Să lăsăm sufletul nostru să vorbească singur cu Dumnezeu. Cu cuvinte simple, aşa cum le înţelegem şi noi înşine, să îi spunem lui Iisus tot ceea ce ne preocupă: durerile noastre, problemele noastre, nevoile şi temerile noastre. Să vorbim cu Dumnezeu aşa cum vorbeşte co*pilul mic cu tatăl lui, fără viclenie, spontan, fără prefăcătorie, ci simplu, autentic.
Desigur, putem să folosim şi rugăciuni tipizate, pe care le-au scris Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre sau să citim Psalmii cei nemuritori ai lui David etc. Dar atunci când le rostim, trebuie să le simţim pe viu ca fiind ale noastre, drept cuvinte ale propriei inimi.
Adevăruri mari, în cuvinte simple,de Kallinikos Karousos, fostul mitropolit al Pireului.

Dumnezeu este foc care încălzeşte şi înflăcărează inima. Aşadar, atunci când simţim în inima noastră răceală, să-L rugăm pe Domnul să vină şi să ne încălzească, insuflându-ne iubire pentru El şi pentru aproapele. Părinţii spuneau: caută-l pe Dumnezeu, dar nu cerceta cu curiozitate să vezi unde se află. Acolo unde se află Dumnezeu, nu există răutate. Cele ce provin de la Dumnezeu sunt liniştite şi de folos şi-l conduc pe om la osândire de sine şi smerenie.

Dumnezeu vădeşte iubirea sa de oameni nu numai atunci când săvârşim binele, dar şi atunci când Îl supărăm şi Îl mâniem prin păcatele noastre. Cu câtă îndelungă răbdare rabdă greşelile noastre! Dar şi când pedepseşte, cu câtă compasiune pedepseşte!

(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, p. 313)

Spunem o vorbă, poate chiar în glumă, fară să realizăm că poate răni omul de lângă noi. Uneori descurajăm voit, de teamă ca muritorul căruia ne adresăm să nu ajungă pe scara vieţii cu o treaptă mai sus decât noi. Descurajăm câteodată pentru simplul fapt că viziunea noastră nu coincide cu a celuilalt, că ţintim prea jos şi credem prea mult în imposibil. Descurajăm din invidie şi din ipocrizie. Descurajăm pentru că n-avem altceva mai bun de făcut… Ne lăsăm descurajaţi pentru că pierdem din ochi ţina. Pentru că o mică turbulenţă ne poate distrage atenţia; un mic eşec ne poate face să aruncăm arma în colb şi să ne dăm bătuţi. Aşa uşor! Mult prea uşor…
Renunţăm pentru că nu avem încredere în noi şi ne subestimăm. Înăuntrul fiecăruia există o forţă creatoare mai mare decât bănuim. Problema e că mulţi trecem prin viaţă fără să fi descoperit măcar o părticică din ea. Altfel spus, trăim degeaba… Abandonăm lupta pentru că avem prea multă încredere în ceilalţi şi ne lăsăm influenţaţi de vorbele lor. Uităm prea des că fericirea noastră nu trebuie să depindă decât de voinţa propriei persoane. Alegem descurajarea pentru că ne e frică să pierdem. Ne e frică să ne facem iar de râs, să ni se calce mândria şi orgoliul în picioare. Să ne stricăm reputaţia. E adevărat, mediocrii nu îşi strică imaginea, dar nici nu ajung eroi vreodată…
Să te laşi descurajat e ca şi cum ai merge de bună voie acolo unde ştii că sunt nisipuri mişcătoare. Pentru că ea, descurajarea, nu te ţine doar pe loc, ci te trage în jos. Atât de mult încât într-o zi o să te înghită pământul fără să laşi nimic în urmă. Asta-i cea mai mare înfrângere: să te laşi descurajat…
Este trist că petrecem mai mult timp pentru a felicita oamenii care au reuşit decât pentru a încuraja pe cei care nu au reuşit. Îndopăm sănătoşii cu pastile în loc să le dăm celor bolnavi. Trebuie să acceptăm eşecul, dar nu ca pe un capăt de drum, ci ca pe antrenamentul ce ne pregăteşte pentru victoria de mâine.
Indiferent de unde porneşti, nu te lăsa descurajat! Toţi oamenii au ajuns unde sunt, pentru că mai întâi de toate au pornit de undeva. Nu descuraja pe nimeni, indiferent de cât de încet înaintează! Fără să realizezi că vorbele tale atârnă greu în ochii cuiva, poţi priva întreaga oamenire de binecuvântările ce puteau fi primite prin el…
Luptă şi mergi înainte! Demonstrează celorlalţi că tu poţi face posibil ceea ce pentru ei era imposibil şi de imaginat. Încurajează oamenii să îşi urmeze visul! Să îşi găsească un scop în viaţă. Să ajugă sus. Poate mâine vei uita că ai spus o vorbă bună unui om singur şi descurajat, dar îţi garantez că el nu va uita niciodată.
Descurajarea e arma Diavolului. Ea naşte oameni mediocri, cu ochii lipiţi de asfalt, cu inima ruptă de cer. Naşte îngeri cu aripile tăiate. Uneori ne e greu să acceptăm rolul distribuitorului de speranţă, pentru că mai degrabă avem nevoie să fim încurajaţi decât să încurajăm. Dar dacă n-o facem noi, atunci cine o va face? Vă provoc la ceva… Ce ar fi… să nu ne mai tăiem aripile unii altora?!
Sefora G.

Fratilor, sa ne temem de moarte si sa ne infricosam. Sa ne temem si de focul gheenei, ca vesnic este. Sa ne temem de foc, ca nestins este. Sa ne temem de tartar, ca n-are parte de bucurie. Sa ne temem de intuneric, ca nu se impartaseste de lumina. Sa ne temem de viermi, ca fara de moarte sunt. Sa ne temem de ingerii cei de la judecata, ca nemilostivi sunt. Vai si amar mie, ca Tu Doamne graiesti cu tarie, iar eu nu Te aud, cand imi vorbesti mie. O, suflete, departeaza-te de la toate spurcaciunile si de la toate lucrurile cele rele. Vai mie, ca lacasul Tau l-am spurcat si pe Duhul Sfant L-am scarbit, Dumnezeule, drepte sunt lucrurile Tale si Judecatile. Ca, pentru un pacat mic ma lipsesc si ma despart de desfatarea Raiului si de Imparatia cerurilor si fara de moarte ma voi osandi si, pentru dulceata trupeasca, focului sa ma dau. Dreapta este judecata Domnului, ca ma invata pe mine si eu nu o ascult, imi aduce marturii, iar eu le batjocoresc.

Asa vei incepe a grai inaintea mortii, cu parere de rau. Drept aceea, fratilor, nimic sa nu cinstiti decat dragostea. Ca mult gresim, in toate zilele, in toate vremile, ceasurile si noptile. Pentru aceasta, dragoste sa avem, ca ea acopera multime de pacate. Ca vom folosi, fiilor, macar de am dobandi toata lumea, iar mantuitoarea dragoste nu o vom avea? Si ce ar folosi, de ar face cineva o masa mare, ca sa ospateze imparati si domni si ar gati de toate celelalte bunatati, cate ii trebuie, iar bucatele n-ar avea sare? Oare s-ar putea sa manance cineva din masa aceea? Si nu numai ca a gatit toate acele bunatati in zadar, dar se va simti si rusinat, fata de cei chemati. Asa, si aici, fratilor mei, ce vom spori, ostenindu-ne in desert, atat de mult, fara de dragoste? Ca, fara de dragoste, tot lucrul este necurat. De ar avea cineva feciorie, postire, priveghere, rugaciune, primire de straini sau ar aduce dar lui Dumnezeu si roadele sale la biserica, sau orice altceva de ar face, fara de dragoste, toate ca nimic se arata lui Dumnezeu, ca nu are trebuinta de ele. Sa nu gandesti ca, fara dragoste, vei face ceva, vreodata. Iar de vei zice: „Nu voiesc sa ma impac cu fratele meu, dar pe Hristos il iubesc”, vei fi un mincinos, caci te arata pe tine Ioan Apostolul, zicand: „Sfarsitul legii este dragostea.” O, ce putere are dragostea cea nebiruita. Si ce putere are dragostea cea nemasurata. Nimic nu este mai mare, decat dragostea, nici in cer, nici pe pamant. Aceasta sfanta dragoste este inceputul faptelor bune. Dragostea este semnul a toata fapta buna. Este sarea tuturor bunatatilor. Ea nu se inalta. Este implinirea legii. Dragostea s-a salasuit in inima lui Abel. Ea le-a ajutat patriarhilor; drept aceea, au si pazit-o. Tot ea a salasuit si in profeti. Dragostea l-a facut, si pe David, lacas al Duhului Sfant. Aceasta, inca si pe Iov l-a intarit. Si ce sa graiesc mai mult? Ea, si pe Fiul lui Dumnezeu, din cer, la noi L-a pogorat. Din dragoste tot lucrul bun s-a facut. Ca prin ea moartea s-a omorat, iadul s-a robit si Adam s-a innoit. Prin dragoste, una s-au facut, ingerii cu oamenii. Prin dragoste, Raiul s-a deschis. Pentru dragoste, Imparatia lui Dumnezeu s-a propovaduit. Prin ea, pustietatile s-au prefacut in niste cetati, iar pescarii s-au inteleptit. Ea muntii si pesterile s-au umplut de cantari. Ea a invatat pe barbati si pe femei, sa umble pe calea cea stramta si cu greutati.
Dar, cum sa tac despre faptele dragostei, de care si ingerii se minuneaza? Dragostea, de care si ingerii se minuneaza? Dragostea este aducatoarea a tot lucrul cel bun Fericit este omul, care a aflat dragostea cea adevarata si nefatarnica, precum a zis Stapanul, ca mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca, adica, cineva sa-si puna sufletul sau pentru aproapele. Pe aceasta dragoste, avand-o Pavel Apostolul, a zis: „Dragostea nu face rau aproapelui, nu rasplateste nimanui, rau pentru rau, nici clevetire pentru clevetire.” Deci, pe aceasta dragoste afland-o, pe nici unul nu-l vei trece cu vederea, nici nu vei invrajbi, nici nu vei carti, nici nu vei ura pe fratele tau, candva. Si vei iubi, nu numai pe cei care te iubesc, ci si pe cei ce te urasc pe tine. Aceasta dragoste sfanta, avand-o intaiul Mucenic Stefan, pentru cel ce-l ucideau cu pietre, se ruga lui Dumnezeu, zicand: „Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta „Fericit este omul, acela, care, mai intai, de toate, o are pe ea, ca plata lui in fiecare zi creste. Acestuia i s-a pregatit cununa. Pe aceasta toti ingerii il fericesc. De aceasta, Dumnezeu, niciodata, nu se desparte, ca Dumnezeu dragoste este. Cela ce petrece in dragoste intru Dumnezeu petrece si Dumnezeu intru el. Si, prin dragoste, toate sunt. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Sfantul Vasilie cel Mare

Toate pedepsele sunt vazute ca venind de la Dumnezeu, ca plata pentru pacate. Cu toate acestea, Dumnezeu nu pedepseste aici toate pacatele. Oamenii asa ar vrea. Si fiindca ei nu pot rabda, se intreaba: “Cum de mai rabda Dumnezeu?” Multi, din pricina acestei rabdari divine, isi pierd siguranta in existenta lui Dumnezeu.
De aceea, stiind Dumnezeu slabiciunea credinciosilor si desfraul rautatii, mai intervine din cand in cand cu pedepse (intamplari) infricosatoare intre oameni. Nu pedepseste toate relele aici si imediat, dupa cum nici nu rasplateste tot binele aici si numaidecat, cred ca din urmatoarea ratiune:
- Daca ar pedepsi toate relele aici, ar putea insemna ca lumea aceasta este singura care exista. Daca ar pedepsi toate relele imediat, ar insemna ca se teme de puterea raului, care, nepedepsit imediat, I-ar putea periclita stapanirea lumii.
- Daca ar rasplati tot binele aici ar insemna acelasi lucru, ca exista numai lumea aceasta. Daca ar rasplati tot binele imediat, ar insemna ca sufletul exista numai in lumea aceasta, in care Dumnezeu trebuie sa se achite urgent de indatorirea ce I-a facut-o omul.
- Ca uneori Dumnezeu pedepseste raul si uneori rasplateste binele, este ca omul sa stie ca raul se pedepseste si binele se rasplateste.
- Daca o face rar in lumea aceasta, este semn ca o face sigur in cealalta.
- Daca uneori nu pedepseste raul este ca asteapta pocainta pacatosului.
Oare ne intrebam de ce mama nu-si omoara numaidecat copilul, cand il surprinde in fapta rea? Sau de ce oare Dumnezeu nu ne trazneste pe noi numaidecat cand ne surprinde in fapta rea?
Pentru ca nici un gospodar nu-si taie livada daca nu a rodit intr-un singur an, ci asteapta cu nadejde anul al doilea si al treilea. Nedreptatea unui om este un an nerodnic, si Dumnezeu tace si asteapta cu nadejde.
Cateodata asteapta in zadar; Iuda ramane tot Iuda. Insa adesea se intampla ca livada neroditoare sa aduca un rod bogat si Saul sa devina Pavel.
- Daca uneori nu rasplateste binele dreptului este semn ca-i lucreaza rabdarea. Dumnezeu asteapta sfarsitul omului: fie ca a fost multa vreme bun, fie ca a fost multa vreme rau, cele de pe urma au ultimul cuvant.
O rasplata aici si imediat pentru toate faptele, ar dauna libertatii omului. Binele s-ar face numai din interesul rasplatii, iar raul nu s-ar mai face de frica pedepsei. S-ar micsora ceva din slava lui Dumnezeu si s-ar micsora si prestigiul fiintei omenesti in drumul ei spre indumnezeire.
Limitele omului sunt limitele sfinteniei sale. Iar sfintenia este de la Dumnezeu. De altfel, singurul leac al vietii pentru a o scapa de la naruire, numai sfintenia ramane.
Sfintenia tare seamana cu sanatatea originara a omului. Toti oamenii care vor sa se mantuiasca sunt datori a o dobandi. Dar este cel mai greu lucru sa indupleci omul sa urmareasca realizarea sfinteniei. Vede bine cate napaste indura daca nu-si reazema viata pe Dumnezeu, si totusi … Cu toate acestea, sunt frati de-ai nostri, oameni care au ajuns inca din veacul acesta, urgisit de pacate, pana la stralucirile “Schimbarii la fata”.
.
Surse bibliografice:
Parintele Arsenie Boca, “Omul, zidire de mare pret”
Episcopul Nicolae Velimirovici, “Invataturi despre bine si rau”

Pentru ca să fii plăcut lui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decât să iubeşti – “iubeşte şi fă ce vrei”, spune Fericitul Augustin – căci cine iubeşte cu adevărat, acela nu poate şi nu vrea să facă ceva ce nu este plăcut fiinţei iubite… cum însă rugăciunea nu este decât revărsarea şi lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toată dreptatea despre ea acelaşi lucru: pentru mântuire nu este nevoie de nimic altceva decât de rugăciunea neîncetată. Roagă-te şi fă ce vrei, şi vei atinge ţelul rugăciunii, vei dobândi iluminarea.

Prietenia dintre un om duhovnicesc si un om trupesc este mai putin placuta si mai putin trainica decat prietenia dintre o oaie si un lup.
Daca esti un om duhovnicesc, nimeni nu-ti poate fi prieten mai suparator decat omul a carui placere este sa vorbeasca despre castigarea bogatiei si despre desfatarile trupesti.
Daca esti insa un om bogat si-ti place cel mai mult sa vorbesti despre bogatie si despre desfatari trupesti, nimeni nu-ti poate fi prieten mai suparator decat omul duhovnicesc, care-ti vorbeste despre Dumnezeu si despre suflet.
Omul duhovnicesc niciodata, nici in timpul vietii si nici pe patul de moarte, nu va dori prietenia omului trupesc si nici nu se va cai vreodata ca nu a urmat sfaturile acestuia. Iar omul trupesc va dori, daca nu mai devreme, cel putin pe patul de moarte, prietenia omului duhovnicesc. Iar pe patul mortii se va pocai poate ca nu a urmat sfaturile acestuia.
[Episcopul Nicolae Velimirovici "Invataturi despre bine si rau"]

DESPRE LACRIMI :

Pojghița amăgirilor comode și a deznădejdii poate fi topită cu lacrimi - lacrimi calde și sincere, lacrimi de căință, lacrimi de iertare și împăcare. Printre cuvintele de folos ale Sfinților se regăsește constant îndemnul la a-L căuta pe Dumnezeu (și) cu lacrimi:

- „Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi îl caut cu lacrimi” (Sfântul Siluan Athonitul).

- „Darul plânsului și al lacrimilor este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu. El e un dar esențial pentru mântuirea noastră. Darurile proorociei, înainte vederii, facerii de minuni, sunt semne că cel care le are a plăcut în chip deosebit Lui Dumnezeu și și-a atras în chip deosebit bunăvoința Lui, iar darul străpungerii și al lacrimilor este semnul că pocăința noastră a fost sau este primită” (Sfântul Ignatie Briancianinov).

- „Doctorul așteaptă să vadă lacrimile tale. Apropie-te! Să nu te temi! Arată-i Lui rana, aducându-i și doctoria - lacrimi și suspine - că iată s-a deschis ușa pocăinței!” (Sfântul Efrem Sirul).

- „Sufletul e omorât de păcate şi zace înaintea ta şi el e mai mult pentru tine decât toată lumea şi nu ai nevoie de plâns?” (Sfântul Isaac Sirul).

- „Cu lacrimile ochilor tăi udă-ţi obrajii, ca să odihnească peste tine Duhul lui Dumnezeu şi să te spele de întinăciunea urii tale” (Sfântul Isaac Sirul).

- „Lipsa plânsului, după învățătura Părinților noștri este un semn că rugăciunea noastră încă nu a atins prima sa treaptă de înălțare către Dumnezeu” (Cuviosul Sofronie de la Essex).

- „Să plângem, fraților! Ochii noștri să verse lacrimi înainte de a trece acolo unde lacrimile noastre vor arde trupurile noastre” (Sfântul Macarie cel Mare).

- „Să plângem pe măsura fărădelegii; pentru o rană adâncă să fie o tămăduire adâncă și îndelungată; pocăința nu trebuie să fie mai mică decât nelegiuirea” (Sfântul Ciprian).

- „Lacrimile în vremea rugăciunii sunt o frumoasă baie, iar după rugăciune să ții minte pentru ce ai plâns” (Sfântul Nil Sinaitul).

- „Cel ce spune că-și plânge păcatele sale și continuă să le facă se înșeală singur pe sine” (Avva Isaia Pustnicul).

- „Sufletul apăsat de necazuri se ridică spre Dumnezeu prin lacrimile pocăinței” (Sfântul Ioan Scărarul).

- „Precum focul topește trestia, așa lacrima topește toată întinăciunea văzută și gândită (....) Precum apa, adăugându-se câte puțin în foc, schimbă văpaia cu desăvârșire, așa și lacrima plânsului adevărat stinge toată văpaia mâniei și iuțimii” (Sfântul Ioan Scărarul).

- „David a păcătuit numai o dată și a plâns totdeauna, iar tu păcătuiești totdeauna și nu plângi niciodată” (Fericitul Augustin).

- „Sf. Apostol Pavel a plâns trei ani, zi și noapte, îndreptând lipsurile altora (Fapte 20, 31), iară noi nu plângem nici pentru ale noastre” (Sfntul Ioan Hrisostom).

Duhul Sfânt, luând parte la neputinţa noastră, vine la noi, cu toate că suntem necuraţi de patimi şi de păcate. Şi dacă află mintea rugându-se cu sinceritate doar Acestuia, o ia în stăpânire şi pierde toată ceata gândurilor şi cugetelor viclene care-o înconjoară, şi-o îndeamnă la iubirea rugăciunii duhovniceşti.
Ai dorinţă să te rogi? Fă-te mort faţă de cele de pe pământ. Să ai întotdeauna patria în Cer, dar nu doar prin cuvinte, ci prin viaţă îngerească şi prin cunoaştere dumnezeiască. Leapădă-te de toate, ca să moşteneşti totul! Dacă eşti teolog adevărat, te vei ruga cu adevărat! Şi dacă te rogi cu adevărat, eşti un adevărat teolog!
Fericită este mintea care la vremea rugăciunii nu plăsmuieşte înlăuntrul ei nici o înfăţişare! Fericită este mintea care se roagă nestingherită şi dobândeşte în timp, mai mult, dorul după Dumnezeu! Fericită este mintea care, la vremea rugăciunii, devine nematerială şi liberă de toate! Fericită este mintea care, la vremea rugăciunii, rămâne netulburată de nici un lucru!
Dacă la vremea rugăciunii simţi o bucurie mai mare decât orice altă bucurie, atunci într-adevăr ai aflat rugăciunea adevărată. (Sfântul Nil Ascetul)

Grigorie Palama spune în omiliile sale următoarele: „Dacă Dumnezeu nu lucrează în noi, tot ceea ce se face de noi este păcat”. Cu toate că noi izbutim să facem toate prin harul lui Hristos, totuși nimic nu ne dă harul fără împreună-lucrarea voinței omenești. Iată de ce vatămă și păgubesc pe om cele două mari rele, egoismul și nepăsarea. Nepăsarea este osândită de Dumnezeu și cel robit de ea – într-un oarecare fel – este părăsit de Dumnezeu, fiindcă, deși cunoaște din experiență că se cere și împreună-lucrarea lui odată cu harul lui Dumnezeu pentru învierea și sporirea lui, refuză împreună-lucrarea și trădează binecuvântarea harului dumnezeiesc, care singur de la el însuși i-a dăruit atâtea bunătăți. Iar mândria provoacă omului căderea și părăsirea de către har, cu mânie și scârbire, fiindcă acesta nu suferă însușirea propriilor lui daruri, să fie adică furate și însușite de om darurile cerești pe care harul le dăruiește cu îmbelșugare.
Dar această stare bună, care nu se întrerupe în toate orizonturile ei, este și se numește luminătoare și îl pregătește pe cel ce o deține pentru a treia și ultima treaptă a sfințirii și desăvârșirii celei după Dumnezeu. Monahul își mărginește, pe de o parte, înclinația dragostei lui la orice lucru din toată creația, iar pe de altă parte, se întoarce în întregime către Dumnezeu și cu râvnă fierbinte se dedică în mod practic păzirii poruncilor dumnezeiești. Astfel robind tot cugetul și toată voia și toată energia lui ascultării lui Hristos[1], moare complet pentru lume, nu mai trăiește el nici pentru sine, nici pentru altcineva, ci numai pentru Hristos, Cel ce a murit și a înviat pentru el[2]. Zice Domnul nostru Iisus că Eu sunt Viu și voi veți fi vii[3], și acolo unde monahul, care este viu cu adevărat, ca fiu al învierii, cele de sus dorește, cele de sus cugetă[4], acolo este și Hristos.
(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)
[1] Cf. II Cor. 10, 5.
[2] Cf. II Cor. 5, 15.
[3] In. 14, 19.
[4] Col. 3, 1-2.

Taina suferinței
Suferință multă dar și milă multă de la Dumnezeu
Cu cât tace mai mult Dumnezeu cu atât este mai prezent în viața noastră!
Mă obsedează faptul că multă lume este îndurerată, că oamenii au necazuri, dureri probleme, strâmtorări. Omul are necazuri și de la cei din jurul lui, și de la întâmplări ale vieții, dar și de la sine însuși. Unii se luptă cu bolile, iar unii cu diavolul față către față. Există multă suferință, multă durere!
Îngăduiți-mi să spun aici ceva ce poate am spus și altă dată: cu cât sunt mai vădite acestea toate pe care le-am pomenit, cu atât mai mult cred că Dumnezeu există, este prezent. Nu se poate ca Dumnezeu să nu-Și ofere
ajutorul la vremea pe care o știe doar El.
Noi, oamenii, cu sensibilitatea noastră omenească suferim atât de mult, pătimim mult când sufletul nostru vede toate acestea!
Dumnezeu - care nepătimitor fiind, nu încetează să fie Făcătorul tuturor acestor făpturi care suferă și de aceea, din acest punct de vedere, nu poate să fie pasiv - cum este cu putință să vadă toate acestea și să nu înțeleagă ce ni se întâmplă? Noi ne putem pune în locul celuilalt. Uneori, ca om îi spun celui de lângă mine: „Uite, te înțeleg, îmi dau seama ce este în sufletul tău”.
Dumnezeu, cu mult mai mult este înlăuntrul sufletului nostru, înlăuntrul suferinței noastre, le știe bine pe toate acestea și mai mult, le are în mâinile Lui și cu o privire poate să le pună în ordine, să le alunge. Totuși, cu toate că le vede, le lasă să existe.
Omul strigă, urlă, uneori mai puțin, alteori mai mult, uneori cu glas stins, alteori cu glas puternic. Odată se roagă când strigă, altă dată scoate doar un simplu strigăt. Omul simte că Dumnezeu tace, nu aude, nu răspunde. Astfel, continuă să simtă durerea, să sufere. Prin urmare, pe de o parte avem realitatea, aceea că Dumnezeu tace.
Cât aș dori, cât v-aș ruga - chiar dacă suferim, chiar dacă suntem doborâți, chiar dacă în câteva rânduri lipsa de răbdare ne duce la deznădejde, la calea fără ieșire - ca toți să privim lucrurile astfel: cu cât este mai mare durerea, strâmtorarea, tăcerea lui Dumnezeu, cu atât mai mare să fie credința noastră în El, nădejdea, încredințarea că Dumnezeu vede, aude, pricepe și că nu va lăsa lucrurile neschimbate.
Dacă mă întrebați, cred că aici este toată taina. Problema nu este să se întâmple ceea ce vrem. Ce vrea unul care suferă? Să nu sufere. Ce dorește unul care simte durerea? Să n-o mai aibă.
Dar nu este aceasta problema. Importanța constă în faptul că Dumnezeu prin acestea rânduiește ca omul să învețe lecția pe care o are de învățat. Dumnezeu, cu toate că are sensibilitate, dacă-mi este îngăduit să spun așa, simțire dumnezeiască și le sesizează pe toate, cu toate acestea, acceptă să vadă făptura Lui chinuindu-se, pentru că prin acestea vrea să ne îndrume să învățăm lecția și nu să scăpăm de ceea ce ni se întâmplă.
Așadar, aceasta este învățătura: cu cât mai mult tace Dumnezeu, cu atât este mai prezent.
Cu cât parcă se pierd toate, cu cât nu există nădejde în nici o parte, cu atât mai mult Dumnezeu este prezent și intervine în chip nevăzut, tainic.
Nu ne descoperă nouă acest lucru, dar lucrează în sufletul omului, conform cu credința și nădejdea, cu starea fiecărui om.
Arhimandrit Simeon Kraiopoulos

Oamenii uită mereu că Dumnezeu nu face deosebire între mic și mare, aceste categorisiri ținând doar de concepțiile omenești. Oamenii sunt gata să recunoască voia lui Dumnezeu într-o întâmplare zguduitoare, într-o manifestare izbitoare a dreptei judecăți dumnezeiești, nu se îndoiesc că Domnul conduce, în general, viața omului, dar în așa-zisele mărunțișuri refuză să vadă împlinirea voii lui Dumnezeu, uitând că niciun fir de păr nu cade din capul nostru fără îngăduința Lui și că purtarea Lui de grijă se întinde până și asupra celei din urmă vrăbii.
Cei ce gândesc așa nu-și dau seama că drumul vieții nu se măsoară numai în kilometri, ci fiecare pas ne duce spre aceeași țintă. Celor ce-L iubesc pe Domnul toate li se lucrează spre bine. Această iubire îi face să vadă în toate voia lui Dumnezeu, purtarea lui de grijă pentru fiecare pas al nostru, pentru fiecare faptă a noastră; ea nu se îndoiește nicio clipă că, ținând în mâinile Sale destinele omenirii, Dumnezeu este aproape de fiecare om luat în parte și că fiecare din noi poate să alerge la El, nădăjduind deplin, cu toate nevoile și cu toate grijile sale.
Cei ce-L iubesc pe Domnul nu iau în seamă cauzele secundare, nu pun pe seama oamenilor nimic, ci văd în toate mâna lui Dum,nezeu, Care cârmuiește până și cele mai mărunte evenimente, toate faptele și chiar gândurile. Atunci vom auzi în toate glasul lui Dumnezeu, vom vedea un scop bun în toate și toate sunetele vieții se vor contopi într-o minunată armonie.
„Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu” – Ed. Cartea Ortodoxă

"Niciun păcătos, oricât de mare ar fi, nu se pierde, dacă Maica Domnului îl apără”.
(Arhimandrit Arsenie Papacioc)
"Mult pot si sfintii lui Dumnezeu, dar niciunul cat Maica Domnului. Daca nu era Maica Domnului in ceruri, intre Sfanta Treime si noi, lumea asta se pierdea de mult. Ea pururea stă in genunchi si se roagă Preasfintei Treimi."
(Ilie Cleopa)

Avem nevoie de curaj ca să fim noi înşine...
Avem nevoie de curaj ca să fim noi înşine... Câteodată nu avem acest curaj, chiar dacă suntem corecţi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa conştiinţei noastre. Unii nu au curajul să fie între ceilalţi, pentru că nu sunt la fel ca ceilalţi. Astea sunt obsesii: să fii în rând cu lumea, să nu fii marginalizat, să nu fii altfel... Alţii, însă, care se revoltă, vor să fie speciali: îşi fac, de exemplu, o creastă verde, tocmai pentru a-şi împlini nevoia de a fi cineva, de a fi altfel.
Avem nevoie de un curaj sănătos de a fi noi înşine, când nu facem rău celorlalţi cu felul de a fi. Aveţi nevoie să vă faceţi curaj să fiţi ca dumneavoastră, să vă cercetaţi în faţa oglinzii, să fiţi cum sunteţi. Să aveţi grijă să nu fie din mândrie sau slavă deşartă. Aici aveţi nevoie de discernământ şi sfat de la duhovnic. Dacă părintele duhovnic spune că felul în care vă îmbrăcaţi nu este smintitor pentru cei din jur, atunci să aveţi curajul acesta şi să nu fiţi ca ceilalţi.
Să aveţi curajul să vă exprimaţi ca persoană şi prin îmbrăcăminte. E importantă îmbrăcămintea pentru omul de după căderea din Rai. Prin cădere, ne-am pierdut expresivitatea trupească personală, n-am mai rămas decât la mâini şi la faţă. Nimeni nu ne recunoaşte după omoplat, nu? De aceea îl şi ţinem învelit. Dar învelişul pe care-l facem, haina pe care o facem, ne exprimă ca persoană, ne arată personalitatea.
Dar să nu judecaţi pe nimeni. Dacă majoritatea se îmbracă în negru, slavă Ţie, Doamne, că avem de ce jeli în această lume, avem de ce ţine post. Poate că vor să acopere o frumuseţe care îi poate tulbura pe cei din jur...
Fiecare are motivele sale să facă asta. Noi, călugării, ne îmbrăcăm în negru pentru că aşa sunt miresele lui Hristos, mai negre... Dar dacă dumneavoastră sunteţi elegantă şi frumos îmbrăcată, daţi slavă lui Dumnezeu. Sigur că s-ar putea ca cineva să vă invidieze, dar acela e păcatul celui care vă invidiază. Dar numai dacă vă veţi ruga, veţi avea pace în suflet, veţi cădea de acord cu dumneavoastră şi veţi avea binecuvântare de la duhovnic, care este ochiul lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu Se uită la noi, ne cercetează, prin toţi ochii din jur, dar mustrarea şi învăţătura adevărată ne-o dă prin părintele nostru duhovnic - dacă ne ducem la el ca la un părinte, ca la cel ce are ultimul cuvânt.
S-ar putea să vă prindă bine o băsmăluţă mai modestă aşa, pentru smerenie, dar asta numai părintele ştie. Dar altfel cred că mai elegantă fiind, dacă vă veţi pune o basma aruncată strâmb sau o batistă pe creştet, crezând că deveniţi ascultătoare, mai degrabă smintiţi şi faceţi lumea să râdă...
Deci, uniţi curajul cu smerenia de a asculta de duhovnic şi va fi bine.
Monahia Siluana Vlad

Crăciunul are un înţeles duhovnicesc, este o sărbătoare din capul locului duhovnicească. înţelesul ei este adânc, este sfânt, mântuitor. Dar cine se mai gândeşte azi la semnificaţia Crăciunului? Cine se mai gândeşte la Hristos, a Cărui naşte re o sărbătorim? Care televiziune, care post de radio, care ziar. care reclamă?
În care aşa-zis show de Crăciun se vorbeşte despre înţelesul Crăciunului, al naşterii lui Hristos? Care analiză sau cântec dintre acestea se referă la rostul pentru care S-a născut Hristos pe pământ?
Câţi se vor preocupa cu adevărat de semnificaţia reală a acestei mari sărbători ? Foarte puţini. Cei mai puţini, fratele meu. Cei mai puţini. Cei mai mulţi oameni se ocupă cu cele exterioare, cu aparenţele, cu împodobirile, cu pomii de Crăciun, care sunt şi ei încărcaţi de tot felul de podoabe prosteşti.
Veţi vedea cele mai multe case curate şi împodobite, dar sufletele murdare şi în neorânduială.
Veţi vedea întruniri de familie, de societate, iar pe Hristos Cel sărbătorit – abandonat.
Veţi vedea oameni care mănâncă şi curcani bine rumeniţi, Şi fripturi gustoase, şi nenumărate delicatese, desconsiderând în acelaşi timp dumnezeiasca împărtăşanie, Trupul şi Sângele sărbătoritului Hristos.
Peste tot culori, lumini, podoabe, delicatese, îndulciri, plăceri, păcate, miresme, mode, muzici, dansuri, privelişti frumoase, lume multă, zgomot, copii, jocuri, daruri, brazi împodobiţi, păpuşi, iesle… într-un cuvânt lume, lume, peste tot lume. O lume frumoasă, mulţumită, desfătătoare. Şi oamenii, păcăliţi, înşelaţi, pierdui în această frumoasă lume, petrec de fiecare dată Crăciunul fără Hristos.
Fără dragoste, fară milostenie, fară bunătate, fară afecţiune. Doar cu lumea, fară Hristos. Şi este tragicomic să sărbătorească Naşterea lui Hristos fară măcar să-şi amintească de Hristos. Fără post, fară curăţire interioară, fără Spovedanie, fară Sfânta împărtăşanie, fară rugăciune, fară Liturghie. Doar lumea fără Hristos.
Fără noimă, fară credinţă, fără studiu, fară învăţătură, fără sfatuire, fară linişte, fară interiorizare, fară inimă. Numai lumea fară Hristos. Vezi reuşita diavolului?
-Da, desigur, îi face pe oameni admiratori ai lumii şi nu ai lui Hristos.
-Bravo! }nsă noi, creştinii, să nu facem aşa! Nu, frate, să nu acceptăm, să nu dăm înapoi! Să nu fim păcăliţi, să nu ne lăsăm înşelaţi, să spunem nu lumii Crăciunului, adică frumuseţilor exterioare ale Crăciunului, să spunem da înţelesului duhovnicesc al Crăciunului, tuturor celor pe care le susţine credinţa noastră.
Să ne îngrijim şi de împodobirile sărbătoreşti din jur, de case, de magazine, de Biserici, dar să ne îngrijim în primul rând de împodobirea noastră interioară, cu virtuţi şi fapte bune. Să ne îngrijim şi de hainele noastre şi de mâncare, dar în primul rând să ne îngrijim de dragostea noastră, de milostenie, de afecţiunea către cei îndureraţi, către cei săraci, către cei părăsiţi.
Acesta este Crăciunul. Liber de lume, liber de spălarea creierului pe care-o face diavolul, de legarea de cele lumeşti. Crăciun duhovnicesc, cu Dumnezeu, cu Hristos nascut in ieslea sufletului tau .Amin
Arhim. Spiridon Jurnal Spiritual

GANDURI INAINTE DE CRACIUN !
Peste doar câteva saptamani, vom sărbători Crăciunul. Pentru toți creștinii adevăratul sens al acestei sărbători este Nașterea Domnului, dar privind din partea lumească, Crăciunul înseamnă, pentru mulți dintre noi un moment de pace interioară, iubire și bunăvoință față de oameni.
De-a lungul timpului, Sărbătoarea Crăciunului s-a transformat dintr-o sărbătoare a bucuriei într-un moment al goanei după cadouri și al agitației la mall.
Iată, așadar modalități , prin care sa va aratati dragostea fata de Fiul lui Dumnezeu.
Puteți alege un azil de bătrâni, un cămin de copii sau persoane fără adăpost pe care le întâlniți zilnic. Oferiți-le un zâmbet și un mic ajutor care să le readucă speranța în suflet. Poate fi un pachețel cu alimete, dulciuri sau un obiect de îmbrăcăminte. Important este să ne aducem aminte că există semeni care acum, în prag de sărbătoare, au poate, mai mult ca niciodată, nevoie de susținerea noastră
Nu uitați să duceți o parte din bucuria sărbătorilor și la servici.
Puteți să ascultați în surdină cântece tradiționale și decora discret spațiul de lucru. Uitați de micile dispute de peste an și împăcați-vă cu colegii. Creați o atmosferă de sărbătoare și în planul fizic, dar mai ales înveseliți atmosfera.
Suntem recunoscători că sărbătorile Nasterii Domnului,ne găsesc sănătoși cu oameni dragi alături, bradul împodobit și masa îmbelșugată. Dar, în aceste momente nu uitați de îndemnul colindului Dar nu uita, cand esti voios. Romane, sa fii bun!Faceți bucurii, celor aflați în dificultate. Donați alimente, jucării, hăinuțe, pături sau orice alte obiecte care ar putea aduce un strop de alinare și o rază de speranță în viața unor copii orfani, bătrâni singuri sau familii nevoiașe, de Crăciun.
Și cum bucuria vine din lucruri mărunte, căutați să regăsiți lucrurile cu adevărat importante în jurul dumneavoastră. Bucurați-vă de fulgii de zăpadă, de bradul împodobit, de aromele îmbietoare, de murmurul colindelor … de oamenii pe care îi aveți alături.
Crăciunul este, prin excelență, o sărbătoare a sufletului,nu uitati sa va marturisiti pacatele,sa participati la Slujbele bisericii si sa va Impartasiti cu Trupul si Sangele Domnului.
Bucurați-vă, așa cum se cuvine, Hristos S-a Nascut si pentru dumneavoastra !
(Părintele Ionel Vranceanu)

Frumoasa urare, ne aminteste pe scurt ce facem acum.
Multumim pentru gandurile bune si urarea facuta intregului crestin.

Bucuria Nasterii si Invierii dar si a Crucii sa fie in fiecare zi cu noi!

Amin , Amin , Amin !

Îmbracă-te cel mai frumos!
Înzorzonează-te cel mai frumos!
Îngrijeşte-te cel mai bine, cu cel mai bun săpun şi parfum!
Mănâncă ce vrei tu!
Plimbă-te unde vrei tu!
Adoptă ce stil îţi place, cât de elegant vrei!
Cumpără-ţi ce maşina vrei!
DAR NU UITA SĂ TE OPREŞTI LA ALTAR LA BISERICĂ, SĂ TE SPOVEDEŞTI ŞI SĂ TE ÎMPĂRTĂŞEŞTI!
Fă o zăbavă la Sfânta Liturghie!
Fă o închinăciune la patul tău!
Fă-ţi rugăciunea dimineţii şi a serii, convesaţia ta cu Dumnezeu în care trebuie să-I mulţumeşti pentru tot ce ai!
Iar apoi, liniştit, că Dumnezeul tău este încântat de al tău comportament, du-te unde ai treabă!
Să nu ajungi să te ataşezi atât de tare de lux şi de confort, încât toate acestea să te despartă de Dumnezeu!
Trupul vrea hrană şi îmbrăcăminte, lucruri materiale..
Dar sufletul vrea haină şi hrană spirituală, sfânta rugăciune şi harul lui Dumnezeu. ”Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”(Matei VI, 33)
https://www.youtube....h?v=TXkgbkeoxQw

O, frate al meu preaiubit! Inima mea sufera pentru tine. Plang pentru tine si nu ma pot opri. Ma indeamna la plans iubirea de oameni a Domnului Iisus si nefericirea care te-a lovit. Din lacrimile celui ce plange si se intristeaza pentru pacate mijejste speranta mantuirii, asemeni unei stele pierdute in bezna noptii. Amesteca plansul meu cu plansul tau, lacrimile tale cu lacrimile mele. Nu ne va respinge Domnul pe cei ce ne rugam Lui. pe cei ce suspinam inaintea Lui, straduindu-ne sa ne vindecam prin pocainta. El, Cel ce ne-a dat pilda plangerii, deschide in noi izvoarele lacrimilor. El, singurul care poate curata intinaciunea sufletului, ne va curata pe noi prin pocainta, prin lacrimi, prin har dumnezeiesc. Pacatul este nascator de plans si de lacrimi.
Voi incepe, deci, sa dau drumul strigarii mele. prin suspine si prin tanguiri voi usura si voi indeparta apasarea inimii mele. Cuvintele plangerilor mele sa nu-ti fie nici tine rani, nici dojeni, ele sunt o expresie a iubirii, semne ale compasiunii si copartasiei, glas bland de linistire si incurajare, chemarea de a parasi vietuirea in pacat, de a pasi din nou pe taramul mohanicestilor, sfintelor fapte de desavarsire, chemare la scuturarea jugului pacatului, la lupta barbateasca cu incepatoriile si cu puterile cele de sub cer, pentru libertate spirituala. Plangand pentu tine, ma plang si pe mine insumi. Sunt si eu incarcat de pacate, zanganesc si deasupra mea grelele lanturi ale gandurilor si simtamintelor pacatoase. Luandu-mi ingaduinta de a plange pentru tine, plangi si tu, rogu-te, pentru mine. Sa ne unim inimile in plangere! Imbracati fiind in lacrimi, ca intr-o haina pe care am pus-o pentru a ne acoperi goliciunea spirituala si rusinea, care ne-au venit din pricina neimplinirii poruncilor lui Dumnezeu, sa cadem inaintea Domnului; sa nu venim cu desarta si trufasa indreptatire de sine, cu care se pecetluieste intotdeauna pacatosenia si pieirea omeneasca; sa-i aducem marturisire din inima infranta si smerita. Prin sincera si hotarata marturisire a greselilor noastre, a caderii noastre, a conditiei noastre mizerabile sa pasim catre pocainta si mantuire. Pocainta este poarta spre Dumnezeu. „Intrati la portile Lui cu spovedanie si in curtile Lui cu laude marturisiti-va Lui” vesteste si statorniceste pentru intreaga omenire proorocul, chemand la pocainta intreg neamul omenesc.”
Plangerile unui monah (fragment) de Sfantul Ignatie Brianceaninov

N-am adaugat nimic, n-am comentat nici un cuvant, doar am separat putin si boldat (in partea a doua) grija necesar primordiala a fiecaruia dintre noi pentru suflet, adica pentru fiinta vesnica, fata de grija pentru trup, pentru vremelnicia noastra in "cortul trecator" al acestei vieti, si care ar trebui sa fie secundara, 30. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.(Mt19,30)asa cum o spune si evanghelistul Matei, citat de doua ori.

Așa este , și astfel ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie : Doamne miluieste-ma și vindecă sufletul meu ca am greșit Ție........ca la tine este izvorul vieții, intru Lumina Ta vom vedea Lumina......
Ori astfel de Lumină n-o pot vedea sufletele intinate, nevindecate, vlaguite de grijile lumești, pline de invidie , de răutate și împietrite de cele materiale.
Multumesc frumos pentru comentariul tău.
Post binecuvântat!

In persoana sfântului, prin disponibilitatea sa în relații, prin extrema sa atenție față de celălalt, prin promptitudinea cu care se dăruiește lui Hristos, umanitatea este tămăduită și înnoită. Cum se manifestă în mod concret aceasta umanitate înnoită? Sfântul lasă să se întrevadă, față de fiecare ființă umană, un comportament plin de delicatețe, de transparență, de puritate în gânduri și în sentimente. Delicatețea sa se răsfrânge chiar și asupra animalelor și a lucrurilor, pentru că în tot și în toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu și pentru că nu vrea să rănească această iubire tratând aceste daruri cu nepăsare și indiferență. El respectă pe fiecare om și fiecare lucru, iar dacă un om sau chiar un animal suferă, el le arată o compasiune profundă.
Sfântul Isaac Sirul spune despre compasiunea sfinților: „Ce este un suflet, o inimă plină de compasiune? Este o ardere a inimii pentru fiecare făptură ‒ pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru târâtoare, chiar și pentru diavoli. Gândul la ele ori vederea lor îi face pe sfinți să verse din ochi șiroaie de lacrimi. Iar compasiunea adâncă și intensă care stăpânește inima sfinților îi face incapabili să suporte vederea celei mai mici răni, oricât de neînsemnate, făcute vreunei făpturi. Pentru aceasta, ei se roagă în tot ceasul cu lacrimi chiar și pentru animale, pentru dușmanii adevărului și pentru cei ce le fac rău”.
Această compasiune descoperă o inimă delicată, extrem de sensibilă, străină de orice asprime, indiferență și brutalitate. Ea ne arată că înăsprirea este roada păcatului și a patimilor. În comportamentul sfântului, până și în gândurile lui, nu se întâlnește nici vulgaritate, nici josnicie, nici meschinărie. Nici urmă de afectare, nici lipsă de sinceritate. În el culminează gingășia, sensibilitatea, transparența și ele se asociază curăției, atenției generoase față de oameni, disponibilității prin care el participă cu toată ființa sa la problemele și necazurile lor. În toate aceste calități se manifestă o realizare excepțională a umanului. (...) Această gingășie nu evită contactele cu oamenii cei mai umili și nu se sperie de situațiile în care alții ar crede că se înjosesc.
Grație unei conștiințe a cărei sensibilitate a fost hrănită și desăvârșită prin această sensibilitate ‒ a lui Dumnezeu făcut Om pentru oameni ‒ la care ei participă, sfinții sesizează stările de spirit cele mai discrete ale celorlalți și evită tot ce ar putea să-i contrarieze, fără a omite totuși să-i ajute să triumfe asupra slăbiciunilor lor și să-și învingă dificultățile. De aceea, un sfânt este căutat ca un confident al secretelor celor mai intime. Căci el este capabil să citească la ceilalți o nevoie abia schițată, tot lucrul bun pe care ei îl pot dori. El se grăbește atunci să împlinească această cerere și se dăruie în întregime. Dar el citește la ceilalți și necurățiile lor, chiar și pe cele pe care ei le ascund mai abil. Compasiunea sa devine atunci curățitoare prin forța delicată a propriei sale curății și prin suferința pe care i-o provoacă intențiile rele ale celorlalți sau dorințele lor perverse, și aceasta suferință rămâne în el.
În fiecare din aceste situații, el știe când și ce trebuie să facă; știe de asemenea când trebuie să tacă și ce trebuie să facă. Acest discernământ subtil al sfinților, manifestare nouă a nobleței distincției lor, poate fi considerat un fel de „diplomație pastorală”.
Din persoana sfântului se revarsă mereu un duh de generozitate, de autojertfire, de atenție, de participare, fără nici o grijă față de sine, o căldură care îi încălzește pe ceilalți și care le dă sentimentul că au dobândit putere și îi face să simtă bucuria de a nu fi singuri. Sfântul este mielul nevinovat, totdeauna gata să se jertfeasca, să ia asupra sa durerile celorlalți, dar și un zid neclintit pe care toți se pot sprijini.
Sfinții au ajuns la simplitatea pură pentru că au depășit în ei înșiși orice dualitate, orice duplicitate, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ei au depășit lupta dintre suflet și trup, dintre bunele intenții și faptele pe care le săvârșesc, dintre aparențele înșelătoare și gândurile ascunse, dintre ceea ce pretindem că suntem și ceea ce suntem de fapt. Ei s-au „simplificat”, pentru că s-au dăruit în întregime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot dărui în întregime și oamenilor în relațiile cu aceștia. Dacă evită uneori să numească cu brutalitate, pe nume, slăbiciunile acestora, atunci o fac pentru a nu-i descuraja și pentru ca și în ei să sporească rușinea, delicatețea, recunoștința, simplitatea și sinceritatea. Sfinții dau întotdeauna curaj.
Prin smerenia sa, sfântul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent când e nevoie de sprijin, de mângâiere, de încurajare. El rămâne alături de cel pe care toți l-au părăsit. Pentru el, nici o greutate nu este de netrecut, nici o piedică de neînvins, când e vorba de a scoate pe cineva dintr-o situație disperată.
Pentru fiecare, el devine un apropiat, cel care te înțelege cel mai bine, cel care te face să te simți în tihnă alături de el și, în același timp, te face să te simți stânjenit, făcându-te să-ți vezi propriile insuficiențe morale și păcate pe care eviți să le privești. Sfântul te copleșește prin măreția simplă a curăției sale și prin căldura bunătății și atenției lui; el produce în noi rușinea de a avea un nivel moral atât de jos, de a fi desfigurat umanitatea în noi, de a fi necurați, artificiali, plini de duplicitate, de meschinărie.
Sfântul îl poartă pe Hristos în el, cu puterea nebiruită a iubirii Sale pentru mântuirea oamenilor. Sfântul reprezintă firea umană curățită de zgura subumanului sau inumanului. Este îndreptarea umanului desfigurat de animalitate; el reprezintă firea omenească a cărei transparență restaurată lasă să se străvadă modelul de bunătate nemărginită, de putere și sensibilitate infinită, care este Dumnezeul întrupat. El este chipul restabilit al Absolutului viu și personal devenit om, un pisc al unei înălțimi amețitoare, dar și al unei apropieri extrem de familiare prin umanitatea sa desăvârșită în Dumnezeu. Este persoana angajată într-un dialog pe deplin deschis și neîncetat cu Dumnezeu și cu oamenii. Este reflexul maxim al umanității lui Hristos.
(Fragmente din cartea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Editura Deisis)

Dacă ai smerenie, ai sfinţenie şi dacă ai sfinţenie eşti smerit.
Dacă nu te slăveşte Dumnezeu, slava oamenilor este deşartă, amăgitoare. Dumnezeu nu vede faţa, ci numai inima omului, oricine ar fi acesta.
Adânceşte-te în smerenia nesfârşită a lui Dumnezeu. Domnul a luat trup ca să vină pe pământ, a îmbrăcat firea omenească, pentru că Dumnezeu este înconjurat de asemenea foc încât trebuia să ardă pământul şi pe oameni: “E cu putinţă să-L vezi pe Dumnezeu şi să trăieşti?“. Cu adevărat, cât de mare a fost smerenia lui Dumnezeu! Dumnezeul slavei S-a născut şi a îngăduit să fie biciuit de făptura mâinilor Sale. Făcătorul tuturor este nesocotit, este părăsit de ucenicii Săi, care au promis că vor muri împreună cu El. E atât de greu ca omul să se încline în faţa acestei smerenii a lui Iisus Hristos, să se smerească, să se nesocotească? Nu, desigur. Domnul Însuşi a arătat: smerenie nesfârşită, iubire nesfârşită şi supunere nemărginită. Aceste trei virtuţi sunt absolut necesare pentru ca omul să se mântuiască.
Smereşte-te cât poţi de mult; chiar de vei cere să fii socotit ca o pocitanie, ca ceva scârbos. Chiar Apostolul Pavel a spus: “Ca un gunoi ne-am făcut… nebuni pentru Hristos“.
Cine eşti tu, viermele pământului, plin de atâtea păcate, care nu vrei să te smereşti, să te dispreţuieşti, când Făcătorul, Domnul Care e slăvit de îngeri S-a smerit, a fost scuipat, dezbrăcat în faţa oamenilor şi răstignit?
Un monah s-a dus la un părinte sfânt şi l-a întrebat: “Cum ai dobândit o smerenie aşa de mare şi atâtea harisme, părinte?“. Fiul meu, i-a spus părintele, eu sunt plin de slăbiciuni şi neputinţe, sunt mai rău decât toţi“. Monahul a stăruit. Atunci părintele îi zice: “Primarul satului este ca împăratul în satul lui; însă când împăratul îl cheamă în capitală şi se întâlneşte cu miniştri şi generali, atunci vede că e un nimic, un zero; astfel, cu cât se apropie cineva de Dumnezeu, cu atât se smereşte mai mult“.
Smerenia este cea mai importantă dintre virtuţi; când o dobândeşti, vrăjmaşul nu poate să te lovească. Se dobândeşte încet-încet, îţi trebuie ani întregi pentru a o dobândi pe deplin; însă când o dobândeşti, nu mai e nevoie de strădanie, va lucra de la sine.
După măsura smereniei pe care am dobândit-o se socoteşte sporirea noastră în viaţa duhovnicească, în monahism; sporirea în dobândirea smereniei duce la sporirea în dobândirea virtuţilor.
Zidurile egoismului sunt sfărâmate prin trâmbiţarea smereniei lui Iisus Hristos; smerenia nesfârşită şi ascultarea făcută de Hristos distruge zidurile egoismului.
Este mare păcat să-l urască cineva pe fratele lui (oricine îşi urăşte fratele este ucigător de oameni). Şi nu numai ură, ci chiar răceală sau cugete împotriva fratelui său dacă are, păcătuieşte.
Osândirea de sine aduce două lucruri bune, smerenia şi nejudecarea aproapelui, care sunt neapărat necesare pentru mântuire. Când te învinuieşti într-una pe tine, atunci nu ridici capul, te smereşti, nu judeci pe nimeni.
Să existe între voi iubire sinceră şi sfântă; unde nu există iubire întru Hristos, nu există viaţă duhovnicească.
Dragostea către fraţi trebuie să fie puternică, sinceră, curată; aceasta se vede când îi răbdăm pe fraţi, când îi ajutăm, când nu-i întristăm. Dacă avem dragoste către Dumnezeu, împlinim toată legea. Domnul a zis: “orice oferiţi celui mai mic dintre oameni, Mie îmi oferiţi“. Gândeşte-te acum: orice ajutor îi aduci unui om sărman, Îl slujeşti pe Însuşi Hristos, chiar dacă de multe ori un ajutor adus unui om din lume e folosit pentru a păcătui. Cât de mare răsplată are cel care îl ajută pe un monah care s-a închinat pe sine lui Dumnezeu!
Mare lucru, într-adevăr, sa faci milostenie unui om, căci vei lua răsplată în cer; cât de important e să miluieşti un suflet care este veşnic şi neprihănit!
Părinţii dădeau orice, numai să nu-l întristeze pe fratele lor. Nu vă amărâţi, deci, unul pe altul.
Să fim cu luare-aminte ca să nu-l smintim pe fratele nostru.
Aducerea aminte de moarte sensibilizează conştiinţa, luminează mintea, arată drumul cel curat.
Loveşte fiecare cuget care vine să te ucidă: loveşte-l cu tăişul rugăciunii. Cu fiecare rugăciune îi tai picioarele, mâinile, capul, în final îl faci bucăţi şi dacă îl cauţi, nu mai există.
Prin risipirea minţii, diavolul se străduieşte să împiedice mintea să ducă numele lui Iisus Hristos în inimă, adică împiedică rugăciunea curată.
E nevoie de spovedanie curată. Cei ce au fost vătămaţi, răniţi sau omorâţi, au păţit acestea din cauză că nu şi-au mărturisit cum trebuie cugetele lor.
Cugetele se aseamănă cu viermele acela care încet-încet mănâncă lemnul pe dinăuntru; astfel, pe dinafară lemnul pare minunat, puternic, dar pe dedesubt a fost distrus, încât deodată se rupe de la
“Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul

" Iubiţi fraţi şi surori, viaţa noastră pământească este plină de necazuri şi dureri. Nu în zadar este numită, atât de des, „valea plângerii şi a tânguirii”. Plângând se naşte omul şi în lumea cealaltă pleacă cu multe suspine şi chinuri. Astfel că nimeni nu poate scăpa în viaţa aceasta de lacrimi şi necazuri; omul are parte aici de mai multe necazuri şi nenorociri, decât de bucurii. Sfânta Biserică a lui Hristos cunoaşte o mulţime de cazuri, în care Preabinecuvântata Maică a lui Dumnezeu i-a izbăvit pe oameni din toate greutățile.
Să ne rugăm, aşadar, ca ea să ne audă pe toţi şi în ceasul acesta, şi să ne izbăvească de tot necazul şi nenorocirea, să ne curăţească de tot păcatul şi patima, şi să ne învrednicească de bucurie în veşnica Împărăţie a Fiului ei, ca totdeauna cu dragoste să-i strigăm: Bucură-te, atotbună, grabnică ascultătoare, Ceea ce toate cererile noastre bine le împlineşti! Amin. "
(Arhimandrit Chiril Pavlov )

O BOALĂ MODERNĂ!...
Suferind sunt eu, ce-i drept, Dar nu de ficat ori piept, Nici de inimă, ori bila, Ci de-o boală mai subtilă: Se numește HIPER-EU, Și se vindecă mai greu.
Analizele arată, Că boala e provocată
De virusul "Aghiuță", Ce mărește-n tărtăcuță, Celulele de mândrie, Asta da, spasmo-furie. Mai dă greață la mustrare, Colică la ascultare, Invidie la ficați, Alergie la ceilalți, Venino-hemoragie, Ulcerații de trufie, Gărgăuni la cervicală, Și hernie de cârteală. Boala este, evident, Însoțită permanent, De simptome foarte clare, În priviri și în purtare: Mutra acra, glas tăios, Aer de rățoi nervos. Fața cruntă, suparată, De hipopotam de baltă, Îmbufnare, nas pe sus,
HIPER-EU mai bine spus!...
Preot Ioan

Rugăciunea este păzitoarea întregii înţelepciuni, pedepsitoare a mâniei, împilare a îngâmfării, curăţire a pomenirilor de rău, surpare a pizmei şi îndreptarea păgânătăţii la vieţuirea creştinească pe calea vieţii. Rugăciunea este virtutea trupurilor, ocârmuire a casei, bună aşezare a cetăţii, tăria împărăţiei, biruinţă în războaie asupra vrăjmaşilor, întemeiere a păcii.
Rugăciunea este pecetea fecioriei, credinţa bună a celor însoţiţi prin nuntă, armă călătorilor, apărătoarea celor ce dorm, îndrăzneala celor ce priveghează, bună aducere de roadă îmbelşugată a credincioşilor lucrători de pământ şi mântuire a celor ce înoată pe ape.
Rugăciunea este ajutătoare celor ce se judecă, a celor legaţi slăbire, eliberare, inimă bună a celor scârbiţi, dulceaţă celor ce se bucură, mângâiere celor ce plâng, praznic naşterilor, cunună celor însoţiţi şi înmormântare cuviincioasă celor ce adorm în Domnul. Nu este altă avere mai cinstită decât rugăciunea în toată viaţa oamenilor. De aceasta niciodată să nu vă despărţiţi sau să vă depărtaţi.
(Protosinghel Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune, Editura Agapis, București, 2008, p. 55)

Să aducem în lume frumuseţe şi bucurie!
Floarea nu poate fi comparată cu nimic altceva. Floarea e ceva unic. Şi asta ne aduce aminte că şi noi suntem ceva unic în lumea aceasta. Adică ceva ca noi, ca fiecare dintre noi, nu mai există în lumea aceasta, suntem ceva unic. Aşa că există o legătură între flori şi oameni. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pământul acesta, şi aşa suntem şi noi. Şi noi avem rostul acesta de la Dumnezeu: să înfrumuseţăm pământul, să aducem ceva din cer pe pământ, să înmulţim ceea ce este frumos, să înflorim aşa cum înfloresc floriile, fără să ştie pentru cine înfloresc. O floare înfloreşte prin firea ei, ea nu are cum să se gândească să înflorească pentru cineva anume. Şi, bineînţeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce este frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumuseţea lumii şi mai ales îi desfată pe cei la care ajunge.
O floare înfloreşte pentru ea, în primul rând, pentru că aşa există, dar înfloreşte şi pentru oamenii care vin în legătură cu ea. Oriunde ar fi, o floare înfloreşte. Există o floare care se numeşte „floarea-reginei" sau „floare-de-colţ". Creşte pe munte, în locuri la care se ajunge greu şi de aceea este văzută de puţini oameni. S-ar putea întâmpla să nu ajungă nimeni la floarea-de-colţ; şi ea totuşi înfloreşte, pentru că e în firea ei să înflorească, pentru că aşa a lăsat-o Dumnezeu. Dar când ajunge cineva totuşi la ea, înseamnă că a înflorit şi pentru acela care o vede şi care o culege. Aşa trebuie să fim şi noi. Fiind în noi ceva unic, trebuie să avem şi ceva din gingăşia unei flori. De altfel, şi florile sunt de mai multe feluri. Gândiţi-vă la un bujor, de pildă, aşa de mare, plăcut mirositor, parcă ar vrea să spună ceva despre măreţia lui Dumnezeu prin mărimea lui, prin parfumul lui. Sunt însă şi flori plăpânde, de exemplu ghioceii, brânduşele – nuşcelele, cum le mai spune pe aici - sau viorelele. Cât sunt de plăpânde, cât sunt de mici şi totuşi ce parfum minunat au, mai ales în buchet! Te desfată, pentru că aşa a vrut Dumnezeu.
Ei, dacă noi ne asemănăm cu florile, şi noi trebuie să fim aşa. Şi noi trebuie să aducem ceva nou în lumea aceasta, ceva care să se realizeze prin noi, să oferim oamenilor din jurul nostru ceva din ceea ce purtăm în sufletul nostru. Florile aduc bucurie, să aducem şi noi bucurie. Florile aduc gingăşie, să aducem şi noi gingăşie. Florile cele plăpânde ne îndeamnă cumva la smerenie, să avem deci smerenie. Florile care sunt mai mari spun ceva despre măreţia lui Dumnezeu, să spunem şi noi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Florile mirositoare îşi revarsă parfumul lor în jur, să avem şi noi „miros de bună mireasmă duhovnicească", să oferim ceva din sufletul nostru când, cu darul lui Dumnezeu, putem să oferim.
Spor de bucurie şi de mulţumire
Când aducem lui Dumnezeu florile pe care le-am primit de la alţii, zicem cumva ca la Sfânta Liturghie: „Doamne, îţi aduc «ale Tale dintru ale Tale». De ce? Pentru că ceea ce îţi ofer eu acum, Tu ne-ai dat. Floarea nu e creată de mine, mi-au dat-o prietenii mei, mi-au dat-o cei care mă iubesc, floarea aceasta mi-au dat-o cei care mă cinstesc, şi eu, Doamne, le-am primit pe toate acestea, iar acum Ţi le ofer Ţie, odată cu sufletul meu, odată cu inima mea, primeşte-le pe ele cum m-ai primit pe mine.
Poetul Vasile Militaru are o rugăciune de seară în care sunt pomenite şi florile. El zice:
„Cu de lacrimi gene ude înalţ rugă Domnului, Sufletul păzeşte-mi, Doamne, în tot ceasul somnului. Gândurile ce mă tulbur' cu-al Tău Duh înfrânge-le, Trupului meu dă-i odihnă, răcoreşte-mi sângele. Somn uşor să mă cuprindă, să dorm lin ca florile Şi cu inimă curată să mă scoale zorile. Să pornesc la muncă sfântă, cum pornesc albinele, Să pot umple ca şi ele fagurii cu binele. Şi să Te slăvesc pe Tine, de pe valea plângerii, Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii."
E o alcătuire gingaşă ca florile, e o alcătuire pe care o poţi oferi lui Dumnezeu în rugăciunile de seară, când îi spui lui Dumnezeu: „Aş vrea, Doamne, ca în lumea aceasta să se înmulţească binele - «să pornesc la muncă sfântă cum pornesc albinele, să pot umple ca şi ele fagurii cu binele» - şi să Te slăvesc pe Tine, din lumea aceasta -„de pe valea plângerii, Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii" să mă unesc cu îngerii întru a Te preaslăvi, a Te preaslăvi ca şi florile, cu gingăşie, cu delicateţe, cu smerenie, cu mărturisire. Să înfloresc şi eu ca ele pentru cei din jurul meu, să aduc şi eu un spor de bucurie, un spor de mulţumire. Să nu fiu ca buruienile, pe care le smulg oamenii pentru că nu au nevoie de ele, ci să fiu ca florile, pe care le iubesc oamenii, pe care le oferă, pe care le primesc, pe care le sădesc şi la grijesc, ca să fie mai multă bucurie, ca să fie mai multă frumuseţe în lumea aceasta.
Astfel de gânduri mi-au venit în minte acum, când ne pregătim pentru spovedanie şi când ar trebui să spunem şi dacă suntem ca florile, şi dacă oferim ceva pentru binele altora, când ar trebui să spunem şi dacă suntem delicaţi, şi dacă suntem sau nu suntem gingaşi, când ar trebui să spunem dacă înmulţim binele sau nu îl înmulţim, dacă avem conştiinţa că am putea să fim sau chiar suntem ca florile şi prin aceasta să aducem mai mult bine în lumea aceasta Pentru că am fost creaţi ca să înmulţim binele, ca să fim şi noi ca florile, bineînţeles oameni fiind, şi nu numai flori. Am fost creaţi ca să învăţăm de la flori să fim curaţi, să fim luminaţi, am fost creaţi să ne bucurăm de ceea ce oferă Dumnezeu în lumea aceasta prin florile care cresc şi înfloresc, să ne bucurăm şi prin ceea ce adunăm noi în sufletul nostru spre mărirea lui Dumnezeu. Amin.
Părintele Teofil Paraian

În sfintele zile ale Postului, Biserica îi cheamă pe credincioși la pocăință și la rugăciune, la mărturisirea păcatelor și la împărtășirea cu Sfintele Taine. Săvârșind toate acestea cu evlavie, trebuie să ținem minte că pocăința, postul și rugăciunea trebuie să aducă roade în sufletele noastre și în viața noastră, altfel vom fi ca un copac uscat, în care n-a pătruns seva vieții. Întoarceți-vă, copii răzvrătiți, și Eu voi vindeca neascultarea voastră (Ieremia 3, 22): întoarceți-vă cu inima, întoarceți-vă deplin, cu sinceritate, și Eu nu vă voi ierta, nu vă voi osândi, nu, ci voi vindeca neascultarea voastră.
Să ne ferească Dumnezeu de căința stearpă, de căința care este doar în simțire, nu și în faptă, și cu care adeseori ne înșelăm pe noi înșine! Așa s-a căit Faraon: pentru o clipă, superficial, ca după aceea să facă tot ce făcuse mai înainte, iar inima lui să se împietrească tot mai mult. Și astăzi, mulți se căiesc la fel: sunt mișcați pentru o clipă, iar apoi se apucă iarăși de cele vechi, fără să-și dea seama că, puțin câte puțin, conștiința li se împietrește!
Apostolul Petru nu s-a căit așa. El și-a plâns cu amar păcatul, la care apoi nu s-a mai întors. Nici fiul risipitor nu s-a căit așa. El nu numai că a tânjit după casa părintească, ci, sculându-se, a mers la tatăl său și a venit la el. Ce folos ar fi avut dacă rămânând în străinătate, n-ar fi făcut decât să spună: „Tată, am greșit”, dar nu s-ar fi mișcat de acolo? Ar fi murit de foame printre străini. Domnul nu ne spune: „Căiți-vă cu vorba, și gata!” El ne spune: Întoarceți-vă, copii răzvrătiți, și Eu voi vindeca neascultarea voastră. Să ne întoarcem și noi, pentru ca El să ne poată vindeca. El nu vindecă de departe, nu vindecă rănile pe care le tăinuim de El; îi va vindeca doar pe cei care s-au întors la El. Iată, venim la Tine, că Tu ești Domnul Dumnezeul nostru! (Ieremia 3, 22)
„Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu” – Ed. Cartea Ortodoxă

Când te trezeşti dimineaţa din somn, gândeşte-te că Dumnezeu îţi dă ziua pe care n-ai fi putut să ţi-o dai singur şi pune deoparte prima oră sau măcar un sfert de oră din ziua ce ţi s-a dat şi adu-o drept jertfă lui Dumnezeu într-o rugăciune de mulţumire şi de cerere bună.
Cu cât vei face mai cu osârdie acest lucru, cu atât mai mult îţi vei sfinţi ziua, cu atât mai puternic te vei îngrădi în faţa ispitelor pe care le întâmpini în decursul zilei. Tot aşa, când mergi către somn gândeşte-te că Dumnezeu îţi dă odihnă de ostenelile tale. Consacră lui Dumnezeu o curată şi smerită rugăciune! Buna ei mireasmă îţi va apropia pe îngerul tău spre paza ta.
(Ieromonah Arsenie Boca, Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, Editura Agaton, Făgăraş, 2014, p. 204)

Astăzi, fiecare creştin este chemat să fie alături de îngeri şi de păstori, să se bucure că a venit în lume Hristos Domnul şi pentru el. Peştera si ieslea sunt în Altarul bisericii unde fiecare dintre noi am fost duşi ca prunci, in braţe, de maica noastră, ca un dar Pruncului lisus. Când te-a dus spre a fi botezat, maica ta a luat atunci chipul magilor care I-au adus daruri: aur, smirna şi tămâie. Maica ta te-a dus pe tine dar lui Hristos, să fi pe veci al Lui şi să trăieşti în veşnicie întru bucuria sfinţilor, în cerescul Rai.
Astăzi se taie nu capul pruncilor, ci li se taie mintea. Mă adresez mamelor şi le spun că, dacă nu vom pazi mintea copiilor, vom deveni în curând un neam cu capul taiat. Apăraţi mintea pruncilor aşa cum îşi apără pasărea puii în cuib, cu aripile ei, de păsările răpitoare. Mutaţi minţile pruncilor din această lume în lumea Pruncului lisus. Este singura lume unde vom trăi întru bucuria Duhului Sfânt.
Oare suntem noi, cei de azi, autorii ultimului act din tragedia neamului nostru românesc? Oare Irod este modelul nostru sau Hristos Care a spus: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14)? A face socoteli cu moartea este cea mai cumplită aritmetică pentru un neam. Mulţi, în decursul frământatei istorii a neamului românesc, au făcut socoteli cu moartea pentru neamul nostru, dar n-au reuşit, pentru că Dumnezeu a fost cu noi şi cu strămoşii noştri.
Vă îndemn să luaţi aminte că FIristos S-a născut şi pentru cei din palate şi pentru cei de la o margine de lume. Inmulţiţi dreptatea, bunătatea şi milostenia şi, peste toate acestea, adăugaţi iertarea. Bucuria cea cerească să vă însoţească toată viaţa!
IPS.Ioan Salajan

Acolo unde există iubirea lui Hristos, singurătatea se risipeşte. Eşti liniştit, bucuros, plin.
Nici melancolie, nici boală, nici apăsare, nici frământare, nici tristeţe, nici iad.
Când Îl afli pe Hristos, este de-ajuns, nu vrei nimic altceva, te linişteşti. Devii alt om. Trăieşti pretutindeni unde este Hristos. Trăieşti în stele, în nemărginire, în cer împreună cu îngerii, cu sfinţii...
Acolo unde există iubirea lui Hristos, singurătatea se risipeşte.
(Ne vorbeşte părintele Porfirie )

adevarat foarte ,va doresc CRACIUN FERICIT alaturi dec ei dragi

Dacă încerc să cunosc un om în întregime, simt că înnebunesc. Parcă totuşi trebuie păstrată o oarecare distanţă între oameni şi trebuie acceptat fiecare aşa cum este. Cum să porţi neputinţa împreună cu el, să suferi împreună cu el?
– Păi, sigur că înnebuneşti dacă vrei să-l cunoşti în întregime. De exemplu, dacă am fi pe malul mării şi am dori să băgăm marea în poşetă, n-am înnebuni? Am înnebuni! Nu putem cunoaşte pe nimeni în întregime, nici pe noi, nici pe cel din faţa noastră, pentru că omul este o mare taină. Şi tocmai asta îl face întreg. Omuldin faţa mea nu mai e întreg, e ciopârţit, devine pentru mine o caricatură când cred că-l cunosc: „A... ştiu eu ce-i poate capul, ştiu eu...”. Nu ştim nimic! Ştim ce a făcut ieri sau ce a făcut alaltăieri sau ce poate să facă într-o situaţie anume. Dar nu-l cunosc.
Şi a-l accepta în întregime înseamnă să-l acceptăm cu ceea ce nu cunoaştem. Şi nu numai cu ce nu cunoaştem pentru că nu e manifestat, ci cu ce va fi. Gândiţi-vă că Mântuitorul îi spune Sfântului Petru: „Piei înapoia mea, satano!”. După ce-i spusese că îi dă cheile Împărăţiei. Şi te întrebi: „Ce, Dumnezeu nu ştia ce-o să zică Sfântul la cinci minute după ce a zis că va întemeia Biserica pe mărturisirea lui? Şi că de la Tatăl este ceea ce a zis?”. Ba ştia. Şi, cu adevărat, Mântuitorul a întemeiat Biserica pe mărturia Sfântului Petru, acel Sfânt Petru care a fost apostolul Lui, care L-a propovăduit în toată lumea. Şi nu acel Petru care s-a speriat că va suferi Învăţătorul lui şi i-a zis: „Să nu-ţi fie Ție una ca asta”.
Aşa să facem şi noi cu neputinţele aproapelui. Să nu ne fie frică să-i spunem un cuvânt sever sau să-l certăm. Gândiţi-vă ce cuvânt aspru i-a spus Mântuitorul Apostolului Lui: „Piei înapoia Mea, satano!”. Asta nu înseamnă să ne drăcuim acum toată ziua. Dar să nu ne fie teamă de ceea ce facem în vâltoarea iubirii noastre sau a neputințelor noastre în relațiile dintre noi. Suntem în mare păcat în fața lui Dumnezeu dacă credem că asta e tot, dacă nu-l vedem pe om întreg, adică cum îl vom vedea la Înviere. Deodată să te oprești să vezi: cum o să fie el, cum o să fie ea în ziua Învierii. Și totul se schimbă atunci, chiar dacă acum nu vrea să audă de Înviere.
(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 106-108)

Mântuitorul ne cheamă şi pe noi,la fiecare inceput de An Nou, cu aceste cuvinte: „Urmează-Mă!” Ne găseşte, oriunde am fi, glasul Lui răsună în străfundul conştiinţei noastre. Ne rămâne doar să răspundem la această chemare, să ne ridicăm şi să-L urmăm. Hristos ne spune: „Urmează-Mă! pe calea îngustă a datoriei smerite şi adeseori grele.’’ Răspunde la chemarea glasului dumnezeiesc şi a glasului propriei tale conştiinţe, ridicându-te pentru a te consacra unui scop sfânt şi, urmând scopul acesta, urmează-L pe Dumnezeu.
Mergi fără să dai uitării munca zilnică, urmează-L pe Domnul cu supunere, cu smerenie şi cu dragoste, cu iubire pentru aproapele tău şi cu hotărârea de a-i sluji; mergi ferm, fără să te clatini, cu uitare de sine, dăruieşte-te întru totul dumnezeieştii chemări. Nu te opri, nu privi în urmă, ,,nu te teme de cele ce ai să pătimeşti’’ (Apocalipsa 2, 10).
Să nu te tulbure nici piedicile, nici lupta, nici obstacolele, să nu dispreţuieşti pe nimeni, să mergi mână-n mână cu cei drepti, dispreţuiţi şi umiliţi, înaintează mereu cu paşi siguri, răspândind în jurul tău nemuritoarea sămânţă a binelui. Aceasta se va pârgui la timpul său şi îi vei culege roadele în veşnicie.
Extras din Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu 366 de cuvinte de folos pentru toate zilele anului.

Dacă râde cineva de tine, tu pune-ți în minte gândul cel bun, ia-o, de exemplu, ca pe o glumă, și astfel vei evita ușor neînțelegerile și smintelile.
Să-ți dau un exemplu: când munceam la câmp, aveam ca ajutor doi mireni plătiți de mănăstire. Unul dintre ei era priceput într-ale agriculturii, însă celălalt lucrase mai înainte ca frizer și de curând începuse cu agricultura. Cel priceput era mai mic ca vârstă decât celălalt și, cu toate acestea, îl necăjea poreclindu-l „mâncăciosul”, referindu-se prin aceasta la faptul că e bun numai să mănânce, nu să și muncească. Însă acela era blând și fără răutate, cu toate că era mai în vârstă și avea și zece copii. Spunea: „De ce să i-o iau în nume de rău că mă face mâncăcios? Las’ să-mi spună cum o vrea el! Nu mă deranjează”. Adică s-a smerit de bunăvoie, a luat jignirea drept glumă, nu s-a supărat, și astfel a câștigat ce e mai de preț: harul lui Dumnezeu.
(Arhimandritul Athanasie, Egumenul Sfintei Mănăstiri Stavrovouni, Lumină lină și tainică în negura zilelor noastre. Starețul Gherman Stavrovouniotul, traducere de Mircea Ștefan, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 137)

Sfântul Ioan Scărarul spune că toate gândurile nedescoperite părintelui duhovnic se transformă în fapte şi că, dimpotrivă, rănile cele descoperite nu cresc, ci mai degrabă se tămăduiesc.
Din experienţă, vedem că fără ajutorul lui Dumnezeu omul este foarte slab şi neputincios în lupta duhovnicească. În această luptă, după cuvintele Cuviosului Marcu Ascetul, avem un singur ajutor, unul tainic, aflat în noi încă de la Botez – pe Hristos, Care nu poate fi biruit. El va lupta împreună cu noi în această bătălie, dacă nu doar că vom chema ajutorul Lui, ci vom şi împlini, după putere, poruncile Lui de viaţă dătătoare.
Lasă-te în mâna mult milostivirii Sale. Tot astfel, aleargă și la Stăpâna şi Mijlocitoarea noastră, Pururea Fecioara Maria, cântând deseori cântarea bisericească: „Nu avem alt ajutor, nici altă nădejde, numai pre Tine, Stăpână, Tu ne ajută, în Tine nădăjduim şi cu Tine ne lăudăm, robii Tăi suntem şi nu ne vom ruşina”. (Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina)

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul ‒ Bucuria, nimicirea întristării
Bucuria este ceva rar, dar asta nu înseamnă că este și ceva mare. Este ceva firesc, așa cum firesc este să văd. Un orb ar putea să-mi spună, măi, măi! tu poți să vezi? Așa și când cineva este bucuros, ceilalți sunt nedumeriți și întreabă: te bucuri? Fiindcă s-au obișnuit cu o stare nenorocită, cu minciunile, cu păcatul, cu infernul conștiinței existenței omenești, tăgăduindu-L pe Dumnezeu zilnic. Prin urmare, bucuria nu este ceva mai nou. Este un element care ajută în viața duhovnicească.
Să vedem totuși ce spun despre bucurie Părinții Bisericii noastre și să începem cu Sfântul Athanasie cel Mare care, în lucrarea lui Despre feciorie, pe care a scris-o special pentru fecioare, zice: „Să nu te întristezi de ceea ce ți se întâmplă cumplit, nici pentru pagubă să nu te întristezi, nici pentru ocară. «Căci întristarea lumii acesteia moarte lucrează»”[1]. Nu te întrista, zice, pentru ceva cumplit, pentru ceva rău, pentru ceva vătămător care poate să ți se întâmple în viața aceasta. Și dacă vei pătimi vreo pagubă sau dacă cineva te va întâmpina într-un mod urât, egoist, insultător sau disprețuitor, iarăși nu te întrista. Fiindcă orice întristare a lumii acesteia moarte lucrează. Orice întristare pentru orice motiv este un laborator al morții”. Atunci se naște o întrebare firească: Atunci pentru ce să se întristeze cineva? Și explică Marele Athanasie că „numai pentru păcatele tale să te întristezi”[2]. Același lucru îl spune și Sfântul Ioan Gură de Aur: „O singură vătămare și un singur rău există în lume, păcatul”[3]. Numai pentru păcatul tău să te întristezi, căci acela conține în el toate pricinile întristării.
Totuși, este evident că „să nu te întristezi” nu are sensul de întristare pentru că am păcătuit, ci înțelesul de pocăință. Fiindcă strânsoarea, strâmtorarea, apăsarea și supărarea provocate de păcat nu sunt întristarea cea după Dumnezeu, ci întristarea lumii[4]. Este reflexia unei concepții individualiste asupra vieții, despărțire de voia lui Dumnezeu, ceva întristător. Nu despre acest lucru vorbește aici. Prin urmare, orice cuvânt pentru care te întristezi este văzut ca ceva mic care te atrage și te scoate de pe traiectoria lui Dumnezeu.
Să trecem acum la Cuvioasa Sinklitikia, care zice: „la început luptă este și trudă multă pentru cei ce vin la Dumnezeu, dar după aceea bucurie negrăită”[5]. Când cineva vine la Dumnezeu pentru prima dată, zice, are de înfruntat multă luptă și trudă, dar este în continuu stăpânit „de bucurie negrăită”. Singurul lucru care poate să dovedească faptul că aparținem cinului celor singuratici[6] este această bucurie negrăită.
Bucuria este caracteristică monahului și numai prin bucurie poate „să aprindă dumnezeiescul foc cu lacrimi și durere”[7] zice în continuare Sinklitikia. Numai când ai această „bucurie negrăită”, poți să-ți miști inima și să faci să se aprindă înlăuntrul ei dumnezeiescul foc al dragostei de Dumnezeu, „cu lacrimi și durere”. Aceasta mai cu seamă este o harismă a lui Dumnezeu, iar nu întristare omenească. „Focul cu lacrimi”, această stare îndurerată și înlăcrimată, care în realitate este o dumnezeiască înflăcărare, dă cea mai mare dulceață omului bucuros. Când ești supărat, când ești necăjit, când ești îndurerat, când ești amărât, atunci creezi o stare bolnăvicioasă în sufletul tău și nu-ți propui niciodată să trăiești dumnezeiasca dragoste. Vei fi pururea o făptură necăjită. Vei trăi pentru totdeauna o stare total diferită de starea omului duhovnicesc.
(Extras din Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre viață,Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Atena, 2005)
[1]Despre feciorie, 22, Patrologia Greacă 28, 277B.
[2]Despre feciorie, 22, Patrologia Greacă 28, 277B.
[3]Cuvânt la Kalende, 2, Patrologia Greacă 48, 955.
[4]II Corinteni 7, 10.
[5]Apophtegmata Geronton, ale ammei Sinklitikia, 1, Patrologia Greacă 65, 421A.
[6]Adică al monahilor, al pustnicilor.
[7]Op.cit., Patrologia Greacă 65, 421B.

Sfaturi pentru rugăciune ale Starețului Porfirie
Să nu-L constrângem pe Dumnezeu cu rugăciunile noastre. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne slobozească de ceva, boală etc. sau să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem putere și întărire de la El, ca să putem suferi. Așa cum bate El cu noblețe la ușa inimii noastre, tot astfel și noi să cerem cu noblețe ceea ce dorim, iar dacă Domnul nu răspunde, să încetăm a o mai cere. Când Dumnezeu nu ne dă ceea ce cerem cu insistență, înseamnă că are motivele Sale s-o facă. Are și Dumnezeu „tainele” Sale. De vreme ce credem în buna Sa purtare de grijă, de vreme ce credem că El cunoaște toate cele ale vieții noastre și că totdeauna ne vrea binele, de ce să nu-I acordăm încredere? Să ne rugăm simplu și liniștit, fără stress și constrângere. Știm că trecutul, prezentul și viitorul, toate sunt cunoscute, goale și descoperite înaintea lui Dumnezeu, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „…nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală” (Evrei 4, 13). Noi să nu insistăm, căci insistența peste măsură face rău în loc de bine. Să nu stăruim să dobândim ceea ce vrem, ci s-o lăsăm la voia lui Dumnezeu. Căci cu cât stăruim, cu atât aceea pe care o cerem se depărtează. Așadar, răbdare, credință și pace. Și dacă vom uita noi, Dumnezeu nu uită niciodată și, dacă este spre binele nostru, ne va da ceea ce ne trebuie și când trebuie.
Să cerem în rugăciune numai mântuirea sufletului nostru. Nu a spus Domnul: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu… și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33)? Ușor, chiar foarte ușor ne poate Hristos ceea ce dorim. Dar iată care este taina. Taina este să nu aveți în mintea voastră deloc intenția de a cere un lucru concret. Taina este să cereți unirea voastră cu Hristos dezinteresat, fără să spuneți: „Dă-mi aceasta, dă-mi aceea…”. Este destul să spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.
Nu este nevoie ca să-L înștiințăm pe Dumnezeu despre anumite nevoi ale noastre. El le cunoaște pe toate cu neasemănare mai bine decât noi și ne dăruiește dragostea Sa. Problema este să comunicăm cu această dragoste prin rugăciunea și prin respectarea poruncilor Lui. Să cerem să se facă voia lui Dumnezeu. Aceasta este cel mai folositor, cel mai sigur pentru noi și pentru cei pentru care ne rugăm. Hristos ne va pe toate din belșug. Dar dacă există chiar și puțin egoism, nu se poate face nimic.

Stii tu, copilul meu, de ce norii sunt inchisi cand campiile sunt insetate dupa ploaie si de ce sunt ei deschisi, cand campiile n-au nici o dorinta de ploaie? Natura a fost data peste cap de rautatea oamenilor si si-a parasit oridinea ei. Stii tu, copilul meu, de ce campiile rodesc roade bogate primavara si sunt neproductive vara? Fiindca fiicele oamenilor au urat roada pantecelui lor si o ucid cand inca ea este in floare. Stii tu, copilul meu, de ce primaverile au devenit uscate si de ce roadele pamantului nu mai au dulceata de odinioara? Din pricina pacatelor omului, a carui neputinta a cuprins intreaga fire. Stii, copilul meu, de ce o natiune biruitoare sufera infrangeri drept pricina a propriei sale lipse de unitate si discordiei si isi mananca painea facuta amara de lacrimi si de rautate? Fiindca ea si-a biruit inamicii insetati de sange din jurul ei, dar n-a reusit sa-i biruiasca pe cei dinlauntrul ei. Stii tu, copilul meu cum isi poate hrani o mama copiii fara sa le dea de mancare? Nu prin a le canta un cantec de dragoste in timp ce-i alapteaza, ci un cantec de ura impotriva aproapelui. Stii, copilul meu, de ce oamenii au devenit urati si si-au pierdut frumusetea stramosilor lor? Fiindca ei au dat deoparte chipul lui Dumnezeu, care modeleaza frumusetea sufletului si da deoparte masca pamantului. Stii, copilul meu, de ce bolile si cumplitele molime s-au inmultit? Fiindca oamenii au inceput sa socoteasca sanatatea drept un dar al firii si nu ca pe un dar de la Dumnezeu. Si ceea ce este daruit cu greutate trebuie protejat cu indoita dificultate. Stii, copilul meu, de ce oamenii se lupta pentru teritorii pamantesti si nu se rusineaza a se afla la acelasi nivel cu cartitele? Fiindca lumea a patruns in inima lor si ochii lor vad doar ceea ce creste in inima; si deorece, copilul meu, pacatele lor i-au facut prea slabi ca sa mai lupte spre a dobandi cerul. Nu plange, copilul meu, Domnul Se va reintoarce curand si va pune totul in ordine.
Sf. Nicolae Velimirovici din „Rugaciuni pe malul lacului”