Continuând din cele lăsate de Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul
 

Gândurile bune aduc sănătatea duhovnicească
– Părinte, care sunt caracteristicile gândului slab?
– La ce te referi? Pentru prima dată aud aceasta.
– Aţi spus că faptul de a avea cineva gând de-a stânga, de a interpreta rău un comportament…
– Şi am spus că acesta este un gând slab?
– Mi-am adus aminte de acela care voia să stea cu Sfinţia Voastră ca ucenic şi i-aţi spus: „Nu te ţin, pentru că ai gând slab”.
– Nu, n-am spus aşa. Ci i-am spus:
„Nu te iau ca ucenic, pentru că nu ai sănătate duhovnicească “.
“Ce înseamnă sănătate duhovnicească? “, mă întreabă. „ Nu ai gânduri bune, îi spun. Ca om am şi eu cusururile mele, iar ca monah de atâţia ani se poate să am şi câteva virtuţi. Dar dacă nu ai gând bun, te vei vătăma şi de cusururile mele şi de virtuţile mele “.
Despre un copil mic poate spune cineva că are gând slab, pentru că este încă nematurizat, nu însă despre unul mare.
– Părinte, toţi cei mari sunt şi maturi?
– Unii nu se maturizează din pricina capului lor. Altceva este când nu-l duce capul. Atunci când cineva nu se mişcă simplu, gândul lui merge la rău şi pe toate le înţelege strâmb. Unul ca acesta nu are sănătate duhovnicească, şi nu numai că nu este ajutat de bine, dar se şi chinuieşte.
– Părinte, dacă vedem o neorânduială, este de folos să căutăm să-l descoperim pe cel ce a făcut-o?
– Caută mai întâi să vezi dacă nu ai făcut-o tu. Aceasta este mai bine.
– Dar atunci când îmi dau pricini alţii?
– Tu câte pricini nu ai dat? Dacă te vei gândi la aceasta, vei înţelege că greşeşti înfruntând astfel lucrurile.
– Iar atunci când spunem: „Aceasta cred că a făcut-o cutare soră”, este şi acesta un gând de-a stânga?
– Eşti sigură că într-adevăr a făcut-o acea soră?
– Nu, dar pentru că şi altă dată a făcut ceva asemănător…
– Tot gând de-a stânga este, deoarece nu eşti sigură. Apoi, chiar de ar fi făcut-o acea soră, cine ştie cum şi de ce a făcut-o.
– Părinte, dar dacă văd, de pildă, că o soră are vreo patimă?
– Tu eşti stareţă? Stareţa are responsabilitatea şi de aceea trebuie să vă cerceteze patimile. Voi însă de ce să cercetaţi patimile celeilalte? Incă nu aţi învăţat să lucraţi corect în voi înşivă. Dacă vreţi să lucraţi corect în voi înşivă, să nu cercetaţi ce fac ceilalţi din jurul vostru, ci să cultivaţi gânduri bune, atât pentru cele bune, cât şi pentru cele rele pe care le vedeţi în ceilalţi . Indiferent cu ce scop face celălalt ceva, voi puneţi-vă un gând bun în minte. Gândul cel bun are dragoste în el, îl dezarmează pe aproapele şi îl face să se comporte bine fată de tine. Vă aduceţi aminte de acele călugăriţe care l-au luat pe tâlhar drept avvă? Când s-a descoperit cine este, au crezut că face pe nebunul pentru Hristos şi se preface în tâlhar, şi la mai mare evlavie l-au avut. In cele din urmă s-a mântuit şi el, şi cei împreună cu el.
– Părinte, dar atunci când o soră îmi spune o minciună…
– Dar dacă va fi fost nevoită chiar din pricina ta să spună o minciună, sau dacă a uitat şi ceea ce ţi-a spus nu este minciună? Sora de la arhondaric, de pildă, cere de la bucătăreasă salată şi aceea îi spune: „Nu am “, în vreme ce aceea ştie că are. Dacă sora ce a cerut nu are gânduri bune, va spune: “Imi spune min*ciuni“, însă dacă are gânduri bune, va spune: “Sărmana, a uitat că are salată, pentru că are multă treabă “, sau: “ a ţinut-o pentru o altă nevoie “. Nu ai sănătate duhovnicească, şi de aceea gândeşti aşa. Dacă ai fi avut sănătate duhovnicească, le-ai fi văzut curate chiar şi pe cele necurate. Precum ai fi văzut fructele, aşa ai fi văzut şi gunoiul, pentru că gunoiul a ajutat să se facă fructele.
Cel ce are gânduri bune are sănătate duhovnicească şi răul îl preschimbă în bine. Imi aduc aminte că în timpul ocupaţiei germane toţi copiii care aveau un organism tare mâncau cu poftă o bucată de pâine din făină de porumb şi erau mereu sănătoşi. In timp ce nişte copii din familii bogate, cu toate că mâncau pâine cu unt, erau bolnăvicioşi, deoarece nu aveau organismul rezistent. Chiar şi dacă ai lovi pe cineva care are gânduri bune, acela va spune: “Dumnezeu a îngăduit aceasta ca să-mi şterg greşelile mele cele vechi. Slavă lui Dumnezeu! ”. In timp ce pe un altul, care nu are gânduri bune, deşi vei merge ca să-l mângâi, va crede că mergi ca să-l baţi. Luaţi exemplu de la unul beat. Dacă este rau, va sparge toate în beţia sa. Dar dacă este bun, fie va plânge, fie se va arăta foarte binevoitor. Un om beat spunea oarecând: “ Dăruiesc câte o găleată de lire celor care mă invidiază! “.

Foarte, foarte bune raspunsuri! Multumesc, Cristian!...:)

Doamne ajută :)

continuare :
 

Gândurile omului arată starea lui duhovnicească
– Părinte, cum se face că doi oameni văd în mod diferit acelaşi lucru?
– Toţi ochii văd la fel de curat? Pentru ca cineva să vadă curat trebuie să aibă ochii sufletului său foarte sănătoşi, căci numai atunci are curăţia lăuntrică.
– Părinte, de ce uneori aceeaşi împrejurare unul o consideră binecuvântare iar altul nenorocire?
– Fiecare o explică potrivit cu gândul său. Orice lucru îl poţi vedea fie din latura lui bună, fie din latura lui cea rea.
Am auzit următoarea întâmplare: la o mănăstire care se afla lângă un sat aveau rânduială să facă vecernia şi utrenia la miezul nopţii. La slujbe mergeau şi mireni, pentru că mănăstirea era înconjurată de case care cu timpul se zidiseră acolo. Odată un frate începător şi-a uitat chilia sa deschisă şi a intrat în ea o femeie. Când a aflat l-a apucat mâhnirea şi s-a tulburat. O, s-a spurcat chilia! Infricoşător lucru, s-a pierdut lumea! Ia spirt şi stropeşte pe podea, apoi îi dă foc, ca s-o dezinfecteze! Puţin de n-a ars mănăstirea. Şi-a ars duşumeaua chiliei, însă gândul nu şi l-a ars. Pe acela trebuia să-l ardă, pentru că răul se afla în el. Dacă şi-ar fi pus gândul cel bun în minte, spunându-şi că femeia a intrat în chilia lui din evlavie, ca să se folosească, ca să primească har şi să se nevoiască şi ea acasă, s-ar fi schimbat duhovniceşte şi ar fi slăvit pe Dumnezeu.
Din calitatea gândurilor unui om se vede starea lui duhovnicească. Oamenii judecă lucrurile potrivit cu conţinutul pe care îl au înlăuntrul lor. Dacă nu au conţinut duhovnicesc, trag concluzii greşite şi-l nedreptăţesc pe aproapele lor. De pildă, dacă unul care face milostenii noaptea ca să nu fie văzut de oameni va vedea pe cineva seara târziu pe drum, niciodată nu-şi va pune gând rău în minte. Insă de l-ar vedea pe acela unul ce umblă nopţile spre a păcătui, va spune: “Ce monstru, cine ştie pe unde umblă noaptea “, pentru că el însuşi are astfel de experienţe. Sau dacă se aude noaptea de la etajul de sus duc-duc, unul care are gânduri bune va spune: “ Face metanii“, în timp ce unul care nu are gânduri bune va spune: “Joacă toată noaptea“. Dacă se aude vreo melodie, unul va spune: “Ce psalmodii frumoase “, în timp ce celălalt va spune: “Ce cântece mai sunt şi acestea? “.
Vă aduceţi aminte cum s-au comportat faţă de Hristos cei doi tâlhari care au fost răstigniţi împreună cu El? Amândoi ÎI vedeau pe Hristos sus pe Cruce, vedeau cum se cutremură pământul, etc. Dar ce fel de gând şi-a pus în minte unul şi ce fel celălalt! Unul, cel de-a stânga, hulea şi zicea: „ Dacă Tu eşti Hristos, mântuieşte-Te pe Tine Insuţi şi pe noi”. Iar celălalt, cel de-a dreapta, spunea: “Noi după dreptate primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta insă n-a făcut nici un rău”. Unul s-a mântuit, celălalt s-a osândit.

Bătrânul Filotei spunea că în această viaţă trecătoare omul trece prin diverse încercări şi trebuie să-şi întărească credinţa în Dumnezeu. Viaţa aceasta trecătoare se aseamănă cu o mare şi noi, oamenii, cu nişte vaporaşe. Vapoarele care umblă pe mare nu întâlnesc doar calm, ci adesea vânturi puternice şi mari furtuni, fiind în pericol. Noi, de asemenea, când vâslim pe marea acestei vieţi trecătoare, întâlnim adesea vânturi puternice şi furtuni mari: certuri, ispite, boli, suferinţe, chinuri, prigoniri şi pericole diverse. Dar nu trebuie să ne pierdem curajul. Să fim veghetori în credinţă! Şi dacă, fiind oameni slabi şi cu puţină credinţă, ne pierdem curajul în pericole, să facem ca şi Petru şi să-L chemăm pe Hristos; El ne va întinde mâna şi ne va salva.
A fost întrebat Bătrânul Amfilohie dacă se teme de moarte şi el a răspuns: „Nu mă tem de moarte, dar nu pentru faptele mele, ci pentru că eu cred în mila lui Dumnezeu”.
Bătrânul Amfilohie zicea: „Prin harul lui Dumnezeu, omul a reuşit să urce duhovniceşte, se schimbă, devine un alt om, şi frica îl părăseşte. Nu se mai teme de moarte şi consideră viaţa actuală, oricât de bună ar fi, ca robie”.
(Părintele Dionysios Tatsis

Fericit lucru este a nu păcătui; iar cei ce au păcătuit să nu deznădăjduiască, ci să se roage, plângându-şi păcatele, pentru a redobândi fericirea. Bun lucru este a se ruga creştinul întotdeauna, precum zice Domnul şi Apostolul: „Neîncetat să vă rugaţi”, adică noaptea şi ziua şi în tot ceasul. Să te rogi nu numai când intri în biserică, iar în celelalte ceasuri să te faci fără de grijă; ci ori de lucrezi, ori de te odihneşti, ori de dormi, ori de călătoreşti, ori de mănânci, ori de bei, ori de stai, să nu-ţi curmi rugăciunea ta. Roagă-te întotdeauna fierbinte, căci nu ştii când va veni Cel ce va cere sufletul tău de la tine.
(Protosinghel Nicodim Măndiță )

„A venit unul dintre cele şapte duhuri care stau înaintea lui Dumnezeu”. Aceştia poartă numele Dumnezeului Celui viu: Mihail, Gavriil, Rafail, Varahil, Gudiil, Salateil şi Uriil. Toţi au terminaţia „il”. Ştiţi ce înseamnă? Înseamnă Dumnezeu! Ştiţi care este adevăratul nume al Arhanghelului Mihail? „Miha” înseamnă putere şi „il”, Dumnezeu, El se tălmăceşte „puterea lui Dumnezeu”.
Adevăratul lui nume l-a spus Sfântul Dionisie Areopagitul, „pasărea cerului”. Iar Gavriil, „Gav” înseamnă, bărbat, „ri” înseamnă tare, şi „il”, Dumnezeu. Adevăratul nume al lui Gavriil se tâlcueşte „bărbat tare, bărbat Dumnezeu”. Toţi au nume dumnezeieşti: Rafail, înseamnă „povăţuitor dumnezeiesc”; Varahil, „îndreptător dumnezeiesc”; Gudiil este îngerul pocăinţei lui Dumnezeu, al purtării de grijă; au miliarde de îngeri sub comanda lor. Salateil, „slujitorul cel mai înalt dumnezeiesc”, care duce rugăciunile tuturor oamenilor la Dumnezeu; iar Uriil se tâlcueşte „foc şi lumină dumnezeiască”.

(Arhimandrit Ilie Cleopa )

Mila este contrariul contabilității, care-i treaba demonului. Acela socotește întruna, cântărește, drămuiește, nu iartă, nu șterge, nu uită nimic. Hristos milostivnic ‒ Cel căruia Îi este a ne milui ‒ cu un singur cuvânt și dintr-odată anulează păcatele unei vieți întregi: ale femeii păcătoase, ale femeii adultere, ale vameșului Zaheu, ale tâlharului celui bun. Contabilitatea, adevărata mașină de calculat, e mecanică, neînduplecată, spăimântătoare; de vreme ce într-un registru contabil nu se poate schimba nici o singură cifră. Totul e încremenit pe veci.
Mila, opusul ei, este mereu gata să uite, să ierte, să absolve, să treacă cu vederea.
(Nicolae Steinhardt )

Ceea ce ni se întâmplă sufleteşte şi trupeşte putem să întâmpinăm fie într-un mod bun, fie într-un mod rău, fie cu indiferenţă. Am văzut trei fraţi care pătimeau de aceeaşi suferinţă: primul s-a supărat, al doilea s-a arătat nepăsător, în timp ce al treilea s-a bucurat. Am văzut agricultori care semănau aceeaşi sămânţă, dar cu scop diferit: unul ca să-şi plătească datoriile, al doilea ca să se îmbogăţească, al treilea ca să ofere daruri, al patrulea ca să fie lăudat de trecători, al cincilea ca să provoace invidie vrăjmaşilor săi şi al şaselea ca să nu fie judecat ca leneş. Deci, fie că posteşti, fie că priveghezi, fie că miluieşti, fie că slujeşti fratelui tău, îngrijeşte-te să discerni pentru care motiv de mai sus o faci.
Uneori, împreună cu apa curată scoatem şi broasca râioasă. Astfel, în multe rânduri, cultivând virtuţile, satisfacem fără să înţelegem patimile care se identifică cu ele: iubirea de străini se confundă cu îmbuibarea, iubirea cu desfrânarea, înţelepciunea cu viclenia, blândeţea cu prefăcătoria şi moleşeala, aroganţa cu tăcerea, nădejdea cu lenea, nevinovăţia cu amărăciunea.
Să nu ne mâhnim când cerem de ani de zile ceva lui Dumnezeu şi nu ne dă. Nu ne dăruieşte, fie pentru că o cerem la timpul sau modul nepotrivit, fie pentru că suntem nevrednici să primim, fie că primind, vom cădea în mândrie sau nepăsare. (Sfântul Ioan Sinaitul Scărarul)
(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Părintele Victor Mihalache )

Sunt păcate de moarte şi păcate care nu sunt de moarte: cele de moarte sunt cele pentru care, dacă nu te vei pocăi şi te va afla moartea, vei merge în iad; iar dacă te vei pocăi, atunci îndată ţi se vor ierta. Se numeşte păcat de moarte pentru că din pricina lui moare sufletul şi poate să învieze doar prin pocăinţă. Păcatul pentru suflet este aşa cum e rana pentru trup. Sunt răni pe care le putem tămădui, care nu aduc moarte trupului, şi sunt răni de moarte. La fel şi păcatele. Păcatul de moarte omoară sufletul, îl face neputincios de fericirea duhovnicească.
Dacă, de exemplu, am pune un orb într-un loc de unde se deschide o privelişte minunată şi l-am întreba: „Ce privelişte minunată, ce frumuseţe, nu-i aşa?”, atunci el ar răspunde cu siguranţă că nu are ştiinţă de acestea, pentru că nu are ochi, nu vede. Acelaşi lucru se poate spune despre sufletul ucis de păcat, care nu poate simți fericirea veşnică...



(Sfântul Cuvios Varsanufie de la Optina)

Când vă treziţi din somn, dimineaţa, să faceţi întâi şi întâi sfânta rugăciune, adică fă trei închinăciuni şi zi de trei ori: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!”. Dă cu apă pe faţă să fugă somnul şi treci în faţa sfintelor icoane. Apoi fă de trei ori Sfânta Cruce dreaptă, unind cele trei degete, care închipuiesc Sfânta Treime – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt –, iar celelalte două degete închipuiesc dumnezeirea şi omenirea lui Hristos, adică cele două firi. Şi pune întâi mâna la frunte: „În numele Tatălui”, la pântece: „al Fiului”, la umărul drept: „al Duhului Sfânt” şi la umărul stâng, zicând: „Amin”.
Aceasta este crucea dogmatică , după rânduiala canonică a Bisericii şi după canonul 92 al Sfântului Vasile cel Mare. Să nu faceţi crucea strâmbă sau din fugă, că râde dracul de se prăpădeşte; îl bagi în spital de atâta râs. Cine te-a învăţat să-ţi baţi joc de Sfânta Cruce? Cine îţi leagă ţie mâna să nu duci mâna dogmatic?
Drept să faci crucea . Dacă nu, nu eşti ortodox, că îţi baţi joc de Sfânta Cruce şi râde dracul de tine când baţi cobza aşa.
Fă crucea dreaptă şi, când treci pe lângă o biserică, să nu-ţi fie ruşine să faci Sfânta Cruce dreaptă! Acolo, permanent este de faţă pe Sfânta Masă Trupul şi Sângele Domului. Acolo, Hristos este viu în Sfântul Altar. În toate bisericile ortodoxe, Preacuratele Taine stau pe Sfânta Masă. Dacă nu te închini la biserică, nu te închini la Hristos!
Să vă văd în Rai pe toţi! Doamne fereşte, unul să nu rămână la munci, toţi să vă bucuraţi în grădinile Raiului! Toţi. Dacă aş avea un sac mare, să vă pun într-un sac, să pot să vă dau drumul în grădinile Raiului ! Ştiţi voi cât este de frumos acolo? Auzi ce zice Apostolul Pavel: Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea n-a auzit şi inima omului nu s-a suit!
Aceasta a pregătit Dumnezeu celor ce se tem de El şi-l iubesc pe El.
(Arhimandrit Ilie Cleopa )

In persoana sfântului, prin disponibilitatea sa în relații, prin extrema sa atenție față de celălalt, prin promptitudinea cu care se dăruiește lui Hristos, umanitatea este tămăduită și înnoită. Cum se manifestă în mod concret aceasta umanitate înnoită? Sfântul lasă să se întrevadă, față de fiecare ființă umană, un comportament plin de delicatețe, de transparență, de puritate în gânduri și în sentimente. Delicatețea sa se răsfrânge chiar și asupra animalelor și a lucrurilor, pentru că în tot și în toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu și pentru că nu vrea să rănească această iubire tratând aceste daruri cu nepăsare și indiferență. El respectă pe fiecare om și fiecare lucru, iar dacă un om sau chiar un animal suferă, el le arată o compasiune profundă.
Sfântul Isaac Sirul spune despre compasiunea sfinților: „Ce este un suflet, o inimă plină de compasiune? Este o ardere a inimii pentru fiecare făptură ‒ pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru târâtoare, chiar și pentru diavoli. Gândul la ele ori vederea lor îi face pe sfinți să verse din ochi șiroaie de lacrimi. Iar compasiunea adâncă și intensă care stăpânește inima sfinților îi face incapabili să suporte vederea celei mai mici răni, oricât de neînsemnate, făcute vreunei făpturi. Pentru aceasta, ei se roagă în tot ceasul cu lacrimi chiar și pentru animale, pentru dușmanii adevărului și pentru cei ce le fac rău”.
Această compasiune descoperă o inimă delicată, extrem de sensibilă, străină de orice asprime, indiferență și brutalitate. Ea ne arată că înăsprirea este roada păcatului și a patimilor. În comportamentul sfântului, până și în gândurile lui, nu se întâlnește nici vulgaritate, nici josnicie, nici meschinărie. Nici urmă de afectare, nici lipsă de sinceritate. În el culminează gingășia, sensibilitatea, transparența și ele se asociază curăției, atenției generoase față de oameni, disponibilității prin care el participă cu toată ființa sa la problemele și necazurile lor. În toate aceste calități se manifestă o realizare excepțională a umanului. (...) Această gingășie nu evită contactele cu oamenii cei mai umili și nu se sperie de situațiile în care alții ar crede că se înjosesc.
Grație unei conștiințe a cărei sensibilitate a fost hrănită și desăvârșită prin această sensibilitate ‒ a lui Dumnezeu făcut Om pentru oameni ‒ la care ei participă, sfinții sesizează stările de spirit cele mai discrete ale celorlalți și evită tot ce ar putea să-i contrarieze, fără a omite totuși să-i ajute să triumfe asupra slăbiciunilor lor și să-și învingă dificultățile. De aceea,
un sfânt este căutat ca un confident al secretelor celor mai intime. Căci el este capabil să citească la ceilalți o nevoie abia schițată, tot lucrul bun pe care ei îl pot dori. El se grăbește atunci să împlinească această cerere și se dăruie în întregime. Dar el citește la ceilalți și necurățiile lor, chiar și pe cele pe care ei le ascund mai abil. Compasiunea sa devine atunci curățitoare prin forța delicată a propriei sale curății și prin suferința pe care i-o provoacă intențiile rele ale celorlalți sau dorințele lor perverse, și aceasta suferință rămâne în el.
În fiecare din aceste situații, el știe când și ce trebuie să facă; știe de asemenea când trebuie să tacă și ce trebuie să facă. Acest discernământ subtil al sfinților, manifestare nouă a nobleței distincției lor, poate fi considerat un fel de „diplomație pastorală”.
Din persoana sfântului se revarsă mereu un duh de generozitate, de autojertfire, de atenție, de participare, fără nici o grijă față de sine, o căldură care îi încălzește pe ceilalți și care le dă sentimentul că au dobândit putere și îi face să simtă bucuria de a nu fi singuri. Sfântul este mielul nevinovat, totdeauna gata să se jertfeasca, să ia asupra sa durerile celorlalți, dar și un zid neclintit pe care toți se pot sprijini.
Sfinții au ajuns la simplitatea pură pentru că au depășit în ei înșiși orice dualitate, orice duplicitate , spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ei au depășit lupta dintre suflet și trup, dintre bunele intenții și faptele pe care le săvârșesc, dintre aparențele înșelătoare și gândurile ascunse, dintre ceea ce pretindem că suntem și ceea ce suntem de fapt. Ei s-au „simplificat”, pentru că s-au dăruit în întregime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot dărui în întregime și oamenilor în relațiile cu aceștia. Dacă evită uneori să numească cu brutalitate, pe nume, slăbiciunile acestora, atunci o fac pentru a nu-i descuraja și pentru ca și în ei să sporească rușinea, delicatețea, recunoștința, simplitatea și sinceritatea. Sfinții dau întotdeauna curaj.
Prin smerenia sa, sfântul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent când e nevoie de sprijin, de mângâiere, de încurajare. El rămâne alături de cel pe care toți l-au părăsit. Pentru el, nici o greutate nu este de netrecut, nici o piedică de neînvins, când e vorba de a scoate pe cineva dintr-o situație disperată.
Pentru fiecare, el devine un apropiat, cel care te înțelege cel mai bine, cel care te face să te simți în tihnă alături de el și, în același timp, te face să te simți stânjenit, făcându-te să-ți vezi propriile insuficiențe morale și păcate pe care eviți să le privești. Sfântul te copleșește prin măreția simplă a curăției sale și prin căldura bunătății și atenției lui; el produce în noi rușinea de a avea un nivel moral atât de jos, de a fi desfigurat umanitatea în noi, de a fi necurați, artificiali, plini de duplicitate, de meschinărie.
Sfântul îl poartă pe Hristos în el, cu puterea nebiruită a iubirii Sale pentru mântuirea oamenilor. Sfântul reprezintă firea umană curățită de zgura subumanului sau inumanului. Este îndreptarea umanului desfigurat de animalitate; el reprezintă firea omenească a cărei transparență restaurată lasă să se străvadă modelul de bunătate nemărginită, de putere și sensibilitate infinită, care este Dumnezeul întrupat . El este chipul restabilit al Absolutului viu și personal devenit om, un pisc al unei înălțimi amețitoare, dar și al unei apropieri extrem de familiare prin umanitatea sa desăvârșită în Dumnezeu. Este persoana angajată într-un dialog pe deplin deschis și neîncetat cu Dumnezeu și cu oamenii. Este reflexul maxim al umanității lui Hristos.
(Fragmente din cartea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae , Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt )

Sfântul Grigorie Sinaitul spune că mintea creştinului trebuie să aibă nouă lucruri duhovniceşti, şi anume:
cugetarea la Persoanele Preasfintei Treimi şi la toate puterile cereşti; contemplarea la întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru mântuirea lumii; contemplarea naturală în duh, adică cugetarea la raţiunile lucrurilor create de Dumnezeu, la frumuseţea creaţiei, la scopul pentru care au fost create, la armonia creaţiei, a universului şi ridicarea minţii de la cele văzute la cele nevăzute, de la frumuseţea celor de jos, la frumuseţea dumnezeiască a celor de sus, de la cele trecătoare la cele gânditoare şi veşnice, urcând de la cele pământeşti la cele dumnezeieşti ca pe o scară duhovnicească. A patra lucrare a minţii este cugetarea la moarte; apoi, cugetarea la muncile iadului, unde se chinuiesc cei păcătoşi; cugetarea la fericirea Raiului; cugetarea la Judecata de Apoi; cugetarea la Împărăţia Cerurilor, după judecata viitoare, şi a noua lucrare a minţii: cugetarea la frica de Dumnzeu şi la păcatele noastre, ca niciodată să nu mai greşim.

Nu suntem niciodată singuri când luptăm cu ispitele şi când răbdăm încercările. Iubirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor iradiază spre noi şi în noi, întărindu-ne.
Oare iubirea mamei nu-şi trimite undele ei întăritoare peste fiul aflat în necazuri, chiar dacă el nu o simte? Cu cât e cineva mai desăvârşit, cu atât e mai puţin egoist, mai sensibil la greutăţile altuia, mai milos. Dar Dumnezeu e atotdesăvârşit şi sfinţii sunt părtaşi la desăvârşirea Lui. Iar Dumnezeu e şi mai înduioşat la greutăţile noastre când vede dragostea sfinţilor pentru noi. Dragostea nu mai ţine despărţiţi pe cei ce se iubesc, nici între ei, nici faţă de cel iubit de ei în comun. Aceasta îşi are temeiul în Sfânta Treime.
Dacă e iubire în lume, înseamnă că sunt centre personale superioare de unde iradiază, căci iubirea nu poate sta de sine. Iar dacă suntem însetaţi să ajungem la o iubire desăvârşită, înseamnă că e un Centru personal (mai bine zis Tripersonal) din care curge la nesfârşit iubirea care ne atrage.
(Părintele Dumitru Stăniloae )

Orice clipă poate să fie un timp și orice suspinare poate să fie o rugăciune. Pentru Dumnezeu! Există o lume călugărească care se deosebește de cea laică, deși, în mare, călugăr înseamnă creștin bun. Căci Dumnezeu n-a făcut special rugăciuni pentru călugări.
Însă călugăria nu poate fi prinsă în nici un citat, în nici o cuprindere filosofică. E dincolo de înțelegere, pentru că este o luptă continuă cu Dumnezeu. Omul este creat de Dumnezeu cu voință liberă, cu rațiune și cu afecte. Deci, dacă mergi la mânăstire și-ți tai voia, ești în luptă cu Creatorul, care te-a lăsat cu voință liberă. Și atunci trebuie să birui cu orice chip, și lui Dumnezeu îi place acest lucru. Cum și Iacob s-a luptat cu Dumnezeu și L-a biruit ‒ în sensul acesta : trebuie să te pierzi ca să te găsești ! Trebuie cu orice preț să te instalezi într-o personalitate îngerească. Vorbesc despre călugări, dar nu e oprit nici unui mirean de a se „subția” cât mai mult.
(Părintele Arsenie Papacioc )

Multi vorbim despre dragoste (precum şi eu), dar nu cunoaştem de câte carate este dragostea noastră. Dacă Hristos ne-ar fi spus, vrând să ne încerce: „Fiilor, Raiul s-a umplut şi nu mai am unde să vă pun!” ‒ pentru ca astfel fiecare dintre noi să ne cunoaştem valoarea dragostei noastre ‒, unii dintre noi am fi spus cu obrăznicie: „De ce nu ne-ai spus aceasta mai devreme!”. Iar alţii ar fi alergat ca să nu piardă deloc timp, nici măcar un minut, ca să se distreze şi nu ar mai fi vrut nici să audă de Hristos.

Însă fiii cei mărinimoşi ai lui Dumnezeu I-ar fi răspuns lui Hristos cu evlavie: „Nu Te mâhni pentru noi! Ne este deajuns că Raiul s-a umplut. Aceasta ne pricinuieşte o atât de mare bucurie, ca şi cum noi ne-am afla în Rai!”, şi ar fi continuat ca şi mai înainte nevoinţele lor duhovniceşti, cu mărime de suflet şi bucurie pentru Acela pe Care L-au iubit cu atâta dragoste.

Dragostea ieftină caută întotdeauna la interes, iar creştinul care o trăieşte, deoarece această dragoste este puţină, se desfătează de cele ale lumii până în punctul în care nu se osândeşte. Adică el vrea să mănânce până la miezul nopţii lăsatului de sec (până la douăsprezece fără cinci minute) şi să dobândească orice bucurie lumească până acolo unde nu se osândeşte, iar apoi se întreabă de ce nu simte dragostea lui Dumnezeu înlăuntru său (înlăuntrul dragostei sale celei ieftine). Dragostea scumpă (fierbinte), care se jertfeşte, nu mănâncă lumeşte, ci se hrăneşte lăuntric din dragostea lui Dumnezeu. Şi atunci, toată viaţa omului este un post continuu şi toate zilele sale sunt o bucurie continuă de Paşti.

(Cuviosul Paisie Aghioritul )

Ortodoxia ne învaţă că Dumnezeu nu a creat omul cu plăceri . De vreme ce nu exista în omul primordial plăcere şi durere, exista totuşi o oarecare putere mentală către plăcere prin care omul putea să se desfete de Dumnezeu, dar a făcut abuz de această firească plăcere. Dorul minţii cel firesc către Dumnezeu, omul l-a întors către simţuri.
- Iată deci, de ce este corect ceea ce mi-aţi zis mai devreme. Ce frază emoţionantă a Scripturii: Nu iubiţi lumea, nici cele ale lumii.
- Această poruncă se referă, copile, la multe lucruri. Prima pe care vrea să o rezolve este să-l întoarcă pe om de la aşa-zisa dragoste pe care o are faţă de lume, căci omul, precum am amintit, zice că iubeşte lumea. Iubirea lui este boală, este mincinoasă. Iată de ce spune Sfânta Scriptură Nu iubiţi lumea, căci aceasta pe care voi, oamenii cei lumeşti, o numiţi dragoste e orice altceva, numai dragoste nu e. În dicţionarul omenesc, cuvântul „dragoste” înseamnă „vreau să am”, „vreau să dobândesc”, „vreau să mă mulţumesc cu”, „vreau să mă desfăt”, „vreau să îmi ofer plăceri”, „să mă asigur”, „să mă satisfac”. Nu iubiţi lumea
înseamnă nu dobândiţi lumea, nu faceţi abuz de lume, nu întoarceţi lumea de-a-ndoaselea. Nu aveţi o dragoste mincinoasă, pătimaşă, urâcioasă şi o legătură asemănătoare cu lumea. Nu aveţi dragoste egoistă faţă de lume, nestăpânită şi păcătoasă în legătură cu frumuseţea şi plăcerea lumii. Nu aveţi o dragoste mincinoasă şi împătimită faţă de lume, căci această dragoste falsă coboară valoarea lumii, chinuieşte lumea şi o distruge.
(Arhim. Spiridonos Logothetis )

"Pocaiti - va" este cuvântul ce începe propovăduirea Domnului şi, prin acest cuvânt, Domnul cere nu numai ispăşirea nedreptăţilor făcute faţă de semenii noştri, ci şi o schimbare din temelie a vieţii noastre, o înnoire a duhului nostru. „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15) este glasul dumnezeiesc ce răsună peste veacuri, chemând la mântuire sufletele noastre. Fără pocăinţă adevărată, cuvântul sfânt nu rodeşte în sufletele noastre.

De ce oare se trâmbiţează aşa mult această poruncă aspră a pocăinţei? Şi care este folosul pocăinţei? Ne îndeamnă cuvântul sfânt la pocăinţă, fiindcă ea este doctoria ce vindecă rănile sufletului şi numai prin ea ne facem vrednici de darul lui Dumnezeu. A te pocăi înseamnă a-ţi cunoaşte păcatele tale, a le spăla în lacrimile părerii de rău şi a lua hotărâre pentru o viaţă nouă. E lupta de o viaţă întreagă, dusă împotriva morţii şi a păcatului şi pentru viaţa adevărată. Cu viaţa adevărată, duhovnicească, nu poţi zice niciodată că eşti gata, căci aceasta ar însemna mare cădere. De aceea nu putem sta pe loc, odihnindu-ne pe aşternutul slavei deşarte, ci totdeauna să tindem mai sus. Sfinţii s-au nevoit neîncetat întru păzirea poruncilor dumnezeieşti şi totuşi nu s-au socotit vrednici de darul lui Dumnezeu. Sfântul Sisoe ne dă o minunată pildă. Fiind întrebat pe patul morţii de ucenicii săi ce dorinţă are, a răspuns: „Cer de la Dumnezeu să-mi dea vreme de pocăinţă”. Căci „mai de folos este omului să-şi vadă păcatele sale şi să se pocăiască, decât să vadă îngeri”, a spus alt părinte.

Dumnezeu ne trimite darul Său întru cunoştinţa voii sfinte. Noi avem datoria să primim mâna ocrotitoare a Tatălui Ceresc şi să ne ţinem de ea, luptându-ne cu valul păcatului ce ameninţă viaţa noastră. Zice poetul: „Sunt candelă sub bolţile divine/ În haos spânzur, dar atârn de Tine”.

(Părintele Arsenie Boca )

In loc să paralizezi de deznădejde, mai bine să îţi pregăteşti inima pentru nevoinţe ascetice, învăţând din căderea de faţă o lecţie de smerenie şi avertismentul de a nu păşi prin locuri lunecoase, unde inevitabil vei cădea. Dacă nu striveşti păcatul prin pocăinţă sinceră, atunci prinzând cât de cât putere înăuntrul tău te va târî fără putinţă de scăpare în adâncul mării păcatului. Păcatul te va stăpâni şi vei fi nevoit să o iei iar de la capăt, de la prima luptă. Însă Dumnezeu ştie dacă acest lucru va mai fi posibil. Poate că, încredinţându-te păcatului, vei trece dincolo de hotarul convertirii tale şi nu vei mai găsi nici măcar un adevăr care să-ţi zguduie şi să-ţi străpungă inima. Poate nu ţi se va mai da harul. Atunci vei fi socotit deja printre cei osândiţi la chinurile veşnice.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul )

Sa avem curaj, ca să fim noi înşine... Câteodată nu avem acest curaj, chiar dacă suntem corecţi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa conştiinţei noastre. Unii nu au curajul să fie între ceilalţi, pentru că nu sunt la fel ca ceilalţi. Astea sunt obsesii: să fii în rând cu lumea, să nu fii marginalizat, să nu fii altfel... Alţii, însă, care se revoltă, vor să fie speciali: îşi fac, de exemplu, o creastă verde, tocmai pentru a-şi împlini nevoia de a fi cineva, de a fi altfel.

Avem nevoie de un curaj sănătos de a fi noi înşine, când nu facem rău celorlalţi cu felul de a fi. Aveţi nevoie să vă faceţi curaj să fiţi ca dumneavoastră, să vă cercetaţi în faţa oglinzii, să fiţi cum sunteţi. Să aveţi grijă să nu fie din mândrie sau slavă deşartă. Aici aveţi nevoie de discernământ şi sfat de la duhovnic. Dacă părintele duhovnic spune că felul în care vă îmbrăcaţi nu este smintitor pentru cei din jur, atunci să aveţi curajul acesta şi să nu fiţi ca ceilalţi.

Să aveţi curajul să vă exprimaţi ca persoană şi prin îmbrăcăminte. E importantă îmbrăcămintea pentru omul de după căderea din Rai. Prin cădere, ne-am pierdut expresivitatea trupească personală, n-am mai rămas decât la mâini şi la faţă. Nimeni nu ne recunoaşte după omoplat, nu? De aceea îl şi ţinem învelit. Dar învelişul pe care-l facem, haina pe care o facem, ne exprimă ca persoană, ne arată personalitatea.

Dar, să nu judecaţi pe nimeni. Dacă majoritatea se îmbracă în negru, slavă Ţie, Doamne, că avem de ce jeli în această lume, avem de ce ţine post. Poate că vor să acopere o frumuseţe care îi poate tulbura pe cei din jur...

Fiecare are motivele sale să facă asta. Noi, călugării, ne îmbrăcăm în negru pentru că aşa sunt miresele lui Hristos, mai negre... Dar, dacă dumneavoastră sunteţi elegantă şi frumos îmbrăcată, daţi slavă lui Dumnezeu. Sigur că s-ar putea ca cineva să vă invidieze, dar acela e păcatul celui care vă invidiază. Dar numai dacă vă veţi ruga, veţi avea pace în suflet, veţi cădea de acord cu dumneavoastră şi veţi avea binecuvântare de la duhovnic, care este ochiul lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu Se uită la noi, ne cercetează, prin toţi ochii din jur, dar mustrarea şi învăţătura adevărată ne-o dă prin părintele nostru duhovnic - dacă ne ducem la el ca la un părinte, ca la cel ce are ultimul cuvânt.

S-ar putea să vă prindă bine o băsmăluţă mai modestă aşa, pentru smerenie, dar asta numai părintele ştie. Dar altfel cred că mai elegantă fiind, dacă vă veţi pune o basma aruncată strâmb sau o batistă pe creştet, crezând că deveniţi ascultătoare, mai degrabă smintiţi şi faceţi lumea să râdă...

Deci, uniţi curajul cu smerenia de a asculta de duhovnic şi va fi bine.

(Monahia Siluana Vlad )

Una dintre cântările de la slujba înmormântării ortodoxe este redactată în numele celui adormit, care le cere celor vii să se roage pentru el: „Văzându-mă zăcând fără glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, căci ieri vorbeam cu voi şi fără de veste mi-a venit înfrico*şătorul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă să*rutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă, că de acum nu voi mai umbla, nici nu voi mai vorbi cu voi. Pentru că mă duc la Jude*cătorul, unde nu este părtinire; căci sluga şi stăpânul împreună vor sta; împăratul şi ostaşul, bogatul şi săracul în aceeaşi cinste vor fi; şi fiecare, după faptele sale, sau se va preamări, sau se va ruşina. Ci vă rog pe toţi şi mă cucernicesc vouă, să vă rugaţi neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rân*duit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii”.
Aceste cuvinte ne arată ce îşi doreşte cel mai mult cel răposat de la rude şi prieteni: nu o înmormântare somptuoasă, nici cuvinte de condoleanţe, nici doliu, ci o rugăciune puter*nică, prin mijlocirea căreia sufletul său să ajungă în mâinile lui Dumnezeu.
(Ilarian Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk )

Femeia păcătoasă (din Sfânta Evanghelie) uda cu lacrimi picioarele Mântuitorului şi le ştergea cu părul capului, iar Sfântul Apostol Petru, ieşind din curtea arhiereului, a plâns cu amar pentru cuvintele lepădării lui. Trebuie, însă, să luăm seama că nu orice întristare este semn de pocăinţă curată. Mai este şi întristarea falsă, care nu vine din pocăinţă, ci din ambiţie şi din iubirea de sine. Aşa de pildă, când cineva se zdrobeşte şi se boceşte de frică ca nu cumva să se descopere păcatul lui şi să se facă de ruşine. Aceasta se întâmplă la oamenii mândri, care nu plâng pentru că au scârbit pe Dumnezeu prin păcate, ci plâng de frică să nu se descopere urâciunea lor şi să pătimească ruşine. Ei se tânguiesc şi se roagă lui Dumnezeu (nu pentru iertare), ci ca să-i izbăvească de ruşinea oamenilor (adică să le acopere păcatul). Iar dacă unii ca aceştia s-au încredinţat că nu s-a descoperit păcatul lor, atunci uită întristarea şi urmează din nou cele vechi. Tot asemenea şi cei care au păcate grele nemărturisite, când ajung la vreo primejdie de moarte, atunci îi vezi că se zdrobesc şi se tânguie amar. Dar această întristare nu este după Dumnezeu, căci este schimbăcioasă.

Ea vine numai din frica morţii, iar nu din pocăinţa curată. Cel care are căinţă adevărată nu aşteaptă să vină boala grea sau altă primejdie mare spre a se pocăi, ci totdeauna se căieşte şi caută să se mărturisească, fără să ajungă la primejdie.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț )

SFANTUL NICODIM AGHIORITUL
DESPRE CLEVETIRE, OSANDIRE SI RAS
Pentru clevetiri
Se cuvine sa-ti închizi urechile tale si în privinta clevetirilor asupra altora, dupa cum porunceste aceasta porunca a lui Dumnezeu: „Sa nu primesti cuvînt desert!” (Iesire 23:1). Se cuvine sa alungi de la sine-ti prihanirile si clevetirile, mai ales atunci cînd acestea sînt îndreptate asupra unor barbati sfintiti, precum îi porunceste Apostolul lui Timotei, zicînd: „Împotriva preotului pîra nu primi, fara numai prin doi sau trei martori!” (I Timotei 5:19). […]
Clevetitorii nedreptatesc trei soiuri de oameni
De aceea zice Sfîntul Vasile cel Mare ca cei ce clevetesc nedreptatesc trei soiuri de oameni: pe ei însisi, pentru ca mint; pe ascultatori, pentru ca si pe ei îi amagesc, înselîndu-i, si pe cei ce sînt clevetiti, fiindca nedreptatesc renumele si cinstea lor cea buna. Auzi, deci: „De aceea, rog dragostea voastra cea întru Hristos: sa nu primiti clevetirile ca fiind niste cuvinte adevarate! Fiindca, asa cum sta scris, legea nu judeca pe nimeni daca mai întîi nu-l asculta si nu-i cunoaste faptele. Se cuvine deci sa nu tacem la clevetiri, dar nu ca sa ne izbavim pe noi însine prin vorbire împotriva, ci ca sa nu îngaduim calatoria cea usoara a minciunii si sa nu-i lasam în vatamare pe cei amagiti. Caci trei fete mînjeste cu vatamarea cel ce cleveteste: pe cel ce se napastuieste, pe cel care îl asculta si pe sine însusi”(omilia a III-a pentru zavistie si pizma). […]
Despre osîndire
Cînd vorbim de organul de simt al gustului, limba, amintim si de pacatele care se lucreaza prin el: osîndirile, grairile de rau, ocarile, ascunderile, afurisirile, acele blesteme nesocotite, certurile, cuvîntarile urîte si toate celelalte, pîna la cuvintele desarte. De toate acestea trebuie sa te pazesti cît îti este cu putinta. Caci stii ca „pentru tot cuvîntul desert pe care-l vor grai oamenii or sa dea seama de dînsul în ziua judecatii” (Matei 22:36). […]
Multe sînt pildele si zicerile care povestesc cît rau pricinuiesc osîndirea, ascunderea, ocara pe care, daca ar fi fost cineva sa le adune, putea alcatui o carte. Iar Apostolul Iacov, zicînd multe despre limba, la sfîrsit adauga: „Si limba este foc, lume a faradelegii! Limba este asezata între madularele noastre, dar spurca tot trupul si arunca în foc drumul vietii dupa ce a fost aprinsa de gheena (Iacov 3:6). De aceea si Cuviosul Pamvo – asa dupa cum citesti în politiceasca priveliste – de-a lungul a 49 de ani nu a putut învata cu fapta cuvîntul psalmului: „Zis-am: Pazi-voi caile mele, ca sa nu gresesc eu cu limba mea” (Psalm 38:1). Si, terminînd aceasta nevointa, zice cu durere: „De cîte ori am vorbit, m-am cait.” Avva Sisoe, timp de treizeci de ani, s-a rugat cu aceasta singura rugaciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, acopera-ma de caderile limbii mele!” Si Avva Agaton a tinut trei ani piatra în gura, ca sa învete sa taca. De aceea, si Iisus Sirah zice: „Multi au pierit de ascutisul sabiei, ci nu ca cei ce au cazut de limba.” Si iarasi: „Fericit este cel ce a scapat de ea si care n-a trecut în mînia ei” (Sirah 28:19,20). Iar Sfîntul Vasile cel Mare a zis: „Pacatul cel mai mare, mai usor de savîrsit si cu mai multe chipuri se lucreaza prin limba.” Si iarasi: „Si – ca sa zic într-un cuvînt – nenumaratele rele le lucreaza usuratatea limbii, dupa cum lucrurile bune sînt înfaptuite de seriozitate.” […]
Despre rîs
[…] Sfîntul Vasile cel Mare îl ocaraste pe cel care rîde cu lacrimi, zicînd: „A se deda cineva unui rîs neînfrînat si fara masura este un semn al lipsei de stapînire de sine, al neputintei de a tine în frîu simtirile.” Si iarasi: „A hohoti cu glasul si a-si scutura nestapînit tot trupul nu este în firea aceluia care este linistit cu sufletul, nici celui binecrescut si nici celui care este stapîn pe sine.” Acest fel de rîs îl osîndeste si Ecclesiastul, ca fiind, în masura foarte mare, darîmator al statorniciei sufletului: „Rîsului i-am zis nebunie!” (Ecclesiastul 2:2). […] Deci, sa-ti lasi inima sloboda numai pîna la zîmbet, iar aceasta numai cîteodata, dupa cum o hotaraste si pe aceasta Marele Vasile: „Caci a-si arata revarsarea sufletului printr-un zîmbet senin nu este necuviincios, adica numai spre a arata ceea ce s-a scris: „Inima, veselindu-se, fata înfloreste” (Proverbe 15:14) (P. S. B 18, Sfîntul Vasile cel Mare, Regulile mari, întrebarea 17, p. 249. Vezi si citatul de mai sus al Sfîntului Vasile). Înca si înteleptul Sirah zice: „Nebunul, cînd rîde, îsi înalta glasul sau; iar omul cuminte [adica întelept] abia încet va zîmbi (Sirah 21:22). De aceea, Domnul nostru nu a lucrat în El Însusi rîsul, ci l-a oprit si de la ceilalti cu vaiul, zicînd: „Vai voua celor ce rîdeti acum, ca veti plînge si va veti tîngui” (Luca 6:25)

In scriptura Noului Legământ găsim ceva încă şi mai măreţ, deoarece odată cu Învierea lui Hristos moartea este efectiv biruită.

Moartea e biruită în mai multe feluri. Este biruită deoarece ştim că prin Învierea lui Hristos moartea nu are ultimul cuvânt şi că suntem che*maţi să ne sculăm din nou, să înviem şi să trăim.

De asemenea, moartea mai este învinsă şi în biruinţa lui Hristos asupra păcatului şi în surparea iadului, deoarece aspectul cel mai înfricoşător al morţii, aşa cum îl vedem reprezentat în Vechiul Legământ de către poporul lui Israel, era că despărţirea de Dumnezeu, care a adus după sine moartea, putea deveni defini*tivă, de neînlăturat prin însăşi moartea. Cei ce muriseră din cauza pierderii de Dumnezeu (şi aceasta se întâmpla cu toată lumea), prin moarte Îl pierdeau pentru totdeauna. Şeolul Vechiului Legă*mânt era locul unde nu era Dumnezeu, locul absenţei Sale, al definitivei, ireme*diabilei despărţiri de Dumnezeu.

Prin Învierea lui Hristos, prin pogorârea Lui la iad, prin surparea iadului, acestea au luat sfârşit. Pe pământ există despărţire şi durerea despărţirii, dar în moarte nu mai este despărţire de Dumnezeu. Dimpo*trivă, moartea reprezintă momentul şi calea prin care, oricât de despărţiţi am fi fost, oricât de nedesăvârşită ar fi fost unirea sau armonia noastră cu Dumnezeu, ne înfăţişăm înaintea feţei Domnului nostru, Mântuitorului lumii. Nu a spus El, şi nu o dată: „Nu am venit să judec lumea, ci să o mântuiesc” (Ioan 12, 47)? Vom sta înaintea Lui, a Celui Care este însăşi Mântuirea!

(Mitropolit Antonie de Suroj )

Tristetea duce la o stare atât de nesuferită şi chinuitoare, încât omul preferă să leşine sau să moară. Păzeşte-te de duhul tristeţii, căci de la el încep toate relele.

„Există două feluri de tristeţe, zice Sfântul Varsanufie. Prima este firească şi provine din slăbiciune, iar cealaltă provine de la demoni. Dacă vrei s-o deosebeşti pe cea diavolească, o vei vedea venind în ceasul când trebuie să te odihneşti. Şi în general, când vrei să faci vreo lucrare, tristeţea te face s-o laşi înainte de a o începe bine. Tu însă nevoieşte-te prin rugăciune şi vezi-ţi de lucrarea ta cu răbdare. Atunci, vrăjmaşul văzând că te rogi îndeosebi pentru asta, se depărtează, căci nu vrea să-ţi dea pricină de rugăciune”.

Când Dumnezeu vrea ca omului să i se întâmple o mare încercare, după cum scrie Isaac Sirul, îngăduie să cadă în mâinile împuţinării sufleteşti. Împuţinarea sufletească îi provoacă tristeţe intensă, iar tristeţea îi provoacă o stare de întunecare sufletească, care este o pregustare a gheenei. Urmează duhul patimii, care naşte o mulţime de ispite: tulburare, mânie, mustrări, reproşuri, cugete murdare, mutări dintr-un loc în altul şi altele asemenea. Dacă vrei să afli cauza, îţi voi răspunde că este trândăvia ta, pentru că nu te interesezi să cauţi un leac pentru vindecare. Leacul care îţi va asigura degrabă mângâiere sufletească este unul singur – smerita cugetare. Cu nimic altceva nu va putea omul să spargă zidul acestei răutăţi.

(Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov )

Comuniunea cu Dumnezeu :

Când omul primește primul mesaj [al lacrimilor], atunci înțelege că, fără să încerce, există o gândire adâncă. Adică mintea lui unește întru sine pe cele despărțite și creează numai o distanță lungă suitoare. Mintea lui urcă precum o săgeată și nu se teme de nimic. Cu cât vede neantul în raport cu înălțimea la care trebuie să urce, cu atât mai mult se înspăimântă, cu atât mai mult se nedumerește, cu atât mai mult se minunează, se entuziasmează, încât nu o mai oprește nimic. Totuși, stând încă singur numai cu Dumnezeu nevăzut, este cuprins de o frică. Știe că este la ciucurii picioarelor Lui. În biserică avem ciucurii Lui, care sunt alcătuiți din tunicile cu franjuri ale tuturor sfinților. În această călătorie a noastră avem prezența lor tainică, dar foarte adevărată. Acesta este modul nesfârșit al comuniunii cu Dumnezeu și a însușirii făgăduinței Lui: „Iată, Eu voi fi cu voi întru toți vecii”. În toți vecii este cu noi, dar nu este cu mine, dacă nu am aceste prezențe tainice înaintea mea.

Mintea mea este deci cuprinsă de o frică, fiindcă am înțeles taina că picioarele mele pășesc pe ciucurii Lui și stau cu frică să nu pățesc ceva. Atunci sunt cuprins – în mod instinctiv, am spune, fiindcă nu o simțim – de o a doua trăire, străpungerea inimii ca o pregustare a unei alte trăiri, că acest înfricoșător Dumnezeu este Domnul și Dumnezeul meu”. Este Tatăl meu, pe care până acum nu L-am simțit, dar care nu încetează să fie Tatăl meu. Mă străpung la inimă în fața aplecării Lui, în fața iubirii Lui părintești și am tendința să-i mărturisesc păcatele mele. Îi spun păcatele mele, fără totuși să simt că sunt păcătos. Le iubesc încă, păcatele mele, le vreau, le gândesc, nu m-am hotărât să mă depărtez de ele. O știu că sunt piedică și vreau să strig, „departe de mine”. Cu toate acestea inima mea nu o spune. Mintea mea o simte, fiindcă pregustă venirea lui Dumnezeu și știe că Dumnezeu nu poate să intre în comuniune cu păcatele mele. Vine așadar străpungerea, care, de asemenea, este un dar al lui Dumnezeu.

Priviți însă, frații mei. Ceea ce nu poate face omul, face Dumnezeu. Ce suntem noi, oamenii? Cu totul neputincioși. Începem ceva și nu numai că nu îl ducem la bun sfârșit, dar nici nu ne mai amintim ce am început. Hotărâm ceva și puțin după aceea începem ceva nou, ca și cum nici n-ar fi fost vorba mai înainte de vreo hotărâre. Venim la Dumnezeu și uităm pentru ce am început. Ce lucru ciudat este omul! Este ceva care numai se împleticește, nu umblă. Picioarele lui s-au rupt. Este un bolnav înspăimântător. În această neputință vine Dumnezeu și îl întărește. Îl întreabă:

- Ce vrei?

- Vreau asta.

- Poftim, ia-o.

- Ce altceva vrei?

- Vreau lucrul acela.

- Ia-l.

- Poate vrei și altceva?

- Da.

- Ia și pe acesta.

Totuși nu simt acest dialog, fiindcă sufletul meu este atât de infirm, încât nu poate să vorbească. În ciuda acestui fapt, mintea înțelege, simte, cunoaște mai dinainte, începe să se adâncească și așa se înfiripează acest dialog tainic, chiar fără voința mea, fără părerea mea, fără simțirea mea. Este dialogul care se înfiripează din pricina lacrimilor, este dialogul subconștientului nostru, care își amintește preistoria lui, cum atunci în Rai umbla împreună cu Dumnezeu și îi vorbea și Îl căuta. Dumnezeu răspunde și eu sunt nedumerit, văzând darurile Lui. După frică și străpungere, am o altă paradoxală trăire. Simt că Dumnezeu Se bucură în mine. De multe ori avem impresia că am dat bucurie cuiva. Nu știm de ce, o simțim totuși. Îl vedem pe altul că se apropie de noi și zicem: „Privește-l e mulțumit împreună cu mine”. Așa și eu acum încep să înțeleg că Se bucură de mine Dumnezeu și aceasta odrăslește în mine o pregustare a bucuriei, o măreție lăuntrică, un mesaj că undeva pe-aproape este Dumnezeu. În același timp, odrăslește și o mulțumire. Mai înainte de a lua darurile lui Dumnezeu, văd că El a început să le scoată din buzunarele Lui și să mi le dea.

Odată cu bucuria vine și o altă trăire neîncetată, unită cu ea: durerea sufletului, a unui suflet atât de bogat și în același timp atât de sărac, a unui suflet care în fața milostivirii lui Dumnezeu își înțelege împietrirea lui și tragicul lui eșec, înfricoșătoarea lui stare și micimea lui și începe să se îndurereze. Această durere a lui provine, mai înainte de toate, din simțirea că Dumnezeu este încă departe. De aceea strigă cu durere: „Pentru ce, Dumnezeule, ești atât de departe? Deși îmi trimiți bucurii, pentru ce nu Te înțeleg? Deși știu că Te bucuri de mine, de ce nu Te pot îmbrățișa? Eu sunt aici și Tu cine știe la câte mii de metri depărtare Te afli față de mine”. Se îndurerează sufletul pentru starea lui, pentru surghiunul lui.

Când ajunge în acest punct, atunci intră în cea mai importantă arenă a comuniunii cu Dumnezeu, pe care Sfinții Părinți o numesc „înțelegere înaltă”.

Ce este „înțelegerea înaltă”? Este ca și cum ai sta într-un punct înalt de unde este cu putință să cazi în haos, dar de acolo poți să vezi toate. Ajungând la înțelegerea înaltă, ai o recunoaștere. Simți ca și cum cineva te răpește și te urcă, de parcă ai fi într-un avion și ai nevoie să privești jos, ca să vezi abisul judecăților tale și al căderilor tale. Așa cum din aerostat privești pământul, la fel te privești și pe tine însuți, sinele tău pe care îl lași jos, în timp ce mintea urcă la înălțimea extremă.

Așa cum ești în acest punct înalt, te temi să privești altceva, de aceea eviți orice înțeles, orice conținut al minții, orice lucrare care constă în a gândi, orice simțire, orice frază. Fiindcă orice ai spune este din lumea aceasta. Și dacă mulțumești lui Dumnezeu, și dacă Îl rogi, și dacă I te mărturisești și dacă Îl implori, toate acestea sunt din lumea aceasta, fiindcă și tu ești din lumea aceasta.

Urci și, pe măsură ce urci, dobândești înțelegerea înaltă, înțelegerea celei mai înalte ființe, a Unuia Dumnezeu, care este o simțire exclusiv a minții. Aceasta înseamnă că mintea ta și toată ființa ta, leapădă toate și rămâi tu singur pe acea înălțime.

(Arhimandrit Emilianos Simonopteritul )

Cum smerita cugetare ramane un subiect vrednic de a fi mereu reluat, spre aprofundare sau macar spre neuitare deplina,
imi amintesc in ton cu postarea voastra, frate Cristian, un fapt intalnit la multi oameni tristi.
Anume, atunci cand sufereau dupa vreo pierdere oarecare (semnificativa insa, aparent de nesuportat) si aveau tendinta sa se judece pe ei iar nu pe cineva din afara, cadeau intr-o tristete inca mai adanca, mai dureroasa.
Cugetind la nemernicia unor greseli care, credeau ei justificat sau nu, dusesera la pierdere, oamenii acestia se simteau coplesiti de neputinta, furie, simtamantul zadarniciei totale, rusine, disperare, vina etc.
Dar la unii dintre ei am descoperit ca mai aparea ceva: speranta, anume ca Cineva va avea grija si de ei si ca ii va trece peste hauri.
M-am gandit adeseori ca smerita cugetare este un cuplaj de doua persoane: una despre care adeseori te feresti sa cugeti intrucat cam stii cate parale face si Alta pe Care ai voi s-O pomenesti si s-O cunosti cat mai des, cat mai deplin.
Astfel incat imi zic acum, si mult as da sa nu gresesc, ca smerita cugetare e o unire limpede, cat mai clara in constiinta si in inima insondabila, a nimicniciei omenesti de care isi da seama cugetatorul, cu maretia Atotputernicului Iubitor de oameni.
Un om care se descopera pe sine mai rau decat pe ultimul vierme si care totodata se vede iubit de Atotputernicul Dumnezeu asa incat sa se simta si iertat si ocrotit si indrumat, acesta cred ca are smerita cugetare si ca nu isi mai sporeste tristetea ci si-o vede aproape deindata spulberata. Din aceasta unire in suflet a nimicniciei omenesti cu maretia fericita a Dumnezeirii Iubitoare Atotbune se naste, cred, primul mugure al simtamantului de liniste, pace si incredere incredintata in si de Dumnezeu.
Oricat de rau si de vinovat se considera un om, oricat de speriat si de trist pentru ce a pierdut, in clipa cand isi vede nimicnicia ocrotita de Atotbunul si Atotputernicul Dumnezeu el cunoaste deindata limanul suferintei care lasa loc mangaierii iubitoare a Parintelui.
Asa cred, sa fiu iertat daca am scris prostii sau neadevar.

Da!, de mii de ori Da!,
numai de n-am uita noi toti care nazuim sa ne rugam pentru cei care nu mai sunt printre noi.
Acelasi gand e abordat mai pe larg intr-o carte micuta dar foarte bine elaborata, care se refera in special la slujba Parastasului; o carte care se mai gaseste, inca, prin pangare.

Din viata Apostolului Pavel se ştie câte greutăţi a avut acesta de înfruntat. „În fiecare zi mor”, spunea el despre sine (I Corinteni 15, 31). Bătăi, naufragii, atacuri ale tâlharilor, clevetiri, invidie, frig, foame, sete – iată o listă departe de a fi completă a necazurilor Apostolului (II Corinteni 11, 23-32). Şi totuşi, Dumnezeu îl mângâia tot mai mult pe alesul său, pe măsură ce creşteau şi suferinţele lui (II Corinteni 1, 4-5). Asupra Apostolului Pavel s-au împlinit cuvintele Psalmistului: „După mulţimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Psalmi 93, 19).

„Pace să aveţi între voi... fiţi îndelung răbdători către toţi... să nu răsplătească cineva rău pentru rău, ci pururea cele bune să urmaţi unul faţă de altul şi faţă de toţi. Pururea bucuraţi-vă. Neîncetat rugaţi-vă. Pentru toate mulţumiţi... de tot felul de lucru rău să vă feriţi” (I Tesaloniceni 5, 13-22). Această povaţă mântuitoare de suflet este un medicament minunat împotriva stresului.

Iar dacă vom reacţiona la amărăciunile vieţii pe dos de cum povăţuieşte Apostolul, fără smerenie şi rugăciune, singuri vom crea terenul propice pentru stres. Bineînţeles, smerenia nu înseamnă pasivitate, capitulare. Dimpotrivă, ea presupune activitate lăuntrică: pocăinţă, înţelegere a situaţiei, apreciere a valorilor şi întoarcere către Dumnezeu, cerând ajutor. Fără aceasta va fi mult mai greu să rezistăm stresului şi mult mai uşor să ne pierdem echilibrul sufletesc.

(K. V. Zorin )

Părinte, nu prea avem poftă de rugăciune. O tot amânăm, mai târziu, mâine, o să fac cutare, poimâine, de săptămâna viitoare mă apuc…

- Asta-i lucrarea ispititorului. Niciodată să nu zici că „voi face mâine”, fiindcă secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră. Altă secundă, alt minut mai încolo nu-i al nostru, nu ştim dacă-l ajungem, că omu-i ca iarba, zice sfântul prooroc, „omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului”. Nu putem zice: „las’ că voi face mai pe urmă”. Să punem înaintea noastră cuvântul acesta: „Dacă vrea Dumnezeu să-mi ajute să ajung mâine la biserică, să mă spovedesc şi să fiu atent ce-mi spune duhovnicul, căci el are harul Sfântului Duh şi ce mi-a spus el, aceea trebuie să mă osârduiesc să îndeplinesc ca să pot căpăta Împărăţia Cerurilor”.

Fără spovedania păcatelor nu putem intra întru Împărăţia Cerurilor. Vedeţi cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu? A binecuvântat ca prin binecuvântarea arhiereului să-l facă pe preot să poată fi şi duhovnic, şi ce zice el, aceea face Dumnezeu. Vezi? N-a pus Dumnezeu îngeri ca duhovnici, ci un om, o persoană ca toţi oamenii, ca să poţi să te duci să-i spui tot, cu sinceritate, că, dacă nu te duci cu sinceritate, nu primeşti dezlegarea păcatelor. Trebuie să fii sincer. Mila Domnului să fie cu noi!

(Stareţul Dionisie )

Bunătatea naște bunătate
 

Chiar dacă ni se pare că avem dreptul să nu iertăm, atunci trebuie să iertăm. Bunătatea naște bunătate. Răutatea naşte răutate. Iertarea naşte iertare. Răzbunarea naşte răzbunare.

Asta e de când lumea. Acela care, suferind o răutate, se hotărăşte s-o pedepsească tot cu răutate, acela care se hotărăşte pentru răzbunare, acela nu combate răul, cum i se pare lui, nu reglementează situaţia, cum i se pare lui, ci dimpotrivă, trece şi el de partea răului.

Fiindcă, dacă condamni pe un altul pentru răul pe care ţi l-a făcut, înseamnă că trebuie să fii şi tu condamnat pentru răul pe care i-l faci lui, dacă îi răspunzi cu rău pentru rău. Bunătatea naşte bunătate, răutatea naşte răutate.

Din Mitropolit Antonie Plămădeală, Tâlcuiri noi la texte vechi, Editura Sophia, București, 2011, p. 349-350

Ce căutăm noi în lumea aceasta? Căutăm slava care trece și nu-i rămâne nici urma?

Desfânarea, plăcerea, păcatul? O clipă durează și după aceea urmează nu fericire,c i durere, rușine, amar. Plata păcatului este moartea.

Căutăm bogăție și fericire, dar suntem nefericiți, fiindcă bogăția nu este acolo unde o căutăm. Adevărata bogăție este lumina lui Dumnezeu, iar fericirea n-o poți afla decât în facerea de bine. Folosește-ți darurile spre a face bine celor de lângă tine!

Dumnezeu nu este zgârcit cu nimeni. El împarte daruri tuturor. Unul are talantul cântării, altul al înțelepciunii, altul în forță fizică, altul are darul de a picta, altul darul de a scrie sau de a vorbi. Fericit este acela care, folosind darul pe care îl are, izbutește să aducă un suflet la Hristos. Aceluia i se vor acoperi mulțime de păcate. Aceasta și este, de fapt, esența creștinismului: a te dărui și a dărui neîncetat altora lumină, pace și bucurie.

Extras din: Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2011, p.208

"Să o rugaţi pe Preacurata: „Stăpână, întoarce-mi întru bucurie plângerea mea, izbăveşte-mă de robia celor ce mă războiesc neîncetat şi mă învredniceşte luminii neînserate.”

Din Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Editura Egumeniţa, 2003, p. 246-247

În viața Sfintei Monica, mama fericitului Augustin, cunoaștem că ea era căsătorită cu un păgân, un om aspru și foarte mânios. Din cele mai mărunte motive, acela izbucnea și se năpustea spre nevinovata lui soție. Ea putea, la fiecare asemenea întâmplare, să-și găsească îndreptățire împotriva falselor lui învinuiri, însă a ales să tacă și să se roage lui Dumnezeu. Când îl vedea liniștit, ea îi explica pricina pentru care soțul s-a mâniat și îl liniștea. Atunci acesta își dădea seama cât era de nedrept cu soția lui, cât îl întrecea ea prin bunele ei însușiri, mai cu seamă prin răbdarea și smerenia ei, și astfel o aprecia și mai mult.

Cu trecerea timpului, a fost câștigat pe deplin de îngăduința și dăruirea ei, încât la sfârșitul vieții el s-a lăsat de păgânism și a devenit creștin.

Mare înțelepciune se ascunde în îngăduință! Cel ce poate să cedeze, acela poate să și biruiască. Iar cel ce dorește ca repede să-și impună părerea sa și, în împotrivirea către alții, aruncă grele ofense și amenințări, acela nu poate să biruie, pentru că este slab în răbdare și în înțelepciune.

Din Arhimandrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, București, 2011, p. 47-48

Patima desfranarii , patima curviei !
 

Vindecarea duhovniceasca de patima desfranarii
Intrucat exista o curvie lucrata in suflet sau cu gandul si o curvie trupeasca, lupta impotriva uneia dintre aceste forme presupune, de fapt, lupta impotriva ambelor si mai ales lupta impotriva cauzelor ultime a lor, care este curvia cu gandul.
Toti ascetii rasariteni, cunoscand foarte bine ravagiile pe care le produce aceasta patima asupra trupului si a sufletului celui bolnav de ea, staruie indeosebi asupra tratamentului ei sufletesc. Iar acest tratament presupune, pe langa alungarea imaginilor si amintirilor care pot deveni o tentatie pentru un suflet nedeplin exersat in cele duhovnicesti, pe langa evitarea convorbirilor prea familiare si indelungate cu persoanele de celalalt sex care ar putea sa ne produca ispite, pe langa respingerea vorbelor sau a glumelor indecente, a luxului de imbracaminte, si alaturi de o paza a simturilor si o infranare a trupului preocupare si infranare duhovniceasca.
Iar aceasta se realizeaza prin rugaciune smerita si staruitoare, prin priveghere, prin citirea deasa a Sfintelor Scripturi si meditarea deasa asupra lor, intr-un cuvant nu numai prin paza trupului si a simturilor, cat mai ales prin trezvie sau atentie si paza duhovniceasca.
Sfantul Ioan Scararul ne spune: "Cel ce incearca sa opreasca acest razboi numai cu infranarea este asemenea celui ce inoata cu o singura mana si se straduieste sa se izbaveasca de ocean. Uneste smerenia cu infranarea. Caci fara cea dintai, cea de a doua este nefolositoare". Si mai departe zice: "Vazut-am pe cel necurat prea inaltandu-se, ridicandu-se, tulburandu-se si infuriindu-se in mine ca cedrii Libanului. Si am trecut prin infranare si iata nu mai era mania lui ca inainte. Si l-am cautat smerind cugetul meu, si nu s-a aflat in mine locul lui si urma lui" (Psalm 36, 35-36).
Iar Sfantul Maxim Marturisitorul arata ca: "Smerenia si reaua patimire elibereaza pe om de tot pacatul. Cea dintai taie patimile sufletului, cea de-a doua pe ale trupului". Aceasta o spune si Sfantul Prooroc David cand se roaga lui Dumnezeu zicand: "Vezi smerenia mea si ostenala mea si-mi iarta toate pacatele mele" (Psalm 24, 19).
Prin urmare, rezistenta si razboiul nostru trebuie sa fie indoit, el presupune, pe de o parte:
- infranarea trupeasca - postul in sine, ajutat de osteneala si lucrarea mainilor, prin care se da ocupatie trupului, iar tensiunea si energiile sale se canalizeaza intr-un scop practic;
- "stiinta spirituala" - despre care vorbeste Sfantul Ioan Casian, adica trezvie, cunoasterea si controlarea foarte buna a gandurilor rele, ce ne instiga la pacat si pastrarea cugetarilor bune, folositoare sufletului, aducatoare de pocainta si de mantuire.
Una dintre armele cele mai eficiente impotriva duhurilor rele este ascultarea in viata de obste. Sfantul Ioan Scararul ne invata: "Nepatimirea trupului castigata din linistire, apropiindu-se de multe ori de lume, nu ramane neclintita. Dar cea care se naste din ascultare, este pretutindeni cercata si neclatinata".
Vietuirea in viata de obste sub ascultare este mai mare decat linistirea de unul singur in pustie, pentru ca ascultarea nu este pandita de mandrie. Iar cel din viata de obste vine in contact cu oamenii si nu cade usor din pricina lor. Pe langa acestea, s-a obisnuit sa asculte intotdeauna de sfatul duhovnicului sau si prin el de Dumnezeu.
Insistand asupra acestor mijloace de izbavire din lucrarea si gandurile cele necurate ale desfranarii, Sfantul Ioan Casian adauga, cu privire la infranarea trupeasca canonisirea trupului prin munca, insingurarea, pentru a evita cauzele si circumstantele exterioare ale producerii pacatului, linistirea sufleteasca si trupeasca.
"Dintre accesoriile infranarii sufletesti, el ne recomanda: curatirea inimii, cainta inimii, curatirea cu grija a celor ascunse ale ei, stapanirea vointei si a constiintei noastre, caci, Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune ca din ea pornesc toate gandurile rele, uciderile, adulterele, desfranariie, hotiile si marturiile mincinoase" (Matei 15, 18-19).
De mare folos in aceasta lupta de inlaturare a gandurilor pacatoase ne sunt rugaciunea fierbinte catre Hristos pentru omorarea patimilor si dobandirea virtutilor; citirea si cugetarea asupra scrierilor sfinte: Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti.
Mintea, astfel ocupata si indemnata spre lucrarea faptelor celor bune, nu mai are ragazul sa-si nascoceasca si sa elaboreze scenarii erotice si chiar daca este sagetata de diavol cu astfel de idei, le respinge prin rugaciune si cu puternicul nume al Domnului Iisus Hristos .
Daca totusi linistea si echilibrul mintii noastre au fost tulburate de astfel de ganduri si ispite, cand ni s-a strecurat in minte "amintirea trupului femeiesc", si dezmierdarile pe care ni le poate produce, Sfantul Ioan Casian ne recomanda "sa ne grabim s-o alungam cat mai iute dinauntrul nostru, punandu-ne in fata mai intai amintirea mamei, a surorilor, a rudelor sau a anumitor femei pioase", sau a sfintelor.
Sa ne ridicam mintea la cele sfinte, cugetam tainic in inima noastra: "Daca femeia aceasta este atat de frumoasa, dar Maica Domnului nostru Iisus Hristos cat este de Preamarita, Preasfanta, Preacurata si Preafrumoasa!"
"Domnul a pus frumusetea in zidirile sale, ca oamenii sa-si inalte mintea si sa cunoasca pe Ziditorul lor. Si cu cat este mai frumoasa o creatie dumnezeiasca, si frumusetea ei te atrage s-o iubesti, cu atat mai mult trebuie sa ai cunostinta sa aprinzi inima ta cu dragoste catre Creatorul ei. Caci frumusetea nu o are omul de la sine, adica de la trup, ci vine de la suflet. Iar cand sufletul se va desparti de trup va ramane grozav de urat, toata frumusetea lui se risipeste, caci sufletul este pricina frumusetii, ca chip si asemanare a lui Dumnezeu. Si de la Dumnezeu primesc stralucirea si frumusetea toata creatia.
Deci, iubeste mai ales sufletul si nu pofti frumusetea desarta, care se vestejeste cu putina boala si cu moartea. Proorocul Isaia aseamana frumusetea trupului cu iarba, care astazi este verde si maine uscata; dimineata frageda si seara vesteda. Astfel se stinge si frumusetea tineretii!
Deci cand vezi o fata frumoasa, socoteste cata stricaciune si intinaciune este ascunsa pe dinlauntru la frumusetea zugravita a firii, si adu-ti aminte cum se face dupa moarte. Nu ce este de fata, ci ce va fi in viitor, socoteste. Nu privi trupul, ci cerceteaza duhul. Caci precum este cerul mai frumos decat pamantul, asa si sufletul este mai frumos decat toate zidirile acestei lumi. Si de ar fi cu putinta sa vedem frumusetea aceasta cu ochii trupesti, am defaima orice frumusete pamanteasca.
Dar ca sa nu ne mandrim, precum au patimit unii ingeri, de aceea nu voieste Domnul ca sa vedem aici frumusetea sufletului nostru. Fa dar in asa chip si te osteneste sa-ti infrumusetezi sufletul si sa-l impodobesti cu fapte bune, ca sa castigi frumusetea pe care o poftesti.
Daca voiesti sa fii pururea frumos, spala sufletul tau cu lacrimile pocaintei, si-ti chinuieste trupul cu postiri si rugaciuni si in Rai te vei bucura stralucind ca soarele. De esti acum batran, bolnav si trecut, acolo vei fi tanar, sanatos si frumos ca un inger, daca vei pazi curatia ca sa-ti infrumusetezi sufletul. Iar daca esti acum cu trupul frumos, iar sufletul il intinezi cu pacatele, vei invia atunci trist si urat la chip. Asadar nu pofti frumuseti trecatoare si desarte, aducandu-ti aminte de marile pagube ce s-au facut din pricina aceasta.
Frumusetea fetelor lui Cain a fost pricina pentru care a pierit toata lumea prin Potop. Multe rautati si pagube se fac pururea, pentru pricina aceasta, nu numai sufletului, ci si trupului. Pentru ca desfranarea inlatura vitejia, scurteaza viata, strica frumusetile trupului, iti risipeste averea, pierzi cinstea si faima. Aceasta aduce boala si alte multe rele, de care poti sa scapi cu ajutorul lui Dumnezeu, de vei face invataturile mai inainte scrise.
De aceea mai invata ca: "Mare este cel ce ramane nepatimitor la atingere. Dar mai mare, cel ce ramane neranit de vedere si a biruit vederea focului (focul unei frumuseti trupesti) prin gandul la frumusetea celor de sus".
Insa: "Altul este cel ce are pe tiran (diavolul desfranarii) legat prin nevointe. Altul pe cel ce-l are legat prin smerenie si altul cel ce-l are legat prin descoperire dumnezeiasca. (Sfantul Ioan Scararul pune aici prezenta simtirii lui Dumnezeu in inima mai presus de smerenie. Insa fara smerenie nu are loc simtirea prezentei lui Dumnezeu.) Cel dintai se aseamana luceafarului; al doilea lunii pline, iar al treilea, soarelui stralucitor. Dar fiecare din ei au petrecere in ceruri".
Sfantul Ioan Casian considera ca dovada deplina a libertatii fata de aceasta patima lipsa ispitelor de acest fel, in timpul somului si apatia fata de ele in stare de veghe, netrezirea poftei, in nici o ocazie.
Iar Sfantul Ioan Scararul ne spune urmatoarele: "Mi-a istorisit cineva o pilda foarte inalta de curatie (castitate). Vazand cineva, (Sfantul Ierarh Non) zicea, o frumusete deosebita, slavea foarte pe Facatonil din acest prilej si numai de vederea ei era miscat la iubirea lui Dumnezeu si-i izvorau lacrimile. Daca unul ca acesta are totdeauna, in asemenea prilejuri, o astfel de simtire si lucrare, a inviat nestricacios inainte de invierea de obste".
Lupta impotriva acestei patimi este grea, iar razboiul impotriva ei este terminat cu biruinta de foarte putini. Oricat am lupta noi impotriva ei, ea este "greu de combatut si cu neputinta de biruit" prin propriile noastre puteri, neputand fi distruse deplin de catre noi insine, ci doar cu ajutorul lui Dumnezeu care ne spune: Fara Mine nu puteti face nimic "(Ioan 5, 15). Acesta subliniaza, inca o data, valoarea rugaciunii catre Dumnezeu, prin care cerem intarirea puterilor noastre slabite intr-o astfel de lupta, de violenta ei. Prin curatia trupului si a sufletului de patimi, in adancul lor lucreaza Hristos, Cel Care, in aceasta lupta duhovniceasca, ne-a fost frate si ajutor.

Continuare despre Patima curviei :
 

Sfantul Ioan Casian considera ca dovada deplina a libertatii fata de aceasta patima lipsa ispitelor de acest fel, in timpul somului si apatia fata de ele in stare de veghe, netrezirea poftei, in nici o ocazie.
Iar Sfantul Ioan Scararul ne spune urmatoarele: "Mi-a istorisit cineva o pilda foarte inalta de curatie (castitate). Vazand cineva, (Sfantul Ierarh Non) zicea, o frumusete deosebita, slavea foarte pe Facatonil din acest prilej si numai de vederea ei era miscat la iubirea lui Dumnezeu si-i izvorau lacrimile. Daca unul ca acesta are totdeauna, in asemenea prilejuri, o astfel de simtire si lucrare, a inviat nestricacios inainte de invierea de obste".
Lupta impotriva acestei patimi este grea, iar razboiul impotriva ei este terminat cu biruinta de foarte putini. Oricat am lupta noi impotriva ei, ea este "greu de combatut si cu neputinta de biruit" prin propriile noastre puteri, neputand fi distruse deplin de catre noi insine, ci doar cu ajutorul lui Dumnezeu care ne spune: Fara Mine nu puteti face nimic "(Ioan 5, 15). Acesta subliniaza, inca o data, valoarea rugaciunii catre Dumnezeu, prin care cerem intarirea puterilor noastre slabite intr-o astfel de lupta, de violenta ei. Prin curatia trupului si a sufletului de patimi, in adancul lor lucreaza Hristos, Cel Care, in aceasta lupta duhovniceasca, ne-a fost frate si ajutor.
Sfantul Ioan Casian subliniaza ideea necesitatii ajutorului dumnezeiesc in razboiul duhovnicesc, aratand ca dracul curviei "nu inceteaza de a razboi pe om, pana nu va crede omul cu adevarat ca nu prin straduinta si nici prin osteneala sa, ci prin acoperamantul si ajutorul lui Dumnezeu se izbaveste de boala aceasta si se ridica la inaltimea curatiei. Biruinta deplina asupra acestei patimi este mai presus de fire si are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.
De aceea ne invata Sfantul Ioan Scararul: "Cel ce a alungat cainele acesta (diavolul desfranarii) cu rugaciunea se aseamana celui ce se lupta cu un leu. Dar cel ce il infrange pe acesta cu impotrivirea in cuvant se aseamana celui ce-si urmareste pe dusmanul lui. (impotrivirea prin cuvant este contrazicerea lui, dar acest lucru se poate face numai daca se va smeri cineva mai intai pe sine prin rugaciune.) Iar cel ce a nimicit cu totul navala lui, desi se afla inca in trup, s-a sculat din sicriu". (A inviat duhovniceste, are un trup, dar indumnezeit.) De aceea "Pune inaintea Domnului slabiciunea firii tale, cunoscand neputinta ta, si vei lua darul (harisma n. tr.) nepatimire pe nesimtire".
Cuviosul Paisie Aghioritul ne zice: "Prea Bunul Dumnezeu ne da la fiecare puteri si harisme pe care insa diavolul cauta sa ni le schimbe in rau. Astfel de harisme sunt, spre exemplu, marimea de suflet si sensibilitatea. Pe omul sensibil, diavolul il face adesea sa exagereze lucrurile, ca sa nu poata trece peste o greutate sau daca reuseste sa lucreze putin, iar apoi renunta, il face sa deznadajduiasca, sa se chinuie si in cele din urma sa se epuizeze.
In schimb, daca crestinul ar spori duhovniceste, sensibilitatea cu care s-a nascut va deveni cereasca. Dar daca o lasa s-o exploateze diavolul, crestinul se va pierde in pacate din ce in ce mai mari. Pentru ca daca crestinul nu-si sporeste harismele sale, atunci le va exploata spre rau diavolul. Si in loc sa fie recunoscator lui Dumnezeu, le va spori spre pierzarea sa".
Astfel crestinul care are o mare sensibilitate poate sa sporeasca aceasta harisma prin traire duhovniceasca, ajungand sa aiba bucurii ceresti si pacea duhovniceasca a sufletului. Diavolul, insa, se va stradui sa-l canalizeze spre senzualitate (lacomia pantecelui, pacate trupesti si impotriva firi etc).
Un exemplu concludent in aceasa privinta este Cuvioasa Maria Egipteanca , care de la varsta de 12 ani ducea o viata desfranata si, dupa cum marturisea, nu o facea pentru bani. Apoi, cu ajutorul harului dumnezeiesc si prin nevointa crestina a ajuns la o inalta vietuire duhovniceasca, iar la sfarsitul vietii sale pamantesti, Dumnezeu a asezat-o in ceata sfintilor. Din aceasta viata pilduitoare aflam ca cei care au o mare sensibilitate si diavolul i-a impins sa traiasca in mari pacate, prin pocainta si cu ajutorul harului dumnezeiesc pot ajunge la o inalta vietuire duhovniceasca.
"Vindecarea de patima desfranarii presupune, asadar, paza inimii si a mintii, prin trezvie duhovniceasca si discernamant spiritual, respingerea gandurilor, amintirilor si a fanteziilor de aceasta natura, lectura duhovniceasca, ascultarea de un parinte duhovnicesc si marturisirea tuturor gandurilor noastre lui, paza trupului si a simturilor, fuga de ispita si de ocazia de pacat, fecioria sau casatoria si disciplina conjugala".

Părintele Calistrat :
 

„Că se va lua pacea de pe pământ şi se vor omorâ oamenii unii pe alţii.” Iar noi ne mirăm de multe ori şi spunem aşa: "Cum domnule? Şi spitale, biserici, icoane, slujbe, preoţi şi creştini.. Şi cu toate astea, de ce domină răul?" Domină răul pentru că noi suntem traditionalişti şi formalişti, nu credincioşi! De ce Dumnezeu nu face minuni să oprească răul pe pământ când ar putea să facă, pentru că îi stă în măsură să facă acest lucru? Nu-i convins de trăirea noastră şi de rugăciunea noastră!
Şi aşa, vine bătaia lui Dumnezeu.
Deocamdată, noi creştinii n-am demonstrat că suntem într-o legătura directă cu Dumnezeu. Şi aceasta este prima problemă pe care trebuie să ne-o punem, la modul cel mai acut.
De ce Dumnezeu nu face minuni să oprească răul pe pământ? Când ar putea să facă acest lucru! Pentru că noi încă suntem acei creştini de catifea, care dacă am postit trei zile, şi ne-am împărtăşit, şi ne-am mai şi rugat seara un sfert de oră, credem că am făcut totul.
Predica integrala: - https://www.youtube.com/watch?v=EcLVAFS6j-E

"Adună omul comori și nu știe cui le strânge pe ele."Așa spune în Psalmi! Pentru că în clipa în care închidem ochii... are Ioan Iacob o poezie excelentă: "Prietenia cea cu lumea Te lasă singur la mormânt Şi numai "faptele credinţei" Tovarăşi - mai departe - sunt...Când ajungi lângă mormânt, Prietenia cea cu lumea.. Este ca pleava ce se împrăștie de vânt!"
"- Părinte, tatăl meu a murit și a ascuns o sumă mare de bani, dar pentru că nu avea încredere în noi, nu ne-a spus unde e!" Atâta timp, cât el a pus comoara și inima la loc ascuns, cine poate lucra acolo decât diavolul? Pentru că în momentul în care tu ți-ai legat inima de avere nu ți-ai mai legat-o de Dumnezeu! Este și un proverb turcesc:"Ce-i de haram, de haram se duce." Adică, dacă tu n-ai muncit pentru banul acela, poate să-ți lase tac-tu avere... că tu tot o s-o faci praf! Pentru că n-ai transpirat și n-ai asudat pentru ea. "Banii strângătorului, în mâna risipitorului!". Și pe lângă toate aceste proverbe populare vă mai aduc aminte de a 14-a din muncile iadului. O știu de la Părintele Cleopa, o spunea pe vremea când veneau oamenii cu atocarul la el, este legată de părinți și de copii! Când va fi judecata de obște, vor sta părinții și copiii spate în spate, și vor spune: "Blestemați să fiți părinți, că ne-ați dat pe cele trecătoare și nu ne-ați dat pe cele spirituale!" Și părinții vor zice: "Blestemați să fiți voi.. că pentru grija voastră am uitat de cele spirituale!" Ce face omul? Cum prinde un serviciu bun, să facă băiatului casă, să strângă pentru fată zestre să ia mașină nepotului. Și când îl ia moartea, nu a avut timp să se spovedească! Spune omul în contact cu preotul (ei.. s-ar putea scrie multe cărți, nu SF-uri cu Harry Potter)
- Părinte, dacă ați ști ce inimă bună avea?
- Da a fost vreodată la biserică?
- Părinte, n-avea timp părinte! Noi am avut o afacere, trebuia să stam și duminica și de sărbători, n-am avut treabă cu Dumnezeu!
- Dar s-a spovedit vreodată?
- Avea el de gând.. să se ducă odată, dar n-a ajuns! Nu!
- Dar se ruga vreodată?
- Părinte, știa Tataăl Nostru, dar nu pot să spun eu că-l spunea!
- Credincios om, eu dacă aș fi Dumnezeu, i-as face o bucată de Rai separat! Dar știi cine sunt paznicii acelui Rai? Tot diavolii! Pentru că este scris clar în carțile sfinte: Cine nu are Biserica de Mamă , nu-L are pe Dumnezeu de Tată!
La contactul despărțirii lumii de om!
"- Vai... da ce aspru a fost Dumnezeu, da cum nu s-a gândit.. să ia mama de la copii, da cum nu s-a gândit că e așa de tânără și în floarea vârstei!"
Mare poznă și cu Dumnezeu, dacă nu a fost demult la reciclare, la vreo facultate de perfecționare profesională în vederea actualizării cunoștințelor, să-și revizuiască atitudinea "pisihologica" și "pisihatrică" ale lumii moderne.. începe să ia decizii din astea negândite! E puțin fundamentalist! Nu întreabă de ce-l ia pe ăla și nimeni nu îndrăznește sî-i dea telefon și să întrebe: "Doamne, de ce greșești?" De ce? Pentru că nimeni nu-i știe numărul! Întâlnirea cu Dumnezeu se face în rugăciune nu în figurație!
Predica integrală: - https://www.youtube.com/watch?v=ih11krfH8Gk

Pacatul se săvârşeşte în suflet şi îl face bolnav de-a dreptul; însă dacă trupul îşi trage viaţa de la suflet, fireşte că un suflet bolnav nu poate oferi trupului o viaţă sănătoasă.

Singur faptul că păcatul aduce după sine întuneric sufletesc şi urât are o înrâurire nesănătoasă asupra sângelui, care este temeiul sănătăţii trupeşti; dar dacă stai să te gândeşti că el ne desparte de Dumnezeu, Care este Izvorul vieţii, şi îl pune pe om în potrivnicie faţă de toate legile care lucrează atât în el, cât şi în natură, te vei minuna cum de rămâne viu păcătosul după ce a păcătuit.

Pricina este numai mila lui Dumnezeu, care aşteaptă pocăinţa şi întoarcerea lui. Prin urmare, bolnavul este dator, mai înainte de orice, să se grăbească a se curăţi de păcat şi să se împace în conştiinţa sa cu Dumnezeu.

Acest lucru netezeşte şi drumul lucrării binefăcătoare a medicamentelor. Am auzit că era un doctor de seamă care nu se apuca de tratament până ce bolnavul nu se spovedea şi nu se împărtăşea cu Sfintele Taine; şi cu cât era mai anevoie de vindecat boala, cu atât cerea mai stăruitor acest lucru.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul )

Părintele Paisie Aghioritul : Despre gânduri ( partea 1 )
 

Cea mai mare boală: gândurile de-a stânga

– Părinte, mă neliniştesc atunci când am de rezol*vat o problemă, încât nici nu pot dormi.

– Problema ta sufletească sunt gândurile cele mul*te. Dacă nu ai avea aceste gânduri de multe feluri, ai putea da mult mai mult şi în ascultarea ta, şi în nevointele tale duhovniceşti. Ascultă un mod de a evita gândurile cele multe. Când îti vine în minte o treabă pe care va trebui, de pildă, să o faci mâine, să-i spui gândului: „Treaba aceasta nu este pentru astăzi; mă voi gândi la ea mâine“. De asemenea, când trebuie să hotărăşti într-o problemă, nu te chinui cu gândul să afli ceea ce este mai bun şi să amâni mereu.

Alege ceva şi mergi înainte. Lasă după aceea pe Dumnezeu să Se îngrijească de celelalte. Sileşte-te să eviţi scolasticismul, ca să nu-ţi ameţeşti mintea. Să faci ceea ce poţi, cu mărime de suflet, să te mişti simplu şi cu multă încredere în Dumnezeu. Atunci când îi încredinţăm lui Dumnezeu viitorul şi nădejdile noastre, îl obligăm într-un anume fel să ne ajute. Prin gândurile cele multe şi un om sănătos se netrebniceşte. Unul care suferă este îndreptăţit să le aibă dacă se mâhneşte. Insă cel care, fiind sănătos, se ameţeşte şi suferă din partea gândurilor de-a stânga, unul ca acesta este bun de legat. Să fie sănătos şi totuşi să fie chi*nuit de gândurile lui?!

In vremea noastră, cea mai mare boală se dato*rează gândurilor deşarte ale oamenilor lumeşti. Oamenii le pot avea pe toate în afară de gândurile bune. Dar se chinuiesc pentru că nu înfruntă lucrurile duhovniceşte. De pildă, cineva porneşte ca să meargă undeva, dar motorul maşinii lui păţeşte ceva şi întârzie puţin la destinaţie. Dacă are gândul cel bun, va spune: „Se vede că Bunul Dumnezeu a rânduit să apară piedi*ca aceasta; altfel poate că aş fi păţit vreun accident, dacă n-aş fi avut această întârziere. Cum să-Ţi mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru aceasta?“, şi-L slăveşte pe Dumnezeu. Dar dacă nu are gândul cel bun, nu va înfrunta situaţia duhovniceşte, se va supăra pe Dumnezeu şi va huli: “Iată, am întârziat! Aş fi putut merge mai repede! Ce lucru anapoda! Uf, ce Dumnezeu...”. Atunci când omul primeşte cele ce i se întâmplă cu gând de-a dreapta, se ajută. In timp ce dacă lucrează în partea stângă se chinuieşte, se topeşte, se zăpăceşte.

Odată, cu mai mulţi ani în urmă, ca să mergem de la Uranopolis la Salonic am intrat într-un camion ce avea bănci de lemn. Inăuntru erau claie peste grămadă valize, porto*cale, peşte, lădiţe ce miroseau a peşte, copiii de la Atoniadă[6] – dintre care unii stăteau pe bănci, iar alţii in picioare – călugări, mireni… Un mirean a venit şi s-a aşezat lângă mine. Era şi gras şi, deoarece era cam înghesuit, a început să strige: “Ce condiţii sunt acestea!...”. Mai încolo era un monah care, sărmanul, era acoperit până sus de lădiţe; numai capul îi rămăsese afară. Şi aşa cum mergea camionul, clătinându-se – căci drumul era de ţară şi stricat – lăditele stivuite cădeau, şi el, sărmanul, încerca să le arunce la dreap*ta şi la stânga cu mâinile ca să nu-l lovească în cap. Iar celălalt striga pentru că stătea puţin înghesuit. “Nu-l vezi pe acela cum stă, îi spun, şi tot tu strigi?“. Şi-l întreb şi pe monah: “Cum te simţi, Părinte?“. Iar acela îmi răspunde zâmbind: “Părinte, mai bine este aici decât în iad!“. Unul se chinuia, deşi stătea pe bancă, iar celălalt se bucura, cu toate că lăditele erau gata să-l acopere. Şi am avut două ore de mers. Nu era aproape. Mintea mireanului s-a întors la confortul ce l-ar fi avut dacă ar fi mers cu autobuzul şi astfel era aproape să se sufoce, în timp ce monahul se gândea la mâhnirea ce ar fi avut-o dacă s-ar fi aflat în iad şi ast*fel simţea bucurie. Se gândea: “Peste două ore vom ajunge şi vom cobori, în timp ce sărmanii din iad se chinuiesc veşnic. Apoi acolo nu sunt lădite, lume etc, ci este iad. Slavă Ţie, Dumnezeule, că sunt mai bine aici“.

– Părinte, cui se datorează deosebirea de încre*dere, de pildă, a doi ucenici fată de stareţul lor?

– Gândului. Se poate ca cineva să aibă gând stricat pentru orice şi pentru oricine. Dacă omul nu are gând bun şi nu se scoate pe sine din acţiunile sale – adică dacă acţionează numai din interes – nu poate fi ajutat de nici un sfânt. Nu un stareţ sfânt sau o stareţă sfântă de-ar avea, nu numai de l-ar avea ca stareţ pe Sfântul Antonie, ci chiar pe toţi sfinţii de i-ar avea, nici aşa nu va putea fi ajutat, nici Dumnezeu Insuşi nu va putea ajuta un astfel de om, deşi ar vrea mult. Atunci când cineva se iubeşte pe sine, pe toate le explică precum ii place lui. Şi aşa unii le explică în chip păcătos, alţii precum le place şi încet-încet aceste explicaţii iraţionale ale lor devin fireşti. Şi oricum te-ai purta cu ei se smintesc.

Sunt unii care, dacă le dai putină atenţie, dacă le spui un cuvânt bun, zboară. Dar dacă nu le dai atenţie se mâhnesc mult, apucă extremele, care sunt ale diavolului. Văd, de pildă, o mişcare şi spun: “Da! Aşa este!‘, şi apoi sfârşesc prin a fi siguri că aşa este cum cred ei. Sau văd pe un altul serios şi cred că are ceva cu ei, în vreme ce acela poate fi serios pentru că îl pre*ocupă ceva. Cu câteva zile mai înainte, a venit la mine cineva şi mi-a spus: “De ce cutare îmi vorbea mai demult şi acum nu-mi mai vorbeşte? I-am făcut şi o observaţie, nu cumva din pricina aceasta?“. “Ascultă, îi spun, se poate să te fi văzut, dar să nu fi luat aminte la tine, sau să fi avut vreun bolnav şi să fi fost îngrijo*rat că trebuie să caute un medic, sau să afle valută ca să meargă în străinătate etc“. Şi într-adevăr acela avea pe cineva bolnav, avea o mulţime de griji, iar acesta avea pretenţia să stea şi să-i vorbească, şi pentru aceasta împletea o grămadă de gânduri.