Scos de la naftalină
 

Dacă mai are cineva nevoie să se înveselească, aduc în atenţie catrenul de mai sus... Deşi, dacă avem o oarecare înclinare spre "filozofie", s-ar putea să cădem în analize prea adânci şi să ne pierdem simţul umorului...

aici ai spus un MARE adevar!

Problema e, a de multe ori si multe dintre femeile cele mai de treaba isi gasesc greu un sot. Pentru ca suntem niste oameni care ne uitam prea mult dupa exterior si foloase materiale (codul genetic e nemernic), si prea putin ne uitam la sufletul omului.

Fetete bine vor baieti rai si baietii buni vor fete rele (cel putin o perioada cam asa merge treaba; cautam ce nu avem noi - dpdv psihologic vorbind)

Pai cred ca mai degraba plange ca nu s-ai gasit o noua mama sub forma nevestei.
In felul asta, poate fi sigur ca nici nu o sa-si gaseasca.
Si nu e chestie de biologie ci psihologie.

Cred ca problema majora este ciclul de viata.

O data ce omul a fost rupt de munca, de educatia care venea prin munca si confruntarea cu dificultatile vietii si aruncat in nesfarsite cicluri de invatamant, care ofera prea putin ca educatie de viata si chiar profesional se intinde mai mult decat ar trebui, maturizarea psihica a multora a fost amanata cu cel putin 10ani daca nu mai mult.

Tipul plangacios la 24 ani o sa aiba maturitatea necesara pentru a-si intemeia o familie functionala pe undeva pe la 30+ ani dar asta doar daca invata ceva din lucrurile care o sa i se mai intample pana atunci altfel nici asa..

Uite-aşa am mai găsit un ţap ispăşitor pentru întârzierea noastră în stadiul de mamifere vorbăreţe: codul genetic. Erau deja pe listă determinismele astrologice, presiunile mediului social, poluarea mediatică şi alte câteva locuri comune potrivite pentru "transferul culpei".
Avem întotdeauna la îndemână un vinovat numai bun să absoarbă, din oficiu, ocara care ni se cuvine. Adică tot logică de mamifer aspirant, fără prea multă convingere, la condiţia de om.
Văietatul îndelungat pe marginea aşa-ziselor "neputinţe" ale noastre nu rezolvă absolut nimic, chiar dacă identificarea corectă a locului unde bătem pasul pe loc poate să însemne un început bun. Însă niciodată diagnosticul, cât de precis ar fi, nu vindecă ci doar indică zona de acţiune eficientă pentru terapie. În absenţa celei din urmă, suntem ca femeia cam tâmpită din povestea lui Creangă, plângem şi ne tânguim că drobul de sare cade pe prunc, dar nu mişcăm un deget ca să prevenim tragedia.

În momentul când facem o alegere, cum ar fi căsătoria sau intrarea într-o relaţie premergătoare, ar trebui să avem clar în minte ceea ce se pierde când ceva se câştigă. Adică: optez pentru bani mulţi şi confort superlativ, premise care configurează iluzia siguranţei, o să pierd alte moduri de împlinire a existenţei pe un palier superior, cel al adevărului, libertăţii şi iubirii oneste, necondiţionate de aşteptări dictate de "pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii" (1Ioan 2:16). Oricât de norocoşi am fi, nu le putem avea pe toate, fiindcă pur şi simplu sursele afective ale celor două ipostaze arătate mai sus (sau altele) sunt incompatibile între ele.

Ai putea să detaliezi puţin? Care ar fi sursele afective în exemplele de mai sus?
Înţeleg că este ceva "putred" în a vrea să ai "totul"... Dar dacă, respectând o ordine corectă a priorităţilor, ajungi să ai mai mult decât ... un anumit necesar... ce ar fi rău în asta?

Am bolduit o parte din răspuns, conţinut în chiar miezul întrebării tale. Acest "ajungi să ai" e cu totul altceva decât "pretind să ai" ca un criteriu obligatoriu în alegeri care ar trebui să fie făcute mai întâi cu inima. Nici chiar Hristos Domnul nu respinge prosperitatea însă o aşează în urma căutării şi aflării Împărăţiei (vezi Matei 6:33 şi anterioarele), deci "respectând o ordine corectă a priorităţilor".

Sursele afective sunt pe de-o parte "pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii" şi de cealaltă parte chestia aia despre care Pavel apostolul spune că "îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă".

Despre casnicie si burlacie- cu Gica Petrescu si Nicu Constantin:

http://www.youtube.com/watch?feature...&v=6jBKKjqCNzM

In societatea de azi, nu e nicio suferinta daca esti singur...societatea e confuza in exprimarea ei, iar oamenii se obisnuiesc singuri din cauza problemelor din aceasta societate...tinerii nu se mai casatoresc, traiesc singuri, dar ar fi bine sa fie aproape de divinitate, pentru a nu ajunge pe carari gresite...nu se ajunge la depresie din asta....in toata lumea e similara acesta chestiune.....

Aici imi pare rau ca trebuie sa va contrazic, dar singuratatea este destul de grea. Nu zic- sunt si alte lucruri mai grave decat asta (boli gen cancer, paralizie, etc), insa si singuratatea este destul de greu- nicioadata nu poti spune ca te öbisnuiesti"" cu asa ceva.