"Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură pentru un minut faţa apelor, apoi se scufundă în adâncuri.
Aşa se cufundă şi întristările în inima celui smerit căci puterea Domnului e cu el.
Unde locuieşti tu, suflet smerit? Cine viază întru tine? Şi cu ce te-aş putea asemăna?
Tu arzi limpede ca soarele dar nu te mistuieşti şi încălzeşti pe toţi cu căldura ta.
Al tău este pământul celor blânzi, după cuvântul Domnului.
Tu eşti asemenea unei grădini în floare în mijlocul căreia se găseşte o preafrumoasă casă în care îi place Domnului să locuiască.
Pe tine te iubesc cerul şi pământul.
Pe tine te iubesc Sfinţii Apostoli, Proorocii, Sfinţii Ierarhi şi Cuvioşii.
Pe tine te iubesc Îngerii, Serafimii şi Heruvimii.
Pe tine te iubeşte, în smerenia ei, Prea Curata Maică a Domnului.
Pe tine te iubeşte şi de tine se bucură Domnul.
Domnul nu se arată sufletului mândru. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mândru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh iar Dumnezeu nu e cunoscut decât prin Duhul Sfânt."
Cuviosul Siluan Athonitul

In trecut, când la sat nu erau chibrituri, femeile bătrâne ascundeau seara cărbuni în cenușă, pentru ca ziua următoare să aprindă din nou focul cu cărbunele păstrat, în care încă mai pâlpâia o scânteie. O bătrână lua atunci cărbunele și începea să sufle. Scânteia se mărea. Bătrâna își îndoia orsârdia: sufla, sufla, până ce, la sfârșit, cu acel cărbune aprindea o hârtie, iar cu aceasta, surcelele uscate și, iată, focul era aprins.
Tot astfel se întâmplă și cu focul rugăciunii. În sufletul aceluia care iubește rugăciunea există o oarecare scânteie de rugăciune. Ea poate să pâlpâie sub cenușa grijilor de fiecare zi, a oboselii zilnice și a mulțimii lucrurilor deșarte. Adevăratul creștin, chiar și atunci când are o dispoziție de indiferență, se silește către rugăciune. El se roagă și se tot roagă, aprinde scânteia până ce, mai apoi, primește jarul rugăciuniimult dorite.
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, pp. 32-33)

Cinstirea Sfintei Icoane Prodromița

Biserica Ortodoxă prăznuiește la 12 iulie Sfânta Icoană Prodromița de la Muntele Athos. Icoana Maicii Domnului numită „Prodromița” este una dintre icoanele făcătoare de minuni, păstrate în Schitul românesc Prodromu, în Sfântul Munte Athos. Prodromița este o icoană zugrăvită în chip minunat, în anul 1863, în Țara Românească. În acel an, ieroschimonahul Nifon, primul stareț al Schitului Prodromu, și ieroschimonahul Nectarie au ieșit din Sfântul Munte Athos și au mers în țară, dorindu-și o icoană a Maicii Domnului, care să fie așezată în biserica cea nouă. Cei doi părinți au găsit în Iași, un bătrân pictor evlavios, Iordache Nicolau, cu care s-au învoit să facă această icoană. S-au tocmit însă ca să lucreze numai cu post și aspră rânduială. Bătrânul iconar a primit învoiala și iată ce scria el, în 29 mai 1863, despre zugrăvirea icoanei, într-o scrisoare păstrată în arhiva Schitului Prodromu: „Eu, Iordache Nicolau, zugrav din orașul Iași, am zugrăvit această Sfântă Icoana a Maicii lui Dumnezeu, cu însăși mâna mea, și în vremea lucrului a urmat o minune preaslăvită. După ce am terminat veșmintele, după meșteșugul zugrăvirii mele, m-am apucat să lucrez fața Maicii Domnului și a Domnului nostru Iisus Hristos; iar după ce am dat gata mâna întâia și a doua, apucându-mă de noapte ca să termin de zugrăvit, privind eu la chipuri am văzut că totul a ieșit dimpotrivă, pentru care foarte m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meșteșugul. Și așa, făcându-se seară, m-am culcat mâhnit, nemâncând nimic în ziua aceea, dar socotind că a doua zi sculându-mă, să mă apuc mai cu dinadinsul de lucru. După ce m-am sculat a doua zi, mai întâi am făcut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugându-mă să-mi lumineze mintea, ca să pot isprăvi Sfânta Icoană; și când m-am dus să mă apuc de lucru, o! preaslăvite minunile Maicii lui Dumnezeu! S-au aflat chipurile terminate desăvârșit, precum se vede. Eu văzând această minune, n-am mai îndrăznit a-mi pune condeiul pe ea, fără numai am dat lustrul cuviincios, deși greșeală am făcut aceasta, ca să mai dau lustru la o asemenea icoană. Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane”. Icoana Prodomița este pictată pe lemn de tei, având un metru înălțime și 70 centimetri lățime.

Calea Crucii - Veronica șterge fața lui Iisus cu o maramă

Cine este această femeie curajoasă care ignoră autoritatea soldaţilor romani şi ostilitatea acuzatorilor lui Iisus? Cine este această femeie care îi oferă condamnatului o mângâiere în suferinţa sa? Cine este această femeie care, iată, şterge faţa lui Iisus cu marama ei? ... Un gest simplu. Faţa lui Iisus este plină de sudoare datorată efortului, durerii şi căldurii toride de la acel ceas al zilei. Sudorii i se adaugă sângele care îi curge din rănile provocate de spinii coroanei pe care o poartă, ca şi din loviturile primite de la călăi. Şi peste toate este praful ridicat de mulţimea ce îi însoţeşte pe condamnaţi spre locul pedepsei... Fiecare dintre noi am simţit indispoziţia provocată de colbul amestecat cu sudoare pe faţă. Singura noastră dorinţă, în astfel de momente, este să ne spălăm pe faţă sau măcar să ne ştergem faţa cu ceva. ... Iisus nu putea să facă nimic iar indispoziţia devenise, cu siguranţă, o altă durere ... năucitoare durere... Cine este această femeie? Veronica! Adevărata icoană! Acesta este înţelesul numelui ei. Cea care corespunde chipului după care a fost creată, chipul lui Dumnezeu. O fiinţă umană care, în ciuda dificultăţilor, nu renunţă la ceea ce este mai nobil din fiinţa creată: asemănarea cu Creatorul. Iubire, milostivire, curaj, tenacitate, putere, disponibilitate, imaginaţie... iată câteva dintre calităţile pe care această fiinţă umană le demonstrează în acest gest simplu. Calităţi fără de care asemănarea cu modelul principial ar fi doar originară, dar nu actuală; ar fi doar o amintire şi nu realitatea imediată. Această femeie, adevărată icoană a lui Dumnezeu, se prezintă pe drumul pătimirii lui Iisus ca un reprezentant al oamenilor necontaminaţi de răutate sau de indiferenţă. Există şi astfel de oameni! Oameni care sunt dispuşi să renunţe la comoditatea neimplicării şi să facă un pas spre aproapele care, de cele mai multe ori, este în suferinţă ca şi Iisus pe drumul crucii. Creatorul, în opera sa de origine a omului, acţionează motivat de iubire, chiar dacă, în atotştiinţa sa, nu îi este străin actul de neascultare al creaturii pe care o înzestrează cu libertate, omul. Adevărata icoană a Creatorului este fiinţa umană care acţionează ca şi Creatorul; nu se complace în autosuficienţa sa şi nu evită să dea un răspuns în faţa realităţii suferinţei provocate de neacceptarea iubirii. Adevărata icoană a lui Dumnezeu este omul care acţionează ca Mântuitorul, luând asupra sa păcatul neascultării celorlalţi.

"Dragostea nu se transmite genetic, de la înaintaşi, ca frumuseţea, culoarea ochilor, forţa fizică şi talentele. Ea nu poate fi moştenită ca averea unchiului bogat. Nu poate fi cumpărată cu bani - dimpotrivă, bogăţia este o mare piedică în calea ei, fiindcă adesea cel bogat nu e iubit cu sinceritate, ci îi sunt iubite bogăţia şi influenţa lui. Pentru bani, pentru bunuri materiale, nimeni nu va iubi pe nimeni. Dragostea se obţine doar prin efortul şi nevoinţa noastră personală. Ea poate fi, desigur, dată ca dar - însă, şi atunci, dacă nu vom aprecia acest dar, dacă nu-l vom păzi şi sprijini, el ne va fi luat nu după multă vreme.

Dragostea este singura valoare adevărată - toate celelalte vin pentru o vreme. „Iubirii îi sunt supuse toate vârstele”: într-adevăr, iubesc şi copiii, şi oamenii maturi, şi bătrânii, şi aceasta le dă tuturor fericirea adevărată. Şi credinţa, şi nădejdea sunt manifestări ale dragostei. ÎI credem pe Dumnezeu fiindcă ÎI iubim, îl credem pe omul iubit şi nădăjduim că şi el ne iubeşte la rândul său.

Fără dragoste, nici cel mai bogat om nu va fi fericit pe acest pământ. Chiar dacă, la un moment dat, se simte foarte confortabil, e mulţumit şi se gândeşte că o să trăiască şi fără dragoste, tot vine, mai devreme sau mai târziu, momentul când înţelege că e sărac şi nefericit, întrucât nu îl iubeşte nimeni. Banii, fabricile şi aşa mai departe nu le va lua cu el în veşnicie, pe când dragostea rămâne cu omul întotdeauna.

Scriitorul englez James Herriot, care a fost medic veterinar, descrie un fermier de condiţie materială modestă, care stătea în mica sa bucătărie, înconjurat de soţie şi de copii, într-o atmosferă plină de dragoste, şi spunea: „Ştiţi, acum sunt mai fericit decât orice rege!”. Iată fericirea adevărată: să iubeşti şi să fii iubit!"

(Pr. Pavel Gumerov)

† Sfântul Nicolae Velimirovici
Cand ai sanatate si spor in treaba, inalta-ti inima si zi: ”Tie, Doamne!” Cand oamenii tecinstesc si te lauda, spune-ti in sinea ta: ”Nu eu merit asta, asta nu se cuvine mie, ci – Tie, Doamne!”
Cand iti trimiti copiii la munca ori la scoala, ori in armata, binecuvanteaza-i din pragul casei tale si zi: ”Ii dau in grija – Tie, Doamne!”
Cand te lovesc invidia omeneasca si necredinta prietenilor, nu cadea cu duhul si nu tine amaraciune in inima ta, ci zi: ”Toate acestea le dau spre judecata si dreptate- Tie, Doamne!”
Cand mergi in urma sicriului ce poarta tot ce ai mai drag, paseste cu vitejie ca atunci cand duci un dar celui mai mare Prieten, si zi: ”Acest suflet drag Ti-l aduc in dar – Tie, Doamne!”
Cand se vor aduna asupra ta chipurile intunecate ale ispitelor dracesti, si suferintelor, si bolilor, nu deznadajdui, ci spune: ”Ajutor si mila cer – Tie, Doamne!”
Cand ingerul mortii va veni la patul tau, nu te speria – prieten este-, ci iarta-te cu aceasta lume si spune: ”Sufletul meu pocait il dau in maini – Tie, Doamne!”

Iubirea noastra este egoista

"Adevărul este că noi, la măsurile la care suntem, în general nu suntem nici iubitori, nici urâtori. Stăm cumva la cota zero, adică între iubire şi ură. Poate înclinaţi mai mult spre iubire, dar în orice caz, nu la măsurile la care ni se cere să avem iubirea faţă de oameni. În general, oamenii se manifestă spontan, adică cum le vine, după o expresie din părţile de unde sunt eu, din satul meu: „cum le ţâpă dinlăuntru“ – aşa cum îi vine, aşa se manifestă. Dacă iubeşti pe cineva, îl primeşti cu defecte cu tot, şi dacă nu-l iubeşti, nici calităţile lui nu contează pentru tine. Când iubeşti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseşte şi înlături ceea ce e rău adăugat la fiinţa lui. În general, părinţii sunt iubitori faţă de copii, aşa cum sunt copiii şi caută să apară copiii în lumina cea mai bună posibilă, chiar şi atunci când au pete, chiar şi atunci când au răutăţi. Asta o face iubirea, aşa-i rostul iubirii. A iubi pe cineva ca pe tine însuţi înseamnă nu numai a-l sprijini, a-i da ceva, ci însemnă şi a căuta promovarea lui, a căuta înaintarea lui, a căuta odihna lui; să fie odihnit prin existenţa ta. În jurul tău să poţi să-i fericeşti pe toţi. Iubeşti atunci când primeşti pe cineva în suflet, când ţi-l împropriezi, când îi faci loc în inima ta. Aceasta înseamnă să-l iubeşti. Câtă vreme îl ţii în afară de tine, câtă vreme îl ţii departe de tine, câtă vreme îl respingi sau îl împingi, câtă vreme îl marginalizezi, câtă vreme îl ocoleşti, nu-l iubeşti. Când îl iubeşti, îl primeşti, îl faci al tău. Face parte din lumea ta de gând, face parte din inima ta, intră în cuprinsul fiinţei tale, intră în componenţa ta, face parte din tine însuţi. Atunci îl iubeşti."

Arhim. Teofil Părăian

Cand aproapele ni se plânge din pricina neputinţelor sale, luăm parte la ele – dar dacă nu ştim să ne liniştim (iar aceasta înseamnă să-i încredinţăm Domnului neputinţele şi slăbiciunile noastre şi ale aproapelui nostru), atunci preluăm această mare povară şi sistemul nostru nervos nu mai poate răbda, nu ne mai putem suporta nici pe noi, nici pe semenii noştri. Atunci, în chip firesc, şi în societate, şi la locul de muncă, şi în familie – pretutindeni – viaţa devine chinuitoare. Nervii sunt încordaţi peste măsură, iar noi nu suntem deprinşi să ne liniştim (sufleteşte).
Aceasta înseamnă că trebuie să ne odihnim cugetul. Când gândurile noastre se liniştesc, şi trupul se odihneşte.
Trebuie să ne predăm Domnului, să-I încredinţăm toate ale noastre, căci El este prezent pretutindeni. Domnul vrea de la noi să fim liniştiţi şi în pace, fără vreun gând. Aşadar, inima să fie în liniştire. Sfinţii Părinţi spun: „Să ne adunăm mintea în inimă”. Şi acolo mintea să se odihnească, dar fără gânduri, fără imagini; atunci să îi dăm, spun Părinţii, lucrare – căci mintea se află neîncetat în mişcare şi caută lucrare –, să îi dăm atunci rugăciunea Numelui Mântuitorului, a Numelui lui Iisus. Să îi dăm minţii să-L cheme pe Domnul în ajutor, căci El este aici, şi să fie neîncetat în părtăşie cu Dânsul.
(Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa, Editura Predania, Bucureşti, 2010, pp. 166-167)

"Omul merită să fie iubit numai pentru că este chipul lui Dumnezeu. Nu are importanţă nici dacă este bun sau rău, virtuos sau păcătos. Omul merită să fie iubit pentru ceea ce este. Hristos a iubit şi S-a jertfit pentru oameni păcătoşi, destrăbălaţi: "N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă". (Marcu 2, 17). În acest fel trebuie să-i iubim pe toţi, fără deosebire."

Sfântul Paisie Aghioritul

Cuvinte vii spuse de părintele Arsenie Papacioc

Adevărul
• Adevărul este singurul care odihnește. Dacă nu ești în adevăr, nu ești în Dumnezeu. Și numai unul e Adevărul: "Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!"
• N-avem alt ideal decât acela de a muri sfârtecați și chinuiți pentru ideea de adevăr ce o știm că o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleștare cu stăpânitoarele puteri ale întunericului pe viață și pe moarte.
• Să știi ce ai de făcut ca să știi unde te găsești.
• Cu viața dăm mărturie! Și mărturisim Adevărul acolo unde suntem.

Prezența continuă
• Nu sunt întru totul pentru o mare nevoință. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! Pentru că nu nevoința în sine este ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci inima frântă și smerită, prezența continuă a lui Dumnezeu în viața noastră.
• O clipă poate fi un timp și o suspinare poate fi o rugăciune.
• Pravila trebuie simțită.
• Tipic, tipic și la inimă nimic!
• Lupta cea mare e s-avem o permanență. S-avem inima mereu prezentă în Dumnezeu.
• Avem nevoie de prezența noastră totală atunci când avem o poziție de rugăciune.
• Dacă ați pierdut momentul, ați pierdut mult, imens de mult.
• Nu a zice, ci a mișca înseamnă a ajunge!
• Dumnezeu nu are nevoie de cuvintele noastre. Are nevoie de inima noastră. O stare de prezență continuă este obligatorie. Și este și iubită de Dumnezeu inima trează.
• Așa cum sunt, slab, prost, nu mă interesează. Important e să fiu prezent. Nu să știu multe și să am sufletul precupețit.
• La Dumnezeu nu există un trecut rău, din momentul în care există un prezent bun. Te-a iertat Dumnezeu! Dacă te-a iertat, te-a iertat definitiv.
• Avem nevoie de o stare de prezență interioară, nu doar de nevoință. Dacă faci nevoință începi să ai pretenții: "Eu am făcut, Doamne, dă-mi și Tu ceva...". Nu merge. Starea mea, de existență umană, e permanentă. Pe aceasta trebuie să o închin lui Dumnezeu. Există o tendință de mai mult, totdeauna ești nemulțumit de tine. Nemulțumit, dar liniștit.

Viata duhovniceasca in trei zile !
În prima zi te voi iubi cum nu ai fost iubit de nimeni niciodată.
Voi vărsa peste tine harul meu cel desăvârșit.
Vei fi cel mai fericit dintre toți!
Voi trimite belșug de bucurie peste tine,
și sfinții cei mari te vor acoperi cu toată dragostea lor.
Îți voi asculta fiecare cuvânt și fiecare șoaptă,
și fiecare gând pe care-l vei purta către mine în inima ta.
Îți voi răspunde la toate întrebările și îți voi împlini până și ultima dorință.
Vei cunoaște că „Eu sunt cel ce sunt” și că nu este altul în afară de mine!
Nici o rugăciune nu-ți voi trece cu vederea.
Preacurata și Preasfânta Mea Maică te va ține în brațele Sale cele sfinte toată ziua.
Toți te vor iubi, și tu mă vei iubi desăvârșit!
Până și vrăjmașii tăi vor tânji cu dragoste după lumina, curăția și înțelepciunea ta.
Pasul tău va fi ușor, mâinile tale vor face fiecare lucru frumos și desăvârșit.
Rugăciunea va curge ușor de pe buzele tale, privirea ta va fi senină,
Gândul tău va fi curat și lin,
Animalele, păsările și toate vietățile vor fi atrase de tine.
Gâzele vor pluti în jurul tău.
Belșug de roade vei aduce și pacea Mea se va odihni întru tine.
Toate îți vor merge bine,
Nimeni nu te va răni nici măcar cu o privire.
Întru smerenie vei plânge de dragoste și de dor, și cu bucurie sfântă vei zâmbi.
Vei iubi și vei fi iubit desăvârșit de toți,
Și vei ști atât de limpede că noi toți suntem una.
Mă vei căuta în fiecare clipă și voi fi lângă tine mereu în chip simțit.
Voi pătrunde cu dragostea mea și sufletul tău și trupul tău, și oasele tale.
Și măduva oaselor tale se va bucura întru mine.
Te voi cerceta cu focul iubirii mele și toată necurăția ta voi arde înlăuntrul tău.
Vei crede că dragostea mea nu te va părăsi niciodată.
**
În a doua zi îmi voi retrage încet, încet, harul meu.
Va fi ziua cea mai lungă.
Vei obosi, căci te voi părăsi și vei tânji cu dor mare după mine.
Suferința ta după dragostea mea va fi cumplită.
Te voi certa, te voi mustra cu asprime.
Când o să Mă chemi o să Mă prefac că nu te mai aud.
Când o să-Mi cânți, o să mă prefac că nu-Mi pasă de tine.
Când o să cazi, o să Mă prefac că nu te mai pot ridica.
O să mă retrag atât de mult încât tu nu o să-mi mai simți puterea și dragostea.
Când o să strigi după Mine te voi iubi doar atât cât să nu pieri de tot.
Când o să plângi, voi seca izvorul lacrimilor tale.
Nu vei mai găsi mângâiere în cele care deunăzi te odihneau.
Când vei îngenunchea înaintea mea te voi iubi doar în tăcere.
În mii de metanii nu-ți vei găsi odihna, nici pacea.
Gândurile te vor tulbura când voi ridica mâna mea de la tine,
Dar nu deznădăjdui!
Fă toate cele ce te-am învățat întru dragostea dintâi!
Pasul tău va fi greu, poverile îți vor părea uriașe.
Vei citi, mă vei înțelege cu mintea.
Vei cerceta academiile cele mai înalte și dascălii cei mai pricepuți.
Îmi vei picta icoane multe și îmi vei sculpta cruci nenumărate din lemn.
Vei munci mai mult și vei mânca mai mult.
Îți vei topi trupul cu privegherea, dar ți se va părea că nimica nu poți birui!
Toate care îți păreau ușoare la început, acum îți vor fi mai grele.
Dacă vei lupta din nou cu toate patimile tale cele vechi pe care le credeai uitate,
Îmi vei cere ajutorul și îți va părea în zadar.
Voi trimite secetă mare peste tine,
și-ți vei simți din nou trupul.
Oamenii te vor vrăjmăși și te vor urâ pentru mine.
Vei fi atât de singur și de părăsit de harul meu,
Încât toți te vor ocoli cu privirea.
Aspru-ți va fi ogorul și munca.
Te vei urî pe sineți până la moarte și astfel îmi vei găsi din nou dragostea.
Soarele care odinioară te mângâia, acum te va arde cu raze fierbinți.
Vânturile îți vor sfâșia fața.
Iarna te voi ninge cu fulgi mari, în zăpadă și vifor voi acoperi trupul tău.
Ploi din senin și furtună voi trimite peste tine,
Păsările mele își vor ascuți trilurile,
Și-ți vor răni urechea.
Nori grei vor acoperi soarele cel luminos,
Când vei trece.
Câinii te vor lătra cu furie și răutate.
Chiar cu fapta, sau cuvântul ori cu gândul dacă nu îmi vei cădea,
Eu încă tot nu mă voi milostivi de tine.
Și vei face tot ce te-am învățat de la început.
Vei fi mereu ultimul, sub toți și sub fiecare.
Nu te vei lăuda cu faptele tale,
ci vei zice:
„Nici cele pe care trebuia să le săvârșesc nu le-am făcut”
Ca tâlharul vei zice: „Vrednic sunt de osândă pentru fărădelegile mele”
Precum tinerii în cuptorul de foc te vei osândi pe sineți pentru a dobândi roua.
Vei fi cuminte, când toți te vor chinui.
Vei fi blând când toți se vor mânia pe tine.
Vei binecuvânta pe cei ce te blestemă.
Te vei răstigni din dragoste pentru mine.
Vei fi curat când voi lăsa necurăție peste necurăție să cadă peste tine.
Vei zâmbi, când toți te vor privi cu nepriință.
Când te vor lovi și te vor bate tu-i îi vei îmbrățișa cu dragoste.
Ținându-ți mintea în iad și nedeznădăjduind de Mine, rugăciunea ta va fi curată
Și sufletul tău se va odihni.
Prin osândirea-ți de sine îți vei câștiga dragostea.
Voi fi mai aproape de tine decât carnea și pielea și oasele tale,
Dar tu nu vei ști. Dintru adâncul tău voi căta mereu asupra bărbăției tale.
Te voi părăsi doar pentru a mă căuta mai bine!
***
A treia zi voi reveni cu dragoste mare și puterea mea desăvârșită se va sălășlui din nou întru tine,
Îți voi trimite din nou harul meu întreg, ca întru prima zi.
Te vei ruga pentru toți cu mare dragoste ca pentru tine.
Și vei căuta numai smerenia mea.
Voi scurta această zi pentru tine,
Căci nu vei putea purta în trup atâta dragoste,
Întru bătrânețele tale.
Pacea ta va fi deplină și mii de oameni se vor mântui în jurul tău.
Harul meu îl voi împreuna veșnic cu tine
și dragostea Mea se va sălășlui în inima ta întru veșnicie.
În clipa cea din urmă, știută doar de mine,
vei trece la Mine întru pace, iubire și smerenie,
Trăind întru dragoste deplină înfricoșătorul suspin:
„Eu încă nu m-am smerit destul”
Chiar de nu vei fi vreodată vrednic de mine,
Te voi iubi ca pe un copil.
Și mereu te voi ajuta să-mi spui:
„Acum, Doamne, prin harul Tău, și eu sunt.”
Arhimandritului Sofronie de la Essex,

Spunea tare frumos un părinte că nu poți descoperi lucrul acesta (pacea, implinirea, echilibrul si pe insusi Dumnezeu) până când nu vei înțelege că fratele tău(aproapele tău) este viața ta! Dumnezeu nu este ceva foarte străin de noi, foarte departe de noi, ci El ni se va descoperi când vom înțelege că fratele nostru este viața noastră. Cunoașterea lui Dumnezeu va începe când vom înceta să judecăm, să condamnăm și să fim cârcotași cu aproapele nostru. Pr. Visarion
"Viața și moartea mea depind de ceilalți, căci, dacă l-am câștigat pe aproapele meu, L-am câștigat pe Dumnezeu..."
Sf.Antonie Cel Mare

Prin răbdare, prin rugăciune, prin smerenie, prin mulţumirea adusă Domnului, să-ţi birui starea. Domnul este aproape, El priveşte inima ta. Dacă L-ai iubi măcar puţin, te-ai bucura că poţi să-I închini toată viaţa ta şi ai fi gata să rabzi orice. Adu-ţi aminte de viaţa lui Ioan Înainte-Mergătorul, de viața Mântuitorului, a Maicii Domnului, a mucenicilor, a cuvioşilor. Ce au mai suferit! Poți, oare, să compari câtuși de puțin situația și starea ta cu nevoințele și cu necazurile lor? Citeşte Vieţile Sfinţilor şi compară-le cu starea ta. Nu cădea în akedie, draga mea, Domnul este cu tine şi nu te va lăsa lipsită de ajutor şi mângâiere.
Bucură-te, şi nu te necăji. „Întru răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele voastre” ‒ iată ce spune Sfânta Evanghelie. (Cuviosul Nikon Vorobiov, Scrisori către fiii duhovniceşti, extrase din cartea Ne-a fost lăsată pocăinţa)

DE AI PĂCĂTUIT, SPUNE CU UMILINŢĂ ŞI ZDROBIRE DE INIMĂ:
„Milueşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta…”
De vrei greşi cu ceva în faţa lui Dumnezeu (şi noi greşim cu prisosinţă în fiecare zi), spune îndată în inimă, cu credinţă în Domnul, îngemănând strigătul inimii cu o conştiinţă smerită şi cu asumarea păcatelor, Psalmul 50 “Milueşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta”, spune-l până la capăt. Dacă după ce l-ai spus o dată n-ai simţit nimic, încearcă a doua oară, dar rosteşte-l cu şi mai multă căldură a inimii, cu şi mai mare simţire şi îndată ţi se va umple sufletul de lumină, de mântuire şi pace de la Domnul.
Fă aşa mereu, cu inimă zdrobită. Este un mijloc de toateă nădejdea, experimentat, de a te împotriviă păcatului. Dacă nu vei primi uşurare, înseamnă că tu eşti de vină, că nu te-ai rugat cu inimă zdrobită, cu smerenie, că n-ai fost ferm convins că Dumnezeu îţi va da iertare păcatelor şi că eşti slab, nu te poţi dezlega de păcat.
Doamne, fac mărturie înaintea Ta că energia şi sănătatea, vigoarea fizică şi spirituală nu pot fi obţinute trăind tot timpul într-o casă de vacanţă sau în pădure, ci la Tine, în biserică şi mai cu seamă în timpul Liturghiei şi prin Dătătoarele de viaţă Tale Taine! O, suprema fericire a Sfintelor Taine! O, minunată şi veşnică pronie dumnezeiască, cea care dai mântuire şi îndumnezeire prin Sfintele Taine! O, preaînchipuire a vieţii veşnice prin Sfintele Taine!
Câte binefaceri nu mi-a adus până acum credinţa în Hristos! Nu le ştiu numărul şi nu voi vorbi despre fiecare în parte, ci numai despre una: de câte ori nu mi-a adus linişte, nu mi-a scos sufletul din tulburare, nu mi-a alungat patimile! De câte ori nu mi-a îndreptat pornirile strâmbe ale inimii, de câte or nu m-a curăţat de păcate, nu mi-a scăpat sufletul de moarte! Cât de apropiat este Domnul de omul credincios! El ne este ca aerul, ca respiraţia inimii şi a sufletului nostru.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Nu te lăsa de rugăciune chiar de ţi-e sufletul trândav şi scârbit. Şi chiar de-ţi pare că te rogi cu vorbe străine şi de neînţeles, rămâi la rugăciune. Că dracii le înţeleg şi se îndepărtează.Stăruie bărbăteşte în rugăciune, în duh de căinţă. Rabdă până la capăt, cum au răbdat mucenicii. E şi asta o cruce pe care o ai de dus. Dacă, din mila lui Dumnezeu, rugăciunea curge de la sine, şi ţi-e uşor s-o faci, şi sufletul ţi-e plin de bucurie, unde e vrednicia ta? La greu se arată cât eşti de puternic şi cât de drag ţi-e Dumnezeu. Mereu e în rugăciune o parte de trudă omenească. Şi la început e plugărie plină de osteneală. Dar vine apoi harul şi-o face uşoară. Uşurinţa la rugăciune semeţeşte. Vezi să n-ajungi ca omul din Evanghelie, căruia stăpânul îi iartă datoria, iar el, neiertător, îşi strânge datornicii de gât.
Jean-Claude Larchet

Cât de anevoios e drumul de la iubire la fericire?
Arhimandrit Teofil Părăian
Niciodată nu-i omul atât de fericit, decât atunci când se ştie iubit şi când iubeşte, când îşi revarsă iubirea din sufletul său.
Toată credinţa noastră, toată rânduiala noastră de rugăciune, toate slujbele noastre ‒ sunt dătătoare de lumină, dătătoare de bucurie: „Toate de lumină s-au umplut: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt! Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit! Cerurile, după cuviinţă, să se veselească, şi pământul să se bucure! Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat, Veselia cea veşnică!”.
Ce-i Hristos? „Veselia cea veşnică”! Ce-i Evanghelia? Dătătoare de nădejde şi de bucurie! Ce-i creştinismul? Religie a bucuriei, religie a iubirii! Toate acestea le-am spus ca să putem face legătura între iubire şi bucurie. Niciodată nu-i omul atât de fericit, decât atunci când se ştie iubit şi când iubeşte, când îşi revarsă iubirea din sufletul său.

Într-o zi vei înțelege că sunt persoane care nu te vor trăda niciodată, dar pentru asta va trebui să treci prin foarte multe trădări. Într-o zi vei înțelege că luciul exterior este un nimic în comparație cu frumusețea interioară. Pentru că tot ce e în exterior – va rămâne să lucească până la prima ploaie, dar frumusețea interioară va pâlpâi veșnic. Într-o zi vei înțelege că toate formulele și aforismele culese din lumea exterioară sunt cuvinte goale care nu te vor dezmorți niciodată. Adevărurile la care ai ajuns prin proapria experiență și suferință sunt mult mai importante. Într-o zi vei înțelege că bunătatea, afecțiunea, blândețea și grija – sunt o manifestare a puterii interioare, și nu a slăbiciunii. Cineva nu se mulțumește cu o singură femeie și atunci o caută pe a patra sau a zecea. Pe când altuia nu-i ajunge o viață – pentru a o iubi pe cea unica.
Konstantin Habensky

Aţi văzut, fără îndoială, o dramă al cărei erou principal nu se arată de la început, ci mai târziu, dar toate personajele care se arată pe scenă înainte de eroul principal îl aşteaptă pe acesta, îl vestesc pe acesta; tot ce se întâmplă anunţă venirea lui. La fel şi în uriaşa dramă a întregii lumi: toţi L-au aşteptat şi toţi L-au prevestit pe măreţul Mesia, eroul principal. Şi prorocul Îl numeşte astfel, grăind: „şi va ieşi Domnul ca un viteaz... şi se va arăta slava Domnului, şi tot trupul o va vedea” (Isaia 42, 13 și 40, 5). Aşa a fost prezis cu multe sute de ani mai înainte, aşa a fost prezis, aşa s-a şi întâmplat, fiindcă dimensiunile dramei lui Hristos, atât în timp, cât şi în spaţiu, sunt mai mult decât colosale.
Citiţi pilda Lui despre vierii cei răi (Matei 21, 33). Ea vă va lămuri mai bine decât mine, cel muritor. Şi ascultaţi mărturia Domnului despre Sine Însuşi: „Amin, amin zic vouă: mai înainte de Avraam, Eu sunt” (Ioan 8, 58); iar Avraam s-a născut cu câteva mii de ani înaintea Lui. Încă o mărturie mai ascultaţi din propria Lui gură, şi anume când evreii L-au întrebat: „cine eşti Tu?”, Iisus le-a zis: „Începutul” (Ioan 8, 25). Aşa Îl numeşte şi cel de-al patrulea Evanghelist, zicând: „la început a fost Cuvântul” (Ioan 1, 1).
În fine, în viziunea apocaliptică a lui Ioan, El Însuşi spune despre Sine din Ceruri: „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, Cel ce este şi Cel ce era, şi Cel ce va veni... şi am fost mort şi, iată, sunt viu în vecii vecilor, amin; şi am cheile iadului şi ale morţii” (Apocalipsa l, 8, 18).
Vedeţi, deci, că înainte de Hristos tot Hristos a fost, şi după Hristos tot Hristos. Iar cu privire la faptul că El Se va arăta la sfârşit cu putere şi slavă mare, citiţi în Sfânta Evanghelie şi în Apocalipsă: va veni iarăşi pentru a pune capăt acestei drame a lumii, căreia tot El i-a pus şi începutul. Veţi spune: mare este taina aceasta! Dar fluturele este, oare, o taină mică? Cu cât mai mult Ziditorul fluturelui! Pace dumneavoastră şi bucurie de la Hristos Domnul!
Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi !

Cât aş dori, bucuria mea, ca tu să afli acest izvor de har şi să te întrebi neîncetat: „Este Duhul Sfânt cu mine?”. Dacă este, slăvit să fie Domnul! Nu trebuie să fiu neliniştit, chiar dacă judecata cea din urmă ar fi mâine, eu sunt gata. Căci scris este: ”în ce stare te voi găsi, în aceea te voi judeca„.
Dacă însă n-ai certitudinea că eşti în Duhul Sfânt, trebuie să afli pricina pentru care te-a părăsit şi să-L cauţi fără răgaz până ce-L vei găsi din nou, pe El şi harul Său. Trebuie urmăriţi vrăjmaşii care ne împiedică de a merge înspre El până la înfrângerea lor definitivă. Proorocul David a zis: „Urmări-voi pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde pe dânşii şi nu mă voi întoarce până ce se vor sfârşi. Îi voi zdrobi pe ei şi nu vor putea să stea, cădea-vor sub picioarele mele” (Psalmul 17,41-42).
Aşa trebuie să fie. Neguţătoriţi cu virtuţile. Împărţiţi darurile harului celor ce le cer, călăuzindu-vă după următorul exemplu: o lumânare aprinsă nu îşi pierde din lumină dacă din ea se aprinde alta. Dacă aceasta este proprietatea focului pământesc, ce să zicem de focul harului Sfântului Duh? Bogăţia pământească împărţită se împuţinează.
Bogăţia cerească a harului se înmulţeşte la cel ce o împarte. A spus lucrul acesta Însuşi Domnul în convorbirea cu samarineanca: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, ci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă care curge spre viaţă veşnică” (Ioan 4,13-14).
Sfântul Serafim de Sarov

Cu cât mai repede aţi dobândit o virtute, cu atât mai uşor o veţi pierde iară. Cu cât mai greu şi ostenitor aţi dobândit-o, cu atât mai neclintit veți rămâne. Întocmai ca acel dovleac care s-a făcut mare şi care-i spunea copacului:
- Ai văzut cât am crescut în câteva zile? Tu eşti acolo de ani mulţi şi aproape că nu ai crescut!
- Da, răspunde copacul, dar tu încă nu ai cunoscut furtunile, valurile de căldură şi perioadele de frig!
La puţin timp după aceea, dovleacul s-a uscat, iar copacul a rămas unde era.
Aşijderea este omul duhovnicesc. În vreme de furtună sau în vreme liniştită rămâne acelaşi. De ce? Pentru că o lungă perioadă de timp a creat stabilitatea. Când omul acesta a început să renunţe la lume, starea lui duhovnicească era instabilă. Însă, cu timpul, dumnezeiescul har a lucrat progresiv la mântuirea şi la izbăvirea lui de patimi. Astfel, o persoană are trebuinţă să facăeforturi în ziua de azi, iar harul lui Dumnezeu va începe să lucreze de la sine a doua zi.
Apoi, nu veţi avea trebuinţă să vă osteniţi să aveţi gânduri bune. Harul care va sălăşlui în voi va fi cel care le va aduce în minte, fără străduinţa voastră. După aceea, veţi vedea taine mari! Veţi dobândi, ca să spun aşa, prezenţa în minte a morţii sau o altă aducere-aminte binefăcătoare. Atunci când vă veţi trezi şi veţi începe să deschideţi ochii, în loc să vă simţiţi încă adormit, veţi fi sporit. Veţi fi trecut deja prin toatătaina vederii de Dumnezeu şi veţi zice: „Dar cum s-a săvârşit aceasta, atâta timp cât eu abia de mă ridic? Cum s-a săvârşit, oare, aceasta?”. Dumnezeiescul har lucrează prin el însuşi, el este rezultatul unui obicei de lungă durată. Un obicei bun însoţit de dumnezeiescul har devine o a doua fire.
Acelaşi lucru se petrece, însă, și cu păcatul: treaz sau adormit, un om păcătos se gândeşte tot timpul la rău. Când păcatul este întărit de un obicei vicios şi prin diavol, acesta devine un rău permanent.
(Gheronda Efrem Sinaitul din Sfântul Munte)

Să ținem minte cele două mari adevăruri aflate la temelia credinței noastre, care par a se împleti amândouă în același fir, chemat să ne conducă la tot lucrul și în toată viața noastră. În primul rând, că aparținem lui Hristos, că „ai Domnului suntem”, în al doilea rând, că suntem uniți cu El, „iar cel ce se lipește de Domnul este un duh cu El” (I Corinteni 6, 17), „că dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Domnul murim” (Romani 14, 8).
Fie ca aceste cuvinte, „ai Domnului suntem”, să ne fie înscrise în inimă de-a lungul întregii noastre vieți. Să ne trezim dimineața cu convingerea că așa este. Și să nu ne clintească din ea nici arșița amiezii, nici răcoarea serii, să rămână la fel de vie și de adânc înscrisă în sufletul nostru și când vom adormi, în liniște, după o zi agitată. „Căci pentru aceasta a trăit și a murit și a înviat Hristos, ca El să stăpânească și peste morți și peste vii” (Romani 14, 9).
A fi sub o asemenea stăpânire, iată adevărata libertate! Lanțurile care ne țin legați de Supremul Stăpân sunt cele ce ne eliberează de trup și de păcate: „Iar cel ce se lipește de Domnul este un duh cu El” (Romani 6, 17), chiar aici, pe acest pământ păcătos. Aceasta nu este promisiunea unei fericiri viitoare, ci o relitate vădită. Într-o asemenea strânsă ,lipire” cu El și cea mai slabă ființă va cuteza, de bună seamă, să spună: „Pe toate le port întru Hristos, Cel ce mă întărește” (Filipeni 4, 13) și atunci „nimic nu ne va mai vătăma” (cf. Luca 10, 19). Ce pace profundă, ce liniște desăvârșită ne umple sufletul, cunoscând aceasta!

Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu - Editura Sofia

Doar eu îmi pot „judeca” alegerile…

Omule, tu nu cunoști motivele, durerile, bucuriile mele… le simți doar pe ale tale.

Știi toate trăirile mele? Ai fost vreodată în locul meu?

Ce știi despre mine, despre victoriile și eșecurile prin care am trecut?

Ce știi despre lacrimile și rugăciunile mele? Sau despre părerile mele de rău…

Știi ce e în inima mea? Îți mărturisesc, sunt cel mai aspru critic al meu…

Când vrei să arăți cu degetul, gândește-te… Fii sigur înainte de asta că tu ești perfect… că degetul tău e curat… că sufletul tău e spălat…

Dacă tu ești perfect… celelalte degete sunt îndreptate spre tine…

Nimeni nu intră în competiție cu ceilalți, nici eu nu vreau să demonstrez nimic. În fiecare zi adaug o experiență nouă, pentru a fi mai bun decât ieri!

Fii tu, un strop mai bun cu tine cel de ieri! Și cu cei din jur!

Ieromonah Hrisostom Filipescu

"Tot ce ierți ți se întoarce în binecuvîntare și belșug, și tot ce vrei să răzbuni te macină și te sărăcește, înmulțind rușinea și suferința. Primul examen al credinței este propriul orgoliu. Nimeni nu iartă și binecuvîntează decit renuntind la sine. Nu exista nici un principiu moral in numele căruia să nu ierți pentru că însăși Iertarea este un principiu suprem. Iertarea face ca totul sa existe chiar și după ce a fost pierdut - tot ce Dragostea a creat Iertarea a restaurat și a păstrat. De aceea și eu iert și ma bucur cind sint iertat."

Savatie Bastovoi

Dacă iubirea este bucurie, de ce produce, de multe ori, suferinţă?
Suferinţa, de fapt, n-o produce iubirea în sine, ci o produce felul în care ne raportăm noi la persoana respectivă. Dacă iubeşti pe cineva, iar acela are de suferit şi nu-l poţi ajuta, atunci produce, cumva, şi suferinţă. Dar situația ca atare izvorăşte suferinţa, deoarece iubirea în sine nu este producătoare de suferinţă.
Arhimandrit Teofil Părăian

Mă încredințez în fiecare zi că oamenii sunt foarte îndurerați, sunt tare chinuiți. Pe de altă parte însă, nimic nu poate să-mi scoată din suflet credința că Dumnezeu le știe pe toate, le cunoaște pe toate și prin urmare, putem să ne încredințăm Lui, ca să credem și să ne odihnim, chiar dacă vedem înaintea noastră cel mai rău lucru.
Dumnezeu Însuși L-a văzut pe Fiul Său răstignit și mai ales împovărat de păcatele oamenilor, lucru care L-a făcut să-și întoarcă ochii și să-L lase să sufere, dar apoi L-a înălțat pe Acesta și a rămas pildă și pentru noi.
Poate că nimic altceva nu folosește în această lume cât folosește suferința. Toate câte le faci, pe ici și pe colo, se pierd, dar durerea care este în trupul tău nu poate nimeni să ți-o ia. Și împărat de-ai fi, dacă te cuprinde durerea, va trebui să o rabzi. Poate „vreo fărâmitură” să-ți dea ca să te ușureze, dar nu sunt de ajuns fărâmiturile, în special când este vorba de suferința sufletească. Să le purtăm pe acestea și să credem că Dumnezeu va scoate din ele tot binele.
Nimic altceva nu ne face atâta bine
Cât ne face suferința noastră și suferința oamenilor.
Taina Suferinței - Arhim. Simeon Kraiopoulos

Dragostea este începutul lucrurilor, din dragoste se hrăneşte totul. Nimic nu se poate face, nimic nu sporeşte, nimic nu dăinuie fără dragoste: dragoste de Dumnezeu şi de om, dragoste de tot ceea ce ne străjuie şi ne întovărăşeşte viaţa aceasta atât de plină şi nesocotită. Un val de aer uşor şi cald acoperă sufletul, îl purifică şi îl înalţă spiral în inima cerului. Prin dragoste omul călătoreşte în lumea dorurilor lui turnate de la început în cupele sufletului. Un om, un animal, un copac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sunt puse întâi să le iubeşti. Dragostea, nu folosinţă: aici este sensul existenţei lor în preajma ta. Cine s-a uitat odată prin aripile unui gândăcel către soare? Tot curcubeul, tot cerul Raiului s-adună în trupul unei fiinţe pe care o strivim sub pasul nostru neştiutor şi crud. Dragostea face totul, descoperă şi înnoieşte totul; prin ea omul creşte în ştiinţă şi omenie, descoperă în afară şi sporeşte înlăuntru.
Ernest Bernea

"... Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea s-a sfârșit. Așadar se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu,nu sfârșitul lumii. A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. " Apocalipsele" contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul.
Așadar, suflet drag trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viata ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur.

Iartă, iubește, binecuvintează!
Ești o minune! "
~ Hrisostom Filipescu ~

Dragostea se manifestă tocmai prin aceea că văzând şi ştiind neputinţele şi defectele omului drag, să le rabzi cu nădejdea de a le îndrepta prin propria ta sensibilitate şi înţelegere. Este important să învăţăm să păstrăm familia, pentru că cel rău atacă cel mai mult familiile care au ca temelie harul dumnezeiesc şi iubirea. Mai întâi de toate, el încearcă să-l despartă pe om de Dumnezeu, să-l facă să încalce porunca: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău”, iar odată cu ea şi pe cea de-a doua: „Să iubeşti pe aproapele tău”. Una dintre nevoinţele cele mai mari într-o căsnicie este aceea de a păstra familia în pofida tuturor relelor. Chiar şi înţelepciunea populară spune: „Prin răbdare ajungi să iubeşti”. Se are în vedere următorul lucru: înainte de a învăţa să iubim, vom învăţa să suportăm neputinţele aproapelui şi prin aceasta să împlinim legea lui Hristos.Trebuie să învăţăm ce înseamnă răbdarea, smerenia, cum să păstrăm pacea. Acestea formează temelia unei familii. Pentru aceasta e nevoie de multă smerenie, răbdare şi iertare. Familia trebuie acceptată ca un mare dar, pe care Dumnezeu ni l-a făcut. Îndoielile să fie excluse, pentru că Sfânta Scriptură spune: „Ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”.
Pr. Evgheni Şestun

Căutaţi dragostea. Cereţi în fiecare zi de la Dumnezeu dragostea. Împreună cu dragostea vine tot binele şi toate virtuţile. Iubiţi, ca şi voi să fiţi iubiţi de ceilalţi. Daţi-I lui Dumnezeu toată inima voastră, ca să rămâneţi în dragoste. „Cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan 4, 16).
Aveţi datoria să fiţi cu multă luare aminte la relaţiile dintre voi, să vă cinstiţi unul pe altul ca pe nişte chipuri sfinte, ca icoane ale lui Dumnezeu. Să nu căutaţi niciodată la trup şi la frumuseţea lui, ci la suflet. Luaţi aminte la simţământul dragostei, căci atunci când inima nu este încălzită de rugăciune curată, dragostea este în primejdie de a deveni trupească şi nefirească, este în primejdie să întunece mintea şi să ardă inima.
Trebuie să cercetăm în fiecare zi dacă nu cumva dragostea noastră nu izvorăşte din plinătatea dragostei noastre pentru Hristos. Cel care priveghează ca să-şi păstreze curată dragostea, va fi păzit de cursele vicleanului, care încearcă încet-încet să prefacă dragostea creştinească în dragoste lumească.
Sfântul Nectarie al Pentapolei

SFÂNTA CRUCE, calea spre LUMINA NEÎNSERATA-VIAȚA VESNICĂ

"Să fie în faţa noastră mereu semnul Crucii lui Hristos!

Să nu fie printre voi nimeni care să nu poarte la gât cruce!

Ştiu că nu toţi aveţi la gât crucea lui Hristos, văd la voi mărgele şi medalioane, dar puţini dintre voi poarta cruce. Nu vă apăraţi cu motivul că nu aveţi de unde să cumpăraţi cruce, fiindcă dacă aţi iubi crucea, aţi găsi-o, aţi tăia-o din lemn şi aţi purta-o la gât. Amintiţi-vă despre aceasta şi puneţi-vă la gât crucea lui Hristos, întipăriţi-o în inima voastră!

Şi să vă mântuiască ea şi să vă ducă la viaţa veşnică!"

Sfântul Luca al Crimeei <3 <3

Îl vom iubi pe celălalt atunci când ne rugăm pentru el. Pentru a înțelege
ceea ce îl preocupă pe celălalt trebuie să ne rugăm din inimă pentru el. Atunci vedem nevoile pe care le are și ne îngrijim de rezolvarea lor.
Arhimandritul Sofronie Saharov

De toate ne îngrijim, numai de îmbisericirea copiilor noștri nu

Pentru a primi o educație lumească și pentru a sluji în armată ne îngrijim, dăm și bani, și prieteni rugăm, și alergăm în toate părțile, iar pentru a se apropia de Împăratul Îngerilor, nu facem absolut nimic. Desigur, și la priveliști le îngăduim să meargă, însă niciodată nu-i îndemnăm să meargă la biserică. Iar dacă va veni o dată sau de două ori, va veni fără scop, accidental și pentru divertisment.
Noi, părinții, trebuie să-i ducem pe copii la biserică. Nu trebuie să facem asta cu nepăsare, ci precum atunci când îi trimitem la școală și le cerem responsabilitate pentru lecții, tot astfel să facem și atunci când îi trimitem la biserică sau, mai bine zis, când îi ducem noi la ea. Pentru că nu trebuie să-i lăsăm pe copiii noștri să fie duși de alții la biserică, ci noi să-i ținem și să-i ducem la biserică, pretinzând de la ei să țină minte cele pe care le-au auzit și învățat aici. Deoarece numai așa ne va deveni lesnicioasă îndreptarea copiilor. Dacă acasă vă vor auzi mereu discutând despre evlavia creștină și-i veți sfătui corect, iar împreună cu acestea li se vor adăuga și cele auzite la biserică, vom dobândi repede din aceste semințe bune rod, și încă unul bogat.
Mai îndrăznești să te mai numești părinte?
Însă nimic din toate acestea nu facem, ci cele absolut necesare sunt considerate de noi hobby. Și dacă ne sfătuiește cineva spre aceasta, le considerăm pricină de râs. De aceea toate s-au răsturnat, iar cei pe care nu-i pedepsesc părinții, îi pedepsesc legile statului.
Spune-mi, nu te rușinezi și nu roșești când judecătorul îl pedepsește pe fiul tău și-l cumințește și ajunge până acolo, încât să fie îndreptat de lume, deși dintru început a trăit împreună cu tine atâta vreme? Nu te ascunzi și nu intri în pământ de rușine?
Spune-mi, mai îndrăznești să te mai numești părinte, de vreme ce l-ai trădat astfel pe fiul tău și nu i-ai oferit ajutorul absolut necesar, ci l-ai lăsat să fie stricat de răutate?

Sursa: marturieathonita.ro

Batranii obisnuiau sa spuna ca “familia care se roaga impreuna, ramane impreuna”. Rugaciunea savarsita in familie se bazeaza pe iubirea dintre parinti si copii, precum si pe iubirea acestora pentru Dumnezeu. Rugaciunea parintilor pentru copiii lor incepe inca de la zamislirea lor, in pantecele mamei, continuand mai apoi toata viata. De asemenea, odata nascuti si crescuti, copiii sunt datori sa se roage pentru parintii lor toata viata. Copiii sunt darul lui Dumnezeu pentru parinti, iar parintii sunt darul lui Dumnezeu pentru copii.

Parintii vor constitui intotdeuna un model pentru copii, drept pentru care, de cele mai multe ori, copiii vor urma faptelor parintilor lor intr-un mod firesc. Intr-o familie crestina, atat parintii, cat si copiii, se bucura cu adevarat, numai ducand o viata duhovniceasca, fiecare slujind din toata inima celorlalti. Doar asa se poate birui mandria, egoismul si celelalte patimi dezbinatoare. Pentru aceasta insa, este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, fara de care nu putem face nimic.

Sederea impreuna a mai multor persoane, in acelasi loc, pe termen lung, poate naste adesea neintelegeri, nici o patima nemaiputand ramane tainuita. Pentru aceasta, rugaciunea fiecarei persoane din familie, precum si rugaciunea in comun a intregii familii, sunt singurele cai prin care casa poate ramane un loc odihnitor si intaritor sufleteste pentru fiecare membru al familiei.

Teodor Danalache – “Rugaciunea in familia crestina”

Dumnezeu a făcut bărbatul şi femeia pentru dragoste - ca oamenii să se completeze şi să se iubească unul pe celălalt.

Fără dragoste, omul nu poate fi fericit.
Dragostea nu se transmite genetic, de la înaintaşi, ca frumuseţea, culoarea ochilor, forţa fizică şi talentele. Ea nu poate fi moştenită ca averea unchiului bogat. Nu poate fi cumpărată cu bani - dimpotrivă, bogăţia este o mare piedică în calea ei, fiindcă adesea cel bogat nu e iubit cu sinceritate, ci îi sunt iubite bogăţia şi influenţa lui. Pentru bani, pentru bunuri materiale, nimeni nu va iubi pe nimeni. Dragostea se obţine doar prin efortul şi nevoinţa noastră personală. Ea poate fi, desigur, dată ca dar - însă, şi atunci, dacă nu vom aprecia acest dar, dacă nu-l vom păzi şi sprijini, el ne va fi luat nu după multă vreme.
Dragostea este singura valoare adevărată - toate celelalte vin pentru o vreme. „Iubirii îi sunt supuse toate vârstele”: într-adevăr, iubesc şi copiii, şi oamenii maturi, şi bătrânii, şi aceasta le dă tuturor fericirea adevărată. Şi credinţa, şi nădejdea sunt manifestări ale dragostei. ÎI credem pe Dumnezeu fiindcă ÎI iubim, îl credem pe omul iubit şi nădăjduim că şi el ne iubeşte la rândul său.
Fără dragoste, nici cel mai bogat om nu va fi fericit pe acest pământ. Chiar dacă, la un moment dat, se simte foarte confortabil, e mulţumit şi se gândeşte că o să trăiască şi fără dragoste, tot vine, mai devreme sau mai târziu, momentul când înţelege că e sărac şi nefericit, întrucât nu îl iubeşte nimeni. Banii, fabricile şi aşa mai departe nu le va lua cu el în veşnicie, pe când dragostea rămâne cu omul întotdeauna.
Scriitorul englez James Herriot, care a fost medic veterinar, descrie un fermier de condiţie materială modestă, care stătea în mica sa bucătărie, înconjurat de soţie şi de copii, într-o atmosferă plină de dragoste, şi spunea: „Ştiţi, acum sunt mai fericit decât orice rege!”. Iată fericirea adevărată: să iubeşti şi să fii iubit!
Pr. Pavel Gumerov

"Ai ascultat pe diavolul. I-ai arătat încredere. Cel ce până mai ieri nu îl cunoșteai deloc pe satana, dintr-odată l-ai făcut prieten al tău de încredere și stăpânul tău. Eu ți-am respectat libertatea ta, în ciuda faptului că Mie Mi-o datorai, iar tu ai supus-o celui mai înverșunat dușman al tău. Ai devenit, fără să o conștientizezi, împreună-lucrător cu el la cea mai mare nenorocire a ta. Și mai înainte de toate, nu ai înțeles că pizmașul, potrivnicul tău, satana, s-a folosit de tine, ca, prin propria ta persoană, să introducă și să înrădăcineze răul veșnic în împărăția ta, în locul în care Eu te-am pus, Raiul, astfel încât niciodată, dar niciodată să nu mai găsești odihnă.
Da, dar acum, în acest hal în care ai ajuns, nu te voi pedepsi. Tu M-ai lepădat, însă Eu îți voi răsplăti, nu cu cele pe care le-ai făcut tu Mie pe nedrept, ci te voi copleși cu dragostea Mea covârșitoare! De bună seamă vei și pleca, tocmai ca să-ți protejez Raiul tău. Neapărat vei și muri și vei plânge pentru asta. Dar acestea, trebuie să o știi, sunt necesare, pentru binele tău, dar desigur, este vremelnic. Vremelnică este și moartea ta. Vremelnic este și surghiunul tău din Rai. Ai încredere în Mine. Și nu deznădăjdui. Eu voi fi mereu lângă tine, împreună cu tine. Și îți vestesc de pe acum că voi pregăti slăvita ta întoarcere la locul de dinaintea căderii tale. Îți făgăduiesc ție și vei vedea. Pentru această nenorocire a ta, dragostea Mea pentru tine s-a înmulțit. De aceea, la întoarcerea ta și la restaurarea ta, îți voi da mult mai mult decât ți-am dat inițial mai înainte de cădere.”
Rândurile de mai sus aparțin Sfântului Grigorie Teologul și se apropie analitic prin înțelesul cuvintelor de tema noastră. Ca să scoată în evidență cât mai emoționant această dragoste a lui Dumnezeu pentru om, Sfântul proclamă aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Îți voi da o slavă mult mai minunată decât cea de mai înainte”. Adică, dacă în Rai omul a avut slavă mare, acum, după căderea și nenorocirea lui, Dumnezeu îi va da, ne va da Dumnezeu, o slavă fără de asemănare mai mare decât ceea ce am avut inițial.
Exact același lucru ne descoperă și Sfântul Evanghelist Ioan, când propovăduiește: Iubiților, acum suntem fiii lui Dumnezeu... și încă nu s-a arătat ce vom fi. Astfel, Sfântul Grigorie, având în vedere cele de mai sus și primind dumnezeiasca iluminare, concluzionează ditirambic: „Așa cred eu că pedepsește Dumnezeu!”. Astfel înțeleg eu că pedepsește, adică ne învață dragostea lui Dumnezeu!
Este, așadar, moartea nenorocire pentru om, pe care, însă, Bunul Dumnezeu o preschimbă în dar negrăit pentru noi!
(Nikos Nikolaidis, De ce moartea și starea dincolo de mormânt?, traducere Laura Enache, Editura Obștea creștin ortodoxă „Lydia”, Cipru, 2016)

Fratii mei, luptaţi lupta cea bună! Rămâneţi în ascultare fata de Biserica! Dragostea să fie centrul tuturor mişcărilor voastre !
Căci aşa cum copilul moşteneşte caracterul părinţilor săi, tot astfel şi noi datori suntem să ne asemănăm Sfântului nostru Părinte, Dumnezeu.
Viţa de vie dă multe roade dulci, însă nu atunci când este lăsată sa se dezvolte în voia ei,ci atunci când este tăiată şi legată de araci…
Fie ca Dumnezeu să ne dea inimă plină de îndurare, pentru ca atunci când vom ieşi din această viaţă să aflăm şi noi îndurările lui Dumnezeu, mila şi dragostea Sa! Amin.
Avva Efrem Filotheitul
Povete parintesti

Despre flori
( Părintele Teofil Paraian )

Florile au darul lor. Florile sunt ceva ce nu poate fi comparat cu altceva. E ceva unic, o floare e ceva unic. Şi asta ne aduce aminte nouă că şi noi suntem ceva unic în lumea aceasta (…) Aşa că este o legătură între flori şi noi. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pământul acesta. Şi aşa sun*tem şi noi. Şi noi avem destinaţia aceasta de la Dumne*zeu, să înfrumuseţăm pământul. Să aducem ceva din cer pe pământ. Să înmulţim ceea ce este frumos. Să înflorim şi noi ca florile. Să înflorim aşa cum înfloresc florile, fără să ştie pentru cine înfloresc. O floare, prin firea ei, înflo*reşte. Există prin firea ei. Ea nu are cum să gândească, să se realizeze pe sine, ca să fie pentru cineva anume. Şi, bineînţeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce e frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumuseţea lumii şi, mai ales, îi desfată pe cei la care ajunge (…)

Puterile dragostei
Dragostea este începutul lucrurilor, din dragoste se hrăneşte totul. Nimic nu se poate face, nimic nu sporeşte, nimic nu dăinuie fără dragoste: dragoste de Dumnezeu şi de om, dragoste de tot ceea ce ne străjuie şi ne întovărăşeşte viaţa aceasta atât de plină şi nesocotită. Un val de aer uşor şi cald acoperă sufletul, îl purifică şi îl înalţă spiral în inima cerului. Prin dragoste omul călătoreşte în lumea dorurilor lui turnate de la început în cupele sufletului. Un om, un animal, un copac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sunt puse întâi să le iubeşti. Dragostea, nu folosinţă: aici este sensul existenţei lor în preajma ta. Cine s-a uitat odată prin aripile unui gândăcel către soare? Tot curcubeul, tot cerul Raiului s-adună în trupul unei fiinţe pe care o strivim sub pasul nostru neştiutor şi crud. Dragostea face totul, descoperă şi înnoieşte totul; prin ea omul creşte în ştiinţă şi omenie, descoperă în afară şi sporeşte înlăuntru.
Ernest Bernea

"Fiecare moment al vietii noastre este o minune, fiecare zi din viata noastra este un dar de care trebuie sa ne bucuram neincetat. Cuvintele, gandurile, actiunile, gesturile pe care le facem determina viata pe care o traim. Traieste prezentul, indiferent de ora pe care o arata ceasul. Tine minte, nu exista zi lipsita de importanta. Astazi este cea mai frumoasa zi din viata ta. Si maine mai frumoasa ca cea de astazi. Si poimaine. Si tot asa. Zilele devin saptamani, saptamanile se transforma in luni, iar lunile in ani si, chiar fara sa-ti dai seama, ajungi in Varf. Nu uita ca schimbarile pozitive se intampla lent, pas cu pas, delicat, frumos. Marile salturi pozitive ale lumii au fost facute prin pasi marunti, constanti, care au rezistat testului timpului. Profunzimea fiintei tale cauta linistea. Zgomotul e exterior il auzim in viata cetatii. Zgomotul interior sunt gandurile. Citeste! Roaga-te! Contempla o icoana! Priveste natura! Spala mintea si invata de la natura ce inseamna linistea. In acea balada dulce va vorbi Dumnezeu... Si mie, si tie." (Ieromonah Hrisostom Filipescu)

„Oamenii promit lucruri pe care nu le vor înfăptui niciodată. Și ei știu asta, dar se mint mult prea frumos. Fac legăminte, încheie contracte, dar dragostea și încrederea au dispărut. Cuvântul nu mai e cuvânt. E golit de duh și are nevoie de ștampilă. Amândoi aveau privirea în jos și nu mai îndrăzneau să se caute. El purta în spate o rană, ea mai multe. Și frica îi paraliza. Când alegem o cale, celelalte dispar în noaptea întunecată a sufletului…
-Și te voi săruta pentru fiecare zi în care nu am putut să o fac. Lasă lumea să creadă că ești slab iar apoi fă-le o surpriză.
-Și dintr-o dată știu, cu cea mai mare claritate și certitudine, că a fi cu tine merită orice sacrificiu din lume.
-Ce faci toată ziua?
-Te iubesc.
– Te voi mai vedea?
– Când te vei privi în oglindă…
…Vine un moment în viață când se trage linie și se plătește un preț: pentru muncă, pentru iubire, pentru neiertări, pentru răutăți, pentru gândurile toxice, pentru… Călătoria vieții poate începe cu adevărat în orice clipă. Într-o secundă viața se schimbă. Și nu întotdeauna ce dăm mai departe putem păstra pentru noi… ”
( Hrisostom Filipescu )