Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru noi. Nimic de comentat! Aşa este! Păstorul cel bun dă viaţă veşnică. Ce este viaţa întrebare pe care oamenii şi-au pus-o de multe ori, iar în ultimuj timp oamenii de ştiinţă sunt foarte porniţi să afle răspunsul. Şi cineva cu o amară ironie spunea: Ce să facă şi ei? Ca să vadă ce-i viaţa omului taie broaşte şi cercetează broaşte şi cobai! Şi, după ce că cercetează broasca, în loc să cerceteze omul, o mai cercetează şi moartă! Cum să afli ce e viaţa omului scormonind o broască moartă? Nu negăm, ştiinţa are realizări colosale. Probabil se va ajunge la clonare, o să apară între noi clone, oameni care nu sunt oameni, dar tot nu se va afla ce este viaţa, pentru că viaţa nu este „ceva”, ci este „Cineva”. Ştim că Păstorul nostru cel bun a zis: „Eu sunt Viaţă” şi atunci El îmi dă viaţa care este El. Mulţi dintre noi credem că viaţa noastră este viaţa biologică, dar aceasta nu e decât ţărâna în care Dumnezeu a suflat viaţa mea. Ce a apărut în mine în clipa în care Dumnezeu a suflat suflarea de viaţă? Acolo, în adâncul acela al lăuntrului mamei mele, am fost eu de faţă când Dumnezeu a suflat suflarea de viaţă? Nu, n-am fost! Pentru că am părut atunci când a suflat şi când eu am apărut El deja era cu “spatele”! Abia la Botez L-am văzut faţă către faţă. Nu ne amintim! să ne amintim când ne vom întâlni din nou faţă către faţă! Atunci, la suflarea aceea din adâncul, din pântecul mamei n-a apărut ceva, ci a apărut cineva. Eu am apărut. Eu nu am suflet, ci sunt suflet! Sufletul viu pe care L-a suflat Dumnezeu sunt eu.
Omul este suflet viu; Cum citim în Cartea Facerii: „…a suflat asupra sa şi omul s-a făcut suflet viu!”. Eu sunt suflet viu, viaţa mea sunt eu, dar numai întrucât eu sunt locul în care El suflă, în are El vine. În clipa în care m-am întors cu spatele la Dumnezeu semăn cu un frigider scos din priză. Pentru că frigiderul e frigider atâta timp cât stă în priză. Dar dacă s-ar mândri, cum facem noi eori, şi ar ieşi din priză zicând: „Uite, eu am gheaţă şi fară să primesc curent”, atunci ar mai avea gheaţă [viaţă] puţin timp, căci gheaţa se topeşte şi nu mai are!
Iisus Hristos, Păstorul cel Bun, în parabola pe care ne-o spune Evanghelie, este Cel Care-şi dă viaţa în mod liber. Această Parabolă este parabola libertăţii. Zice: „Eu îmi dau viaţa. Nimeni n-o ia de la Mine! Eu singur o dau şi Eu o iau”. Vorbeşte despre Moartea de bunăvoie şi învierea Lui ca Dumnezeu…
În clipa în care voi face voia lui Dumnezeu voi fi liberă de orice teamă, de orice grijă, de orice ameninţare, de orice dorinţă. aca fac ce vreau eu, voi fi tot timpul manipulată de dorinţele mele care sunt, la rândul lor, manipulate de context. Sunt situaţii în care nu ştiu ce vreau! Mă duc într-un magazin să cumpăr un detergent şi nu sunt în stare să aleg, nu ştiu pe care să-l iau. Am intrat de curând într-un magazin şi am văzut o cutie de ouă pe care scria: ouă naturale! Şi am zis: Nu se poate! Or fi şi ouă artificiale? Ce-o fi? Deci, trăim într-o lume în care informaţia e bulversantă şi ne manipulează. Sunt foarte mulţi oameni care cumpără un anumit detergent şi dacă întrebi de ce, spun: pentru că în reclama de la televizor a spus că e aşa, şi aşa, şi aşa…
Şi pe mine mă întreabă: ce dovezi ai că există Dumnezeu? Şi eu îl întreb: ce dovezi ai că detergentul acela-i cel mai bun. Păi, zice, a zis la televizor. Deci dacă eu îi spun că există Dumnezeu şi că ne iubeşte nu mă crede, dar pentru că un om pe ecran i-a spus că detergentul acela e cel mai bun, crede, şi a cumpărat. Şi atunci, fiecare avem credinţă, depinde ce facem cu credinţa!?
Această relaţie cu Mântuitorul ca Păstor reiese din faptul că spune: Eu îmi cunosc oile Mele aşa cum ÎI cunosc pe Tatăl Meu. Relaţia dintre mădularele Bisericii şi Capul Bisericii, dintre credincioşi şi Iisus Hristos, este ca relaţia dintre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Ce fel de relaţie este între Tatăl şi Fiul? Ştim că este iubire, ştim şi că Fiul se naşte din Tatăl. Şi atunci, relaţia noastră cu Mântuitorul (ca a Mântuitorului cu Tatăl Cel Ceresc) este o relaţie în care noi mereu ne naştem de sus; dacă nu ne naştem de sus, nu avem viaţă în noi. Relaţia cu Mântuitorul ca Păstor se face numai întrucât păstrăm mereu calitatea noastră de fii-Mântuitorul nu poate fi Păstorul nostru dacă noi nu suntem fii1 Lui, fiii lui Dumnezeu. Dumnezeu S-a făcut om pentru noi, iar cei care L-au primit au primit puterea să se facă fiii lui Dumnezeu. Noi nu suntem făcuţi fiii lui Dumnezeu, noi primim putere “să ne facem”. Aceasta este demnitatea noastră. Dacă nu putem plini această demnitate atunci cerem să fim toţi egali. Era atât de trist pe vremea comunismului când la un moment dat se aducea ceva de mâncare şi era coadă şi cei din spatele cozii ziceau: «Daţi puţin, să ajungă la toată lumea”. Şi la un moment dat era atât puţin încât nici nu mai puteai să mai guşti. Nu era acea dăruire care ar putea spune: „Ia, mănâncă măcar tu. Azi ai tu şi mâine mănânc eu, ca să avem amândoi”.
Această tendinţă a omului de a fi egal, de a avea toată lumea la fel, de a fi la fel, este din neputinţa de a suporta minunea făcută de Dumnezeu cu fiecare om. Asta ne dă nouă relaţia cu Mântuitorul ca Păstor, posibilitatea de a fi ceea ce suntem: făptură atât de minunată, posibilitatea de a deveni, de a fi cu adevărat ceea ce am devenit prin Sfântul Botez, mădular viu al Sfintei Biserici, posibilitatea de a fi aici, în lume. Nu suntem din lume, dar suntem în lume ceea ce suntem chemaţi să fim: fiii lui Dumnezeu.
Meşteşugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Monahia Siluana Vlad

Toate ale omului pornesc de la gândul omului. Nu se face nimic din viaţa omului care nu trece prin gând. De aceea toată grija celui care vrea să-şi curăţească sufletul trebuie să fie grija de a-şi curăţi mintea de gândurile cele rele şi de toate înfăţişările răului câte sunt în gând.
Aici este toată cheia vieţii sufleteşti şi toată cheia curăţirii sufleteşti, şi anume, să-ţi faci rânduială în minte. Cine îşi face rânduială în minte îşi face rânduială în viaţă.
Ar trebui să ne îmbogăţim mintea cu cât mai multe gânduri plăcute lui Dumnezeu, cu gândurile care se potrivesc cu voia lui Dumnezeu. Şi astfel de gânduri găsim în primul rând în Sfânta Scriptură, apoi găsim în cărţile de îndrumare duhovnicească, dar mai ales şi mai întâi în sfintele slujbe. Aşa că e de mare importanţă să luăm parte la sfintele slujbe şi e de mare importanţă să învăţăm texte de la sfintele slujbe, ca să ni se îmbunătăţească gândirea şi ca să avem o comoară de gânduri bune, care după aceea izvorăsc din inima noastră.
”Veniți de luați bucurie”, Părintele Teofan Părăian

Iubiţi credincioşi, deci ştim că la începutul propovăduirii, Domnul Hristos i-a îndemnat pe oameni la credinţă: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”, şi la sfârşitul propovăduirii Sale, după înviere, le-a spus ucenicilor: „Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 15-16). Şi a mai spus Domnul Hristos: „Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine” (Ioan 14, 1). A mai spus Domnul Hristos: „De nu veţi crede cine sunt, în păcatele voastre veţi muri” (Ioan 8, 24). Ştim de la Sfântul Apostol Pavel că fară credinţă nu este cu putinţă să fii plăcut lui Dumnezeu (Evrei 11, 6).
Faptele noastre ne apropie sau ne indeparteaza de Dumnezeu…
Cred că ştiţi că ucenicii Domnului Hristos au spus: „Dă-ne mai multă credinţă”.
Avem noi câtă avem, dar vrem mai multă. Dă-ne mai multă credinţă. Nu este destulă credinţa noastră.Ce le cerea Domnul Hristos ucenicilor Săi? „De-ţi va greşi fratele tău, ceartă-l – asta o poţi face tare uşor şi fară îndemn -, şi dacă se va întoarce, iartă-l” – asta merge mai greu.
„Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi – şi când zicem de şapte ori nu ne gândim să numărăm, şi dacă cumva îţi greşeşte de opt ori, gata, l-ai iertat de şapte ori, ajunge; nu-i aşa! -, şi de şapte ori se va întoarce, zicând: «Rău îmi pare», tu să-l ierţi” (Luca 17, 3-4). Şi atunci, ucenicii şi-au dat seama că nu este chiar aşa de simplu şi au zis: „Dă-ne mai multă credinţă”. Dacă am avea mai multă credinţă, am putea face şi asta, dar cu credinţa câtă o avem, încă nu putem.
Că trebuie să fie sporită credinţa înţelegem şi din faptul că Domnul Hristos i-a spus Sfântului Apostol Petru: „Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă pe voi ca pe grâu; şi Eu m-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta. Şi tu, oarecând întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi” (Luca 22, 31-32).
Deci, iubiţi credincioşi, acestea sunt rezultate ale credinţei. Dacă crezi în Dumnezeu, dacă îl ai pe Dumnezeu în primul loc în viaţa ta, dacă ţii seama de Dumnezeu, dacă Dumnezeu este pentru tine o fiinţă, o persoană, nu te mai raportezi la cuvintele Lui ca la nişte reguli, ca la nişte principii, ci te raportezi la cuvintele Lui cum a zis Sfântul Apostol Petru: „Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice”.
Prin cuvintele Lui ne raportăm la Domnul Hristos. Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie, având în vedere cuvintele Domnului Hristos referitoare la ucenicii Săi, anume: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 16), spune că „cel ce primeşte cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu primeşte pe Dumnezeu Cuvântul”. Deci dacă primim cuvintele Mântuitorului în viaţa noastră, în sufletul nostru, dacă facem faptele cele bune, le realizăm, le întrupăm în existenţa noastră, în cazul acesta prin cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu primim în sufletul nostru pe Dumnezeu Cuvântul, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.
Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian
27 iulie 2004, seara, Mănăstirea Oaşa

Bunul Dumnezeu rânduieşte pentru fiecare om o cruce potrivită cu puterea lui de a rezista, nu pentru a se chinui, ci pentru a urca de pe cruce în cer, pentru că, în esenţă, crucea este scară către cer. Dacă am înţelege ce comoară ne învistierim din suferirea încercărilor, nu am mai murmura, ci am slavoslovi pe
Dumnezeu ridicându-ne cruciuliţa pe care ne-a hărăzit-o, astfel încât şi în această viată ne vom bucura, dar şi în cealaltă vom lua o pensie bună. Dumnezeu ne-a asigurat acolo în cer multe bogăţii. Însă atunci când cerem să ne uşureze de o încercare, el dă aceste bogăţii altora şi astfel o pierdem. în timp ce, de vom face răbdare, ne va da şi dobândă.
Fericit este cel care se chinuieşte aici, pentru că, cu cât este pedepsit mai mult în această viată, cu atât mai mult se pregăteşte pentru cealaltă, deoarece i se şterg din păcate. Crucile încercă rilor sunt mai presus de “talanţi”, de harismele pe care ni le dă Dumnezeu. Fericit este cel care are cinci cruci, iar nu una. O suferinţă sau o moarte mucenicească aduc cu adevărat răsplată cerească. De aceea la fiecare încercare să spunem: ‘îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru că tocmai aceasta îmi trebuia pentru mântuirea mea”.
Viaţa de familie, Cuviosul Paisie Aghioritul

De însetează cineva, să vină la Mine și să bea. (Ioan 7, 37)
Mulți suferă de sete duhovnicească. Și cei ce sunt nemulțumiți de ei înșiși, roși de visuri și năzuințe neîmplinite, și cei care nu găsesc întrebuințare înzestrării lor, cărora îndatoririle lor li se par mai presus de putere și îndoielile lor – cu neputință de dezlegat, ar fi gata de orice jertfă, de orice schimbare în viață, de orice zguduire morală, dacă toate acestea i-ar curăța și i-ar umple de dragoste și de compasiune pentru întreaga omenire.
Fără îndoială că Cel ce a trezit în noi setea duhovnicească o va și potoli. Pentru toți cei ce flămânzesc și însetează, la El este cuvânt de mângâiere și îmbărbătare; aceștia sunt fericiți, căci se vor sătura: cuvântul lui Dumnezeu nu poate să amăgească!
Cel însetat duhovnicește îți va potoli setea. Voi, care doriți să fiți mai buni, care năzuiți spre tot ce este frumos! Veți fi îndestulați dacă vă veți duce la Cel ce a spus: Vino la Mine și bea. Ce s-a petrecut atunci când Însuși Fiul lui Dumnezeu a rostit pe pământ pentru prima dată, limpede și răsunător, spusele acestea? Niciun suflet nu s-a pornit spre El! Au început discuții, până și certuri: Îi cercetau din fir a păr obârșia, cuvintele, dar la chemarea Lui nemijlocită, limpede, personală, nimeni n-a dat răspuns!
Același lucru se întâmplă și acum. Oamenii rămân neîndestulați, fiindcă, deși vorbesc, poate, despre Hristos, nu merg la El cu inima ca să primească de la El apa vie ce potolește pentru totdeauna orice sete.
„Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu” – Ed. Cartea Ortodoxă

În epoca de astăzi omul viețuiește în fiecare zi cu frică, și toți știm că s-au depășit cu mult limitele fricii pe care o aveau oamenii în generațiile trecute. De ce există, însă, atât de multă frică? Omul este plăsmuit să fie liber sub acoperământul și iubirea Părintelui Ceresc, Dumnezeu, ca și copiii mici care viețuiesc fără grijă sub acoperământul și iubirea părinților lor. De exemplu, dacă iei un copil și-l întrebi: „Te temi că nu ai ce să mănânci mâine?” îți va răspunde automat: „Nu, pentru că îmi va da să mănânc mama sau tata!” Și doarme liniștit, pentru că are încredere în părinții săi. La fel si noi, nu trebuie sa ne temem de necunoscut!
Noi, însă, oare avem această încredere în Părintele și Creatorul nostru? Desigur că nu, pentru că noi am luat viața, și toate grijile, și problemele, în mâinile noastre, și de dimineață până seara, uneori și nopțile, ne gândim ce vom face, cum ne vom îmbrăca, dacă vom avea de muncă, sau cum vom înmulți averea și, dacă este cu putință, cum vom dobândi întreaga lume. Dormim și ne trezim cu frică să nu ne îmbolnăvim, să nu se întâmple vreo nenorocire…
Să nu ne lăsăm pe noi înșine în largul durerii, al agoniei și al fricii! Hristos ne așteaptă să ne odihnească de osteneala vieții de zi cu zi, și de povara păcatelor noastre. El vrea să ne dăruiască iubirea Lui bogată și ajutorul lui: Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28).
Sevasta E. Hasioti, Când vrei să-ți potolești setea

Chiar dacă prin credinţă devenim creştini, numai prin iubire ne manifestăm cu adevărat creştini. Atât nădejdea, cât şi credinţa devin virtuţi desăvârşite numai când sunt pătrunse şi însufleţite de iubire.
Dragostea ca virtute teologică este cea mai mare dintre toate, deoarece, prin natura sa, le implică pe celelalte virtuţi. Nu poţi să iubeşti dacă nu ai credinţă puternică şi statorică, nu poţi să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele dacă nu ai spirit jertfelnic, nu poţi să iubeşti dacă nu ai smerenie, nădejde, supunere, ascultare, răbdare îndelungă, bărbăţie şi multe altele.
Fără puterea dragostei, credinţa slăbeşte, iar nădejdea se ofileşte şi scade mereu. Virtutea dragostei se naşte în om din multă nevoinţă, smerenie şi rugăciune. Dragostea este podoaba cea mai frumoasă cu care Dumnezeu înveşmântează inima înfrântă şi smerită.
Din păcate, omul contemporan este atât de plin de sine, încât nu mai vede frumuseţea din jurul său; el se vede doar pe sine, că este nedreptăţit, că nu este iubit sau ajutat şi nu mai are ochi pentru suferinţele altuia. Foarte puţină lume Îi mai mulţumeşte lui Dumnezeu pentru bune şi pentru rele, cum făcea dreptul Iov. Mereu dorim ca Dumnezeu să ne dea şi cerem multe, dar când vine vorba să ne dăruim lui Dumnezeu trup şi suflet, atunci începem să ne scuzăm şi să aruncăm vina pe societate. Dar de ce nu aruncăm vina şi pe noi înşine, pentru că şi noi facem parte din societatea acestui timp? Nimeni nu are dragoste dacă vedem doar răul celor din jur.
Maica Teodora Amariei

Rugăciunea este singura modalitate de biruinţă asupra ispitelor... Lupta cu gândurile - temelia luptei cu patimile - devine osebit de intensă în timpul rugăciunii, atunci când lucrarea gândurilor se arată puternică şi cu multă vădire faţă de timpul vieţii noastre de zi cu zi... Cu ajutorul rugăciuni şi al citirii din Sfânta Scriptură e nevoie să ne deprindem să deosebim gândurile - aceasta ne permite ca în toate împrejurările vieţii noastre să primim gândurile cele bune şi să le respingem pe cele rele, astfel încât ele să nu poată trece în cuvinte ori în fapte... Dacă noi rămânem în păcat, atunci ne pierdem capacitatea de a deosebi gândurile şi de a ne vedea propriile păcate şi patimi. (Arhimandritul Serghie Şevici)

Orice cuvant din Sfanta Evanghelie nu este un cuvant de pe pamant, ci cuvant adus din cer pe pamant. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca "citirea Scripturilor este deschiderea cerului si gurile proorocilor sunt gura lui Dumnezeu". Cuvantul lui Dumnezeu din Sfanta Evanghelie este un cuvant vesnic, mai presus de om si Domnul nostru Iisus Hristos a spus despre cuvintele Sale: "Cuvintele Mele sunt duh si viata" (Ioan 6, 63) si a mai spus Domnul Hristos: "Cerul si pamantul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece" (Marcu 13, 31). In Sfanta Evanghelie se cuprind invataturi ale Domnului nostru Iisus Hristos, cuvinte vesnice, cuvinte aduse din cer pe pamant.
Parintele Teofil Paraian

Luptă-te creştine, în această mare luptă având ajutător pe Dumnezeu, şi biruie tot păcatul şi pe pricinuitorii lui, şi vei străluci ca soarele în împărăţia Tatălui Ceresc!
Scopul luptei este a înnoi firea omenească stricată de păcate, a curăţi ceea ce este spurcat, a aduce la pocăinţă ceea ce este nedrept şi păcătos, a înnoi şi întări ceea ce este neputincios, a lumina ceea ce este întunecat, a vindeca ceea ce este bolnav, a învia ceea ce este pierdut, a îndumnezei, a face asemănător cu Dumnezeu ceea ce este satanizat.
Ce mari, ce vrednice de Dumnezeu sunt lucrurile bunătăţii, înţelepciunii, puterii şi îndelungii Lui răbdări!
O, oameni pământeni, cunoaşteţi lucrurile lui Dumnezeu în lume și în Biserica lui Dumnezeu!
Biserica este purtătoarea şi vestitoarea dreptăţii şi sfinţeniei, a pogorământului şi a îndelungii-răbdări Dumnezeieşti.
În afara Bisericii este întuneric, rătăciri fără număr, pierzare și chin aici și în veşnicie. Amin.
“Despre tulburările lumii de astăzi”, Sfântul Ioan de Kronstadt.

Cărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul ca un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi – omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102, 15).
Cele frumoase se adună cu durere, dar durerea, după aceea, aduce bucuria. Trandafirul scoate spini și aceștia, la sfârșit, florile. De obicei, curcubeul se înalță după ploaie, iar cerul înstelat este precedat de furtuni. Discernământul credinței și al filosofiei creștine, ajutat de inspirație, are capacitatea să pătrundă dincolo de fenomene. Prin suferință, el vede bucuria și nădejdea, ca și biruința lui Hristos, care a izvorât din durerea patimilor și a crucii.
Sursa: ”Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul, Meșteșugul mântuirii”

Într-o sfântă rugăciune, noi credincioşii spunem cu smerenie: „Am greşit şi nevrednici ne-am făcut”. Greşim cu gândul, cu vorba, păcătuim cu fapta. Greşim unul împotriva altuia, greşim împotriva noastră, dar greşim cu osebire împotriva lui Dumnezeu.
Povara păcatelor trebuie s-o aducem la Hristos, Care a venit să cheme pe păcătoşi la pocăinţă. Să îndrăznim a ne apropia de El, căci în câmpul pocăinţei Biserica ne făgăduieşte iertarea şi îndreptarea sufletului, pe care le putem afla numai lângă picioarele Crucii pe care Hristos a murit pentru păcatele noastre.
Sfântul Apostol Petru zice: „Pocăiţi-vă, dar şi vă întoarceţi ca să se şteargă păcatele voastre, ca să vină de la faţa Domnului vremuri de uşurare” (Fapte 3, 19-20). În această privinţă, iată ce ne învaţă un Părinte al pustiei: „Precum umbra noastră pururea o avem cu noi, ori încotro mergem, aşa ni se cade nouă să avem umilinţa şi plângerea pentru păcate cu noi, ori încotro vom merge şi oriunde vom fi”.
În Noul Testament avem numeroase şi impresionante cazuri de inimi bolnave, din cauza nesocotirii orânduirii divine, peste care, în clipa copleşitoarei lor rătăciri, soarele divin îşi trimite razele sale binecuvântate şi le tămăduieşte. Cu o condiţie însă şi anume, ca cei păcătoşi să fi ajuns la conştiinţa ticăloşirii sufletului şi vieţii lor, mărturisindu-şi în duh de căinţă grava lor nesocotinţă, precum şi la hotărârea de a substitui bezna păcatului cu lumina virtuţilor, de a aşeza adevărul în locul erorii.
Filozoful şi matematicianul german Leibnitz (†1716) spunea că „dacă Dumnezeu îngăduie păcatul, este dovadă de înţelepciune, pentru că întoarcerea, convertirea fac măreţie omului”.
Sfântul Apostol Pavel scria corintenilor că „nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (I Cor. 6, 9-11).
Arhiepiscop Irineu Bistriteanul

- "CUVINTELE BUZELOR LOR SUNT CA UNTDELEMNUL, DAR ÎN INIMA LOR SUNT SĂGEȚI".(Psalmii).
- "În calea aceasta în care am umblat ascuns-au cursă Mie".(Psalmii).
- Metodele murdare de astăzi de a strica liniștea societății umane, cum ar fi manipularea, dezinformarea, inducerea în eroare, inducerea unor stări false, sunt lucruri demonice, contrare învățăturii creștine a Sfintei Evanghelii.
- De exemplu, dacă vrei să induci omului panică îi vorbești de război, dacă vrei să-i induci omului teroare îi vorbești de sfârșitul lumii, dacă vrei să-i induci omului dilemă și nesiguranță, îi vorbești de dezastrul economic.
- Și vorba unei bătrâne pe care am spovedit-o acum recent, o bătrână cu 400 ron pensie, discutam împreună de cele de zi cu zi:
- Bunicuță, cum te descurci, mai poți, ai ce-ți trebuie?
- Slavă lui Dumnezeu, o palmă de pământ am, am 80 de ani, dar eu mă aplec și îmi pun ce-mi trebuie în gradină, am 400 ron pensie, e adevărat că nu îmi ajung, dar sunt buni și ăștia.
- Însă, Slavă Domnului că nu-i razboi, Slavă Domnului că nu-i foamete, Slavă Domnului că nu trec avioane să bombardeze, că nu ard casele, că nu te împușcă nimeni, că nu sunt bombe, că nu este tifos, nici foamete.
- Ea prinse-se toate perioadele grele din vremea războiului și mi-a spus;
- Acuma nu-i greu, noi ne-am învățat așa să ne plângem și se supără Dumnezeu de glasul nemulțumitorului.
- Vedeți, sfatul unei bătrâne simple:
- Se supără Dumnezeu când tu ai de toate și tot tu cârtești și vrei și mai mult, Dumnezeu se mânie,Doamne ferește, că alții nu au nici cât avem noi.
- Aceasta este mentalitatea omului mulțumitor față de pronie și care se mulțumește cu mai puțin și cu smerenie.
- Trecând peste arma dezinformării, manipulării și mizeria umană de astăzi, v-am amintit că din multa neatenție, societatea uneori o poate lua în jos în degingoladă, în mizerie, numai că noi suntem obligați să avem grijă că această derapare, să nu cuprindă și trupul și sufletul.
- Spune Mântuitorul în sfânta Evanghelie:
- "Să nu vă temeți de cei ce ucid trupul"...
Și o să ne întrebăm, cum adică ucid trupul?
- Să nu trăim cu impresia că neavând pe cineva cu o mitralieră și nu ne mitraliază, noi nu avem război, fals!
- În primul rând războiul poate fi sociologic, ca oamenii să se urască și să se dușmănească.
Avem razboi economic, avem haos total ca lumea să fie neliniștită, să trăiască tot timpul cu teama lipsurilor.
- Ce auzim astăzi în jurul nostru?
A picat afacerea, am dat faliment, am închis, am băgat în insolvență, am rămas fără serviciu, fără casă, și toate nebuniile lumii actuale.
- Avem războiul sufletesc, mai periculos și distructiv, vedeți atacul acesta al modernității, al ideologiilor moderne, al nesimțirii, al imoralității, al tupeului, al lipsei bunului simț, al proastei educații, al necredinței toate vin ca o avalanșă peste omul modern, care deja este slabănogit de patimi și pofte, bolnav trupește și sufletește.
https://www.youtube....fNjUaDUkMtTfFVY

Tot ce facem să facem cu rugăciune şi blagoslovenieca să se pogoare harul Sfântului Duh peste noi. „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, zice Domnul. Astăzi s-au înmulţit ispitele pentru călugăr, pentru că ispititorul a căpătat putere şi îndrăzneală. Răutatea în om nu este atât din noi, cât de la ispititorul care continuu ne pândeşte ca să ne clatine poziţia.
Nimeni nu vrea să ştie că cel mai mare lucru este să te cunoşti cu adevărat pe sine, cine eşti cu adevărat. Asta este cea mai mare virtute. Nicăieri Ortodoxia nu ne obligă să vedem greşelile altuia, ci să ne vedem pe noi şi să ne smerim şi să ne considerăm mai răi ca toţi. Fără dragoste nicio nevoinţă nu are valoare. Dragoste, pace şi acoperământul ascultării.
Dumnezeu este iubire, dar iubire cu măsură, cu hotar. Hotărârile Sfintelor Sinoade spuneau: „Părutu-S-a Duhului Sfânt şi nouă” şi erau convinşi că hotărârile lor erau de la Dumnezeu. Şi nu s-a făcut nici unul din cele şapte mari Soboare Ecumenice fără mari minuni. Şi noi acum lepădăm hotărârile Sfintelor Soboare în numele dragostei.
(Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 297)

Traducere și adaptare: Tamara Hotnog
Sursa:
Parlons D'Orthodoxie
Trebuie, ne învaţă Stareţul Serghie, să veghem la a fi mereu în alertă, într-o stare de mişcare – ceea ce Sfântul Pavel numeşte râvnă. Trebuie să excludem orice pasivitate, să nu ne lăsăm în voia curentului, ci să ne luăm viaţa în mâini. Să nu ne lăsăm conduşi de senzaţiile noastre, de imaginaţia noastră, de impresiile noastre, ci să fim în toate şi permanent stăpâni pe noi înşine.
Acesta este adevărul pe care Sfinţii Părinţi îl numesc cumpătare, în sensul lui cel mai general. Am primit pentru aceasta puterea harică din Sfintele Taine. Să fii în pace cu Dumnezeu şi cu aproapele îi par a fi Stareţului un prealabil indispensabil oricărei lucrări duhovniceşti (îndeosebi rugăciunii şi împărtăşirii cu Sfintele Taine). Dacă lucrurile nu stau astfel, se impune un demers de pocăinţă şi de reîmpăcare.
Mânia şi toate formele de agresivitate nu sunt admisibile decât într-un caz, anume în războiul cu ispitele, cu păcatele, cu patimile şi cu vrăjmaşii nevăzuţi, demonii. Şi atunci sunt nu doar legitime, ci necesare: „Este neapărată trebuinţă să avem faţă de demoni împotrivire şi chiar furie”. Această furie nu este o furie obişnuită, pătimaşă, ci o furie duhovnicească, o mânie sfântă, care este cu totul compatibilă cu pacea lăuntrică.
Adevărata pace nu este liniştea lăuntrică, lipsa tulburării mentale, ci o stare duhovnicească ce rezultă dintr-un dar dumnezeiesc.
Căci nu pacea lumii (care este instabilă şi puţin sigură), ci pacea de Sus o cerem în rugăciunile liturgice. Această pace trebuie să o iubim şi să o căutăm cu orice preţ, căci ea este o mare comoară duhovnicească.
(Extrase din cartea lui Jean-Claude Larchet, „Stareţul Serghie”)

Nu este uşor a-I urma dintr’o dată lui Hristos. Mai întâi urmează-i pe oamenii buni din satul tău. Aceasta să-ţi fie cea dintâi treaptă.
Apoi urmează-i pe oamenii sfinţi din neamul tău. Aceasta să-ţi fie a doua treaptă.
Apoi urmează-i pe cei mai mari sfinţi ai Bisericii. Aceasta să-ţi fie a treia treaptă.
În cele din urmă, urmează-I lui Hristos. Aceasta este vârful unde nu se poate ajunge dintr-o singură săritură, făcută tocmai de jos.
Trudeşte neîncetat asupra sufletului tău ca şi cum ai face-o asupra ţarinii tale celei mai roditoare – care, tocmai pentru că este cea mai rodnică, e şi cel mai uşor acoperită de buruiană.
Toate strădaniile tale, cele din afară şi cele din lăuntru, să fie închinate sufletului – căci numai pe el îl poţi izbăvi de potopul morţii. Însă nu te aştepta să-ţi albeşti sufletul fără o lucrare trudnică şi îndelungată, căci aşa se albesc sufletele oamenilor, după amărunţita şi lămurita cercare a Bisericii.
De bună seamă, toată osteneala ta ar putea rămâne zadarnică fără harul dătător de viaţă al lui Dumnezeu. Harul este pentru curăţirea sufletului ceea ce este apa pentru spălarea pânzei.
Spălătoreasa se osteneşte cu mâinile, cu maiul, cu pietre şi săpun, dar de fapt apa albeşte. Aşa este şi cu tine; ale tale sunt postul, rugăciunea, privegherea, cugetarea, pocăinţa şi faptele bune, însă harul este apa lui Dumnezeu care spală, curăţă şi albeşte.
De aceea Îl roagă Prorocul pe Dumnezeu: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, dupre mare mila Ta… Spăla-mă-vei, şi mai vârtos decât zăpada mă voiu albi.” (Ps. 50)
Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei

Lacrimile din vremea rugăciunii
Lacrimile din vremea rugăciunii sunt semnele milei lui Dumnezeu, de care s-a învrednicit sufletul pentru pocăinţa lui; şi mai arată că primit a fost sufletul şi a început să intre în câmpia curăţeniei prin lacrimi. Că dacă gândurile nu se vor ridica din cele pieritoare şi nu se vor lepăda de la sine nădejdea în lume, şi dacă nu se vor apuca să dispreţuiască lumea, şi nu vor începe să-şi pregătească merinde bune pentru iertarea lor, şi dacă nu se vor porni în suflet gândurile la oricare (sfinţi) care sunt acolo (în cer) ochii nu pot vărsa lacrimi.
Pentru că lacrimile (curg) din gândurile cele necontenit curate, din concentrare, din gândurile multe şi dese, care în toată vremea răsar, şi din amintirea unui oarecare lucru subtil, care vine în minte, şi mâhneşte inima prin amintirea lui. Acestea înmulţesc şi sporesc şi mai mult lacrimile.
Sfântul Isaac Sirul

Nu ești creștin dacă nu iubești. Dacă iubești haotic, emoțional și negândit, nu se cheamă iubire. Dacă tot ești invitat să-ți spui părerea, caută să oferi o certitudine, sau să taci. La vot îţi exprimi o opțiune. Mare lucru, ai zice, dar sfinții părinți ai Bisericii au scris pagini nemuritoare despre ce înseamnă darul de a-ți putea exprima o opțiune, pentru bine sau rău, pentru Dumnezeu sau diavol.
Opțiunea unui creștin e clară: vot împotriva răului, de orice fel, și în favoarea binelui. Când găsim amestecuri, ținem minte de la
Solomon că ”puțin rău nimicește mult bine” (Eccl. 9: 18), așa că nu facem compromisuri. Deloc. Adică nu votăm oameni în care binele se împletește cu răul, care nu mărturisesc clar din ce sunt făcuți și ce vor să facă, și cu cine.
Mai spun sfinții să căutăm cunoștința lucrurilor, apoi discernământul, sau dreapta socoteală. Cunoștința vine din cercetare și practică. Practică în respingerea răului și urmarea binelui. Nu se vede această practică în felul în care ne alegem conducătorii. Nu se vede că acei oameni care se roagă neîncetat (1 Tes. 5: 17) și se desăvârșesc în virtute (Mat. 5: 48; 2 Pt. 1: 4-6) ar avea aceleași pretenții în privința conducătorilor lor ca atunci când îşi aleg mentorii duhovnicești. Că ar fi conștienți că ”puțin rău nimicește mult bine” (Eccl. 9: 18).
Dumnezeu, de la Facere până la Apocalipsă, lucrează pentru şi împreună cu noi. S-a și întrupat, făcându-se unul dintre noi. Lumea și-a continuat parcursul încercând să facă abstracție de acest lucru. A reușit pentru 300 de ani, după care a luat Biserica drept reper moral și valoric.
Ortodoxia a rămas în armonie cu statul, cu lumea științifică, precum și cu națiunile. A chemat mereu la regândirea capitalismului și socialismului, la o viață umană cât mai frumoasă și înaltă. A adăugat valoare lumii, omului, naturii, precum și o viziune care să le ofere un scop.
Oferă opțiuni și ne cheamă încontinuu să o votăm, să optăm pentru ea, pentru Biserică, pentru Dumnezeu, fără să părăsim lumea, ci să-i oferim ceea ce are ea nevoie mai mult. Așa cum românii din străinătate aduc plus valoare acelor țări, uman și economic, deși sunt cu inima acasă, la fel și creștinii, deși privesc spre cer și-L poartă în suflet pe Hristos, muncesc cu sârg pentru înfrumusețarea lumii acesteia.
Cu cât vor fi mai mulți creștini trăitori, din sânul lor vor ieși mai mulți eroi ai neamului. Eroi ai luptei de zi cu zi și ai celei din 4 în 4 ani. Cei care pot aduce neamului din izvorul fericirii și bunăstării ım̂părăției lui Dumnezeu, fără să ne îndatoreze pentru câteva generații.
Pr. George Ovidiu Chirița

Dumnezeu a îngenuncheat înaintea omului!
Arhim Efrem Filotheitul
„S-a smerit pe Sine”…
Dumnezeul nostru, așa cum este nesfârșit și necuprins în măreția Sa, tot la fel de nesfârșit și necuprins este și în smerenia Sa. S-a smerit pe Sine până la sfârșit și a luat Trup omenesc. „Cuvântul Trup S-a făcut și S-a sălășluit întru noi”, scrie Evanghelistul Ioan , și a devenit om desăvârșit, ca să ne izbăvească de păcat. Pentru un om de lut, pentru un neascultător și un trădător, care a devenit vas al patimilor și al demonilor, S-a pogorât întreaga Sfântă Treime și Fiul S-a spânzurat pe Cruce.
Ne-a cercetat ca să ne facă prieteni și fii ai lui Dumnezeu prin renaștere, în vreme ce păcatul ne făcuse străini și vrăjmași ai Săi. S-a apropiat de noi, ne-a însoțit, ne-a cunoscut într-un oarecare fel omenesc cine suntem, ne-a compătimit ca pe niște oameni omorâți de păcat, răniți cu răni urâte, pline de duhoare. Nu S-a scârbit de noi, ci S-a încins cu ștergarul, a îngenuncheat și ne-a spălat picioarele. Dumnezeu a îngenuncheat înaintea omului! Creatorul înaintea creaturii! Cel fără patimă înaintea celui pătimaș! Cel Curat înaintea celui întinat! A spălat picioarele trădătorului Său! Nu S-a scârbit de el, deși știa că avea să-L trădeze. Nu putea să-l oprească? Desigur, căci ce este cu neputință la Dumnezeu? Și totuși îl lasă liber, după voința și alegerea sa. Și îndură toată această nedreptate. Nesfârșită este dragostea Lui, smerenia și răbdarea Lui. Și toate acestea, ca să ne arate calea ce duce la Dumnezeu, și anume smerenia.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce va apărea la Editura Evanghelismos.

Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, o mică rugăciune…
Ea caută la frate, gata mereu să-i sară în ajutor. Fii blând şi bun cu toţi, ne îndeamnă Părintele Serghie, că toţi sunt în nevoi, bolnavi cu toţii. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deşi ne pare că le merge bine, de stai să cugeţi ce i-a fost hărăzit omului să fie şi ce-a ajuns, nu poţi decât să plângi de mila lor şi-a ta. Pe lângă asta, sunt ne*cazurile vieţii: citeşte numai ziarul şi-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin şi suferinţă. N-au, oare, toţi aceşti oameni nefericiţi nevoie de mila şi bunătatea ta?
Fiecare om pe care Domnul ţi l-a scos în cale să simtă că ţi-e drag, că-i vrei binele şi ai dorinţa vie de a-l ajuta. Să simtă, adică, toţi iubirea ta.
Şi cum să nu-i iubeşti pe toţi, când sunt cu toţii de mare preţ în ochii lui Dumnezeu! Când fiecare, cum spune Dostoievski, mărunt şi neînsemnat cum e, are o soartă măreaţă şi zguduitoare, vrednic de luat în seamă şi de plâns. Că pentru toţi, până la unul, S-a întrupat şi S-a jertfit Hristos. Părintele Serghie spune sus şi tare că niciodată nu-i preţuim pe oameni aşa cum se cuvine şi de aceea pe cei ce par că sunt mai de necinste, pe aceia cu mai multă cinste să-i întâmpinăm (cf. 1 Cor. 12, 23).
Să-ţi pese de fiecare om, ajută-l, doreşte-i mântuirea. Cu gingăşie însă să-l ajuţi. Nu-i ţine predici, că nu-i sunt de folos nici lui, nici ţie. Nici sfat nu da, de nu ţi s-a cerut. De faci vreun bine, fă-l cu duh smerit. Să-ţi fie pildă adânca smerenie cu care Sfântul Serafim de Sarov îi în*tâmpina pe cei ce veneau la el, mic ori mare. (…)
Mai înainte de a le vorbi oamenilor de Dumnezeu, roagă-L pe Duhul Sfânt să te lumineze cum şi ce să spui. Şi întotdeauna, cu rugăciune pentru cel de lângă tine, caută şi află cuvântul potrivit.
Că rugăciunea unelteşte iubirea de oameni, o ţine vie, o sporeşte şi o arată. Rugăciunea îţi deschide ochii, ca să-l vezi pe cel de lângă tine şi să-i cunoşti nevoia. Din milă, vine ruga, iar din rugă, mila.
Îndoit folos ai pururea din rugăciunea pentru frate; pe tine te blagosloveşte cu sporul de iubire, pe celălalt cu mângâierea celor cerute pentru el. Şi nu-i mai mare dar ca darul rugăciunii. Dă-l mai întâi celui ce-i ştii nevoia şi necazul. Dar ţine minte că nu e om să n-aibă trebuinţă de rugăciunea şi de iubirea ta.
Iar nevoia pe care o are fiecare ţi-o arată ru*găciunea. Ea îţi şopteşte şi de-i bine să-i vorbeşti şi cum, ori de-i mai bine să păstrezi tăcerea şi să stai deoparte.
Extras din ”Ține candela inimii aprinsă (Învățătura Părintelui Serghie)”- Jean-Claude Larchet, Editura Sophia

SA ALERGAM LA MAICA DOMNULUI!
“Cine nu vrea nu se vindeca. Cine vrea este vindecat de Harul lui Dumnezeu. In cele din urma intelegem cine este de vina, intelegem ce se intampla inlauntrul nostru si ne lasam convinsi sa ne vindecam.
Sa alergam la Maica Domnului. Ea se pricepe la toate. Sa alergam la Maica Domnului, dar cu credinta. Credinta se manifesta prin vointa. Daca omul vrea sa se faca sanatos: “Vrei sa te faci sanatos?”, sa raspunda: “Da, vreau sa ma fac sanatos!”. Cand vrea cu adevarat, manifesta credinta adevarata. Cand are credinta adevarata, va manifesta si vointa adevarata. Ceilalti oameni care traiesc cu dumnezeii lor se chinuiesc, nu-si gasesc odihna, nu-si gasesc vindecarea. Crestinii adevarati au aceasta sansa, Il au pe Hristos, o au pe Maica Domnului.
Cei care credem in Hristos, cei care suntem membri vii ai Bisericii si credem in Maica Domnului, o consideram Maica a noastra, sa alergam cu indrazneala la ea. Sa alergam si sa o rugam. Sa o rugam din tot sufletul nostru, din toata inima noastra, cu toata credinta si puterea din noi. Sa aratam evlavie, sa facem metanii, sa-i sarutam icoana, sa ne ungem trupul cu untdelemn din candela ei ca sa se tamaduiasca trupul si sufletul nostru, sa ne vindecam de bolile trupesti si sufletesti”.
din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnita mea, Editura Bizantina, 2009

"Amprenta sufletului tau nu poate fi stearsa niciodata din vietile pe care le-ai atins. E tot ce ramane..."
" Nu sunt perfect, omule drag, sunt un om ca și tine. Un om care greșește, care plânge, care își cere iertare, care se roagă, care lucrează la viața sa spirituală, care uneori se ascunde în propria sa carapace, un om care are nevoie de oameni la rândul său, dar care de prea puține ori le cere ajutorul, un om care duce doruri, care e dependent de iubire și lucruri frumoase.
Sunt un om care atunci când primește câteva cuvinte calde, spuse din suflet, se transformă într-un copil mic care absoarbe fiecare silabă ca pe o gură de aer proaspăt. Un om căruia i se umezesc ochii când e nedreptățit și rănit, un om care de multe ori își pune sufletul în palmele blânde sau nu ale oamenilor...
Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină."
~ Hrisostom Filipescu ~

A iubi inseamna a ierta
A nu mai fi iubit, pentru mine înseamnă a nu mai exista. A iubi înseamnă a renunţa la tine însuţi, la dreptul tău, la dreptatea ta pentru a îndreptăţi pe cel ce ţi-a greşit, înseamnă să mori tu pentru a lăsa pe altul să trăiască. „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Toată Evanghelia este o poveste de iubire.
Fiecare şi-a închipuit nişte gesturi, nişte cuvinte, nişte feţe care privesc într-un anume fel şi toate acestea îi aduceau o uşoară bucurie, dar totodată o mare durere, că toate aceste gesturi, toate aceste cuvinte pe care ni le închipuim în mintea noastră, sunt foarte greu de regăsit în ceilalţi. Suferim pentru că cei din jurul nostru nu ştiu să ne iubească.
Suferim pentru că iubirea, aşa cum ne-am închipuit-o noi, nu există. Dar iubirea există. Există pentru că Dumnezeu a adus-o în lume, pentru că ea nu poate să nu existe, nu poate să aibă sfârşit, pentru că ea nu are nici început. Ea nu poate să se împuţineze, pentru că ea porneşte de la Dumnezeu şi se revarsă asupra întregii făpturi, aşa încât, dacă iubirea nu există, doar noi suntem de vină pentru că nu o vedem. Dacă nu vedem iubirea în jur, este pentru că noi înşine nu o avem. Nu poţi vedea ceea ce nu ai în ochi.
Să simţi pe inimă dragostea lui Dumnezeu. Vrei să ştii ce părere are Dumnezeu despre tine ? Uită-te ce părere ai tu despre aproapele tău. Puterea de a ierta este însuşire dumnezeiască. Iertând celor ce ne greşesc, ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea. Tot ce se schimbă şi trece, nu este din iubire. Omul firesc nu iartă, el din instinct se apără şi se îndreptăţeşte, şi chiar atacă pentru a se apăra pe sine. Iertarea este o însuşire e celor puternici. Cel slab/oamenii mici nu va/vor avea niciodată puterea de a cere iertare.
Iubesc pe cineva nu pentru că el este mai bun decât alţii, ci pentru că văd în el virtuţile care îmi descoperă mai desluşit chipul lui Dumnezeu pe Care eu Îl iubesc. O prietenie nu se alimentează atât din virtuţile şi bunătatea celui pe care ni-l dorim prieten, cât din lucrarea noastră lăuntrică. O prietenie poate avea trăinicie numai dacă se leagă între persoane cu aceleaşi aspiraţi şi de aceeaşi măsură duhovnicească. În puterea noastră stă să oferim prietenia, dar niciodată să o cerem de la alţii. Prietenia este deschiderea sufletească pe care o avem către toată lumea, izvorâtă din dragostea poruncită de Hristos. În acest sens, creştinul este prieten cu toţi şi cu nimeni. Cu toţi, pentru că nu poate să nesocotească pe cineva, şi cu nimeni, pentru că nu poate să prefere pe cineva.
Savatie Bastovoi

Dor de Tine, Doamne !
În copilărie iubeam lumea şi frumuseţea ei. Iubeam pomii şi grădinile înverzite, iubeam câmpiile şi toată lumea lui Dumnezeu: cât de frumos este ea alcătuită. Îmi plăcea să privesc strălucirea norilor, să-i văd trecând în înălţimile azurii. Dar de când am cunoscut pe Domnul meu şi El a robit sufletul meu, totul s-a schimbat în sufletul meu şi nu mai vreau să privesc la această lume, căci sufletul meu este neîncetat atras spre acea lume în care trăieşte Domnul. Ca o pasăre în colivie aşa se chinuie sufletul meu pe pământ. Aşa cum pasărea doreşte să zboare din colivia ei strâmtă spre tufişurile dese, aşa este aprins şi sufletul meu de dorinţa de a vedea din nou pe Domnul, căci El a atras sufletul meu şi acesta tânjeşte după El şi strigă:
“Unde eşti Tu, Lumina mea? Vezi că Te caut cu lacrimi. Dacă nu mi Te-ai fi arătat, n-aş fi putut să Te caut astfel. Dar Tu însuţi m-ai găsit pe mine, păcătosul, şi mi-ai dat să cunosc iubirea Ta. Tu mi-ai dat să văd că iubirea Ta pentru noi Te-a dus pe cruce şi că ai murit pentru noi în chi*nuri. Tu mi-ai dat să cunosc că iubirea Ta Te-a pogorât din cer pe pământ şi până la iad, ca noi să vedem slava Ta.Tu Te-ai îndurat de mine şi mi-ai arătat Faţa Ta şi acum sufletul meu e atras de Tine, Doamne, şi în nimic nu-şi găseşte odihnă, nici ziua nici noaptea, şi plânge ca un copil ce şi-a pierdut mama.Dar şi copilul îşi uită mama, şi mama îşi uită copilul când Te văd pe Tine. Văzându-Te pe Tine, sufletul uită lumea întreagă. Aşa este atras sufletul meu spre Tine şi tânjeşte după Tine şi nu mai vrea să vadă frumuseţea acestei lumi.”
Sf. Siluan Athonitul

Primăvara se cunoaşte după flori, ca vara după spice; vara este frumoasă datorită secerişului; toamna este bogată datorită roadelor; iarna este împodobită cu zăpezi, ca o domnişoară cu flori; iar primăvara se cunoaşte după flori! Şi Domnul nostru ne porunceşte să privim la aceste flori: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc” (Matei 6, 28).
Crinul este împăratul florilor; iar când se spune în Evanghelie: „Luaţi seama la crinii câmpului” este acelaşi lucru cu a spune: luaţi seama la florile de câmp. Domnul ne porunceşte să privim la florile de câmp pentru a dobândi de la ele un anumit folos duhovnicesc, căci aşa cum albina, zburând din floare în floare, adună din ele mierea, aşa şi noi, privind la flori nu numai cu ochii cei trupeşti, ci şi cu ochii duhovniceşti, să adunăm dulceaţa duhovnicească şi să dobândim anumite cunoştinţe.
În primul rând, Domnul nostru, învăţându-ne sărăcia sau, mai bine zis, faptul de a nu ne îngriji peste măsură de dobândirea averilor, de mâncare, de îmbrăcăminte, de podoabe, de bogăţii, ne porunceşte să privim la florile câmpului cum cresc: „nu se ostenesc, nici nu torc”. Iar Dumnezeu „astfel le îmbracă”. Să nu crezi că Dumnezeu, prin aceste cuvinte, ne interzice să muncim şi să avem griji pentru viaţa de zi cu zi, nu. El şi lui Adam i-a poruncit să aibă hrană din osteneala mâinilor sale şi să-şi dobândească pâinea în sudoarea frunţii. El interzice numai grija cea peste măsură care este unită cu păcatul şi cu primejdia; Domnul vorbeşte despre aceia, care nu nădăjduiesc în voia lui Dumnezeu, caută cu nesaţ bogăţiile, îl uită pe Dumnezeu şi îl asupresc pe aproapele lor prin jaf, hoţie, tâlhărie şi toate nedreptăţile: iată, acestora le porunceşte Dumnezeu să privească la păsările hrănite de El şi la florile îmbrăcate de El şi să se lase mai mult în voia Lui cea Sfântă, decât în grijile lor. Aşa cugetă şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu nu ne opreşte să muncim, căci şi Sfântul Apostol spune: «Cel ce nu munceşte, să nu mănânce»; Dumnezeu ne porunceşte numai să nu ne lăsăm în toate în grijile noastre şi să nu Îl uităm pe El. Noi trebuie să muncim după măsura puterilor noastre, iar pentru mântuirea sufletelor noastre să ne străduim cu toată sârguinţa şi cu toată curăţia”. Aşa vorbeşte Sfântul Ioan Gură de Aur.
(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Viața și omiliile, Editura Egumenița, Alexandria, p. 40)

Noi, cei care o lăudăm pe Maica Domnului, avem un privilegiu. Ce privilegiu? Privilegiul de a fi miluiţi de Dumnezeu, de Domnul nostru Iisus Hristos, dându-ne pacea Sa, nouă. De ce? Pentru că o lăudăm pe Maica Domnului. Şi de ce o lăudăm pe Maica Domnului? Ne învaţă Biserica noastră să o lăudăm. De ce ne învaţă să o lăudăm? Pentru că „s-au spăimântat toate de dumnezeiască mărirea ta”, zicem noi vorbind cu Maica Domnului. Deci, nu prezentăm lucrurile ca într-un studiu, nu zicem: „S-au spăimântat toate de mărirea Maicii Domnului, că Maica Domnului a purtat în pântecele ei pe Dumnezeu Cel peste toate şi a născut Fiu pe Cel fără de ani”, ci vorbim cu Maica Domnului şi zicem: „Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta”.
Acesta e avantajul slujbelor, noi nu studiem, nu învăţăm ca şi cum am studia, ci învăţăm angajându-ne în faţa celor cu care vorbim. Aşa-i cu Maica Domnului, aşa-i cu sfinţii lui Dumnezeu, noi vorbim cu ei, vorbim cu Domnul Hristos, Îi spunem Domnului Hristos ce avem de spus, vorbim cu El, şi din aceasta învăţăm. Prin urmare, Maica Domnului are o mărire a ei şi mărirea îi vine de la Domnul Hristos şi, venindu-i de la Domnul Hristos mărirea, ea e mijlocitoare către Domnul Hristos pentru noi. Noi o lăudăm, Maica Domnului mijloceşte, şi Domnul Hristos ne dăruieşte pace: „Cel ce dăruieşte pace tuturor celor ce te laudă pe tine.”
(Arhimandrit Teofil Părăian, Maica Domnului – Raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, 2003, pp. 67-68)

Biserica nu poate să existe fără rugăciunea comună şi fără comuniunea euharistică a membrilor ei. Fără rugăciunea comună, fără viaţa religioasă şi a trăirilor duhovniceşti, nu se poate vorbi despre întemeierea unei „biserici din casă”, pe care o formează familia creştină, cea mai mică celulă din trupul Bisericii lui Hristos. Acest lucru este sesizat de mulţi preoţi duhovnici. Dacă preotul se roagă pentru întreaga Biserică, pentru toţi cei care participă la Liturghie, pentru o singură gură şi o singură inimă, pentru comuniunea rugătoare şi euharistică cu Sfânta Treime, cu atât mai mult o singură inimă şi o singură gură trebuie să aibă cei care formează „un singur trup”. Cum atunci este posibil ca acest trup să nu înalţe Domnului rugăciuni comune pentru nevoile personale, să nu aducă mulţumiri şi să nu-şi întărească unitatea prin împărtăşirea comună cu Dumnezeu?
Rugăciunea comună ne fereşte de neînţelegeri, îi împacă pe cei certaţi, ajută să înlăture nedumeririle apărute. Ea trebuie practicată încă din primele zile ale vieţii de familie, pentru că mai târziu va fi tot mai greu s-o includem.
Rugăciunea comună se naşte mai uşor atunci când apare deschiderea deplină şi iubitoare a sufletelor pentru ea, când soţii caută împreună noi forme de viaţă – până în momentul când vor apărea copiii, se poate forma un singur ritm de viaţă.
Rânduiala rugăciunii comune a soţului şi a soţiei reprezintătemelia bisericii din casă. Ea ajută la înrădăcinarea rugăciunii în inimile copiilor şi la organizarea rugăciunilor comune în familie.
(Preot Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 46)

De câte ori nu ne-am umplut de bucuria mângâierii dumnezeiești, dar mai apoi am pierdut-o din pricina lipsei noastre de grijă? De aceea spune Sfântul Ioan Scărarul: „Apropie-te de Dumnezeu întru multă smerită cugetare și mai multă îndrăznire vei avea” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuv. XXVIII:11, p. 406).
Cu alte cuvinte, cu cât ne apropiem de Dumnezeu cu mai multă smerenie, grijă și cumpătare, cu atât primim mai multă bucurie. Trebuie să fim însă atenți să nu ne bucurăm peste măsură și să nu trăim această bucurie la nivel psihologic, sufletesc, altminteri o pierdem.
Dacă atunci când sufletul ne este plin de bucurie duhovnicească începem să vorbim mult și fără rost, să-i învățăm pe alții și să ne etalăm darurile primite de la Dumnzeu, negreșit vom pierde această bucurie și ne vom simți sufletul gol și pustiu.
Adevărata bucurie duhovnicească este tăinuită în inimă și cu cât o ascundem mai mult, cu atât o păstrăm mai bine. Trebuie să facem totul cu simplitate și cumpătare, întrucât avem vrăjmași care se vor folosi de orice mijloace ca să ne jefuiască.
(Arhimandrit Zaharia Zaharou)

Unde este iubire, acolo este liniste
《 Părintele Teofil Paraian 》
Într-una din alcătuirile de la sfintele slujbe se spune aşa: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: «Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive»“. Ne dăm seama că patimile zdrobesc, că patimile aduc zbucium, ură, că patimile aduc îndepărtare. Patimile fărâmiţează, distanţează, resping, patimile marginalizează, desconsideră, îl socotesc pe altul nevrednic şi de aceea viforul patimilor aduce nemulţumire, nelinişte. Unde vezi nemulţumire, unde vezi nelinişte, unde vezi zdroabă, unde vezi zbucium, să ştii că sunt prezente patimile, pentru că iubirea odihneşte, iubirea luminează, iubirea întăreşte, iubirea fericeşte. Unde este iubirea, acolo este linişte, bucurie, pace, acolo sunt roadele Duhului; acolo nu poate avea loc nici ura, nici nemulţumirea, nici împotrivirea, nici desconsiderarea.
Ar trebui să ne fie ruşine ori de câte ori intervine în viaţa noastră ceva care aduce depărtare, care împinge, care respinge, care întoarce răutatea, care întoarce ura în suflet, care aduce vârtej. Patimile sunt ca un vifor, patimile sunt ca o furtună,
patimile sunt ca un vârtej, de aceea zicem: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor“. Iar iubirea este liman lin, linişte, este odihnă sufletească.
Ar trebui să ne fie ruşine de câte ori în sufletul nostru se ivesc nişte răutăţi care ne depărtează de „omul de lângă noi“. De fapt, omul de lângă noi este omul cel mai însemnat. Nu trebuie să ne gândim la oameni de peste mări şi ţări (care ne sunt apropiaţi şi ei), ci trebuie să-l avem în vedere pe omul de lângă noi, pentru că Dumnezeu l-a pus lângă noi. Cei care suntem aici, de pildă, suntem pentru că vrea Dumnezeu să fim aşa. Dumnezeu vrea să fim bucuroşi unii de alţii şi să împlinim ceea ce lipseşte. Asta face iubirea: împlineşte, completează, adaugă.
Dacă ai pe cineva apropiat, îi treci cu vederea şi defectele. Dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti cu scăderile lui cu tot, cu patimi cu tot, cu răutăţi cu tot. Dacă nu-l iubeşti, nu-l iubeşti nici cu calităţile lui, nu-l iubeşti nici cu virtuţile lui. Sigur, fiecare dintre noi avem şi virtuţi, avem şi scăderi, dar iubirea acoperă scăderile şi completează acolo unde este de completat şi pune în evidenţă acolo unde este ceva de pus în evidenţă. Numai că până acolo este departe! Este departe în înţelesul că trebuie să rezolvăm o dată patimile, răutăţile, scăderile, insuficienţele, să trecem peste toate şi atunci vine iubirea, care e fericire. Domnul Hristos ne cere iubire şi faţă de vrăjmaşi („Iubiţi pe vrăjmaşii voştri“ - Matei 5, 44) ca să avem încă o posibilitate de a fi fericiţi, de a înmulţi iubirea, şi prin ea să se înmulţească
fericirea.
Parintel Teofil Părăian

"Fiecare este proiecţia sau prelungirea celuilalt"
"Membrii fiecărei familii trebuie să aibă anumite moduri în care să descopere că sunt diferiţi şi să facă loc pentru individualitatea fiecăruia. Aceasta cere să se spună cu sinceritate cum se vede pe sine însuşi fiecare membru al familiei şi cum îl vede pe celălalt. Atunci când unul dintre soţi se încredinţează în căsnicie de o diferenţă a celuilalt la care nu se aştepta sau pe care nu o cunoştea, este neapărat necesar să vadă aceasta ca pe o ocazie de îndreptare şi de înţelegere în special, nu ca pe o declaraţie de război.
Dacă modul de abordare al diferenţelor celuilalt se bazează pe determinanta „Cine are dreptate?” (război) sau pe o stare care presupune că diferenţele nu există (negaţie), atunci se nasc condiţiile unui comportament patologic al oricărui membru al familiei, şi în special al copiilor. Soţii văd diferenţele care conduc la conflictul de interese ca pe un atac, ca pe o dovadă că celălalt nu-l iubeşte. Când soţii descoperă că celălalt este un om diferit decât îl credeau ei, sunt dezamăgiţi. Ceea ce descoperă acum este caracterul celuilalt văzut non-stop (24 din 24), lucru pe care nu-l putuseră observa înainte de căsătorie şi care nu se potriveşte cu aşteptările lor. De exemplu, soţia pune prea multă sare în mâncare sau soţul îşi aruncă hainele pe unde apucă.
Diferenţele pe care le descoperă unul la celălalt sunt considerate de soţi ceva rău, deoarece conduc la certuri, la contraziceri, iar contradicţiile le reamintesc că fiecare este proiecţia sau prelungirea celuilalt. Diferenţa dintre soţi este însă ceva care poate fi folosit ori într-un mod distrugător, ori ca un prilej de îmbogăţire.
Diferenţele care îi deranjează pe soţi sunt de obicei diferenţe de dorinţă, de obişnuinţă, de gusturi, de idei şi de aşteptări. Atunci când soţii au destulă preţuire de sine pot să aibă încredere unul în celălalt, pot fi siguri fiecare de capacitatea lui de a prelua de la celălalt, de a putea să aştepte să primească şi, respectiv, să dea celuilalt fără să se simtă furat, de a folosi diferenţele faţă de celălalt ca pe o ocazie a propriei dezvoltări.
Soţii deseori nu au încredere în capacităţile lor. Fiecare simte că tot ce are îi ajunge doar lui să se ţină în viaţă şi prin urmare nu îi prisoseşte nimic pentru a da celuilalt. Şi, deoarece nu au încredere unul în celălalt, unele zone ale vieţii lor comune, care solicită de la ei să-şi arate capacitatea de a-şi asuma specificul, individualitatea celuilalt, se arată ca un pericol iminent.
Aceste zone sunt cea financiară, mâncarea, dragostea, psihologia, cultura, serviciul, creşterea copiilor, relaţiile cu părinţii. Realitatea însă îi obligă să hotărască ce vor face împreună şi separat. Trebuie să înveţe pentru aceasta sa îşi exprime părerile, dorinţele, sentimentele şi cunoştinţele lor fără să se epuizeze, fără să îl frâneze sau să îl grăbească pe celălalt şi reuşind să împlinească o convieţuire, o joncţiune autentică a propriilor păreri personale cu cele ale celuilalt.
Pentru a reuşi să construiască o legătură funcţională și vie, fiecare poate spune: gândesc precum gândesc, simt precum simt, ştiu ceea ce ştiu, sunt eu însumi, dar nu te judec pe tine pentru că tu eşti tu şi primesc cu bucurie tot ceea ce ai de dat. Să vedem ce putem face ca să reuşim împreună cu datele existente - este o atitudine realistă…"
(Părintele Filoteu Faros, Părintele Stavros Kofinas, Căsnicia – dificultăți și soluții, Editura Sophia)

Sunt un miracol al bunatatii lui Dumnezeu
(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Fă-ţi timp să te întrebi mai des: cărei înţelepciuni datorezi alcătuirea perfectă a corpului tău; ce îl ţine constant în viaţă şi îl direcţionează? Cine a statornicit legile intelectului, cele ce se manifestă până astăzi la toţi oamenii? Cine a înscris în inimile oamenilor legea conştiinţei, cea care lucrează în noi întru răsplătirea binelui şi osândirea răului?
Dumnezeule Atotputernic, Preaînţelept şi Atotbun! Tu ţii mereu mâna Ta ocrotitoare asupra mea, păcătosul, şi nu există clipă în care bunătatea Ta să mă fi părăsit! Fă-mă să-Ţi pot săruta mereu, cu credinţă vie, dreapta Ta. De ce-ar trebui oare să caut undeva departe semnele bunătăţii, înţelepciunii şi atotputerniciei Tale?!
Mă bucur nespus că le pot găsi, mai evident ca oriunde, în mine însumi. Eu sunt un miracol al bunătăţii lui Dumnezeu, al înţelepciunii şi atotputerniciei Sale. Eu cuprind în mine în mic un întreg univers. Sufletul meu este o expresie a lumii nevăzute, trupul, o expresie a lumii văzute.

Cum pot fi sigur ca cineva ma iubeste cu adevarat?

Nu mai întreba pe cineva: „Mă iubeşti?” Dacă nu simţi asta din faptele lui faţă de tine, înseamnă că răspunsul îl ştii deja, doar că îţi vine greu să îl accepţi... Adevărul doare o vreme, dar minciuna doare toată viaţa...

Cea mai frumoasă cale de a face un om să te iubească este să îi atingi sufletul acolo unde alţii l-au lovit. Octavian Goga spunea că „sufletele care nu-şi spovedesc niciodată tainele sunt ca odăile cu ferestrele închise, care nu se aerisesc”.

Şi este cu neputinţă în viaţă să ştii tot, să ai tot, să iubeşti pe toată lumea şi să fii pe placul tuturor. Un proverb spune aşa: „Dacă urmează să călătoreşti, roagă-te o dată, dacă trebuie să mergi la război, roagă-te de două ori, dar, dacă urmează să te căsătoreşti, roagă-te de trei ori!”
Ieromonah Hrisostom Filipescu

Fragment din cartea "Dragostea naste dragoste"

,,Iertarea este o mare tăcere...

Asa era pe vremuri. Oamenii se iertau în tăcere, pur și simplu. Cel ce greșise intra pe ușă, iar cel ce avea de iertat îl punea la masă. Se vorbea despre vreme, despre ploaie și pâine... Și așa se înțelegea că tot ce era de iertat era iertat, și tot ce era de spus s-a spus în cele câteva cuvinte: “Dă, Doamne, să fie ploaie!"

Iertau toți: soțiile își iertau soții în tăcere. Așa, supărate, ele tot una făceau: mâncare, spălau, adormeau copiii, iar seara se așezau toți la o masă și rupeau din aceeași mămăligă toți. Mămăliga aceea era pâinea împăcării, căci ce folos să stai supărată?! Tot va trebui să dormi în același pat... Și paturile, în alte vremuri, erau înguste, nu se putea dormi decât unul lângă altul... Așa și iertau, în tăcere.

Erau desigur și bărbați care atunci când greșeau mult își cereau iertare în genunchi de la femeie, ca de la o icoană. Puțini erau aceia care făceau asta, pentru că puțini înțelegeau că, dacă soția va pleca, va cădea casa. Dar asta se făcea în ascuns și nimeni, niciodată, nu știa! Era o taină!

Vecinii se iertau și ei în tăcere. Tăceau mult supărați, nu-și vorbeau o vreme, și apoi, intrau în ogradă și cereau ceva: o sapă, o cană de făină, ceva... Celălalt îi dădea, desigur, și tăcea. Și așa se iertau. În tăcere.
Pe vremuri, vecinii se ajutau unii pe alții și înțelegeau că toamna, la culesul viei, și primăvara, la prășit, nu era loc de sfadă. Trebuia să fie gata împăcați! Toți iertau, dar nimeni nu-și cerea iertare! Decât duminica, înainte de liturghie, pentru ca toti stiau ca nu trebuie sa mearga suparati la biserică. Așa și se știa când intra cineva pe poartă și striga să fie iertat, că-i vremea de dus la biserică! Și, în loc de iertare, i se răspundea: “Da' ce, de-amu te-ai pornit spre biserica?” Ăsta era semn că nu e nimic de iertat, de spus sau de adăugat. Era semn de pace între oameni...

Sa iubim si sa iertam, ca pe vremuri..."

"Azi gresesc eu si tu ma ierti, maine gresesti tu si eu te iert, poimaine gresim amandoi si altii ne iarta... si peste noi toti se revarsa pacea Duhului Sfant."

Mitropolitul Antonie de Suroj

...O, frați mei, cad in genunchi inaintea voastra si va rog cu lacrimi:
....“Veniti la Hristos”...
... Fraţii mei dragi, din tot pământul, cu lacrimi scriu aceste rânduri, căiţi-vă până când mai e vreme!

... Dumnezeu aşteaptă cu milostivire pocăinţa noas*tră. Şi tot cerul, toţi sfinţii aşteaptă această pocăinţă.

...Inţelegeţi, voi, toate noroadele pământului, cât de mult vă iubeşte Domnul şi cu câtă milostivire vă cheamă la El:

...„Veniţi la Mine şi vă voi odihni pe voi.”...

...„Vă voi odihni şi pe pământ şi în cer, şi veţi vedea slava Mea.”...

...„Acum nu puteţi înţelege aceasta, dar Duhul Sfânt vă va da să înţelegeţi iubirea Mea pentru voi.”...

...„Nu zăboviţi, veniţi la Mine. Cu dor vă aştept pe voi ca pe nişte copii dragi...

...Eu vă voi da pacea Mea şi voi vă veţi bucura şi bucuria voastră va fi veşnică...

...Sufletul care iubeşte pe Domnul nu poate să nu se roa*ge, căci este atras spre El prin harul pe care l-a cunoscut în rugăciune...

...Doamne, dă-ne pocăinţa lui Adam şi sfânta Ta smerenie.

...Trăieşte trupul meu pe pământ şi sufletul doreşte cerul...
...Ce-ţi voi da în schimb, Doamne pentru dragostea Ta?

...Să ne smerim , fraţilor, şi Domnul ne va arăta toate, aşa cum un tată iubitor arată totul copiilor lui....

...Domnul este cu noi.
Ce-am putea dori mai mult?...

Sf. Siluan Athonitul

Maică Stareţă, i-ai scris urări lui Dimitrie, care acum se căsătoreşte?
– I-am scris, Părinte.
– Adu-mi felicitarea să completez şi eu ceva: „Hristos şi Maica Domnului să fie cu voi. Dimitrie, îți dau binecuvântare să te cerţi cu toată lumea, în afară de Maria. La fel şi Mariei”. Ia să văd dacă vor înţelege la ce mă refer?
Cineva m-a întrebat: „Ce uneşte mai mult pe bărbat cu femeia?”.„Recunoştinţa”, îi răspund. Unul iubeşte pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieşte. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul şi ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranţa că o poate proteja. Femeia este doamna casei, dar şi o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar şi hamalul ei. Soţii trebuie să aibă dragoste curată între ei pentru ca, existând un climat paşnic în familie, să-şi poată îndeplini îndatoririle lor duhovniceşti.
Pentru a trăi în chip armonios, soţii trebuie dintru început să pună ca temelie a vieţii lor dragostea, dragostea cea scumpă, care se află în nobleţea duhovnicească, în jertfirea de sine, iar nu în dragostea cea mincinoasă, lumească şi trupească. Atunci când există dragoste şi jertfire de sine, întotdeauna unul se pune în situaţia celuilalt, îl înţelege şi-l doare. Iar atunci când cineva îl primeşte pe aproapele său în inima sa îndurerată, Îl primeşte pe însuşi Hristos, Care îl umple cu şi mai multă veselie duhovnicească.
Atunci când există dragoste, chiar şi departe de s-ar afla unul de celălalt, siliţi fiind de împrejurări, totuși se află aproape, pentru că dragostea lui Hristos nu poate fi limitată prin distanțe. Însă atunci când, Doamne fereşte!, soţii nu au dragoste între ei, chiar de s-ar afla aproape din punct de vedere spațial, în realitate se află departe anul de celălalt. De aceea, soții trebuie să se străduiască să păstreze dragostea în toată viața lor şi să se jertfească unul pentru celălalt.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti. Volumul IV. Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 43-45)

Suferințele îţi aduc nişte înţelepciuni adânci şi te fac să te gândeşti serios la mântuirea ta. Dar vă daţi seama cine ne păzeşte pe noi? Îngerul păzitor îl face praf şi ţăndări pe drac, care nu mai are nici o misiune, este un apostat. Îngerul păzitor este în misiune. Lupta este între ei şi câştigă acela de partea căruia suntem noi cu faptele noastre. Şi nu ne-ar fi ruşine să-l părăsim pe îngerul păzitor, să-i dăm câştig de cauză diavolului, duşmanul îngerului, duşmanul nostru, cu nepăsarea, ba şi cu căderi directe? Şi totuşi, Dumnezeu, în mila Lui, ne-a dat putinţa să ne ridică prin spovedanie.
E o îngăduinţă continuă pentru salvarea fiilor Lui, oamenii. Aşa că, pentru faptul că sunt împietrit cu inima, nu mai merit nimic. Inima trebuie să fie flexibilă continuu, nu piatră! Inimă caldă, fierbinte. Nu permiteţi gândurilor rele să vă cuprindă. Dacă vin, goniţi-le cu rugăciunea, fără meditaţii prea multe la rugăciune.
Unul împingea în uşă şi dracul împingea şi el pe partea cealaltă să intre la el. Iar ăsta zicea: „Doamne miluieşte!” cu jumătate de gură, superficial. În sfârşit, dracul deschidea mai mult uşa să intre la el. Dacă a văzut că intră dracul, a suspinat din adânc: „Doamne nu mă lăsa!” şi îndată a dispărut dracul. Şi plângea. Şi a apărut Mântuitorul: „Doamne, de ce nu m-ai ajutat?”. „Când m-ai chemat cu adevărat, te-am ajutat!”
Melcul merge încet, dar merge cu casă cu tot. Te rogi încet, te rogi tainic, dar roagă-te din inimă, că altfel este numai spoială, nu rugăciune.
Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, pp. 200-201

MEDITATIE DUHOVNICEASCA !
După învățătura sfintei noastre Biserici Ortodoxe, Dumnezeu îi rânduiește fiecărui om la botez un înger păzitor, care stă în preajma lui toată viaţa. În acelaşi timp, şi duhuri necurate se află în jurul omului. Şi unii şi alţii au „cărţi” în care se scriu cu de-amănuntul gândurile, cuvintele, faptele şi toate simţirile omului: îngerii – pe cele bune, diavolii – pe cele rele.
În unele icoane ale Înfricoşatei Judecăţi, în faţa tronului Dreptului Judecător, se vede o cumpănă ţinută de o mână; de o parte şi de alta, se văd îngeri şi diavoli ţinând cărţile vieţii oamenilor pe care le pun în cântar, iar în partea care atârnă mai greu, acolo merge fiecare om.
Iată câteva din mulţimea de mărturii care afirmă că toate cele trăite de om de-a lungul vieţii sale pământeşti se scriu undeva în „cărţi” şi care, la Înfricoşata Judecată, se vor deschide în văzul tuturor şi fiecare va fi judecat potrivit cu cele scrise în „cartea” vieţii sale.
Fără îndoială, „cărţile” de care pomenesc aşa de stăruitor Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt altfel de cărţi decât cărţile noastre materialnice, de vreme ce şi îngerii care scriu în ele sunt fiinţe netrupeşti. Oricum ar fi, un lucru este sigur, căci avem atâtea mărturii: există cu adevărat „cărţi”, este şi scriitor care scrie şi nimic din viaţa omului, dar absolut nimic, nici faptă, nici cuvânt, nici gând, nu rămâne nescris şi toate au însemnătate pentru mântuirea omului, precum o confirmă şi Marele Vasilie, zicând: „La Judecată, nu numai faptele şi cuvintele, ci şi gândurile vor fi cercetate”.
(Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 92-94)

Părinte, mulţi se neliniştesc. Ce va fi cu problema aceasta, ce va fi cu cealaltă.
‒ Ascultă! Acum Dumnezeu chiar dacă ar vrea să ne lase, nu poate.
‒ La ce vă referiţi?
‒ Iată, atunci când părinţii aduc un copil pe lume, cu cât se nevoiesc să-l crească, cu atât îl iubesc mai mult şi îi doare pentru el. Tot astfel şi Dumnezeu, ne-a adus în lume, S-a nevoit într-un fel, ne-a crescut şi S-a ostenit să ne facă ceea ce suntem. Acum chiar dacă ar să vrea să ne lase, nu poate ‒ pentru că Îl doare pentru noi. Numai noi să avem puţină mărime de suflet. Dacă avem puţină mărime de suflet, nu vom pierde Raiul.
‒ Părinte, aţi spus că Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa...
‒ Da, Dumnezeu nu ne lasă niciodată. Noi îl lă*săm. Atunci când omul nu trăieşte duhovniceşte, nu i se cuvine ajutorul dumnezeiesc. Dar când trăieşte duhovniceşte şi este aproape de Dumnezeu, i se cuvine. Atunci, chiar dacă s-ar întâmpla ceva şi ar muri, el este pregătit pentru cealaltă viaţă, aşadar este în câştig atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă.
Ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi împiedicat nici de oameni, nici de diavoli pentru a ajunge la noi. Nimic nu este greu, nici pentru Dumnezeu, nici pentru un Sfânt. Numai noi, prin puţina noastră credinţă, împiedicăm marile puteri dumnezeieşti să se apropie şi să ne ajute. Şi deşi există o atât de mare putere lângă noi, fiindcă există înlăuntrul nostru elementul uman într-o mare măsură, noi nu îl putem înţelege pe cel dumnezeiesc, care depăşeşte toate puterile omeneşti ale întregii lumi, pentru că puterile dumnezeieşti sunt atotputernice.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 321-322)

Prin puterile și cu mijloacele proprii înălțarea noastră din preocupările cotidiene sau din existența la nivel biologic este imposibilă. Dar după cum Dumnezeu a lăsat legi ale naturii ce permit păsărilor să zboare, la fel ne-a dat aripi și nouă, aripi duhovnicești, care să ne ajute a ne ridica deasupra păcatelor și slăbiciunilor noastre, pentru a ne îndeplini chemarea dată de Dumnezeu în această viață.
Dumnezeu a creat toate bune foarte, după cum găsim în Cartea Facerii. Omul însă, folosind rău libertatea cu care fusese înzestrat, a preferat pământul în locul cerului, a ales să asculte îndemnul șarpelui care se târa pe pământ decât să ia aminte la cuvântul înălțător al Domnului din Eden. Dar Dumnezeu nu l-a părăsit, ci i-a oferit aripile rugăciunii. Poverile care păreau oamenilor greu de purtat sunt ridicate acum pe aripile acestea.
Din păcate, nu toți le folosesc. Când necazurile le ies în cale, unora le cresc aripi, iar alții își cumpără cârje. Nikos Kazantzakis, celebrul scriitor grec din secolul trecut, amintește într-una din lucrările sale o poveste a țăranilor greci. Aceasta spune că, odinioară, liliecii erau șoareci. Șoareci care au intrat într-o biserică și au mâncat anafura. De atunci le-au crescut aripi. Comentând acest lucru, Kazantzakis spune: „După ce omul a părăsit Edenul, sufletul lui a fost asemenea unui șoarece. Chinuit, întotdeauna fugărit și căutând permanent să se ascundă în găurile din pământ. Dar a mâncat trupul lui Hristos, împărtășindu-se de Dumnezeu prin Euharistie și a căpătat aripi”.
Atunci când oamenii au inventat avionul, i-au așezat aripile în forma literei V. Dar avioanele astfel construite nu rezistau în aer și se prăbușeau. Atunci cercetătorii s-au uitat la păsările care zboară pe distanțe foarte mari, la cocori, care vin în fiecare an din țările calde. Deschizătura unghiului dintre aripi și trunchi a fost măsurată. Avea 51 de grade. Specialiștii constructori au rectificat așadar unghiul stabilit inițial de ei și copiindu-l pe cel al cocorilor au ajuns la performanța avioanelor care străbat distanțe intercontinentale fără să facă vreo escală pentru alimentare.
Ce vreau să spun prin asta? Atunci când nu folosim ceea ce ne oferă Dumnezeu, aripile credinței, ale pocăinței și rugăciunii, și credem că rezolvăm noi singuri situațiile dificile din care trebuie să ne ridicăm, ne amăgim. Mai devreme sau mai târziu, vom sfârși asemenea unor muște obosite care cad neputincioase pe pământ.
Numai celor ce nădăjduiesc în Domnul li se va înnoi puterea și le vor crește aripi ca ale vulturului, ne spune atât de frumos prorocul Isaia în Vechiul Testament.
(Prelucrare după „Vitamine duhovnicești”, Anthony M. Coniaris, ed. Sophia)

Pr Teofil Părăian ne vorbește atat de frumos despre Maica Domnului.
"Maica Domnului e ca un rai.
Când avem legătură cu Maica Domnului în conştiinţa noastră, în gândurile noastre, în simţirile noastre, e ca şi când am fi intrat în rai.
Pe Maica Domnului o numim “rai cuvântător”, “rai de taină”. Bucuria din legătura cu Maica Domnului este o trăire a raiului.
Maica Domnului să ne părăsească vreodată? Se poate cumva să ne părăsească Maica Domnului? Nu se poate! De ce nu se poate?
Pentru că este mamă, pentru că are inimă de mamă. Noi zicem “Maica Domnului” ca şi când am zice un titlu.
Or, noi trebuie să ştim că Maica Domnului este mamă."
"Nu există Ortodoxie fără Maica Domnului."