cel Sfant al lui Dumnezeu.
Nu se cuvine ca vreunul care vine de la altii sa indrazneasca sa se apropie sau sa vorbeasca cuiva dintre frati, inainte ca aceia care au primit sarcina supravegherii in toate sa fie cercetati cum place lui Dumnezeu spre folosul comun.
Nu trebuie sa fie robit de vin, nici sa nu fie stapanit de patima pentru mancare de carne , nici, in general, sa nu devina lacom pentru orice mancare sau bautura , pentru ca cine se lupta, se infraneaza de la toate .
Din cate se dau fiecaruia spre folosire, nu trebuie sa aiba nimic ca al sau propriu sau sa inmagazineze , ci fiind atent cu grija pentru toate, ca si cum apartin lui Dumnezeu, sa nu dispretuiasca nimic din cate intamplator sunt aruncate sau puse deoparte. Nimeni sa nu socoteasca ceva ca al sau (proprietate), ci ca fiindu-i incredintat de Dumnezeu spre slujirea fratilor care formeaza o inima si o simtire , astfel si sa gandeasca si sa faca toate, si fiecare (sa ramana) in randul cetei sale .
Nu trebuie sa carteasca , nici de stramtorare din lipsa celor necesare, nici de oboseala din munca, pentru ca in orice imprejurare, judecata o au cei carora li s-a incredintat puterea (autoritatea) corespunzatoare.
Nu trebuie sa faca strigare sau alta manifestare sau miscare, in care se manifesta manie sau indepartare de incredintarea ca Dumnezeu este de fata.
Glasul sa fie potrivit dupa imprejurare.
Nu trebuie sa raspunda cuiva sau sa faca ceva cu obraznicie si dispret , ci sa dovedeasca in toate si fata de toti ingaduinta si cinste .
Nu trebuie sa faca semne din ochi cu viclenie sau sa foloseasca alta forma sau miscare a unui membru (a corpului), care intristeaza pe frate sau dovedeste dispret.
Nu trebuie sa se impodobeasca in imbracaminte sau incaltaminte, ceea ce dovedeste desertaciune (mandrie).
Trebuie sa foloseasca lucruri simple pentru nevoile corpului.
Nu trebuie sa cheltuiasca nimic mai mult decat cele necesare sau pentru lux, ceea ce este abuz (necumpatare).
Nu trebuie sa caute cinstiri si sa urmareasca intaietate .
Trebuie ca fiecare sa socoteasca pe toti ceilalti mai de cinste decat pe sine . Nu trebuie sa fie razvratit (nesupus) .
Cel care poate sa lucreze, daca nu lucreaza, nu trebuie sa manance , ci chiar si cel care se indeletniceste cu ceva dintre faptele spre marirea lui Hristos, trebuie sa se forteze pe sine pentru implinirea lucrului dupa putere .
Fiecare trebuie sa faca toate prin examinarea proiestosilor cu cuvantul si invatatura, chiar si mancarea si bautura, asa incat si acestea sa se faca spre slava lui Dumnezeu .
Nimeni nu trebuie sa treaca de la o lucrare la alta fara examinarea celor care au puterea (autoritatea) sa rnduiasca asemenea lucruri, in afara de cazul cand pe cineva, pe neasteptate, l-ar chema o nevoie urgenta in ajutorul celui lipsit de puteri.
Trebuie ca fiecare sa ramana la ceea ce a fost randuit si sa nu treaca din proprie initiativa la lucrari straine, afara de cazul cand cei care au raspunderea pentru asemenea (situatii) ar socoti ca cineva are nevoie de ajutor.
Nimeni nu trebuie sa se gaseasca in alt atelier decat cel al sau.
Nu trebuie sa faca ceva fata de cineva din duh de contrazicere sau cearta.
Nu trebuie sa fie invidios pentru succesul altuia, nici sa nu se bucure pentru defectele cuiva.
In dragostea lui Hristos, trebuie sa se intristeze si sa se mahneasca pentru defectele fratelui, dar sa se bucure pentru realizarile lui .
Nu trebuie sa fie indiferent pentru cei care pacatuiesc sau sa stea linistit pentru ei.
Cel care mustra trebuie sa mustre cu toata indelunga-rabdare , cu frica de Dumnezeu si cu scopul sa intoarca pe cel pacatos.
Cel mustrat sau pedepsit trebuie sa fie primit cu bunavointa, cunoscand folosul sau in indreptare.
Cand cineva este acuzat, nu trebuie ca altul sa contrazica pe acuzator inaintea aceluia sau a altor cativa. Dar daca vreodata s-ar intampla ca acuzatia sa apara cuiva nedreapta, (acesta) de la sine sa ia cuvantul pentru cel acuzat si, fie sa-l lamureasca, fie sa se lamureasca.
Trebuie ca fiecare, in masura in care ii este posibil, sa linisteasca (imblanzeasca) pe cel care are vrajmasie impotriva lui. Nu trebuie sa se pastreze ranchiuna impotriva celui care a pacatuit si se caieste, ci sa fie iertat din inima .
Trebuie ca acela care spune ca se pocaieste pentru pacat, sa se intristeze nu numai pentru pacat, ci sa si faca roade vrednice de pocainta.
Cel care a fost pedepsit pentru pacate anterioare si a fost gasit vrednic de iertare, daca va gresi din nou, isi pregateste siesi judecata maniei dumnezeiesti mai rea (aspra) decat cea dinainte.
Cel care dupa prima si a doua mustrare persista in greseala lui , trebuie sa fie aratat proiestosului, pentru ca astfel, fiind mustrat de mai multi, sa se rusineze . Dar daca nici astfel nu se va indrepta, sa se taie ca sminteala a celorlalti si "sa fie privit ca un pagan si ca un vames" , spre siguranta celor care lucreaza instruirea ascultarii, potrivit celor spuse : "Cand se prabusesc cei fara de lege, se infricoseaza cei drepti". Dar trebuie sa se si planga pentru el, ca de un madular taiat din corp.
Soarele nu trebuie sa apuna peste mania fratelui (52), ca nu cumva noaptea sa-i duca la deplina invrajbire si in ziua judecatii sa-i copleseasca delictul neinlaturat.
Nu trebuie sa astepte prilej potrivit pentru indreptarea lui , pentru ca nu este sigur pentru ziua de maine; in realitate multi planuiesc multe pentru ziua de maine, dar n-o mai apuca (ajung).
Nu trebuie sa abuzeze de incarcarea peste masura a pantecelui, de la care provin inchipuirile (imaginatiile) de noapte.
Nu trebuie sa se forteze la lucru peste masura si sa depaseasca limitele moderatiei, potrivit Apostolului, care a spus : "Ci, avand hrana si imbracaminte, cu aceasta vom fi indestulati" , pentru ca abundenta, dincolo de necesitate, produce chipul avaritiei (lacomiei), iar lacomia a fost declarata ca inchinare la idoli .
Nu trebuie sa fie avar nici sa nu stranga lucruri nefolositoare, de care nu are nevoie.
Cel care se alatura lui Dumnezeu, sa imbratiseze saracia pentru totdeauna si sa fie strapuns (fixat) in teama de Dumnezeu, potrivit celui care a spus : "Strapunge cu firea Ta trupul meu, ca de judecatile Tale m-am temut"

Sa dea Domnul ca sa primiti cele spuse, cu toata intelegerea, asa incat sa dovediti roade vrednice de Duhul spre slava lui Dumnezeu, prin gratia lui Dumnezeu si cu ajutorul Domnului nostu Iisus Hristos . Amin.

Cum trebuie să-i invățăm pe ceilalți?
 

Întodeuna trebuie să-i învățăm și să-i convingem cu duioșie, cu blandețe și cu dragoste, dar în primul rand cerand in sinea noastră ajutorul lui Dumnezeu.

Putem dobandi smerenia fără să fim defăimați?
 

Cine nu îndură defăimarea, acela nu poate atinge smerenia.

Cu ce gand să îndurăm ocara?
 

Cand esti ocărat, amintește-ți cum a fost ocărat Mantuitorul și chinuit chiar pana la moarte, și, pironit pe cruce, El a spus: Părinte! Iartă-le lor, căci nu știu ce fac.

Importanta nasilor
 

Precum la Taina Sfântului Botez, mirii ce urmează a se cununa sunt însoțiți de nași sau nuni. Aceștia asistă pe finii lor la Logodnă și la Cununie, implicându-se și participând activ la săvârșirea acestor două slujbe, îndeplinind împreună cu preotul anumite gesturi sau acte liturgice, între care punerea inelelor în degetele mirilor, la Logodnă, și punerea și luarea cununiilor de pe capetele mirilor, la Cununie. De asemenea, ei țin lumânările, de o parte și de alta a mirilor, nașul în partea dreaptă a mirelui și nașa în partea stângă a miresei. Aceste lumânări sunt un simbol al luminii sau al căii celei adevărate pe care trebuie să meargă viitorii soți, nașii angajându-se să le fie garanți sau chezași ai seriozității și trăiniciei vieții de familie pe care cei doi tineri o încep. Nașii au un rol foarte important, deoarece ei devin părinți sufletești și spirituali ai finilor, renăscându-i pe cei ce formează un nou și unic trup al familiei. Având în vedere această calitate deosebită a nașilor și răspunderea lor pentru buna călăuzire a viitorilor soți, tradiția bisericească cere ca nașii să îndeplinească anumite calități sau condiții.
În primul rând, ei trebuie să fie ortodocși, să cunoască bine credința ortodoxă, Crezul, Catehismul Ortodox, Sfânta Scriptură și să meargă regulat la Biserică. Pe de altă parte, se recomandă ca nașii să fie mai în vârstă decât mirii, pentru a avea mai multă autoritate în fața lor și mai multă experiență de viață, din care să împărtășească și viitorilor soți. Astfel nu se diminuează seriozitatea instituției nășiei, iar respectul finilor față de nași este mai mare. În al treilea rând, cât privește persoanele care pot să îndeplinească calitatea de nași, acestea pot fi rude apropiate: frați, surori, veri și cumnați. Părinții nu pot fi nașii propriilor copii și, de asemenea, călugării nu pot îndeplini această calitate.
În al patrulea rând, nașii trebuie să fie cununați și să aibă o viață morală exemplară. Nu pot fi nași cei ce trăiesc în concubinaj, în desfrânare, cei ce nu vor să aibă și să crească copii, cei bețivi, divorțați și cu nume rău în societate. Nașii trebuie să se aleagă dintre cei mai buni și mai evlavioși creștini, indiferent de starea lor socială, pentru că nașii sunt povățuitori duhovnicești ai finilor lor și au mai mari îndatoriri față de aceștia, chiar decât părinții cei trupești.
Nașii trebuie aleși cu multă atenție, să-și asume responsabilitatea de a purta grijă să învețe pe finii lor frica de Dumnezeu, să-i cheme la biserică, la spovedanie, la săvârșirea faptelor bune, să-i cerceteze regulat la casele lor, să-i mustre la nevoie, să le dea cărți creștinești de citit, pentru că nașii au mare răspundere, fiind garanții finilor lor înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.
Putem spune că mulți nași credincioși își mântuiesc sufletele prin finii lor, dacă îi cresc în frica de Dumnezeu; dar mai mulți se osândesc pentru lenevirea și nepăsarea față de fiii lor duhovnicești. La rândul lor, și finii au datoria să asculte pe nașii și garanții lor sufletești, să-i consulte în toate, să primească sfaturile lor cele bune, să se roage zilnic pentru nașii lor.
Pr. Prof. Costel Bulgaru

Să te bucuri că greșești mereu, pentru că ești mândră și în felul acesta te smerești. „Dumnezeul meu”, să spui, „aceasta sunt eu! Ajută-mă! Nimic nu pot să fac dacă nu mă ajuți Tu!”.
Să nu deznădăjduiești! Când greșim, ni se descoperă sinele adevărat, îl cunoaștem și încercăm să ne îndreptăm. În felul acesta, înaintăm pe calea cea bună și nu trăim cu sentimentul fals că mergem bine. Eu mă bucur atunci când vreo neputință de-a mea se manifestă, când îmi ies patimile la iveală. Dacă nu ar ieși la iveală, aș crede că m-am sfințit, când, de fapt, semințele patimilor ar rămâne în inima mea. La fel și tu, atunci când te mânii sau cazi în osândire, e firesc să te mâhnești, pentru că ai căzut, dar trebuie să te și bucuri, pentru că ți s-a dezvăluit neputința. Atunci te vei lupta ca să te izbăvești de ea.
Cuviosul Paisie Aghioritul

În ce constă nevoința?

Nevoința constă în a fi măsurat în toate.

Socoteşte cu luare-aminte înţelepciunea cea atotputernică, iubirea de bunătate şi celelalte vrednicii ale preacinstitului şi preaslăvitului Stăpân, care sunt atât de minunate, că nu covârşesc numai mintea şi tot gândul omenesc, dar şi pe cel al Puterilor cereşti. Acest gând este destul să te facă să te smereşti până la pământ şi să stai cu frică multă şi cu cutremur înaintea Lui. Şi, cu cât se va deda şi se va îndeletnici inima ta cu această frică, cu atât se va întoarce mintea ta de la grijile acestei vieţi, fiindcă frâul fricii nu lasă inima să fie înconjurată de alte gânduri înaintea unei asemenea măriri. Că, dacă, atunci când te duci să vorbeşti cu vreun împărat pământesc, care este om ca şi tine, stai cu atâta frică şi cutremur, cu atât mai mult trebuie să stai astfel când vorbeşti prin rugăciune cu Împăratul îngerilor şi a toată zidirea. Stai smerit în rugăciune precum stă osânditul înaintea judecătorului, ca să stingi mânia Dreptului Judecător cu chipul cel de afară şi cu obiceiul cel dinăuntru şi să iei desăvârşită iertare a păcatelor tale. Rugându-te, începe deja cuvântări dumnezeieşti şi laude cuviincioase către El şi, când cu smerită cugetare Îl slăveşti, atunci cere nu hrană, sau sănătate trupească, nici altceva din cele pământeşti, ci Împărăţia Cerurilor; iar celelalte câte sunt de nevoie trupului ţi le dă şi fără să le ceri, precum ne-a făgăduit, zicând: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”.
(Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, p. 362)

Niciodată nu vom putea ajunge la adevărata smerenie, chiar dacă mărturisim că suntem mai răi decât toţi oamenii, pentru că aceasta înseamnă a ne compara cu semenii noştri. Adevărata smerenie presupune o altfel de comparaţie: ne comparăm pe noi înşine cu chipul omului care ni s-a descoperit în Iisus Hristos, chipul în care Dumnezeu l-a gândit pe om mai înainte de toţi vecii. Pentru noi punctul de referinţă este Hristos. El este pilda noastră. Iar dacă punctul nostru de referinţă este Domnul Însuşi, atunci smerenia nu are sfârşit. Nu ne mai putem mândri, căci ştim că adevărata smerenie este de neatins, de vreme ce este întruchipată de Hristos-Dumnezeu. Tindem spre ea, dar nu suntem în stare a o atinge în chip desăvârşit. În lumina celor spuse mai sus, înţelegem de ce Sfântul Pavel zicea: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1,15). Marele Apostol putea mărturisi că el este întâiul între păcătoşi, deoarece se învrednicise de vederea lui Hristos şi cunoştea măsura la care ar trebui să se ridice omul, dacă vrea să se asemene Fiului lui Dumnezeu. Şi cu cât mai limpede Îl vedem pe Domnul, cu atât mai adâncă devine smerenia noastră.
Pe Hristos Îl întâlnim în adâncul inimii, acolo unde se zugrăveşte chipul Lui, precum arată acelaşi Apostol: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4, 19). Când Hristos a luat chip în inima noastră, ne coborâm mintea înlăuntrul ei şi vedem Faţa Domnului, sfinţenia şi măreţia Lui. Atunci înţelegem că smerenia nu are hotar pe pământ. Aşadar, nu trebuie să ne comparăm cu semenii noştri muritori, ci cu Hristos – pilda noastră cea desăvârşită. „V-am dat vouă pildă”, spune Domnul. El este Învăţătorul şi Stăpânul nostru.
(Arhimandrit Zaharia Zaharou )

Scrii că uneori te preocupă gândul cum Luceafărul, din înger de lumină, s-a preschimbat în satana. Ştii şi singur că din mândrie. Ţine minte, însă, că acum trebuie să te ţii mai cu tărie de rugăciune şi să nu te laşi pradă nici unui fel de gând, nici cugetelor ce vin din altă parte, chiar dacă ţi-ar părea că sunt bune. Rugăciunea cu smerenie este arma de neînvins împotriva vrăjmaşului, iar prin cugete nu-l vei putea birui.


(Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina)

- Fii optimist, încrede-te fară rezervă în Pronia Dumnezeiască.
- Roagă-te necontenit, lasă-te în voia lui Dumnezeu, mulţumeşte pentru toate.
- Bucură-te dacă Domnul te-a găsit vrednic de încercare. Suferinţa este de trebuinţă şi pentru cel ce suferă şi pentru mai binele lumii întregi.
- Nu te lega de nimic din cele vremelnice.
- Slujeşte cu toată dragostea şi dăruirea pe aproapele; nu numai cât cere, ci mai mult; fii pildă de viaţă creştină.
- Viaţa să-ţi fie hotărâtă, fără compromisuri şi confuzii, limpede.
- Crezul tău să fie viu: viaţă, nu teorie.
- Eşti gata să mori pentru el?
- Nu pierde din vedere ţinta spre care alergi. Să nu ne înecăm în marea vieţii.
(Pr. Dumitru Stăniloae)

R ăzboinicii de gând pradă pe cel ce primeşte închipuirile cele rele, amestecându-şi împreună cu acestea voia sa. Închipuirile acestor furi sunt fără rânduială şi nepotrivite cu lucrul, precum zice cuvântul Evangheliei: „Acela ce nu intră prin uşi în staulul oilor, ci sare pre aiurea, acela fur este şi tâlhar... Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie, şi să piarză” (Ioan 10, 1).
Sfântul Avvă Dorotei, explicând uneltirile diavoleşti, scrie: „el nu este nicicum neiscusit în făptuirea răului şi ştie că omul nu vrea să păcătuiască, pentru aceasta nici nu-i insuflă vreun păcat vădit şi nu-i spune: du-te şi curveşte sau du-te şi fură, ci găseşte în noi o părută dorinţă de bine sau o dezvinovăţire şi, prin acestea, sub aspectul binelui, ne vatămă. Astfel, vrăjmaşul, prin insuflări bine intenţionate, a scos pe N. din mănăstire, pe tine te tulbură prin aceleaşi şi, în general, te încurcă prin dorinţele voinţei tale” ( Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina )

Când ești bolnav, înainte de toate, pune-ți nădejdea în Dumnezeu și în dese rânduri amintește-ți și cugetă la patimile și moartea lui Iisus Hristos, spre a te întări cu duhul înaintea suferințelor bolii tale. Ridică-te la miezul nopții și roagă-te cât îți îngăduie puterile. Roagă-te neîncetat, cum știi și cum poți. Cere de la Domnul iertare pentru păcate și răbdare în vreme de boală. Să te înfrânezi în tot chipul de la cârtire și năduf, atât de obișnuite în timp de boală. Domnul Iisus Hristos a îndurat cele mai grele chinuri și suferințe pentru mântuirea noastră, și noi ce am făcut sau am îndurat pentru mântuirea noastră?
(Arhimandrit Serafim Alexiev )

Noi avem un vrăjmaș neîmpăcat - diavolul. Nu ne este el îndeajuns, încât ne mai facem vrăjmași și din frații de credință și sânge? Când ne câștigă spre vrajbă, diavolul ne face parcă mai răi chiar decât el. Niciodată un diavol nu va vrăjmăși alt diavol. Iar aici - sub apăsarea urii diavolești - om cu om se vrăjmășesc, Creștin cu Creștin, frate cu frate. Tâlharii, de îndată ce s-au aliat, ajung tovarăși. Țelurile și interesele lor comune îi leagă. Împart aceeași masă, de aceea se respectă unii pe alții ca frații. Iar noi, Creștinii, chipurile, urmărim cel mai înalt țel comun - mântuirea sufletelor noastre - și părelnic ne așezăm la una și aceeași masă duhovnicească - ne împărtășim din același potir cu Trupul și Sângele Domnului, chipurile suntem frați întru Hristos, când de fapt ne mâncăm unii pe alții precum fiarele sălbatice și suntem mult mai răi decât tâlharii. Lucrurile stau astfel deoarece ne-am întovărășit cu diavolul. Când diavolul ni se face prieten, începem să ne certăm cu oamenii. Dacă vrem însă să ne împăcăm cu vrăjmașii noștri, trebuie să ne certăm cu diavolul.
În viață, așa complicată cum este ea, nu putem, bineînțeles, să avem pace deplină și trainică. Din pricina păcătoșeniei noastre este firesc să se ivească neînțelegeri și certuri între oameni. Dar aceasta nu înseamnă ca o dată ce ne-am certat cu cineva să rămânem dușmani pentru totdeauna. Am greșit! Ne-am certat. Acum, să ne împăcăm!
Din păcate, puțini oameni se mai împacă după ce s-au certat, puțini trăiesc mai departe, ca frații. Și mai puțini sunt aceia care îi iartă, în inima lor, pe dușmanii lor neîmpăcați și îi rabdă. Cel mai adesea, vrăjmășia rămâne între oameni, ca să crească și să se întăreească spre veșnica lor pierzanie. De aici putem vedea că între oameni sunt cu putință trei feluri de relații: 1. vrăjmășia, 2. împăcarea și 3. răbdarea și iertarea vrăjmașului, în situația în care el este neîmpăcat.
(Arhimandritul Serafim Alexiev )

Una dintre cele mai de seamă pricini ale rugăciunii împrăștiate este marea noastră legătură cu lucrurile pământești. Domnul Iisus Hristos a spus: „Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 21). Dacă este în Cer comoara noastră, la Dumnezeu, noi ne vom gândi în timpul rugăciunii la Cer. Dacă însă comoara noastră este pe pământ, inima noastră întru totul se va apleca spre aceasta.
În legătură cu aceasta, părintele Pavel ne-a povestit următoarele: „Pe când eram copil, aveam un câine mare și frumos ‒ Karamancio. Mama îi arunca în curte resturi de mâncare și oase. Eu îl iubeam și aveam grijă de el. Acesta mânca toată mâncarea și, săturându-se, lua un os mare și îl îngropa în grădină. Stătea aproape de el ca să se încălzească la soare. Închidea ochii și se prefăcea că doarme. Eu am văzut însă că tot privea cu un ochi spre osul îngropat. Acolo îi era comoara, acolo îi era inima! Găinile care se plimbau prin curte și căutau ceva să ciugulească au ajuns până în locul în care se afla ascuns osul. De cum au început să scurme acolo, Karamancio a sărit ca ars și lătrând a început să le pună pe fugă. Mama s-a mirat de ce Karamancio lătra la găini. Nu mai făcuse așa altădată. Eu știam însă pricina ‒ Karamancio își păzea osul ascuns! Astfel se întâmplă și cu mine: dacă încep să îngrămădesc lucruri de prisos, inima mea va fi atrasă de ele și se va îndepărta de Dumnezeu”.
Aici trebuie să aducem o lămurire importantă. Grăind împotriva patimilor pământești, noi nu vrem să spunem că ocupațiile pământești și interesele noastre sunt un păcat. Nu ele sunt păcat, ci împătimirea către acestea. Omul poate să nu posede nimic, însă dacă este împătimit către cele pământești, e ca și cum ar păcătui prin posedarea lor. Pe de altă parte, omul poate să aibă multe averi, dar inima lui să nu fie legată de acestea, ci neîncetat să bată pentru Dumnezeu.
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, pp. 39-40)

Noi avem un vrăjmaș neîmpăcat - diavolul. Nu ne este el îndeajuns, încât ne mai facem vrăjmași și din frații de credință și sânge? Când ne câștigă spre vrajbă, diavolul ne face parcă mai răi chiar decât el. Niciodată un diavol nu va vrăjmăși alt diavol. Iar aici - sub apăsarea urii diavolești - om cu om se vrăjmășesc, Creștin cu Creștin, frate cu frate.
Tâlharii, de îndată ce s-au aliat, ajung tovarăși. Țelurile și interesele lor comune îi leagă. Împart aceeași masă, de aceea se respectă unii pe alții ca frații. Iar noi, Creștinii, chipurile, urmărim cel mai înalt țel comun - mântuirea sufletelor noastre - și părelnic ne așezăm la una și aceeași masă duhovnicească - ne împărtășim din același potir cu Trupul și Sângele Domnului, chipurile suntem frați întru Hristos, când de fapt ne mâncăm unii pe alții precum fiarele sălbatice și suntem mult mai răi decât tâlharii. Lucrurile stau astfel deoarece ne-am întovărășit cu diavolul. Când diavolul ni se face prieten, începem să ne certăm cu oamenii. Dacă vrem însă să ne împăcăm cu vrăjmașii noștri, trebuie să ne certăm cu diavolul.
În viață, așa complicată cum este ea, nu putem, bineînțeles, să avem pace deplină și trainică. Din pricina păcătoșeniei noastre este firesc să se ivească neînțelegeri și certuri între oameni. Dar aceasta nu înseamnă ca o dată ce ne-am certat cu cineva să rămânem dușmani pentru totdeauna. Am greșit! Ne-am certat. Acum, să ne împăcăm!
Din păcate, puțini oameni se mai împacă după ce s-au certat, puțini trăiesc mai departe, ca frații. Și mai puțini sunt aceia care îi iartă, în inima lor, pe dușmanii lor neîmpăcați și îi rabdă. Cel mai adesea, vrăjmășia rămâne între oameni, ca să crească și să se întăreească spre veșnica lor pierzanie. De aici putem vedea că între oameni sunt cu putință trei feluri de relații: 1. vrăjmășia, 2. împăcarea și 3. răbdarea și iertarea vrăjmașului, în situația în care el este neîmpăcat.
(Arhimandritul Serafim Alexiev )

R og şi poftesc stăruitor pe fiecare creştin în parte, să ne mărturisim scăderile, neputinţele şi păcatele zilnic, adeseori înaintea lui Dumnezeu. Eu nu silesc, nici aduc pe cineva în priveliştea celor împreună robi ai păcatului, nici nu silesc pe cineva să-şi descopere oamenilor păcatele sale; ci îndemn conştiinţa fiecăruia să şi-o desfacă şi să şi-o descopere înaintea lui Dumnezeu. Arată-i Lui, omule, rănile tale şi-I cere să-ţi dea doctoriile tămăduitoare.
Arată-ţi, creştine, rănile tale Celui ce nu te ocărăşte, ci te tămăduieşte. Nu uita că, deşi îţi vei tăinui tu păcatele tale, dar El le ştie pe toate: unde, când şi cum le-ai făcut. Deci, spune-i Lui păcatele tale, ca să câştigi iertare, spune-i, ca lepădând păcatele, să te duci acolo curat de greşeli.
(Protosinghel Nicodim Măndiță )

Impotrivirea adolescenţilor, coroborată cu ignoranţa şi cu particularităţile de caracter ale părinţilor, are drept consecinţă tulburarea, cu rezultatul că un individ se poate afla în două situaţii extreme: unii părinţi devin foarte autoritari faţă de adolescenţii care sunt „prost crescuţi şi le au pe toate, contrar situaţiei pe care am avut-o noi”, în timp ce alţi părinţi spun „da” la orice care-i va face plăcuţi în ochii copiilor şi-i va scoate din conul de umbră. Adică unii cred că copiii de astăzi îşi permit luxul să sufere, iar alţii îşi amintesc de propria lor stare apăsătoare din adolescenţă şi de aceea refuză să-i apese cu ceva pe copiii lor. Cu siguranţă, adevărul se află la mijloc, între aceste două extreme. În general, adevărul despre lucrurile omeneşti este cu mult mai complex decât frazele pilduitoare pe care le putem emite în saloane, la întruniri şi în cafenele. Pentru a ne apropia de adevărul acesta este nevoie de un studiu şi de o cunoaştere sistematică, de o adâncire serioasă a experienţei, de progres şi de autocunoaştere. De obicei, nu-l putem înţelege pe altul mai bine decât ne putem înţelege pe noi înşine.
Dincolo de toate acestea, este nevoie ca cititorul să aibă neîncetat în vedere faptul că fiecare adolescent este unic, aşa cum fiecare om este unic, şi că abordarea lui nu va fi eficientă prin stereotipuri şi reţete.Precum subliniază şi psihiatrul Philip Graham: „Căutaţi ceva tipic adolescenţilor? Uitaţi de asta!”.
(Pr. Vasilios Thermos, Primăvară înnegurată: pentru o înţelegere a adolescenţei )

Copiii noştri sunt viitorul nostru. Să formăm copiii, să postim împreună cu copiii noştri; dacă murim acum, copiii noştri să aibă un exemplu de la noi, oameni tineri: tatăl meu postea, mama mea postea, mama mea făcea mâncare aşa, bunica mea aşa prepara mâncare în post, aşa făceau ei. Şi atunci, chiar dacă în timp copilul mai alunecă, într-o parte sau în alta, îşi aduce aminte, are exemplu. Copiii noştri sunt ramuri din rădăcină, din tulpină. Copiii noştri vor fi ceea ce suntem noi, de aceea noi nu ne permitem să facem nedreptate, să facem desfrânare, să facem înşelătorie.
De ce? Pentru că acestea toate le trag din noi şi copiii noştri. Adică rădăcina întotdeauna dă sevă şi la ramuri.
(Preot Nicolae Tănase, Să nu-L răstignim iarăşi pe Hristos )

- Având un prieten sau o prietenă pentru care Biserica şi tot ce ţine de viaţa duhovnicească nu-l interesează, cum ar fi de dorit să lucrezi cu el?
- Eu cred că prin „teatru”, faci teatru cu el. Îl atragi în diverse conjuncturi şi faci ca un scenariu cu el. Nu ştiu ce exemplu să dau, dar cred că este un aspect prea particular. De exemplu, poţi să-i spui că ai visat noaptea trecută că mâncai varză. La următoarea întâlnire îi spui că mâncai varză-salată verde şi tot aşa. „Dar ce-i cu atâtea vise?” „Nu ştiu ce-i cu atâtea vise, dar mă duc să mă spovedesc să-mi spună părintele ce-i cu visele astea.” Şi apoi te duci la spovedit ca să nu minţi de data aceasta şi-i spui că ai fost la spovedit. „Ei, ce ţi-a spus duhovnicul?” „Mi-a spus că aceste vise le am pentru că tu nu posteşti.” În momentul acela se creează o discuţie despre post, la care se răspunde că dacă posteşti, o să slăbeşti şi nu mai arăţi bine. „Mai bine să nu posteşti.” „Dar ce fac cu visele?” şi aşa mai departe. Deci, totul este să se creeze discuţie, pentru că nu poţi să-i spui: „Posteşte!” Dacă îi spui aşa, îi porunceşti şi apoi n-o să postească niciodată.
Îi spui: „Uite, am auzit că Mihai Eminescu postea”. Aşa scria duhovnicul lui în ziua de 8 noiembrie într-un Minei care se află la mănăstirea Neamţ, că după ce a postit s-a spovedit şi şi-a exprimat dorinţa să-i cânte maicile de la Văratec Lumină lină şi să fie îngropat pe malul mării”. Când el te aude aşa, îşi pune problema; încet, încet îşi pune problema. Este o modalitate, însă dacă te iubeşte, cedează imediat şi posteşte. Cum să nu postească, că altfel te duci la pizza, tu pizza de post, el cu carne, te duci la cofetărie, tu ceri prăjitură de post, el de dulce. Încet, încet se lucrează. Este o lucrare foarte puternică de schimbare a omului, nu este aşa simplu. Oamenii nu se schimbă imediat, sunt crescuţi într-o anumită mentalitate, cine ştie ce a fost în familia lor şi aşa mai departe.
(Părintele Nicolae Tănase )

Cel mândru nu umblă în căi simple şi drepte, ci în căi strâmbe, pline de spini şi tâlhari. „Certat-ai pe cei mândri: blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale” (Psalm 118, 21). Mândria e rătăcire nebună şi cea mai mare călcare de lege, iar îngâmfarea se naşte din necunoaşterea propriei neputinţe. Prin nimic altceva nu se cade şi nu se greşeşte, precum prin mândrie; nici îndreptarea inimii nu se face decât prin smerenie şi simplitate. Oricând şi oriunde s-a întâmplat căderea, înaintea acesteia a stat mândria.
Pentru mândrie a fost alungat Satanail din Cer; prin mândrie fariseul a păgubit toate virtuţile; pentru mândrie, Nabucodonosor a fost lipsit de împărăţie şi s-a făcut asemenea dobitoacelor şi dimpreună cu vitele a mâncat iarbă şapte ani. Şi mii şi mii de căderi – toate se nasc din mândrie. Aşadar, fii mereu smerit şi păzit şi acoperit de harul lui Dumnezeu, şi vei fi fără de prihană – vei petrece fără căderi, fără poticnire.
(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, p. 73)

Intrebare: Un oarecare preot mi-a spus că trebuie să primim lucrurile în mod fatalist, aşa cum vin, deoarece nu putem să schimbăm voia lui Dumnezeu. Este corect acest lucru?

Răspuns: Aşa a spus acela? Şi nu l-ai întrebat atunci el ce motiv mai are de a exista? De ce poartă rasa dacă nu schimbăm prin rugăciune voia lui Dumnezeu? Vai, vai, vai!... Acestea îţi dau dureri de cap! Să iei aspirine, nu alta! Roagă-te, iar Hristos vine şi ia totul asupra Sa, atunci când, fireşte, vede că cererea noastră nu intră în opoziţie cu interesul nostru duhovnicesc. Nu intră El singur la mijloc. Ca să vezi nobleţea lui Dumnezeu, care nu vrea nici ca să atingă liberul nostru arbitru, şi nici ca diavolul să se plângă!...


(Nikolas A. Zournatzoglou, Mărturii ale închinătorilor. Cuviosul Paisie Aghioriotul. vol II, Editura Egumeniţa, p. 119)

Aflarea persoanei potrivite pentru căsătorie
 

Să faceţi multă rugăciune pentru problema trupului. Păcatul acesta intră cu sacul şi iese cu acul. E nevoie de pază de peste tot şi totdeauna. Şi eu aş fi căzut chiar şi la vârsta la care mă aflu, dacă, la mărturisire, nu aplicam asprimea şi distanța. Harul lui Dumnezeu ne ține. Dacă prindem îndrăzneală, vai nouă!
Aflarea persoanei potrivite pentru căsătorie este problema genunchilor (a rugăciunii și a metaniilor).


(Arhimandrit Epifanie Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 127)

Uneori, educatorii pot considera agresiv un copil care este pur şi simplu activ şi încearcă să devină lider într-un joc. De fapt, agresiunea este activitatea al cărei scop este distructiv. Cel mai frecvent, copilul este agresiv din cauza unor probleme psihologice cărora nu poate să le facă faţă. În spatele comportamentului agresiv se pot afla diferite cauze.

• Oboseala. La copiii din familiile cu probleme, procesele nervoase sunt în mod frecvent dezechilibrate: când aceşti copii obosesc, ei devin tot mai excitaţi nervos. Din această cauză obosesc şi mai mult, cercul vicios încheindu-se printr-o criză nervoasă.

=> Sfat: dacă copilul are tendinţă spre hiperexcitabilitate, încetaţi toate jocurile active cu două ore înainte de somn. Sunt utile duşurile calde şi somnul în timpul zilei (mai ales vara).

• Percepţia de sine negativă: „Sunt rău, mă port rău”. Aceşti copii reacţionează însă extrem de bolnăvicios chiar şi la o critică blândă. Pentru ei, aceasta sună la modul: „Eşti rău”.

=> Sfat: un mijloc eficace este mesajul la persoana întâi. Nu trebuie să spunem: „Mă omori când faci aşa”, ci: „Mi-e foarte rău când faci aşa”; nu: „Ne încurci”, ci: „Ştii că tuturor copiilor le e rău atunci când faci gălăgie”. Adică să reacţionăm nu la persoană, ci la gestul concret, şi să-l ajutăm pe copil să înţeleagă asta.

• Frica (când avem de-a face cu aşa-numita „agresivitate defensivă”). Dacă copilul are o experienţă negativă a relaţiilor cu oamenii, el poate să se apere anticipat, străduindu-se să prevină situaţiile care îi amintesc cumva de lucrurile neplăcute ce i s-au întâmplat. De pildă, uneori suntem nevoiţi să dăm în plasament la femei singure orfanele care au fost abuzate de bărbaţi, deoarece cu bărbaţii ele pot să se comporte agresiv ori pur şi simplu să-i ţină la distanţă.
• Reacţia la opreliştile puse de adulţi, la limitarea libertăţii personale, la situaţiile când copilul nu primeşte ce-i trebuie.

=> Sfat: explicaţi-i copilului motivul opreliştii. Dacă dorinţa lui pur şi simplu vine într-un moment inoportun, i se poate propune un compromis: „O să facem asta, dar mai târziu”.

• Dorinţa de a atrage atenţia. Copilul căruia nu i se dă atenţie, care nu simte suficientă dragoste din partea părinţilor (asta se întâmplă şi în familiile aparent fără probleme), dă de înţeles prin comportamentul său următoarele: „Aha, nu mă bagi în seamă? Lasă că-ţi arăt eu să uiţi de mine!”. Pentru copii, orice semn de atenţie e important, chiar dacă este negativ.
• Nevoia de limite, atunci când agresiunea e un semnal pentru adulţi: „Nu pot să mă controlez, opriţi-mă!”. Copilul nu poate încă să facă ordine în complexitatea sentimentelor sale, în puternicul său conflict interior, însă are nevoie să-şi „verse” aceste contradicţii lăuntrice. În adâncul sufletului, el înţelege că se poartă rău şi, de fapt, caută să fie oprit, vrea ca cineva să facă asta în locul lui.

Comentariu: pentru copii este foarte important ca adulţii să-şi controleze propria agresivitate, fiindcă cel ce te-a apărat de el însuşi te va putea apăra şi de pericolele exterioare.

• Înrâurirea socială (exemplul adulţilor, al eroilor de cinema etc.). Copilul care a fost tratat cu cruzime poate reproduce acest model comportamental: „Cum s-au purtat alţii cu mine, aşa o să mă port şi eu cu alţii”. Dacă copilul a trăit într-o familie unde adulţii se încăierau tot timpul, ţipau unul la altul, va face acelaşi lucru şi când se va afla într-un alt mediu. Dacă copilul vizionează frecvent filme violente, îşi însuşeşte exemplul „supermanului atotbiruitor”, pentru care nu există nici un fel de legi.
• Setea de putere. Copiii cu probleme afective, care s-au învăţat să supravieţuiască atacându-i pe toţi şi încălcând toate regulile, înţeleg deodată că este foarte plăcut să fii şef, să fii puternic, să se teamă toţi de tine şi să te asculte.

=> Sfat: pentru a lucra cu un asemenea copil trebuie să-ţi câştigi autoritate în faţa lui. Pentru el au importanţă simţul dreptăţii şi puterea. Atunci când autoritatea ta a fost dovedită, trebuie să ştii când să-i spui cu fermitate copilului: „Nu îţi dau voie să faci asta!”.
Cauza fundamentală a agresivităţii copilului este necesitatea nesatisfăcută de a fi iubit. (Psiholog de copii Maria Kalinina)


(Educarea copilului: sfaturi ale duhovnicilor şi psihologilor ortodocşi, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2013, pp. 97-100)

Si este credința noastră bună și dreaptă și fără prihană și afară de ea nu este alta. Dar credința dreaptă are nevoie și de o viață dreaptă și de fapte vrednice de credință, pentru ca, precum doi boi aleși și de Dumnezeu înjugați, viața să fie în acord cu credința prin care se și ară o arătură purtătoare de viață. Când însă avem credință dreaptă, dar viață întinată, atunci ne asemănăm unui om nebun care a înjugat porcul cu boul și se îndârjește să semene și să are și să se hrănească de aici și să trăiască și să se izbăvească de moarte. Pe unul ca acesta văzându-l cei ce umblă pe calea vieții, oamenii cu frica lui Dumnezeu și îngerii, râzând, vor spune: „Veniți să vedeți un om ciudat tare și nebun, cum a înjugat un bou cu un porc și socotește că va semăna și va ara astfel și va trăi de aici.” Și dacă vor zice către el: „Pentru ce te ostenești în zadar, omule? Pentru ce nu simți ocara și râsetele pe care ți le aduci sieți? Știi că nu se potrivește ca boul să are cu porcul. Căci numai a boului este lucrarea de a trage plugul și a tăia brazdele, a semăna și a ara, iar meșteșugul porcului să râmeze pământul cu botul și să se tăvălească în noroi și, când va fi vremea, să fie înjunghiat cu cuțitul.” Acela însă, în loc să primească cele spuse și să dejuge animalele, ci mai mult râzând și desfătându-se, zice: „Da, da, nu știți voi ce plăcere și ce desfătare îmi stârnește mie acest jug”. Asemenea sunt cei ce unesc o viață întinată și porcească cu dreapta credință și care sunt supuși păcatului. Socotesc plăcere și desfătare păcatul dătător de amarnică osândă. Iar pe cei care îi îndeamnă pe unii ca aceștia la pocăință adeseori îi și dușmănesc sau iau în râs cu ușurătate cele spuse și își bat joc sau nici nu iau aminte deloc la puterea celor spuse.

(Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru )

Inainte de cădere, viaţa protopărinților în Rai era o plăcere continuă. Nu trebuiau să se împreuneze ca să simtă o plăcere specială. Toată viaţa lor era o fericire nesfârşită. Relaţiile lor, dacă ar fi rămas în Rai, ar fi fost nepătimaşe. Însă după cădere, „Adam a cunoscut pe Eva, femeia sa” (Facerea 4, 1). A cunoscut adică ceva nou în relaţiile lor. Doar după cădere şi de atunci înainte, în relaţiile bărbatului cu femeia se instalează desfătarea unei plăceri speciale. De ce, oare? Ca să iubească mai mult bărbatul pe femeia sa şi invers? Atunci desfrânaţii ar trebui să fie soţi ideali. Se întâmplă însă exact inversul.
Sau ca să cunoască mai bine dragostea lui Dumnezeu faţă de om şi a omului faţă de Dumnezeu? Atunci pustnicii şi monahii n-ar trebui să aibă nici o idee despre dragostea lui Dumnezeu. Chiar şi sfinţii căsătoriţi ai Bisericii, care cu toţii s-au deosebit prin înfrânarea lor, trebuie să fi cunoscut foarte puţine lucruri despre dragostea lui Dumnezeu. Se întâmplă deci şi aici – exact contrariul.
Sau, în cele din urmă, a intrat această plăcere ca să păstreze dragostea între soţi? Nu, deoarece în cazul acesta ar fi trebuit ca toţi vârstnicii să fi divorţat.
Aşadar suntem îndrumaţi la concluzia că Dumnezeu a vrut să lege această relaţie cu atâta plăcere numai şi numai deoarece a unit-o cu facerea de copii, altfel am fi avut de-a face cu o plăcere fără nici un principiu. Trebuie să accentuăm încă şi faptul că facerea de copii nu sfinţeşte această plăcere, deoarece atunci ar fi fost îngăduită facerea de copii şi în afara căsătoriei. Dimpotrivă, Taina căsătoriei e aceea care sfinţeşte plăcerea pentru facerea de copii. Să nu ne scape faptul că, precum am spus şi mai înainte, scopul omului este să se nevoiască să devină sfânt ca Dumnezeu, ca să poată astfel câştiga Împărăţia Cerurilor.
Prin urmare scopul, şi al căsătoriei, la asta se reduce: la mântuirea soţilor şi a fiilor lor, deci nu simplu la facerea de copii, şi cu atât mai puţin la desfătarea trupească. Facerea de copii nu este biletul pentru Rai, contribuie însă la dobândirea lui.

(Arhimandrit Epifanie I. Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, pp. 137-138)

Tot acesta spunea că de va greşi omul şi va tăgădui, zicând n-am greşit, nu-l mustra. Altminteri, îi tai osârdia. Iar de vei zice lui: nu te mâhni, frate, ci te păzeşte de acum înainte, îi ridici sufletul spre pocăinţă. Această îngăduinţă pentru neputinţele omeneşti o arată cei mai mari asceţi ai creştinismului. Nu este nicidecum o aprobare a păcatului, după cum vom vedea, ci doar de judecarea păcatului după măsura celui care îl făptuieşte. Aceasta este împlinirea îndemnului Apostolului Pavel de a ne “purta sarcinile unul altuia” (Galateni 6, 2). Prin aceasta se vede dacă ascetul, fie că este pustnic, fie că-i o simplă ţărancă zeloată, se nevoieşte corect, dacă nu impune măsura proprie altora, dacă nu-i judecă pe alţii de pe culmile asprimii sale. Aceşti oameni aveau vederea lucrurilor în perspectivă, ei nu judecau pe nimeni la moment. Sfântul Macarie Egipteanul ne îndeamnă: “Să nu judecăm pe nimeni, nici pe cei răi şi stricaţi să nu-i criticăm, să-i vedem curaţi şi drepţi, aşa cum ar trebui să fie şi să ne rugãm neîncetat pentru îndreptarea lor, căci înc㠓nu ştiu ce fac”. Aşa priveşte cel curat cu inima pe toţi cei din jurul lui. Pentru ochiul curat, toate sunt curate... De multe ori, fără ca noi să ştim, în aceşti oameni aparent stricaţi în ochii lumii se ascund sfinţi de-ai lui Dumnezeu sau viitori sfinţi”.
A-l judeca pe păcătos raportându-l doar la păcatele sale înseamnă a-L exclude pe Dumnezeu din viaţa lui. Sfinţii arătau întotdeauna atâta îngăduinţă pentru că vedeau în toate doar un început, un început pe care Dumnezeu, conlucrând cu omul, îl poate desăvârşi. A fi sfânt înseamnă a şti să vezi în ce constă acest început în fiecare om şi să-l încurajezi, dar mai ales, să fii cu mare băgare de seamă ca să nu-l stingi.
(Ierodiacon Savatie Baştovoi )

În Rai, îi vom recunoaște pe cei dragi și ei ne vor recunoaște pe noi
 

Sfânta Scriptură ne dă despre aceasta încă o dovadă când ne istoriseşte că Sfinţii Apostoli Petru, Iacov şi Ioan au recunoscut numaidecât pe Moise şi pe Ilie pe muntele Taborului, veniţi din cealaltă lume, deşi ei nu i-au văzut niciodată, ci doar ştiau de existenţa lor. Atunci ei i-au recunoscut desă*vârşit fără a-i confunda cu alţii, fără a-i confunda nici între ei, ci i-au numit pe numele lor. Viaţa sfinţilor ne arată că ei, necunoscând nicidecum pe oarecare persoane, vedeau, încă la prima întrevedere, starea sufletelor lor, locul pe care îl aveau în societate, viaţa lor casnică şi numeau numele lor, toate acestea fără să le fi cunoscut mai înainte. Totul era pătrunzător simţurilor curăţite şi toate lucrurile ascunse le erau cunoscute.
Putem aşadar înţelege, întemeindu-ne pe măr*turisirea Sfintelor Scripturi, că aceste suflete înzes*trate cu simţuri atât de desăvârşite pe pământ nu vor pierde nicidecum această desăvârşire dincolo de mormânt, ci, dimpotrivă, lucrarea simţirilor va primi o putere nouă după ce sufletul va ieşi din acest trup muritor, după cum zice Apostolul Pavel. Aşadar, toţi cei ce sunt vrednici de viaţa fericită în Rai se vor vedea şi se vor recunoaşte unii pe alţii.
Prin urmare, toţi cei ce ne sunt scumpi pe lumea aceasta vor fi recunoscuţi de noi şi ne vor recunoaşte dacă vor moşteni viaţa veşnică.
(Părintele Mitrofan )

Visele din timpul nopţii
 

O tu pierzătorul cel mai rău şi duşmanul sufletelor omeneşti, care născoceşti orice fărădelege, degeaba mă tulburi neîncetat cu visele din timpul nopţii: ba cu cele pline de tristeţe, ba cu cele pline de bucurie! Sau crezi că prin ele ademeneşti sufletul meu şi îl determini să fie atent la ele, de parcă ar fi drepte? Piei, ticălosule, piei de la mine împreună cu vicleşugurile tale! Hristos este Mântuitorul meu. El este pentru mine lumina şi veselia, lauda şi slava şi ajutorul nebiruit şi zidul cel mai tare împotriva ta. Niciodată nu mă vei face - şi spun aceasta nădăjduind în Hristos! - să iau în seamă fandoselile tale de parcă ar fi adevărate. Chiar de la început te-am aflat că tu eşti zavistnicul vieţii mele, povăţuitorul pocit şi şarpele urzitor de rele şi tot ceea ce e al tău nu e nimic altceva decât o înşelăciune care îndepărtează de Dumnezeu şi conduce în iad, chiar dacă uneori tu ai arăta ceva drept. Căci doar nu pentru folosul sufletului apari tu şi uneori arăţi în vis ceva drept. Aşa cum pescarul aruncă undiţa nu fără gânduri ascunse, cu momeală, aşa şi tu te străduieşti prin acestea să atragi sufletul către marea vrajă şi să-l supui cârmuirii tale celei distrugătoare ca astfel să-l înalţi în mândrie şi să-l bagi cu forţa în prăpastia trufiei cea iubită de tine. Sau, arătându-i pe ucigătorii de Hristos că se află în lumină împreună cu Moise, iar pe Hristos împreună cu ucenicii Lui în întunericul adânc, vrei să îl convingi să se unească cu ucigătorii lui Hristos, aşa cum ai convins printr-o astfel de vedenie un oarecare călugăr să renunţe la dreapta credinţă şi să primească necredinţa jidovească, cea urâtă de Dumnezeu.
(Sfântul Maxim Grecul )

O dată a venit un grup de credincioşi la Părintele Cleopa:
- De unde sunteţi voi, mamă?
- De la Bârlad.
- Ei, tocmai de acolo! Voi ştiţi că de când v-aţi pus în gând să veniţi la mănăstire, îngerii voştri v-au numărat paşii, bănuţii şi osteneala voastră? Cu acestea toate îngerii voştri se vor prezenta la dreapta judecată, că aceşti bănuţi nu i-aţi cheltuit la discoteci, la cârciumi şi la nunţi cu lăutari, ci i-aţi dăruit lui Hristos! Ei! De-aţi vedea îngerii voştri păzitori lângă voi cum sunt, aţi muri de bucurie!

Excelenta postare!
Partea proasta e ca pe teren, adica in gradinite, scoli etc., educatorii procedeaza foarte diferit de ce scrie mai sus. Adica oamenii nu au pregatire psihologica si pedagogica adecvate rolului extrem de dificil si de important pe care il presupune meseria de dascal.
Nu e locul aici sa insir abuzurile pe care am constatat ca le fac parintii si educatorii asupra copiilor si tinerilor. Am spus mai demult ca daca ar fi dupa mintea mea ar trebui ca toti sa trecem printr-un tribunal neiertator (da!) al parintilor. Unde sa fie judecati nepartinitor toti cei care au avut de-a face cu copiii.

In fine, sa ramanem la nadejde: excelente (dupa opinia si experienta mea) sfaturile date de psiholog in acel text, bine ar fi sa le si urmam cu totii!
Doamne ajuta!

Desfrânarea îi aruncă departe de Dumnezeu pe lucrătorii ei. Desfrânarea este cădere de la Dunezeu și nimicire totodată: Nimicit-ai de la Tine pe tot desfrânatul [1] . Desfrânarea este împietrirea sufletului și orbirea minții. Curvia îi face pe oameni să stea departe de Dumnezeu. Curvia strâmbă ochii sensibili și ai minții. Curvia este întunericul sufletului și întinăciunea trupului. Curvia este iubitoare a întunericului și cu adevărat urăște lumina, fiindcă oricine face rele urăște lumina [2] . Curvia este aflarea duhorii și dispariția bunei miresme. Curvia este dătătoare de hrană viermelui neadormit și lipsire de viață veșnică. Desfrânarea este maica nesimțirii, și a furtului, și a minciunii, și a jurământului strâmb, a iubirii de argint și a acediei, a mâniei și a întristării, și este strămoașa și maica multor altor rele. Și ca să las de voie deoparte pe cele mai multe, voi spune pe scurt adevărul. Curvia nepocăită și nespovedită este despărțire de Dumnezeu și agonisitoare a judecății, fiindcă pe desfrânați și pe adulteri îi va judeca Dumnezeu[3] . Este depărtarea de viață și moartea sufletului și începutul tristeții celei fără de sfârșit. Dacă desfrânarea este astfel și toate cele ale ei, ce ar putea spune cineva despre adulteri și despre cei ce strică bărbații sau animalele, cei care au pedepsele egale [4] cu vina ucigașilor, potrivit Sfântului Vasile cel Mare? Dar eu despre acestea nu voiesc să vorbesc mai pe larg, că nu pot suferi să întinez această scrisoare cu unele ca acestea. Iar cei care vor să afle despre această spurcăciune, să afle de la cel ce spune că: Oamenii locuitori în Sodoma răi și păcătoși foarte erau înaintea lui Dumnezeu
[5] , pentru aceea se vor pogorî în iad de vii
[6] și cetățile lor, cele care erau oarecând ca grădina cea din Eden [7] , acum sunt ca o mare de foc din Persia, izvorând noroi și pucioasă în tot pământul [8] , pământul lor nefiind diferit cu nimic de praf și cenușă, și cei ce vor să afle de aici întinăciunea spurcatului și oribilului păcat.
(Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru )

După cum nu se dă tuturor trupurilor aceeaşi doctorie sau hrană, ci diferită, după cum sunt şi trupurile, sănătoase sau bolnave, tot aşa şi sufletele se vindecă cu diferite învăţături şi prin felurite mijloace. Martori ai diferitelor mijloace de vindecare sunt chiar bolile oamenilor. Pe unii oameni îi vindeci cu cuvântul; pe alţii îi îndrepţi cu pilda vieţii tale. Unii au nevoie de bold, alţii de frâu. Pe cei leneşi şi greu de mişcat spre bine, trebuie să-i deştepţi cu lovitura cuvântului; iar pe cei peste măsură de înfierbântaţi cu duhul, pe cei care-s greu de stăpânit în pornirile lor, care-s ca nişte mânji iuţi ce sar ţarcul lor, pe aceştia îi faci mai buni dacă-i strângi şi-i opreşti cu cuvântul.
Unora le e de folos lauda, altora mustrarea; dar şi una şi alta la timpul lor; că vatămi dacă lauzi sau mustri fără socoteală şi când nu e timpul. Iarăşi, pe unii îi îndrepţi cu sfatul, pe alţii cu mustrarea; dar şi aici, pe unii îi îndrepţi dacă îi mustri în văzul şi auzul lumii, iar pe alţii, dacă îi sfătuieşti în taină. Că unii obişnuiesc să nesocotească sfaturile date între patru ochi, dar se cuminţesc numai când sunt mustraţi în public; alţii, dimpotrivă, se îndărătnicesc când sunt mustraţi în faţa lumii, dar se lasă povăţuiţi de o mustrare făcută în taină şi răsplătesc cu supunere dragostea ce li se arată.
(Sfântul Grigore din Nazianz )

Cum să procedez dacă soţul pretinde relaţii intime în zile necuvenite?

La o astfel de pretenţie trebuie să priveşti ca la o încălcare a regulii stabilite privind abstinenţa în viaţa conjugală. Dacă după ce îi aminteşti soţului despre această regulă şi după rugămintea de a nu o încălca el totuşi nu renunţă la pretenţia lui, atunci, alegând răul mai mic, trebuie să cedezi pentru a evita un rău mai mare, ca soţul să nu se adreseze altora şi să cadă în adulter. Dumneavoastră trebuie să spuneţi aceasta duhovnicului la spovedanie, că împotriva voinţei se întâmplă ca în viaţa conjugală să încălcaţi unele zile de sărbătoare.
(Sfântul Nectarie, Starețul Nectarie de la Optina )

Sfinții Părinţii au zis că singura noastră „avuţie”, cu adevărat, sunt păcatele. Căci, după ei, nu eşti proprietarul decât al lucrului pe care l-ai făcut din nimic. Iar împlinind condiţia asta, din nimic Dumnezeu a făcut făptura, iar făptura a făcut păcatul. Păcatul nu e o realitate cu suport propriu, ci ghearele haosului în grumazul realităţii, o pândire a nimicului care vrea să înghită toate câte sunt.
(Părintele Arsenie Boca )

„Când spui rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!», să te opreşti mai întâi la «Iisuse», căci este firesc să simţi dragoste către Hristos, arată puterea harului, şi asta s-o repetăm de mai multe ori; şi mai apoi trebuie să insistăm de mai multe ori pe „miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, căci este necesar acest sentiment al pocăinţei. În timpul rugăciunii sunt importante, deci, două lucruri: primul – tinderea către Hristos, să nu cer*cetăm alte lucruri, vedenii, glasuri, lumini, ci să avem atenţia noas*tră către chipul lui Hristos; iar al doilea – durerea neîntreruptă şi pocăinţa adâncă”.
„Să nu dăm importanţă la nimic ce se petrece în timpul rugăciunii, nici la glasuri. Când se aud glasuri înăuntrul nostru în timpul rugăciunii şi nu ne creează evlavie, atunci să nu fim atenţi. Mintea trebuie să fie lipită de Hristos.”
„Când ne rugăm mult, atunci înţelegem diferenţa dintre dobândirea cunoştinţelor din cărţi şi dobândirea cunoştinţelor din experienţa personală. Dacă într-o anume faptă noi suntem vinovaţi 5%, iar alţii sunt vinovaţi 95%, dacă noi ne îndreptăm vina noastră de 5%, atunci nu mai simţim vinovăţia celorlalţi.”
„Să iubim desconsiderarea celorlalţi faţă de noi, dar să nu ne lăudăm pentru răbdarea noastră. Să-i considerăm pe calomniatori ca pe binefăcă*torii noştri.” (Părintele Sofronie)

De ce te mândreşti, dar, omule? Coboară din înălţimile trufiei tale şi vezi-ţi sărăcia. Eşti pământ şi cenuşă, umbră şi fum, iarbă şi floare a câmpului. Ce motiv este acesta de mândrie? Ai putere peste mulţi oameni? Şi la ce-ţi foloseşte să ai putere peste mulţi oameni, dacă patimile au putere asupra ta? Sau poate eşti din aceia care acasă la ei sunt călcaţi în picioare de slujitorii săi, iar când iese în piaţă, se arată mândri, pentru că sunt stăpâni asupra mai multor oameni. Bine ar fi să fii stăpân peste patimile tale, sau măcar asemenea celor pe care-i întâlneşti în piaţă. Dacă este vrednic de osândă cel care se laudă cu virtuţile sale, nu este, oare, ridicol cel care se laudă cu lucruri de nimic?
(Sfântul Ioan Gură de Aur )

Mi-aţi pus trei întrebări, şi anume: Care este cel mai mare gând vrednic de om? Care este cea mai mare grijă vrednică de om?
Şi care este cea mai mare aşteptare vrednică de om?
A se gândi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească e cel mai mare gând vrednic de om.
A se îngriji de mântuirea sufletului e cea mai mare grijă vrednică de om.
A aştepta moartea e cea mai mare aşteptare vrednică de om.
Cum trebuie să vă gândiţi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească? Trebuie să luaţi ca măsură legea morală a lui Dumnezeu. Urmând acestei măsuri, să priviţi ce se întâmplă în viaţa oamenilor pe care îi cunoaşteţi şi cu care sunteţi în legătură. Acesta nu este totdeauna lucru uşor, fiindcă pricinile sunt uneori îndepărtate şi ascunse în trecutul îndepărtat al unui om, iar alteori se pot afla numai în viaţa părinţilor lui.
Mărturisirea creştină se întemeiază pe descoperirea acestor pricini. Psalmistul grăieşte către Dumnezeu: „La poruncile Tale voi cugeta, și voi cunoaşte căile Tale… Cât am iubit legea Ta, Doamne! Pururea cugetarea mea este”. Fiindcă poruncile Domnului sunt la temelia a tot ce se întâmplă fiilor lui Adam. Şi legea Domnului este lumină ce luminează ceea ce se întâmplă cuiva.
Cum trebuie să vă îngrijiţi de mântuirea sufletului? Ca să nu vă mai înşir, citiţi Evanghelia şi întrebaţi Biserica. Omul n-are bun mai mare pe această lume ca sufletul. Şi tocmai acest cel mai mare bun este singurul pe care îl poate scăpa de pieire şi moarte. Tot restul, ce nu e om, ci al omului, dintre cele pe care le preţuieşte şi le păstrează omul, fără putinţă de scăpare piere şi moare. Sufletul omului este în ochii lui Dumnezeu un lucru mai de preţ decât întreaga lume materială, după cuvântul lui Hristos: „Ce-i va folosi omului dacă va dobândi întreaga lume, iar sufletul său şi-l va pierde?”. Aşadar, nu poate fi mai mare grijă vrednică de om ca grija mântuirii sufletului său.
Cum trebuie aşteptată moartea? Ca ostaşul în război. Sau ca elevul care se pregăteşte cu grijă, aşteptând în orice clipă ca profesorul să îl cheme la ascultat. De neîncetata pomenire a clipei morţii ne-a amintit şi Mântuitorul în pilda despre bogatul care făcea hambare noi şi se pregătea s-o ducă bine multă vreme pe pământ, dar i s-a zis pe neaşteptate: „Nebunule, în această noapte vor smulge de la tine sufletul tău, iar cele ce le-ai pregătit ale cui vor fi?”.
De ce e gândul la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor cel mai mare gând vrednic de om? Fiindcă el aduce omului înţelepciunea şi fericirea.
De ce e grija pentru mântuirea sufletului cea mai mare grijă vrednică de om? Fiindcă sufletul e cel mai mare bun de pe pământ, şi e firesc ca celui mai mare bun să-i trebuiască închinată cea mai mare grijă.
De ce e aşteptarea morţii cea mai mare aşteptare vrednică de om? Fiindcă aşteptarea morţii curăţă conştiinţa şi îi dă omului imbold la toată fapta bună. Când un oarecare om vrednic şi bun a fost întrebat ce l-a împins mai mult în viaţă la osteneală şi bună rânduială, a răspuns: „moartea”.
Aceste trei lucruri nu se pot băga de seamă la animale. Ele sunt proprii numai omului, şi încă celui mai înalt tip de om. Tot restul e comun omului şi dobitocului.
De la Dumnezeu, pace dvs. şi binecuvântare!
(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi )

Există și o direcție a rugăciunii: de obicei ne orientăm către răsărit, pentru că avem cunoștință de faptul că din partea răsăritului se va arăta Fiul Omului, ca un fulger, atunci când va veni să-i învieze pe toți și să-i judece. Rugăciunea cea mai puternică este aceea care este însoțită de post. Nu de mult s-a citit în biserici o Evanghelie despre un copil demonizat, pe care Sfinții Apostoli, la rugămintea tatălui copilului, nu fuseseră în stare să-l vindece. Întrebat, după aceea, de către ei: Noi de ce n-am putut, Învățătorule, să-l vindecăm? li s-a spus că Acest neam de demoni nu poate fi scos decât cu post și rugăciune. De obicei, rugăciunea trebuie asociată cu postul și, din acest punct de vedere, chiar din viața obișnuită, este bine ca, dimineața, rugăciunea să fie făcută înainte de micul dejun. Aceasta presupune și o stare de post; minimă, dar este. Pentru că stomacul îmbuibat nu este prielnic rugăciunii. Asta o știm din practică.
Este foarte important ca rugăciunea să fie însoțită de credință, credința însemnând și participarea intelectului, adică o rugăciune conștientă de ceea ce poate ea.
(Mitropolitul Bartolomeu Anania )

Omul e mereu bolnav şi cu trupul, şi cu sufletul. După căderea lui Adam, în sufletele noastre au intrat microbii păcatelor, care au atras după sine moartea. Cu rare excepţii, cancerul patimilor se dezvoltă nestingherit în sufletele noastre, avându-şi rădăcinile adânc implantate în egoismul nostru. Totuşi, trista situaţie în care ne aflăm nu trebuie să ne ducă la deznădejde. Dumnezeu ne-a lăsat medici şi medicamente duhovniceşti care pot, prin darul Duhului Sfânt, să dezrădăcineze cu desăvârşire acest egoism.
Să-i ascultăm pe cei care au avut acest dar şi care n-au cedat în luptă până n-au biruit.
(Arhimandrit Paulin Lecca )