Dar de ce tu esti procurorul acestui forum, si anchetezi pe cine nu iti convine?

Si stii cu siguranta ca doar tu esti in posesia adevarului absolut?

288. “Schimbarea la Faţă” de la Noul Ierusalim - Pucioasa (I)
 

288. “Schimbarea la Faţă” de la Noul Ierusalim - Pucioasa (I)

Constrânşi de vocea contestatarilor, care-i acuză vehement că fac spiritism şi că vorbesc cu morţii, liderii pucioşi însăilează la repezeală o poveste pe care o doresc a fi cât mai credibilă, deşi este profund marcată de un triumfalism găunos: chipurile, venirea lui “Hristos” în grădinile cu meri altoiţi de la Pucioasa se face mereu “cu mărturie de sfinţi” şi este aidoma cu Schimbarea la Faţă de pe muntele Taborului, când Hristos cel viu a fost mărturisit de Moise şi de Ilie, în faţa a trei dintre ucenicii Lui.

Ce asemănări şi ce deosebiri sunt între povestea pucioşilor şi evenimentul biblic de pe muntele Taborului?

Ca asemănări nu putem consemna decât una: aceea că apariţiile se făceau în faţa a doi sau trei martori. Din acest punct de vedere, condiţia pe care o stabileşte Biblia (Matei 18, 16; 2Cor. 13,1; 1Tim.5,19, Evr.10,28) pentru a valida o mărturie ca fiind adevărată pare a fi îndeplinită. Schimbarea la Faţă este mărturisită în veac de apostolii Petru, Ioan şi Iacov, iar “apariţiile” de la Pucioasa sunt mărturisite astăzi de către liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor.

Liderii pucioşi sugerează că ar mai fi o “asemănare”: Hristos a apărut în lumină şi în slavă în faţa ucenicilor Săi, având de o parte şi de alta a Lui pe Moise şi pe Ilie, iar “Hristosul” Pucios pretinde că se arată ucenicilor lui însoţit şi mărturisit de “sfânta Virginia Tudorache-Stoica” şi de “sfântul Dănciucă Gheorghe” (zis şi “păstorul Daniel”), care-l flanchează de o parte şi de alta:

“ – O, lucrăm, Verginico, Eu şi cu voi, Eu şi sfinţii Mei, şi vă am într-o parte şi în alta şi lucrăm. Tu cu păstorul Daniel staţi martori, tată, şi aveţi lângă voi pe cei vii din cer ai acestei lucrări de cuvânt şi privesc ei în cer şi pe pământ lucrul şi cuvântul Nostru […]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 14 decembrie 2010)

Duhul care se autointitulează “Păstorul Daniel” ia cuvântul şi mărturiseşte cum este cu venirea lui, a celui mort în urmă cu un an, din cer pe pământ, şi despre aşezarea lui ca martor alături de “Verginica”:

“— O, nu e ca pe pământ, Doamne, ci e ca în cer toată coborârea Ta cu lucrători din cer. Le spun eu, cel de un an venit şi aşezat lucrător de lângă Tine şi de lângă trâmbiţa Ta Verginica peste poporul Tău de azi, căruia i-am fost păstor din partea Ta pe pământ, […]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 14 decembrie 2010)

Această “asemănare” este însă conjuncturală. Ea este “scoasă pe tapet” abia după ce liderii pucioşi au sesizat că poveştile lor spiritiste sunt puternic contestate pe blogul www.noul-ierusalim.info , şi oricum ea este un eveniment singular. Nici o “însoţire de îngeri” nu a fost consemnată vreodată în cei 25 de ani de “proorocie”, pe când trăia Virginia Tudorache, şi nici în cei 12 ani în care a “proorocit” sora ei, lelica Maria. Această inovaţie îi aparţine exclusiv geniului inventiv al Mihaelei Tărcuţă.

Să ne mai amintim că şi circumstanţele “coborârii Cuvântului lui Dumnezeu” la pucioşi erau radical diferite în acele vremuri. “Dumnezeul” pucios “cobora” din cer sub formă de funii de lumină care intrau în gura Verginicăi, care stătea întinsă şi adormită pe un pat, “proorocind” prin somn în stare de inconştienţă, iar adepţii pucioşi erau convinşi că aud glasul lui Dumnezeu care le vorbea prin gura ei. Nici vorbă de vreo “însoţire cu sfinţii”, care să-l mărturisească pe “Hristosul” Pucios în venirea Lui pe pământ:

“Maica Verginica nu ştia niciodată ce se vorbeşte, şi când se trezea, ne întreba pe noi dacă a vorbit Domnul. În tot acest timp cât se vorbea, ea vedea un porumbel alb, din ciocul căruia porneau trei funii de lumină, împletite, care intrau în gura ei. Acesta era semnul ei că s-a vorbit, dar nu ştia ce s-a vorbit.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.67 )

Scamatoria aceasta s-a prelungit şi după moartea Virginiei, prin “proorociţa” Maria, sora ei, timp de alţi 12 ani (1982-1994). Şi ea “proorocea” adormită, iar asemănarea coborârii lui “Hristos” la Pucioasa cu Schimbarea la Faţă cea relatată de Biblie era la fel de sublimă, dar inexistentă, ca şi cea de pe vremea Verginicăi.

Aşadar, între anii 1955 şi 1994 “Domnul” Pucios n-a coborât nici măcar odată, prin Verginica şi prin Maria, aşa cum pretind astăzi liderii pucioşi: însoţit de îngeri de lumină, cu slavă şi mărturisire văzută exclusiv de către cei aleşi.

Farsa capătă valenţe meşteşugite, infracţionale chiar, abia pe vremea Mihaelei, care vine la conducerea sectei prin anul 1990. Mihaela realizează că scamatoriile cu “coborârea Domnului, alunecând pe-o rază” formată din trei funii de lumină, dar mai ales încuibarea Lui într-un trup adormit, sunt cusute cu aţă albă, şi de aceea ea decide să schimbe radical “macazul”: de acum încolo, “Dumnezeul” Pucios va coborî altfel, ca o suflare de vânt care vine repede şi-i şopteşte numai ei la ureche cuvinte magice, sosite din cer.

Alţi 20 de ani au urmat de atunci şi până azi cu această stratagemă nouă, care s-a dovedit a fi la fel de eficientă ca şi cea dinainte, în racolarea unor gură-cască ca adepţi dedicaţi full time. Simpatizanţii pucioşilor şi simplii vizitatori, în cazul în care voiau să ştie mai exact “cum vine Domnul” la Pucioasa, erau păcăliţi însă cu o altă poveste. Lor li se spunea că Glasul Domnului se auzea venind ca o suflare de vânt, care se aude glăsuind deasupra Templului de la Pucioasa numai de către “cei aleşi”, iar cei aleşi sunt în număr de paisprezece. În realitate, “cei aleşi” erau numai unul: Mihaela Tărcuţă, care însă îi instruia pe adepţii pucioşi consacraţi că de fapt nu numai ea, ci şi Nicuşor aude “Cuvântul” odată cu ea. Niciodată însă nu le spunea adepţilor cealaltă minciună, pe care le-o spunea vizitatorilor de ocazie: că primitorii ar fi în număr de 14. Măcar această lipsă de consecvenţă ar fi trebuit să le dea de gândit celor din anturajul ei apropiat.

În realitate, ”Cuvântul” de la Pucioasa este o pură invenţie a Mihaelei, inspirată sau nu de duhurile întunericului, căci “Coborârea Cuvântului” avea loc întotdeauna adânc după miezul nopţii. De câţiva ani doar, pentru a diversifica tematicile abordate şi pentru a da mai multă culoare şi credibilitate comunicărilor venite “de dincolo”, Mihaela a transformat “Cuvintele” de la Pucioasa, din monologuri devenite plictisitoare prin repetarea aceloraşi platitudini, în adevărate scenete de teatru, în care personajele vorbesc unele cu altele, se consultă şi îşi fac planuri comune, iar Mihaela stă ca un spectator şi “ascultă” vorbirea lor, consemnând-o totodată în scris, pe caiete, ca să rămână şi posterităţii:

“Cobor cu greu în ziua aceasta, căci găsesc neputinţă la porţi, şi le întăresc în răbdare […] O, numai umilit trebuie să stau şi să grăiesc înaintea omului! Nu pot să lucrez aşa cum este de lucrat […] Plâng ca un neputincios, Eu, Cel Atotputernic, […] Sunteţi în aşteptare ca să intraţi în carte, o, Verginico, tu şi păstorul Daniel. Avem neputinţă în porţi, tată. Lucrăm cu bucăţica. […] Aşa e soarta lui Dumnezeu între ai Săi.
Dar acum să vedem cum Ne aşezăm în carte în ziua aceasta de cuvânt, o, Verginico. Amin.
— Ne aşezăm, Doamne, la lucrul cuvântului de azi[…] O, avem durere şi jale de la cei ce se împotrivesc cu mintea lor şi cu cuvântul lor cel necredincios şi duşmănos, şi care au fost cândva mărturisitori şi au spus „Da, Doamne, cred, Doamne“. […] Cu păstorul Daniel mă voi sprijini în ziua mea de sărbătoare şi împreună vom pune masă de cuvânt pe masa poporului Tău cel de azi credincios, ca să luăm apoi şi să ducem peste tot pe unde sunt cei ce au fost şi mai sunt. […] Aş voi să grăiesc mult, […] Sunt cu păstorul Daniel şi aşteptăm să fie putere în porţi ca să putem lucra cuvânt cu despicare pentru atâtea taine greu de înţeles de pe pământ, şi venim noi din cer ca să le despicăm şi să arătăm lucrarea lor. Avem cu noi însoţitori dintre cei care au fost şi au venit şi ei, şi i-am luat martori pentru cele ce vom grăi în ziua aceasta de cuvânt.
O, Doamne, întăreşte puterea cea din porţi! Sfinţii cei tămăduitori, toţi să dea darul cel alinător pentru neputinţa celor ce ne ţin ca să venim şi ca să cuvântăm. Amin.
— O, Verginico, o, tată, e mare durerea Noastră de la cei ce Ne-o fac, şi ea se dovedeşte că este. Ne vom alina lucrând, tată, Noi şi cei ce Ne poartă ca să cuvântăm.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.67 )

288. “Schimbarea la Faţă” de la Noul Ierusalim - Pucioasa (II)
 

288. “Schimbarea la Faţă” de la Noul Ierusalim - Pucioasa (II)

Apoi Nicuşor ia textul scris de Mihaela şi îl transcrie pe calculator, apoi îl publică pe intrenet. De obicei, personajele scenetei care erau puse să se converseze cu “Domnul” lor erau alese din panoplia sfinţilor consacraţi sau a îngerilor, dar când inovaţia a devenit deja un obicei, Mihaela a băgat în vorbă cu mult curaj şi tupeu unele persoane mai puţin “sfinte”, precum Adam cel vechi de zile, episcopul Vasile Târgovişteanul, patriarhul Teoctist, Simion Zidaru sau Dănciucă Gheorghe. Treptat, treptat, “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa a devenit o ciorbă spiritistă în care se amestecă în vorbă spunând vrute şi nevrute “sfinţii”, “arhanghelii” şi morţii de rând. Contestaţi tot mai insistent pe blogul mai sus amintit, liderii pucioşi au venit în ultima clipă cu o altă inovaţie: venirea “Domnului” de la Pucioasa este aidoma cu Schimbarea la Faţă a lui Iisus, ce pe care o relatează Biblia. Duhul mortului Dănciucă Gheorghe susţine cu curaj această nouă “găselniţă” pucioşească:

“O, nu e ca pe pământ, ci e ca în cer lucrul Domnului azi peste voi, când El coboară cuvânt la voi şi grăieşte cu ai Săi în cer înaintea ucenicilor de pe pământ martori ai coborârii Lui, aşa cum Domnul a arătat pentru orice minte că El cu sfinţii vine şi cu ei lucrează şi grăieşte în venirea Sa celor de pe pământ, şi grăieşte Domnul cu ei durerea Sa, aşa cum a lucrat El în sfat cu sfinţii Lui pe muntele Tabor, de o parte şi de alta avându-i pe Moise şi pe Ilie, şi prin care a arătat Domnul taina celor înviaţi prin Hristos. O, aşa stă Domnul azi cu noi în sfat, de o parte şi de alta avându-ne şi grăind cu noi durerea Sa, şi pe care o grăim şi vouă, şi e lipsă de putere pentru sarcina coborârii Domnului cu cei din cer, cu sfinţii Lui de o parte şi de alta, cu oştire cerească, ţinându-se ea după Domnul în coborârea Sa cu sfinţii Săi, cu lucrători din cer pe pământ ca pe muntele Tabor.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 14 decembrie 2010)

Interesant este că spiritul lui Dănciucă Gheorghe vorbeşte aici despre o “lipsă de putere” a liderilor pucioşi, care trebuie să primească din cer “Cuvântul”, deşi “Domnul” lor ar trebui să vină cu putere multă şi cu slavă, iar puterea Lui să se răsfrângă şi asupra primitorilor. Lipsa de putere mărturisită este de fapt de dezvăluire a lipsei de putere a celui propovăduit, iar martorii Verginica şi Dănciucă Gheorghe sunt “proptelele” care se străduie să legitimeze o credibilitate care este de mult compromisă.

Deosebirile dintre evenimentul istoric al Schimbării la Faţă şi scenariul cu acelaşi nume inventat de pucioşi sunt însă decisive, demascând demersul liderilor pucioşi ca pe o farsă meşteşugită.

Mai întâi, să reţinem că alegerea lui Moise şi a lui Ilie dintre toţi drepţii Vechiului Testament nu este deloc întâmplătoare, deşi Biblia consemnează că şi alţi drepţi, precum Noe, Daniel şi Iov, erau bineplăcuţi ai Domnului şi chiar erau consideraţi ca nişte adevăraţi exponenţi ai dreptăţii:

“Dacă s-ar afla acolo cei trei bărbaţi: Noe, Daniel şi Iov, apoi aceştia, prin dreptatea lor, şi-ar scăpa numai viaţa lor, zice Domnul Dumnezeu. […] Apoi Noe, Daniel şi Iov, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul, tot aşa este de adevărat că n-ar scăpa nici fii, nici fiice; prin dreptatea lor ei şi-ar scăpa numai viaţa lor”. (Iez. 14: 14,20)

Şi atunci, de ce au fost aleşi ca martori tocmai Moise şi Ilie? Pentru că, în afară de Enoh, aceştia sunt singurii despre care Biblia relatează că au fost suiţi cu trupul la cer. Aşadar, ei nu au gustat moartea, deci nu au intrat niciodată în ceata morţilor, deci aducerea lor pe muntele Taborului nu poate fi asimilată de nimeni ca o şedinţă de spiritism. Moise şi Ilie erau veniţi în trup viu, deci Dumnezeu excludea astfel orice acuzaţie de “grăire cu morţii”, sau “chemare de duhuri” care erau condamnate cu asprime în toate timpurile, ca urâciune în faţa lui Dumnezeu:

“Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii.
Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta.” (Deut. 18: 10-12)

În al doilea rând, însăşi prezenţa lui Hristos întru slavă era o prezenţă în trup. Iisus a fost cu trup şi înainte, şi în timpul, şi după Schimbarea Lui la Faţă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre “Hristosul” Pucios, care mărturiseşte despre sine că nu este venit cu trupul, ci este venit în duh:

“... Pace vouă! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci sunt în Duh. Coborâtu-M-am cu Duhul pe pământ ca să-Mi culeg un popor şi să-i vorbesc tainele cele pentru vremea aceasta. Eu sunt Cuvântul lui Dumnezeu […]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 30 aprilie 1955)

Aşadar, duhul de la Pucioasa care se pretinde a fi “Duhul lui Hristos” se schimbă la faţa sa cea nevăzută (find duhovnicească, trebuie că este o faţă nematerială), care se face văzută doar în faţa liderilor pucioşi. Aceştia, asemenea celor trei apostoli care râvneau să facă trei colibe pentru Iisus, Moise şi Ilie, au purces de i-au făcut duhului pucios o “colibă” cu 33 de cornişe la Glodeni, pe care au numit-o apoi “Templu”.

În al treilea rând, o deosebire majoră se referă la calitatea personajelor care intră în dialog. În timp ce Hristos a ales să vorbească despre patima Sa doar cu Moise şi cu Ilie, aceşti doi “corifei” ai Vechiului Testament, dialogurile dintre duhurile de la Pucioasa se poartă pe de o parte între “duhul lui Hristos” (un duh suspect, care nu vine cu peceţile doveditoare ale învierii, aşa cum a venit Hristos Cel înviat în faţa lui Toma, ci pretinde că pentru a putea veni la pucioşi mai întâi s-a destrupat şi şi-a lăsat trupul în ceruri) şi pe de alta duhuri ale unor morţi de rând, aşa cum am mai amintit (Simion Zidaru, Dănciucă Gheorghe, episcopul Vasile Târgovişteanul, Virginia Tudorache-Stoica, etc.). Celelalte duhuri, care intră şi ele cu aplomb în dialogul de la Pucioasa, vin cu denumiri împrumutate de la sfinţi, şi sunt scoase în faţă de liderii pucioşi dinadins, în intenţia de a spori credibilitatea mascaradei de la Pucioasa.

Poate cel mai interesant este cazul duhului pucioşesc care se pretinde a fi “duhul lui Ilie”. Acesta apare sistematic în ultima vreme în dialog cu “Hristosul” Pucios, la data serbării Sfântului Ilie de către pucioşi ( 2 august, pe stil vechi), dar apare doar “cu duhul”, deci despărţit de trup!! Avem de-a face aşadar cu o situaţie paradoxală: atât “Hristosul” Pucios, cât şi “Sfântul Ilie” Pucios se dezbracă în cer de trupurile lor şi coboară doar “cu duhul şi cu cuvântul” pe pământ, la Pucioasa. Din Sfântul Ilie cel râvnitor în trup a rămas doar o strigare în pustie, care se pretinde râvnitoare în duh:

– Sunt strigarea Ta cea plină de râvnă dumnezeiască, Doamne. […]strig eu la om aşa cum am strigat cât am stat cu trupul văzut între oameni, căci duhul meu râvnea cu foc în Duhul Tău, şi mă durea ca şi pe Tine de pierderea omului. Strig acum la om, şi slăvesc ziua venirii mele în cele ce nu se văd şi, strigând la om, slăvesc ziua mea cea de la Tine. Strig la om, că mi-e jale de jalea Ta, ca şi atunci mi-e jale, şi merg peste pământ cu jale şi îţi curăţ pământul de lucrarea omului, ca să-l îndemn pe om spre Duhul Tău, Care îl strigă de la el la Tine […] Duhul meu este plin de durere pentru voi, oameni care rătăciţi fără de mângâiere […].” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 2 august 2005)

Această repetată destrupare a celor doi poate fi asimilată cu o repetată moarte a trupului, căci ce altceva este despărţirea duhului de trup? Dar atunci de ce a mai înviat Hristos? Ca să moară şi a doua, şi a treia, şi a n-a oară, atunci când coboară cu duhul la impostorii pucioşi? De ce s-a mai suit Ilie du trupul la cer, dacă la fiecare revenire a sa pe pământ la impostorii pucioşi se dezbracă de trup ca şi de o haină prea incomodă, pe care o lasă în ceruri?

Aberaţiile pucioşeşti, la o analiză mai atentă, se dovedesc a fi o echilibristică fragilă între penibil şi ridicol, între confuz şi ilogic, între tragic şi comic.

Fiindcă ochii noştrii nu sunt din ăia răi şi viceversaţi ca ai voştrii care se leapădă uşor de pucioşi ca să se înalţe pe sine prin mult urlet de sine în timp priveşte pe furiş unde stă ascuns egolbanu'... ca să-l şutească... îndată de la locul lui.

Oare nu ţi-am mai zis că nu locuiesc printre ei?.. Decît cu dorul, deci formularea ta gramaticală este diversionistă.

289. Ereticii pucioşi propovăduiesc făţiş ura şi violenţa faţă de semenii lor (I)

Ereticii pucioşi pretind că Stăpânul lor, “Dumnezeul de la Pucioasa”, pe de o parte declară că “este iubirea fără de margini”, iar pe de alta Se arată a fi capabil în mod declarat de o ură urâtă şi fără margini. El nu urăşte păcatul, ci îl urăşte chiar pe autorul păcatului; omului celui drept îi ridică viaţa, iar celui păcătos i-o păstrează, după bunul Lui plac.

“Dar voi, tată, să nu fiţi trişti, ci să fiţi creştini desăvârşiţi, că Eu sunt iubirea cea fără de margini. Aşa am lucrat cu un pic de vreme în urmă cu un tinerel din poporul Meu care-i ieşise în cale păcatul ca să-l despartă de Mine şi să se ducă cu cei păcătoşi, şi Eu nu l-am lăsat să piară în păcate, că l-am iubit şi l-am luat lângă Mine, iar pe cea care a voit să-l despartă de Mine, am urât-o şi am lăsat-o să se despartă de Mine.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 11/24 august 1997)

Din Biblie ştim că Dumnezeu i-a interzis în mod special diavolului să se atingă de viaţa lui Iov, căci diavolul îl ura pe Iov şi la asta ţintea, să-i ia viaţa. Dacă n-a putut să-i ia viaţa lui Iov, diavolul a reuşit să le ia viaţa fiilor şi fiicelor acestuia.

Poate fi Dumnezeu autorul direct al urii faţă de om, împrejurare în care îl poate sau nu da morţii? Din scrierile pucioşeşti rezultă că da, “Dumnezeul” pucios poate, şi chiar îi îndeamnă şi pe supuşii Lui să facă şi ei acelaşi lucru.

Într-o “epistolă sobornicească” pe care pucioşii pretind că au primit-o direct de la însuşi “Iisus Hristos” de la Pucioasa, Acesta se arată profund nemulţumit de pretenţiile şi de activitatea pastorală a unui predicator pucios pe nume Turculeţ. Turculeţ este cotat drept “răzvrătit” şi “risipitor al oilor” turmei celei pucioşeşti, drept pentru care este anunţat ultimativ că i se va lua dreptul de a mai fi “predicator al Scripturii”:

“... Verginico, fii atentă la cuvintele Mele pe care Eu voiesc să ţi le spun numai ţie şi celor ce Eu le spun în faţa ta. Verginico, va veni la templu unul dintre cei răzvrătiţi (Turculeţ, n.r.). Eu, Domnul n-am să-i grăiesc nici un cuvânt afară de cele ce-ţi dau ţie acum, că la unii ca aceştia le voi lua tot dreptul de a mai propovădui cuvântul sfintei Evanghelii, căci nu sunt vrednici de ascultare, că ei vor să fie ascultaţi şi văzuţi de oameni, dar că au auzit pe Domnul grăindu-le în faţă, ei nu vor să Mă asculte, şi au intrat în turma Mea să-Mi risipească oile, ucigându-le fără milă. Spune-i, Verginico, acestui răzvrătit dacă vrea să aibă oi şi dacă vrea să fie păstor, să intre cu luntrea în marea cea tulbure şi amară ca fierea şi să-şi găsească prin munca sa oi, ca, la pierderea unei oi, să-l usture şi pe el inima cum Mă ustură şi pe Mine de pierderea oilor Mele, pe care el Mi le omoară fără milă. A intrat în oile Mele, făcându-se el vrednic de păstor. Nu-l primesc! Să iasă! căci s-a răzvrătit contra Mea. Eu am zis vouă: primiţi-l, ca să vedeţi şi voi ce face el, dar Eu am urmărit tot pasul lui, am urmărit toată viaţa lui, dar de aici nu-i mai îngădui nici un pas să mai facă, şi nici oilor Mele nu le mai îngădui să meargă după acest răzvrătit.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 10/23 martie 1966)

Surprinde faptul că “Atotştiutorul” de la Pucioasa n-a avut nici cea mai vagă premoniţie asupra evoluţiei acestui Turculeţ, aşezându-l mai întâi într-o dregătorie importantă, dar mai apoi fiind complet surprins de atitudinea centrifugă a acestuia. Cel care le-a zis pucioşilor cândva “primiţi-l” este acelaşi care acum zice “nu-l primesc!” . Recunoaşte aşadar că el a fost acela care l-a băgat forţat pe gâtul pucioşilor, dar aduce o motivaţie puerilă: a procedat aşa, ca să vadă şi ei ce fel de om este acest Turculeţ. De parcă asta ar fi fost cea mai isteaţă metodă de a da un exemplu educativ, sau asta ar fi fost cea mai importantă decizie ce trebuia luată într-o comunitate care se autogestionează: să-i dai hoţului casa de bani pe mână, ca să le poţi dovedi tuturor cât de hoţ este, după ce a dispărut cu toţi banii.

Şi de fapt, în ce a constat răzvrătirea lui Turculeţ?

Turculeţ, ca şi alţi pucioşi pravoslavnici, a luat de bun îndemnul de a-şi “dărui” propriul său fiu, cu “înfiere cerească”, spre creştere şi educaţie în altă familie de “creştini”. Practica aceasta de “schimb de copii” între familiile de pucioşi era generalizată prin anii aceia şi ea urmărea să distrugă orice legături afective între părinţi şi copii, căci aceste legături sentimentale erau considerate o piedică majoră pentru adevărata şi deplina iubire de Dumnezeu. După un timp însă, Turculeţ se răzgândise şi îşi voia copilul înapoi, dar legile pucioşeşti erau mai tari decât moartea. Înţelegând cu durere şi cu revoltă că fiul său nu mai are nici o şansă să revină în casa părintească şi în căldura iubirii părinţilor, Turculeţ se răzvrăteşte făţiş împotriva sentinţelor dictatoriale cărora el şi fiul său le căzuseră victime. Turculeţ este “demascat” ca fiind un “răzvrătit” şi este decăzut forţat în dizgraţie, iar aceia care vor îndrăzni de acum încolo să-i mai acorde fie şi cea mai mică atenţie, vor fi şi ei decăzuţi din drepturi şi aspru pedepsiţi de către Pedepsitorul pucios:

“Mi-a dat Mie copilul. Eu l-am dat în seama unui sol, cu înfiere cerească. Martori am cerul sfânt. Şi acum, acest răzvrătit Îmi cere copilul. Spune-i, fiica Mea, că pe copil să nu-l mai ceară, căci copilul este al Domnului, şi la ziua judecăţii îl va judeca aspru pe acest tată amorţit de vreme. Să-i citeşti, Verginico, aceste cuvinte ale Mele. Dacă se va smeri şi îşi va plânge stricăciunea ce Mi-a adus-o Mie şi oilor Mele, Eu, Domnul, îl voi ierta, iar de nu, îi poruncesc să iasă afară din oile Mele şi poruncesc oilor să nu-l mai asculte, că vor fi pedepsite de Mine, Domnul.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 10/23 martie 1966)

Concurenţa “profetică” din acea vreme era aprigă pe meleagurile dâmboviţene. Verginica nu era singura “proorociţă”, iar “oile” erau aprig disputate. La sfârşitul “epistolei” pucioşeşti, însăşi Verginica este ameninţată cu asprirea suferinţei pe care o poartă în trup, suferinţă care se pare că vine de la unii dintre supuşii ei care fac ascultare de alţi profeţi :

“Ai auzit, fiica Mea? Să îndrăzneşti a da această scrisoare, să nu cruţi nici un cuvânt, căci îţi vei pierde oile, şi pe tine te vei duce în mare greutate faţă de suferinţa pe care o porţi. Spune, Verginico, suferinţa ta pe care o porţi, că este foarte mare şi foarte grea, dar să ştie toată turma Mea de oi că suferinţa ta ţi-ai dobândit-o prin neascultarea lor, prin neîmplinirea lor şi prin neiubirea lor faţă de Domnul şi prin plecarea feţei lor faţă de alţi profeţi.
Sfârşit,
Domnul Iisus Hristos.”(citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 10/23 martie 1966)

289. Ereticii pucioşi propovăduiesc făţiş ura şi violenţa faţă de semenii lor (II)
 

289. Ereticii pucioşi propovăduiesc făţiş ura şi violenţa faţă de semenii lor (II)

Deşi aici se pretinde că suferinţa în trup a “vasului” Verginica este datorată neascultării “oilor” ei, realitatea era cu totul alta. Ea va fi recunoscută cu alt prilej, doar peste câteva luni mai târziu:

“Unde să mai transport vasul Meu? că nu mai poate ţine durerea, că i-am dat suferinţă, căci aşa Mi-a plăcut, să fie ca Mine.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 4 sept 1966)

Aşadar, “Dumnezeului” de la Pucioasa îi face plăcere suferinţa altora şi se delectează cu dăruirea suferinţei, sentimente pe care încearcă să le justifice cu o pretinsă “solidaritate în suferinţă”. De aici şi până la îndemnul făţiş la violenţa fizică nu mai este decât un pas, pe care “Dumnezeul” Pucioasei nu se sfieşte să-l facă. Fiind “primul pe listă”, lui Turculeţ i se programează, de la cel care se autointitulează “tatăl” lui, o listă de pedepse complementare:

- scoaterea din calitatea de “frate”;
- includerea în lista celor care vor gusta “vai”-urile ce li se cuvin pentru vina de a “vinde lucrarea” ;
- şi, pe deasupra, nu una, ci două bătăi bune:

"Ţineţi-vă bine, măi copiii Mei, căci ce am pierdut Eu acum, n-am pierdut un leu, ci am pierdut mii şi milioane de lei. Ce era să fie acum, măi copiii Mei, şi ce este acum! Tată, cum încetează din viaţă! Jumătate a încetat. Când pleca cineva de la lucrarea Mea, pleca încărcat şi plin de cuvinte, iar acum se mânie şi urăşte pe cei ce vin la Mine, căci nu se mai poate spune „frate“ la nimeni, că are slăbiciune, şi când îl strânge chinga rea, totul spune de la Mine. Copilul Meu, nu era vremea aceasta, dar vai de cel ce a vândut cuvântul Meu!
Acest Turculeţ merită bătut, merită bătut, tată. […] Credeţi?” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 26 octombrie/8 noiembrie 1967)

De altfel, “Dumnezeul” de la Pucioasa se dezice în mod lamentabil până şi de actul creaţiei omului, ceea ce ridică serioase semne de întrebare dacă acest act îi aparţine lui cu adevărat, aşa cum el pretinde, sau îi aparţine Altuia, care ştie să-l preţuiască aşa cum se cuvine şi cum mărturiseşte însăşi Biblia:

“Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
Şi Dumnezeu i-a binecuvântat […]
Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.” (Fac. 27-31)

Un Dumnezeu Atotputernic şi Atotştiutor n-are cum şi nici de ce să se dezică de faptele Sale, şi mai ales de dăruirea chipului Său celui pe care l-a numit om, cu atât mai mult cu cât El este cel care a declarat că toate cele făcute de El erau bune foarte. Şi totuşi, adresându-se la un moment dat lui Dănciucă Gheorghe (zis şi "păstorul Daniel"), “Dumnezeul” Pucios se arată nemulţumit şi chiar supărat pe toată creaţia:

“O, Daniele tată, sunt tare supărat! Îmi pare rău că am venit din cer pe pământ. Îmi pare rău de ce am făcut Eu. Sunt supărat nespus de mult, pentru că omul care e făcut de Domnul, întru toate e făcut de Domnul. Îmi pare rău că i-am dat secretul Meu. Îmi pare rău că i-am dat chipul Meu. Îmi pare rău că l-am făcut şi i-am suflat Duh din Duhul Meu ca să fie sfânt pe pământ, şi astăzi se joacă duhurile necurate cu omul pe care Domnul l-a sfinţit întru toate. L-am făcut cu chip sfânt, cu trup sfânt, cu cuvânt sfânt.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19-12-1976)

“Dumnezeul” de la Pucioasa se laudă în schimb cu paternitatea bolilor crâncene prin care îi pedepseşte pe cei care greşesc:

“... Iată, i-am dat boală crâncenă lui Iustin patriarhul, pentru că a ursit dărâmarea mănăstirilor şi desfiinţarea multor preoţi. Pe preoţii buni îi va desfiinţa, şi pe cei răi îi va lăsa.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 25-5-1978)

“Cel de la Pucioasa” se dezvăluie ca fiind un Pedepsitor pătimaş, care nu se poate desprinde de sentimentul de ură acolo unde ar trebui să admită pedeapsa cu adâncă părere de rău şi cu compasiune faţă de cei care greşesc:

“... Păstraţi-vă turma, păstorilor, şi când plecaţi la păstorit, postiţi şi rugaţi-vă. Cine nu vă ascultă pe voi, pe Mine nu Mă ascultă. Cine vă urăşte pe voi, pe Mine nu Mă ascultă, şi Eu îl urăsc pe el. Când intraţi undeva, să ziceţi: „Să binecuvinteze Dumnezeu această casă“, şi dacă nu este pentru Mine, să se ia blagoslovenia din acea casă.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 28-10-1979)

Cine este supărat pe creaţia lui Dumnezeu, tăgăduind astfel înţelepciunea creatoare arătată în lume de Tatăl şi de Fiul şi sfinţită de Duhul? Cine nu scapă nici un prilej ca s-o pedepsească cu suferinţă şi să o îndemne la ură fraternă “purificatoare? Cine propovăduieşte un Hristos venit în duh, nu în trup?

Iată mărturisirea Bibliei despre cei care tăgăduiesc perfecţiunea creaţiei Sfintei Treimi şi propovăduiesc venirea duhurilor pe pământ, în numele lui Hristos:

“Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.” (1 Ioan 2,22)
“Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul.” (2 Ioan 1,7)

Şi iată mărturisirea olografă a ereticilor pucioşi, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup:

“ Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci sunt în Duh. Coborâtu-M-am cu Duhul pe pământ […]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 30-04-1955)

Or, prin această mărturisire pucioşii au răspuns singuri întrebărilor puse de apostolul Ioan.

Fiindcă ochii noştrii nu sunt din ăia răi şi viceversaţi ca ai voştrii care se leapădă uşor de pucioşi pentru ca să se înalţe ei pe sine prin mult urlet de sine în timp ce se uită de sine pe furiş unde stă ascuns egolbanu'... ca să-l şutească... îndată de la locul lui.

Şi oooare nu ţi-am mai zis că nu locuiesc printre ei şi nu i-am întâlnit niciodată?.. Decît cu dorul după Dumnezeu, deci formularea ta gramaticală este diversionistă oricât ar fi de simplă sau alambicată.

...şi apoi te sfătui ca să-ţi serveşti pilula:

că poate dopată o să-ţi pricepi cândva lecţia mai bine... de la medicamente şi o să-ţi poţi face mai serios tema. Că aşa după cum le fuşeriţi voi cu minteres rezultă că... pământul e glob şi că Domnul a zis. Dar nu e glob, cu siguranţă... doar că voi îi credeţi mai degrabă pe ştiinţificii savanţi speculanţi care v-au spălat pe creier, de s-au scurs toate minţile, de vi le-aţi pierdut... şi apoi v-au îmbrobodit tot ei ca să nu mai ştiţi nici calea spre Cer, că cică-i totuna dacă o luaţi în sus sau în jos... că cică totu-i relativ, funcţie de unde te afli... după teoria relativităţii... adică după locul unde se află observatorul inerţial... infinitul saprofitul ce merge la infinit aşa de nebun călare pe jignidolul cel cu tinereţe fără bătrâneţe, în virtutea inerţiei, adică egolbanu' aurifier sau cum să-i mai zic şi altfel... muscoiul sugaci de creiatină, sau berilă cu sedilă... că doar ce virtute o mai fi şi aia inerţia în prostie?.. să tot mergi aşa în prostie şi să crezi cu credulitate că o să şi ajungi... mare sau departe deşi te scoli prea târziu în fiecare dimineaţă, plin de mătreaţă... şi din barbă şi mustaţă... doar că ţi-a plăcut să te prefaci că eşti savant şi tu atunci când ai încercat să-ţi ascunzi prostia după moaca aia savantă... cu strigăt viclean de sine... mulţumit de voi, ştiinţificii speculanţi beţivi savanţi dar foarte curăţei de ochii gLumii.

Iar mai sus e mărturisirea că nu a mai venit ca acum 2000 de ani în trup ci acum a venit în Duhul. Deci mărturiseşte exact dar dumneata iată o dai viceversa ca să iasă vicentoarsa ca să zicem noi că e viceglobul pământesc... dar v-am zis de mii de ori că nu e glob ci că e vorba că creaţia e finită iar explicaţioniştii n-au putut pricepe decât ce le-a proorocit infinitul saprofitul... vise deşarte.

290. Comentariu la predica liderilor pucioşi de la Noul Ierusalim din 19-12-2010(I)
 

290. Comentariu la predica liderilor pucioşi de la Noul Ierusalim din 19-12-2010 (I)


“Duhul de la Pucioasa” are astăzi mari necazuri. Cu toate că, de peste 55 de ani, el se străduieşte să facă ceva ce n-a mai fost, punând la Pucioasa bazele filozofice pentru secta Noul Ierusalim care ar urma să revoluţioneze din temelii lumea creştină, rezultatele grandioase (anunţate cu surle şi cu trâmbiţe apocaliptice) nu prea se văd, ba dimpotrivă. Duhul Pucioşesc este nevoit astăzi să recunoască public răsunătorul lui eşec în tentativa de a face “un popor sănătos cu mintea şi cu ascultarea”, căci zâzania din sânul sectei este din ce în ce mai zgomotoasă şi mai învăluită în miasme pucioşeşti din cauza unor “nescultători” care, după ce au reuşit să dea bir cu fugiţii din “raiul” de la Pucioasa, au dezvăluit o parte însemnată şi urât mirositoare din ascunzişurile care au fost până acum acoperite cu grijă de camarila de lachei din jurul liderilor sectei:

“Pun masă de cuvânt şi multă învăţătură de creştere pentru duh de ascultare, aceasta pun pe masa ta în ziua aceasta, poporul Meu. Ierarhul Nicolae vine cu învăţătura sa de părinte ca şi cu o mănuşă potrivită acum necazurilor care vin peste Duhul Meu în mijlocul tău, peste vreme de încercare, ivită de la voia cea liberă pe care şi-o aleg cei neascultători de cuvântul Meu cel de peste cincizeci de ani, prin care dau Eu să ies la capăt sfânt cu un popor sănătos cu mintea şi cu ascultarea, cu o mână de copii învăţaţi de Dumnezeu pentru vremea care vine, […]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

Consemnăm în această predică, datată 19 decembrie 2010, o importantă bâlbâială a liderilor pucioşi, care se contrazic flagrant şi pe neaşteptate faţă o teorie anterioară care le aparţine, şi care pretindea că diavolul este născut de gândurile păcătoase ale omului şi că el nu ar fi existat înainte de Adam, ci a apărut pentru prima dată în istorie exact atunci când Adam s-a gândit cu trufie că ar putea fi şi el asemenea lui Dumnezeu, Cel care cunoaşte binele şi răul. Pucioşii afirmă acum exact contrariul, şi anume că diavolii sunt fiinţe spirituale care apar înainte de creaţia omului şi că ei s-au făcut de la început duşmani ai omului, amăgindu-l pe Adam cu tentaţia fructului oprit şi îndemnându-l la căderea din rai. Ei se întorc astfel, în mod surprinzător, la învăţătura clasică pe care o propovăduieşte atât Biblia, cât şi şi Biserica în catehismul ei. Să consemnăm deci că ei afirmă aici, în mod cu totul singular, faptul că Dumnezeu i-a avut ca duşmani pe diavoli încă de la început, de la facerea omului, şi nu numai după ce Adam a început să gândească strâmb despre Dumnezeu:

“O, nu e de mirare când cade cineva din bărcuţa Mea cu fii, căci vremea este cu ridicare sau cu cădere, şi fericiţi sunt cei ce nu se smintesc întru Mine şi întru cuvântul Meu cel de azi peste pământ, şi întru cei cu care-Mi poartă acum venirea ca să-Mi zidesc cu ei un popor ascultător înaintea Mea pentru vremea care vine cu Mine şi care se va aşeza pe pământ, precum şi vremea pe care o aduce diavolul se aşează de la diavolul între oameni şi îi momeşte pe ei spre voia diavolului cu ei, căci Dumnezeu a avut încă de la facerea omului duşmani, care s-au luptat să-I strice zidirea, să pună piedică între om şi Dumnezeu ca să-l aibă diavolul pe om, şi nu Dumnezeu pentru voia Sa în om.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

Dezvăluirile incomode ale "dezertorilor" de la Pucioasa sunt citate drept "vorbiri de rău " şi "înjosiri ale feţii" şi "învinuiri" şi "defăimări" şi "loviri" la adresa "fiilor-copii" (adică, a liderilor pucioşi), dar se "prooroceşte" că toate acestea se vor întoarce cu loviri şi cu răni împotriva celor care le-au izvodit, ca să fie pedepsită astfel jalea şi zdrobirea de inimă a "fiilor-copii'' , cei care au fost demascaţi de ei cu atâta cruzime:

"[…]măi fiilor copii. Iată rodul celor ce v-au vorbit pe voi de rău şi v-au înjosit faţa înaintea celor necredincioşi şi lipsiţi de Dumnezeu pe pământ! Să ne uităm bine înapoi la vremea Mea cu voi ca să vedem şi să înţelegem ceea ce este de înţeles. Oricine v-a învinuit pe voi pentru voia cea liberă a lor, oricine v-a defăimat şi v-a învinuit din unii în alţii şi de la unii la alţii culegând ei această răutate asupra voastră, aceia s-au rănit pe ei înşişi, au lovit în ei înşişi, căci au voit cu tot dinadinsul să lovească în voi şi au lovit, şi lovind s-au lovit, iar voi aţi răbdat şi răbdaţi şi veţi răbda, fiindcă cei cu suflet bun nu întorc răutăţii cu răutatea, ci cu răbdare mare şi sfântă aşteaptă ei de la Dumnezeu izbânda lor prin greu. O, cum să vă ung inimioarele zdrobite ca să puteţi duce toată jalea şi toată greutatea ei?" (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

Duhul de la Pucioasa nu vrea să fie singur în jalea sa, ci să o împartă şi cu alţii, mai precis cu adepţii pucioşi, pe care-i cheamă la solidaritate în suferinţă cu liderii lor. Scopul mărturisit este acela de a-i împiedica şi pe alţii să aleagă calea dezertării de la Pucioasa, şi aşa aflăm că mai sunt acolo şi alţi nemulţumiţi care "dau să cadă" din mâna de fier a liderilor pucioşi, părăsindu-i şi alegând calea libertăţii, căci ei "îşi fac inimă aparte şi simţăminte aparte şi alegere altfel" decât li s-a trasat de către liderii lor:

"O, apropiaţi-vă de jalea Mea, voi, fii şi fiice ale poporului Meu [...] O, apropiaţi-vă de durerea Mea cea grea, de obrazul Meu cel lovit şi zgâriat de neînţelepciunea celor neînţelepţi pentru viaţa lor, că iată cum dau să cadă dintre voi cei ce-şi fac inimă aparte şi simţăminte aparte şi alegere altfel decât am hărăzit Eu, Domnul, celor ce vin spre Mine şi spre izvorul Meu de cuvânt ca să fie ai Mei[...]" (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

Duhul de la Pucioasa se căinează şi strigă cu durere "Vai Mie!" atunci când constată că printre admiratorii care s-au pripăşit la secta "Noul Ierusalim" au fost şi unii care au devenit ulterior trădători ai liderilor pucioşi.
Paradoxal este că, deşi se prezintă pe sine a fi "Însuşi Dumnezeu", Duhul Pucios nu este în stare să prevadă evoluţia acestor indivizi de la stadiul de admiratori la cel de trădători, fiind complet surprins de schimbarea cu 180 de grade a acestora, ceea ce-l demască a fi cu totul altul decât Atotştiutorul Dumnezeu. Tocmai de aceea este el atât de îndurerat şi nemângâiat în durere, pentru că "trădarea dezertorilor" a fost cumplit de neaşteptată, exact de la aceia care promiteau mai mult, mai profund şi mai frumos. Experienţa amară dobândită cu acest prilej va trebui însă să fie folosită, ca să compenseze pe viitor incapacitatea Duhului Pucios de a citi în viitor cum vor evolua simţămintele din inimile celor care se vor mai alătura de ei ca "admiratori" şi apoi ca "apropiaţi":

" Vai Mie când vin în mijlocul poporului Meu inimi care lucrează la întuneric şi cărora li se vede rodul apoi! Vai Mie când se fac judecători de Dumnezeu şi de fraţi cei ce vin aşa şi stau apoi aşa şi lucrează aşa în staulul Meu de fii! O, apropiaţi-vă ca să-Mi mângâiaţi durerea! O, înţelepţiţi-vă în încercări şi îmbogăţiţi-vă credinţa şi daţi-vă în lături când vedeţi mers cu neorânduială în cei ce dau să meargă aşa, după ce vin ei să fie apropiaţii Mei!" (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

290. Comentariu la predica liderilor pucioşi de la Noul Ierusalim din 19-12-2010 (II)
 

290. Comentariu la predica liderilor pucioşi de la Noul Ierusalim din 19-12-2010 (II)

Liderii pucioşi promovează în continuare în predica lor un "Dumnezeu" care este capabil de "neiubire" faţă de cei care greşesc faţă de El prin comportare nevrednică de fii. Mesajul Pucios este într-o contradicţie flagrantă cu mesajul Biblic, care promovează un Dumnezeu iubitor de toată făptura, şi de cei drepţi, şi de cei păcătoşi. Pilda "Fiului Risipitor" este ilustrativă în acest sens. Cel care, cântărindu-şi faptele sale de "purtare nefiască", se considera pe drept cuvânt nevrednic de a fi numit fiu, este primit cu iubire de tatăl său, care îi pune inel în deget şi încălţăminte în picioare şi îl aşează la masă bogată şi-l numeşte fiu. Tatăl cel iubitor şi iertător din această pildă îl reprezintă pe Tatăl ceresc. Pucioşii se aseamănă aici cu fiul cel mare din această pildă, care a rămas îmbufnat afară, nevoind să participe la bucuria tatălui său. Ei promovează aşadar un "Dumnezeu" pucios care sancţionează prin neiubire pe unii dintre admiratorii Lui, a căror "purtare nefiască" s-a manifestat prin dispreţul faţă de liderii pucioşi, pe care n-au voit a-i recunoaşte drept singurele "călăuze" ale paşilor lor către Dumnezeu:

"O, nu vă miraţi că vedeţi ce vedeţi, căci pe calea Mea cu fii n-a fost în nici o vreme să n-am între ei dintre cei ce se aleg să se tragă în lături, fie din slăbiciune, fie din răutate, fie din pizma diavolului, fie din pricina întunericului sub care stau, şi mai ales loviţi de duhul mândriei din ei, de duhul invidiei, care mereu, mereu l-a făcut trădător pe cel în care a stat încuibat şi lucrător în părţi apoi acest duh, iar cel ce se face neiubit de Dumnezeu prin purtare nefiască, acela cade în cursa celui ce întinde cursă de la mijloc sufletelor slabe, care nu caută cu lumina între ei şi Mine, între ucenic şi Învăţător, căci fără călăuză pentru inima lui, pentru paşii lui cu Mine, cade omul în plasa lui satana oricine ar fi el." (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

"Dumnezeul" Pucios recunoaşte apoi deschis că Îi lipsesc Atotsupravegherea şi Atotştiinţa, căci nu a putut prevedea cum şi când şi cât de insidios a putut lucra Satana în ascuns, de a ajuns să-L păgubească şi să-I strice blazonul şi faţa şi faima, folosindu-se de unii dintre cei mai fideli adepţi ai sectei, care au dispreţuit "călăuzele" şi au devenit pe neaşteptate "batjocoritori şi dispreţuitori şi defăimători de fraţi" ( "fraţii" fiind, desigur, liderii pucioşi):

"Iată, satana a lucrat în ascuns şi Mi-a adus pagubă şi Mi-a lovit faţa şi Mi-a zgâriat-o, dar Tatăl Mi-o şterge şi Mă mângâie la rană, că-L doare adânc rana Mea. O, cel ce se bizuie pe sine şi se conduce aşa şi nu are nevoie de călăuză pentru el în mijlocul poporului Meu cel de azi, acela se loveşte şi face lovituri şi face brâncă multora spre cădere, [...] iar tu păstrează-ţi mereu duhul umilinţei şi al pocăinţei, tată, duhul celor înţelepţi cu înţelepciune din cer, căci vai celor ce nu au acestea în inima lor, căci cei ce nu au aşa inimă, aceia sunt batjocoritori şi dispreţuitori şi defăimători de fraţi, şi nu e nici pe departe inimă de creştin o aşa inimă, care nu are în ea faţa lui Dumnezeu." (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

Aberaţiile pucioşeşti devin apoi de-adreptul halucinante. Căderea "Dumnezeului" pucios se anunţă cumplită, iar slăbiciunea sa este inimaginabilă. El se plânge ca un învins, cu expresii nedemne de un Dumnezeu adevărat: "lovit cu ruşine mare" de către satana, care-I "aruncă dispreţ" şi "Îl are la mâna lui". Orice om cu scaun la cap se poate întreba, pe bună dreptate: ce fel de "Dumnezeu" este acest "Dumnezeu Pucios, dar Neputincios", pe care Satana "îl are la mână"? Ce fel de "Dumnezeu" este acela care se roagă de admiratorii Lui să-l certe ei pe satana, căci El nu mai este în stare, nu mai poate s-o facă, pentru că Satana "Îl are la mână"? Ce fel de "Dumnezeu" este acela care se roagă de admiratorii Lui să se roage şi pentru ei, dar şi pentru El, ca să-I sporescă Lui puterile pe care mărturiseşte că nu le mai are (dar se pare că nici nu le-a avut vreodată)? :

"Te strâng la piept, te pun lângă inima Mea ca să-i simţi bătaia şi durerea ei cea grea acum, poporul Meu de fii şi de fiice! O, tată, M-a lovit satana cu ruşine mare şi-Mi aruncă dispreţ. Ceartă-l tu pe satana, că Mă are la mâna lui din pricina celor ce s-au jucat de-a viaţa şi s-au apucat să-şi facă voia, smulgându-se de pe calea Mea cu tine, nemulţumiţi fiind ei de statul lor lângă Mine şi lângă tine după voia Mea, tată! O, fă loc în rugăciune pentru tine şi pentru Mine [...]" (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

Descumpănit de întorsătura lucrurilor, "Dumnezeul" Pucioasei se hotărăşte să facă bilanţul în dreptul "dezertorilor" care au părut cândva că sunt de mare folos sectei, dar iată că acum s-au întors pe neaşteptate împotriva ei, devenind demascatori ai mascaradei de la "Noul Ierusalim". Duhul de la Pucioasa "face socoteala" împreună cu îngerii lui, şi găseşte o situaţie neaşteptată, incredibilă şi intolerabilă: în dreptul acestor falşi suporteri de altădată ai liderilor pucioşi se găseşte acum mult text scris împotriva lor şi publicat pe bloguri, la vedere, ca toţi cei care vor căuta pe Infernet după "Cuvântul Pucios" să se poticnească de textele lor împotrivitoare şi demascatoare. Dar şi mai mare păcat au aceia care s-au erijat în "proptele", furnizându-le "pe tavă" demascatorilor date concrete despre "tainele pucioşeşti" :

"Acum fac socoteala, fac cu îngerii Mei, fac şi peste cei ce au ajutat măcar cât de puţin paşii celor ce cad şi care umblă după voia lor, după ce au venit şi au dat să stea după voia Mea când au venit să stea lângă poporul Meu, atraşi fiind ei de cuvântul Meu cel făcător de om şi de dragostea Mea din fiii cei purtători de Dumnezeu şi care Mi-au născut fii ca să-i am Tatălui Meu rod. O, găsesc acum mult păcat, mult scris în dreptul celor ce au ajutat pe cei fără de minte pentru voia lor lângă Mine. Când omul în vremea prostiei lui are din părţi proptele pentru voia lui cea rea, când cei din jurul lui îl ajută dacă el dă să greşească şi să cadă lucrând anapoda, au aceia păcat." (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

În lipsa altor mijloace de constrângere, "dezertorii" sunt rugaţi acum cu frumuşelul şi cu vorba dulce ca să renunţe la voia lor liberă "cea cu greşeală", care-i tot împinge de la spate ca să publice învinuirile pe care ei le aduc liderilor pucioşi, "fraţii" lor de odinioară:

"O, nu-i frumos să-i învinuiţi pe fraţii voştri pentru voia voastră cea cu greşeală, fiilor învăţaţi de Dumnezeu! " (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

290. Comentariu la predica liderilor pucioşi de la Noul Ierusalim din 19-12-2010(III)
 

290. Comentariu la predica liderilor pucioşi de la Noul Ierusalim din 19-12-2010 (III)

Duhul care îşi ia numele "arhiereul Nicolae" coboară şi el din văzduh şi se bagă-n vorbă şi îi sfătuieşte pe denunţătorii anonimi ai liderilor pucioşi să nu se mai ascundă, ci să iasă singuri din anonimat, dacă vor să mai nădăjduiscă spre "scăparea de sub duhul prostiei" (ca în acest fel să ştie şi liderii pucioşi cine sunt mai exact neascultătorii cu care sunt în război şi ce e de făcut cu ei ca să fie aduşi la tăcere, luîndu-li-se şi ceea ce li se pare că au dobândit ei prin dezertarea de la Pucioasa):

— [...] O, nu e de umblat la cei ce se ascund de Tine şi de sfinţi şi de fraţi dacă ei nu ies ca să ceară sau să nădăjduiască scăparea de sub duhul prostiei. [...] Iată, cei neascultători îşi dau pe apă pe cele dăruite de Tine lor spre lucrare cu ascultare pentru acestea şi nu cum vor ei să le folosească pe cele de la Tine. Îşi dau prin duh de neascultare, de lipsă de binecuvântare îşi dau de peste ei pe cele ce puteau să-i ţină pe ei ai Tăi prin duh de pruncie înaintea Ta în cei ce se supun ca fii ai Tăi în lucrarea Ta de nou Ierusalim, şi iată, cei ce nu au li se ia şi ceea ce au, iar cei ce au li se adaugă, căci au aceia dragoste de Tine şi de ascultare de Tine, o, Doamne. " (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

Neputinciosul duh care îşi ia numele de Nicolae, după ce se laudă cu toate minunile mari făcute de sfântul Nicolae în timpul vieţii lui, recunoaşte că nu e în stare să mai facă o minune mică, prin care să-i potolească şi să-i aducă la tăcere pe denunţătorii liderilor pucioşi, pe motiv că nu vrea să încalce jurisdicţia celuilalt duh, mai înalt în rang, cel care "e la cârmă" şi se autointitulează "Domnul de la Pucioasa", (care însă nu se arătase nici el mai puţin neputincios, doar cu puţin timp mai devreme, iar acum i se ascunde neputinţa sub vălul "umilinţei"):

"O, nu pot să fac acum tot aşa pentru cei ce au lepădat credinţa în Dumnezeu şi şi-au ales să facă voia lor faţă în faţă cu Domnul şi cu poporul cel rămas de partea credinţei şi a faptelor ei cu viaţa lor. Altfel este cu această lucrare a Domnului şi cu acest popor. E Domnul la cârmă şi este El Cel ce ştie cum sunt toate, cum merg toate şi cunoaşte pe fiecare cum poate şi ce poate şi ce vrea, şi e umilit Domnul faţă în faţă cu cei îndoielnici şi apoi îndărătnici, şi care suflă furtună peste mersul Său cel plin de greu pe calea venirii Lui azi pe pământ. " (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

Vina demascatorilor farsei de la Pucioasa este împărţită, nu mai puţin vinovaţi fiind cei care doar culeg informaţii confidenţiale despre neregulile de la Pucioasa şi le comunică apoi pe diverse căi celor care se pricep să le redacteze într-o formă lizibilă şi le publice pe Infernet:

"Este vinovat cel ce alege să facă voia sa, dar nu mai puţin vinovat este cel ce s-a aşezat proptea pentru cel ce nu ascultă şi nu merge frumos şi cu umilinţă şi cu pocăinţă pe calea cea cu popor sfinţit pe ea. O, trebuie multă părere de rău în toţi cei care au pus gaz pe foc şi lemne tot mereu şi vreascuri fel de fel ca să se ridice atâta vâlvătaie cât s-a ridicat. Focul se stinge cu apă, nu cu foc, şi iată, aceasta este greşeala celor ce au lucrat şi au zidit la această durere, care stă acum peste inima Domnului în cer şi pe pământ. " (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

O nouă şi şocantă dezvăluire a "duhului lui Nicolae" face furori: în "raiul" de la Pucioasa colcăie de zeci de ani "păcatul vorbirii de rău", "păcatul dispreţuirii", "păcatul învinuirii şi al dezvinovăţirii" care "face foc până la cer" împotriva liderilor pucioşi, consideraţi "purtătorii de Dumnezeu"; colcăie duhul minciunii şi al amăgirii, căci adepţii pucioşi se încântă unii pe alţii cu cuvinte meşteşugite care aduc speranţe deşarte unii altora:

"Feriţi-vă de vorbire de rău, de păcatul dispreţuirii de frate, de păcatul învinuirii şi al dezvinovăţirii, păcat făcut de Adam în rai, şi pentru care el a pierdut raiul. A colcăit acest păcat între cei ce au făcut foc şi vâlvătaie până la cer împotriva purtătorilor de Dumnezeu acum pentru voi şi pentru tot neamul omenesc de pe pământ, căci Dumnezeu lucrează prin slugile Sale ca în toate vremile. A colcăit ca în iad duhul minciunii unul de la altul între cei ce s-au ales deoparte de trupul cel întreg al poporului sfinţit, şi iată, duhul cel încântător, care poartă în el minciuna ca să-l înşele cu ea pe cel vânat, acest duh s-a dat puternic şi a biruit suflete şi minţi şi credinţe şi s-a aşezat apoi pată pe obrazul Domnului. " (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)