Noi menim pe morţii noştri, pe înaintaşii noştri, pe cei pe care îi mai ştim cu numele şi pe cei pe care nu-i mai ştim, pe cei care au fost în neamul nostru şi au pierit, pe cei cărora li s-au făcut pomeni şi pe cei cărora nu li s-au făcut pomeni, pe cei pregătiţi şi pe cei nepregătiţi.

De aceea, Biserica adună pe fiii ei ‒ pe cei care vor, nu şi pe cei care nu vor. Biserica nu sileşte, Biserica numai îndeamnă. Biserica nu ne uită, ne pomeneşte, ne pomeneşte, ne pomeneşte... Şi chiar când se pierde numele, încă ne pomeneşte.

Pentru că atunci o să ridicăm colivele şi o să cântăm: „Veşnica pomenire”, adică să-i pomenească Hristos Dumnezeu în veci, când noi nu avem să-i mai pomenim. Amin.

(Preot Nicolae Tănase)

Părintele Arsenie Boca. Despre post şi rugăciune
Postul e vechi şi începe o dată cu omul. E prima poruncă de stăpânire de sine. Postul şi rugăciunea sunt două mijloace prin care curăţim firea de patimi. Toţi oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu şi-au smerit sufletul cu rugăciune şi post. Şi Iisus a postit 40 de zile, punând postul
începătură a vestirii împărăţiei lui Dumnezeu, deşi Lui nu-I trebuia, fiind
nepătimaş. Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim tot la Botez. Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie şi să prindă voinţa din nou în mrejele sale.
Cu trupul însă nu putem trata decât prin post. El nu ştie şi nu recunoaşte convingerile. De aceea el trebuie uscat, încet şi cu socoteală, fiindcă în mocirla uscată porcii patimilor nu mai vin să se scalde.
Ca să zădărnicim puterea potrivnică care lucrează prin simţuri patimile plăcerii, slăbim prin post aceste simţuri şi închinarea lor către plăcere. Un organism topit cu postul nu mai are putere să
schimbe convingerile conştiinţei. Dar mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Postul lucrează şi asupra acestora. E lucru de mirare, zice Sfântul Ioan Scărarul, că mintea fiind
netrupească, de la trup se spurcă şi se întunecă şi că, dimpotrivă, cea nematerialnică de la ţarină se subţiază şi se curăţă.
Ochii văd lucrurile, mintea vede gândurile. Postul curăţeşte ochiul, rugăciunea curăţeşte mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale, nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii, după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică, ci numai de rugăciunea minţii. La
intrarea în călugărie, rugăciunea vameşului, completată poate chiar de Iisus, e numită deodată cu metaniile „Sabia Duhului Sfânt”. Rugăciunea minţii este:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura, apoi cu mintea, pătrundem din afară spre înlăuntrul nostru către Iisus,
Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor. Rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii are temeiul acesta, descoperit de însuşi Iisus, că „fără Mine nu puteţi face nimic” în privinţa izbăvirii de patimi, deci în privinţa mântuirii.
Rugăciunea minţii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile, se deapănă de la sine fără cuvinte, într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.

Maica Filofteia
 

Cauta si rosteste necontenit Rugaciunea lui Iisus, zi si noapte, postind aspru citeste Sfanta Scriptura, fa milostenie in stanga si in dreapta, ajuta tot omul necajit si Harul te va cuprinde. Pacea va fi in inima ta. In ispite sa nu cartesti, chiar de ai vrea sa urli de durere.

Taci si nadajduieste in Domnul. Citeste cartile Sfintilor Parinti mai des si urmeaza-le sfatul. Filocalia sa-ti fie perna de capatai. Si cauta in inima ta sa nu pacatuiesti nici cu gandul.

aideţi să vă povestesc una că doar toţi sunteţi ca şi copii mei. Am la picior o rană grea, o am de vreo cincisprezece ani. Am încercat tot soiul de medicamente, cred că n-a rămas nici unul singur pe care să nu-l fi luat. Degeaba. Acum, că deja sunt înaintat în vârstă, lucrurile s-au îrăutăţit şi mai mult, chinul meu a devenit şi mai mare.

Dar nu mă pot urni din pat. Şi-i tare greu, că te tot învârţi când la dreapta, când la stânga. Rana mă doare, ustură, oasele îţi amorţesc…Dar eu rabd, rabd, rabd…Deşi în trecut mă mai cuprindea şi deznădejdea, care-i gustul iadului, gustul gheenei.

Cu toată durerea şi deznădejdea în căre mă găseam, nu m-am plâns nicidată celor din jur. Într-o zi am auzit de nu ştiu unde un glas suav, care mi-a spus: Aşa te vrea Dumnezeu. Am răsuflat adânc, uşurat, şi mi-am spus şi eu: Minunat! dacă aşa mă vrea Dumnezeu, Slavă Lui; dar să-mi dea şi puţină răbdare, că simt că mă sfârşesc…

Într-o zi mă ridic mâhnit până la candela pe care o ţin aprinsă sub icoana Maicii Domnului. chiar şi candela Maicii Domnului e făcătoare de minuni…Iau o bucată de vată, îmi ung rana. Atâta bine mi-a făcut, cât nici nu pot spune…Acoperământul Maicii Domnului e nespus de puternicm chiar dacă noi nu-l putem vedea cu ochii trupeşti. Nu numai că mi-a pierit toată durerea, dar şi m-a cuprins o bucurie negrăită, pentru faptul că Dumnzeu, în marea lui milostivire, binevoise să-mi dea această rană la picior. Nu încetam să da Slavă lui Dumnezeu pentru această rană: De unde atâta milostivire faţă de mine, nevrednicul, Doamne? Ce ai văzut la un păcătos ca mine, de mi-ai dăruit atâta iubire? spuneam neîncetat…

Asta-i singura cale – răbdrea în suferinţă. Nu pricepeam cât de bune sunt durerile, mâhnirile, suferinţele, chinurile că ştie Dumnezeu de ce ni le dă. De fapt, ni le dă ca să ne apropiem mai mult de El.

De aceea, să nu deznădăjduiască nimeni, niciodată, oricât de mare ar fi necazul pe care-l pătimim. Căci nu cunoaşte voia lui Dumnezeu. Voia lui nu e întotdeauna dulce, e şi amară câteodată. Amară, cum a fost şi crucea. Şi totuşi, prin cruce ne-a venit şi Învierea.

Pr. Efrem Katounakiotul

Extras din Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria 2008, p. 388

Haideţi să vă povestesc una că doar toţi sunteţi ca şi copii mei. Am la picior o rană grea, o am de vreo cincisprezece ani. Am încercat tot soiul de medicamente, cred că n-a rămas nici unul singur pe care să nu-l fi luat. Degeaba. Acum, că deja sunt înaintat în vârstă, lucrurile s-au îrăutăţit şi mai mult, chinul meu a devenit şi mai mare.

Dar nu mă pot urni din pat. Şi-i tare greu, că te tot învârţi când la dreapta, când la stânga. Rana mă doare, ustură, oasele îţi amorţesc…Dar eu rabd, rabd, rabd…Deşi în trecut mă mai cuprindea şi deznădejdea, care-i gustul iadului, gustul gheenei.

Cu toată durerea şi deznădejdea în căre mă găseam, nu m-am plâns nicidată celor din jur. Într-o zi am auzit de nu ştiu unde un glas suav, care mi-a spus: Aşa te vrea Dumnezeu. Am răsuflat adânc, uşurat, şi mi-am spus şi eu: Minunat! dacă aşa mă vrea Dumnezeu, Slavă Lui; dar să-mi dea şi puţină răbdare, că simt că mă sfârşesc…

Într-o zi mă ridic mâhnit până la candela pe care o ţin aprinsă sub icoana Maicii Domnului. chiar şi candela Maicii Domnului e făcătoare de minuni…Iau o bucată de vată, îmi ung rana. Atâta bine mi-a făcut, cât nici nu pot spune…Acoperământul Maicii Domnului e nespus de puternicm chiar dacă noi nu-l putem vedea cu ochii trupeşti. Nu numai că mi-a pierit toată durerea, dar şi m-a cuprins o bucurie negrăită, pentru faptul că Dumnzeu, în marea lui milostivire, binevoise să-mi dea această rană la picior. Nu încetam să da Slavă lui Dumnezeu pentru această rană: De unde atâta milostivire faţă de mine, nevrednicul, Doamne? Ce ai văzut la un păcătos ca mine, de mi-ai dăruit atâta iubire? spuneam neîncetat…

Asta-i singura cale – răbdrea în suferinţă. Nu pricepeam cât de bune sunt durerile, mâhnirile, suferinţele, chinurile că ştie Dumnezeu de ce ni le dă. De fapt, ni le dă ca să ne apropiem mai mult de El.

De aceea, să nu deznădăjduiască nimeni, niciodată, oricât de mare ar fi necazul pe care-l pătimim. Căci nu cunoaşte voia lui Dumnezeu. Voia lui nu e întotdeauna dulce, e şi amară câteodată. Amară, cum a fost şi crucea. Şi totuşi, prin cruce ne-a venit şi Învierea.

Pr. Efrem Katounakiotul

Extras din Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria 2008, p. 388

“În momentul în care ne vom ruga (vom intra în dialog) cu Dumnezeu sau cu sfinţii Lui, crezînd şi conştientizînd prezenţa Lui (sau a lor), atunci stabilim cu adevărat raporturi personale în rugăciunea noastră. Atunci şi noi înşine ne ridicăm la demnitatea de persoane, încetînd a mai fi doar nişte tonomate care reproduc cuvinte lecturate de pe cărţi sfinte sau de a ne mai coborî la nivelul celui care doar cere să i se împlinească diverse dorinţe (folositoare sau nu), obsedat de darurile pe care le aşteaptă în viaţa sa, dar ignorînd pe Dăruitorul, pe cel de la care ne vine tot binele.”

Pr. Constatin Sturzu

Cuvintele rugaciunii trebuie rostite cu convingere, din toata inima.
CAND VA RUGATI SEARA, NU UITATI SA ARATATI, IN RUGACIUNEA CATRE DUHUL SFANT, CU TOATA SINCERITATEA SI CU ZDROBIRE DE INIMA, PACATELE IN CARE ATI CAZUT IN TIMPUL ZILEI. PRIN CATEVA CLIPE DE POCAINTA FIERBINTE, DUHUL SFANT VA VA CURATI DE TOATA INTINACIUNEA, mai alb decat zapada va va albi, din ochi va vor picura lacrimi de curatire a inimii, acoperiti veti fi cu haina adevarului lui Hristos, uniti cu El, cu Tatal si cu Duhul Sfant.

Sfantul Ioan de Kronstadt

- Părinte, ce ne puteți spune despre sfârșitul lumii?

- Pe noi nu ne interesează când va fi sfârșitul lumii. Asta ne interesează: „Cum am să termin eu viața?”. Că Mântuitorul a spus: Iar despre ziua și ceasul acela, nimeni nu știe; nici îngerii din cer, nici Fiul ca om, ci numai Tatăl.

Dar eu de ce să mă gândesc la sfârșitul lumii, dacă eu mor mâine? Ce dacă va mai ține lumea asta o mie de ani? Cu ce mă duc eu de aici și ce-am pus eu în traistă, asta mă interesează. Că Mântuitorul a spus: Privegheați și vă rugați, că nu știți ziua, nici ceasul!

(Părintele Cleopa )

SARAC CU DUHUL ?

A fi sarac cu duhul inseamna sa te consideri pe tine insuti ca si cum n-ai fi, iar pe Dumnezeu singur fiitor; inseamna a pretui cuvintele Sale mai presus decat orice pe lume si sa nu precupetesti nimic pentru a le duce la indeplinire fie si cu pretul vietii; INSEAMNA SA RESPECTI INTRU TOTUL VOINTA LUI DUMNEZEU, ATAT IN CEEA CE TE PRIVESTE, CAT SI IN PRIVINTA ALTORA, IAR DE VOINTA TA SA NU TII SEAMA.

Cel sarac cu duhul doreste si afirma din toata inima: “Sfinteasca-se numele Tau, vie Imparatia Ta, faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant“. Zicand aceasta, el se face pe sine disparut, vrand sa vada pe Dumnezeu pretutindeni si in toate, in sine si in altii. “ALE TALE SA FIE TOATE, DOAMNE, NU ALE MELE!” Doreste sa vada sfintenia lui Dumnezeu in sine si in altii, Imparatia Sa de asemenea, voia Sa; sa-L vada pe unicul Dumnezeu umpland inimile oamenilor, asa cum se cade, fiindca El singur este Cel ce este, bun si desavarsit intru toate, Creatorul a toate, iar diavolul si slugile lui, oamenii care se impotrivesc lui Dumnzeu, sunt asemenea unor furi in Imparatia lui Dumnezeu.

PENTRU CEL SARAC CU DUHUL, LUMEA INTREAGA NU INSEAMNA NIMIC. EL IL VEDE PRETUTINDENI DOAR PE DUMNEZEU, CEL CE DE VIATA TUTUROR SI IMPARATESTE PESTE TOATE. PENTRU EL NU EXISTA LOC IN CARE SA NU SE AFLE DUMNEZEU SI NU TRECE O CLIPA FARA DUMNEZEU – PRETUTINDENI, IN ORICE TIMP EL ESTE CU DUMNEZEU SI I SE PARE CA SE AFLA NUMAI CU EL.

Cel sarac cu duhul nu se gandeste si nu cuteaza sa atinga cu mintea cele ce nu pot fi atinse, sa patrunda tainele lui Dumnezeu; nu se avanta in filosofie inalta, el crede doar in cuvantul Domnului, cel datator-de-viata, cunoscand ca fiecare cuvant al Sau este adevar, duh si viata vesnica, CREZAND DE ASEMENEA SI IN CUVANTUL BISERICII LUI, CEA CALAUZITA NEINCETAT DE DUHUL SFANT CATRE TOT ADEVARUL. Crede intocmai ca un copil care asculta de cuvantul tatalui sau al mamei sale, fara sa ceara dovezi, bizuindu-se pe aceste adevaruri, la modul absolut.

CEL SARAC CU DUHUL SE CONSIDERA CEL DIN URMA DINTRE PACATOSI SI MAI PACATOS DECAT TOTI, LASANDU-SE NESOCOTIT, NELUAT IN SEAMA DE TOTI.

Sfantul Ioan de Kronstadt

"Ca mintea şi inima unui creştin luptător să se curăţească, trebuie ca acesta să nu primească gândurile rele, nici să gândească cu viclenie. Să se lupte pe cât poate, simplu, smerit şi cu dăruire. Toată viaţa duhovnicească este fundamentată pe gând. Astăzi, când în lume păcatul a devenit o modă, omul înţelept trebuie să-şi îndrepte cugetul său şi să evite pricinile care-l provoacă, ca şi albinele fumul, pentru că sufletul lui se va aprinde.
Gândurile de hulă sunt precum avioanele care ne deranjează prin zgomotul lor, când zboară pe deasupra noastră, şi nu putem să le împiedicăm. Gândurile de hulă sunt toate ale diavolului şi omul nu poartă nici o vină dacă nu le primeşte. Iar cea mai bună înfruntare a lor este cântarea şi Rugăciunea lui Iisus. Prin gândurile de hulă, diavolul îi chinuieşte pe oamenii sensibili, ca să-i ducă la amărăciune şi deznădejde. Când gândurile vă necăjesc, să nu le daţi absolut nici o importanţă. Lăsaţi câinii să latre! Şi un singur gând de mândrie dacă trece prin mintea voastră, acesta ia avânt şi pierde toate virtuţile voastre. Diavolul nu poate să cunoască gândurile bune ale oamenilor. Gândul viclean, când unelteşte cu omul trupesc, face un rău îndoit sufletului. Aşa cum diavolul când unelteşte cu omul rău, face un rău îndoit lumii.
Fiecare judecă lucrurile după măsura stării lui duhovniceşti. Dacă unul are cugetul stricat şi „maşina lui este stricată”, şi chiar aur să pui într-însa, va face „gloanţe de aur”, ca să ucidă. Omul care ascultă de gândurile lui, dacă este monah se rătăceşte, dacă este mirean îşi pierde minţile."
( Cuviosul Paisie Aghioritul)

Pasarile care traiesc sub cerul liber sunt istete si prevazatoare si nu se dau prinse. Cand unele ca acestea vad pe careva apropiindu-se de ele cu gandul de a le inhata, tasnesc indata in sus, daca se afla pe pamant, si in felul acesta scapa.

Si crestinul trebuie sa fie ager si prevazator, sa nu-si lase sufletul prins de vanatorul cel nevazut. SUFLETUL ESTE CA SI PASAREA CERULUI, DIAVOLUL ESTE VANATORUL CEL RAU CARE CAUTA SA PRINDA SUFLETE. Asa cum pasarea cerului, avantandu-se in zbor spre cele inalte, scapa de vanator, si noi, cand ne vedem dusmanul – pe diavolul care ne vrea sufletul luat in captivitate, prin fel de fel de momeli pamantesti – trebuie sa ne desprindem indata de acestea, sa nu ne lasam prinsi de ele nici o clipa, SA ZBURAM CU GANDUL CATRE CELE INALTE, LA IISUS HRISTOS DOMNUL SI MANTUITORUL NOSTRU, pentru ca in acest chip sa scapam mai lesne de cursele vanatorului.

Sfantul Ioan de Kronstadt

Cea mai scurta carare de urcat catre Domnul : iubirea.
Vrei sa fii miluit de Hristos ? Miluieste-i pe cei sarmani !

Iubirea de săraci şi iubirea de străini sunt două ramuri de măslin cu al căror rod se ung toţi, din care însuşi Domnul Îşi unge capul şi picioarele şi va răsplăti în împărăţia cerească pe acela care-L unge. Că adevăratul iubitor de săraci aude pe Cel ce zice: "Milostenia şi credinţa nu te vor lăsa pe tine, însă să le legi pe ele de grumazul tău şi vei afla darul, ca să gândeşti cele bune înaintea Domnului şi a oamenilor".

Iar căile drepţilor întocmai cu lumina strălucesc, mergând înainte luminează, până ce se isprăveşte ziua. Încă şi Legea porunceşte, zicând: "Deschide mâinile tale spre sărac, ca să nu strige către Dumnezeu împotriva ta". Iar la Proverbe zice: "Viaţa săracului să nu o uiţi şi sufletele celor flămânzi să nu le întristezi şi să nu ocoleşti cu milostenia ta pe cei ce au trebuinţă. Pe fratele cel scârbit să nu-l alungi, nici să-ţi întorci fata ta de la sărac". Şi iarăşi zice: "Omul cel milostiv, sufletului săi îi face bine, iar cel nemilostiv îşi pierde trupul său".

Şi Proorocul Osea zice: "Să semănaţi cu dreptate şi milă şi dreptatea să le păziţi şi să vă apropiaţi de Dumnezeul vostru de-a pururea". Daniil a zis lui Nabucodonosor: "Sfatul meu să fie plăcut înaintea ta, împărate, păcatele tale să le curăţeşti cu milostenia, şi nedreptăţile tale, cu îndurările spre cei săraci". Iar David zice: "Împărțit-a, dat-a săracilor, dreptatea lui rămâne în veacul veacului Domnul iubeşte milostenia şi dreptatea. Fericit este cel ce înţelege pe cel sărac şi netrebnic, că în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul". Iar Iov a zis: "Au doar am lăsat eu pe cineva să iasă din uşile mele cu sânul deşert?"

Şi altul: "Pleacă-ţi urechea ta la cel sărac, că cel ce dă săracului, nu va duce lipsa". Şi iarăşi: "Pe cât poate da mâna ta şi pe cât îţi este puterea, fă milostenie". Că omul milostiv sufletului Său îi face bine, şi binecuvântarea lui Dumnezeu este peste capul celor ce dau". Bogăţia, poate să fie izbăvire a sufletului omului. Cu milosteniile şi cu credinţa se curăţă păcatele. Şi cel ce miluieşte pe sărac împrumut da lui Dumnezeu şi, după darea lui, i se va răsplăti.

Deci, bine este omului a da din destul celor lipsiţi, din ostenelile sale, cele ce dă Domnul, fără alegere cui să dea, sau cui să nu dea. Cu slujba aceasta preadreaptă se împlineşte pentru că este slăvita la Dumnezeu. Şi aşa, drept să slujească lui Dumnezeu şi viu va fi. Că mare este omul şi scump bărbatul cel milostiv. Iar Apostolul zice: "Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi seceră. Iar cel ce seamănă cu binecuvântare, cu binecuvântare va şi seceră". Şi mai zice: "Macedonia şi Ahaia ne-au rugat, cerând harul de a lua parte şi ele la ajutorarea sfinţilor celor săraci, care sunt în Ierusalim". Iar Domnul a zis: "Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie şi faceţi-vă pungi ce nu se învechesc şi comori în cer ce nu se împuţinează, că unde sunt comorile voastre, acolo vor fi şi inimile voastre".

(Sfântul Antioh)

Trebuie să ne învăţăm în viaţa noastră, să nu facem doi paşi fără să spunem "Tatăl Nostru"! Nu-ţi permite să ieşi din casa ta, fără să faci dimineaţa 3 metanii, să spui de 3 ori sau 7 ori Tatăl Nostru sau Împărate Ceresc! Chiar dacă te grăbeşti, asta o poţi face pe drum şi în tramvai, la şcoală, în maşină sau la serviciu.
Dacă eşti cu adevărat puţin temător de Dumnezeu, Dumnezeu iţi încurcă căile vieţii, în asa fel, încat, tu să nu ajungi în primejdie.
Iar acesta este lucrarea Îngerului Păzitor, cel mai mic, din ceata îngerilor de jos!
https://www.youtube.com/watch?v=zESKtmF0OdY

Sa fim adevăraţi creştini, nu doar cu numele. Să dăm întregul nostru trup lui Dumnezeu, îndepărtându-ne de diavol. Mai întâi de toate, să atingem pământul cu capul nostru, plecându-ne astfel înaintea Lui, şi să nu ameninţăm cu acesta pe fraţii noştri; cu ochii noştri să vărsăm lacrimi înaintea Lui, nu să privim cu ochi spurcaţi la frumuseţe străină; mâinile noastre să le întindem cu evlavie către El şi să le desfacem ca să dăm dar bun – „nu oi să dăruim, iar boi să luăm”, nu să luăm „de zece ori şi doar de una ori două să dăm”. Dar şi pântecele să ni-l înfrânăm de la multa hrană. Cu inima noastră să suspinăm; cu sufletul nostru să ne înduioşăm. Genunchii adesea să-i plecăm la rugăciune. Cu picioarele să alergăm către biserică, precum alergau Petru şi Ioan la mormântul Domnului – şi împreună cu ei să ne facem părtaşi ai Împărăţiei cereşti – în acea sfântă şi luminoasă zi, când va veni Dreptul Judecător pe nori, purtat de îngerii de foc, preaînfrumuseţaţi, cu cununi luminoase de sfinţenie, dar arzând cu flacără de foc pe cei păcătoşi.

Atunci El va deschide străfundurile inimii prin înainte-vederea înţelepciunii Sale şi va despărţi pe maici de fiicele lor, pe fii de taţii lor, pe fraţi de fraţi, pe soţii de soţi, şi, astfel grăind, îi va despărţi pe cei drepţi de păgâni, precum oile de capre. Atunci va plânge de îngreunare orice suflet, trecând vremea pocăinţei. Dreptul Judecător va spune: Voi, cei pe care v-am răbdat îndelung, duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor în focul cel veşnic! (Matei 25, 41). Şi iarăşi va spune: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii! (Matei 25, 34). Fie ca noi toţi să primim această împărăţie pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor. Amin!

(Sfântul Clement de Ohrida)

ESTE FOARTE BINE SA SPUNEM CAND NE RUGAM SI CUVINTE DE LA NOI INSINE, PLINE DE CREDINTA SI DRAGOSTE FIERBINTE PENTRU DOMNUL. Sa nu vorbim cu Domnul prin cuvinte straine, sa nu ramanem mereu nevarstnici in credinta si nadejde, ci sa aratam ca stim sa gandim cu capul nostru, sa rostim din inima propriul nostru cuvant de recunostinta, fiindca FOLOSIND DOAR CUVINTE STRAINE, NE OBISNUIM CU ELE SI NE RACIM. Si nici nu ne putem inchipui cat de binevoitor ni se va arata Domnul cand vom veni cu cuvinte de rugaciune gasite de noi insine, izvorate dintr-o inima plina de credinta, iubitoare si recunoscatoare.

Vom spune numai ca

SUFLETUL CARE INALTA SPRE DUMNEZEU PROPRIILE SALE CUVINTE, CUNOASTE UN FIOR DE BUCURIE, SE INVAPAIAZA, CAPATA VIGOARE, IRADIAZA DE FERICIRE. VEI SPUNE DOAR CATEVA CUVINTE, DAR VEI GUSTA FERICIREA PE CARE N-AI PUTEA-O SIMTI NICI DUPA CELE MAI LUNGI SI MAI MISCATOARE RUGACIUNI SCRISE DE ALTII, DACA LE ROSTESTI DOAR DIN OBISNUINTA, NESINCER.

Sfantul Ioan de Kronstadt

Cand ii ceri oarece [lucru de folos sau cerere duhovniceasca, nu impotriva voii lui Dumnezeu – n.n] Domnului, inchipuie-ti indata cu ochii mintii cum ti se va da darul la care ravnesti, de binefacatoarea si generoasa dreapta a lui Dumezeu, mana care din belsugul dumnezeiesc a impartit si imparte tuturor, si NU STA NICI O CLIPA SA TE INTREBI DACA VEI PRIMI SAU NU CELE CERUTE, CONSIDERAND ACEST GAND NEBUNIE, precum a celui despre care a scris proorocul ca a zis in inima lui “nu este Dumnezeu” (Psalmul 13, 1). Asa cum, adresand o cerere de ajutor unui om bun si generos, ne si inchipuim dinainte mana care ne va da cele cerute, fiindca dupa pilda Parintelui Atotbun, si binefacatorii de pe pamant sunt buni si marinimosi si ne dau indata ceea ce am cerut, dupa cum s-a spus: “Cine este omul acela intre voi care, de va cere fiul sau paine, oare el va da piatra? Sau de-i va cere peste, oare el ii va da sarpe? Deci, daca voi, rai fiind, stiti sa dati lucruri bune fiilor vostri, cu atat mai mult Tatal vostru Cel din ceruri va da cele bune celor ce cer de la El?” (Matei 7, 9-11).

Sfantul Ioan de Kronstadt

UNEORI CAND DE-ABIA AI INCEPUT SA SIMTI DESFATARE DE LA DOMNUL, DIAVOLUL VINE SI ITI PRICINUIESTE EL INSUSI SAU PRIN ALTII O MARE SUPARARE. ACEASTA ESTE SOARTA CELOR CE IN ACEASTA VIATA LUCREAZA CELE ALE DOMNULUI.

De pilda, te-ai umplut de bucurie si de liniste stand in fata Sfantului Potir si dupa ce ai terminat slujba, vine peste tine o incercare ca de foc si o data cu ea o mare suparare. Chiar si cand stai in fata Sfantului Potir, diavolul cauta sa unelteasca impotriva ta, te tulbura cu fel de fel de ganduri cu care, vrand- nevrand, trebuie sa lupti – de fapt, sa te lupti cu el – vrei sa ramai cat mai mult cu Domnul, dar diavolul nu te lasa. Atata timp cat bantuie in noi patimile si mai viaza omul cel vechi in noi, va mai trebui sa induram multe suparari si incercari ale vietii in lupta omului vechi cu cel nou.

Sfantul Ioan de Kronstadt

Slava Domnului!
Mare si nepriceputa de noi, bietii oameni, e Sfanta Intelepciune a Doctorului de oameni!

....:) Poezie pura, fireste. Adevarul obisnuieste sa fie Poet.
*
Nevarsta-i dincolo de umbra, chiar, a Crucii.
*
Netimpul, nerodirea, nefiinta.
(Nesimtirea?....)

Bine ai revenit , Ioane :)

Postul Adormirii Maicii Domnului - grupaj realizat de colegii de la basilica
 

Biserica Ortodoxă Română se află în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului, post rânduit de Biserică spre aducerea aminte de virtuţile alese ale Sfintei Fecioare şi de postul cu care ea însăşi, după tradiţie, s-a pregătit pentru trecerea la cele veşnice.
Postul şi sărbătoarea au pătruns la noi odată cu generalizarea cultului mariologic în Răsărit, prin secolul al V-lea. Românii i-au acordat o cinstire deosebită, sărbătoarea fiind aşteptată, după unele tradiţii, cu aproape aceeaşi bucurie ca Paştele sau Crăciunul. O dovadă a acestei cinstiri este şi postul de două săptămâni care precede sărbătoarea şi care se ţine de către creştini pretutindeni, ‘căci postul ei a fost ţinut mai abitir ca al Crăciunului’, după cum arată tradiţia. Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este cinstită şi prin mulţimea de biserici care poartă acest hram.
Din informaţiile publicate de Tudor Pamfile, în ‘Sărbători de toamnă şi Postul Crăciunului’, 1914, Postul Adormirii Maicii Domnului se socoteşte a fi tot aşa de mare, adică de însemnat, ca şi Postul Mare de dinaintea Paştilor, din care se zice chiar că este rupt. Ca urmare, toată lumea trebuie să-l ţină cu sfinţenie, nefiind îngăduită mâncare de dulce decât bolnavilor şi copiilor.
Cu privire la perioada postului, muscelenii ‘nu mănâncă nici chiar untdelemn, iar dezlegare de peşte nu-i decât o singură zi, Pobrejenia (Schimbarea la Faţă n.n.), că Postul Sîntă-Măriei este rupt din Păresimi.’ De asemenea, în popor există credinţa potrivit căreia, ‘la început, Postul Paştilor era de nouă săptămâni, dar văzându-se că e prea lung şi prea sărăcăcios, aşa că oamenii ieşeau prea slabi în primăvară, când trebuia să se dea cu totul muncilor, s-a micşorat acest post cu două săptămâni şi s-au pus aceste zile de post înaintea Sântă-Măriei Mari, când e belşug de legume şi zarzavaturi’.
Semnificaţia sărbătorii
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului are multiple semnificaţii teologice şi spirituale pentru credincioşi. De altfel, însăşi icoana Adormirii Maicii Domnului arată această taină a primirii mamei în braţele lui Hristos, Fiul ei. În iconografie, lângă sicriul binecuvântat cu trupul Fecioarei se află Hristos în picioare, purtând sufletul Macii sale, ca pe un bebeluş. Acesta este gestul suprem de reciprocitate a iubirii. Cea care L-a ţinut în braţe pe Dumnezeu, acum odihneşte în braţele Fiului şi Stăpânului ei.
Moartea Maicii Domnului înseamnă intrarea ei în iubirea infinită a Fiului ei, iar inima ei de mamă se uneşte cu inima Fiului, simţind dumnezeieşte durerile lumii şi alinându-le cu milostivirea ei. După adormire, nimeni şi nimic nu o mai pot opri pe Maica Domnului să ajute pe toţi credincioşii. Nici timpul, nici spaţiul, nici limitările umane, nu mai pot opri pe Maica Domnului să fie pretutindeni în har, mângâind pe cei îndureraţi şi inspirând Biserica Fiului ei.
Axionul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului vorbeşte despre această taină a prezenţei Fecioarei în inima lumii şi în viaţa Bisericii. Cuvintele „Se biruiesc hotarele firii întru tine Preacurată Fecioară, că naşterea fecioreşte şi moartea arvuneşte viaţă” semnifică acest schimb dumnezeiesc între cele pământeşti şi cele cereşti, prin iubirea Mântuitorului. Astfel, naşterea Fiului lui Dumnezeu din ea fecioreşte firea umană şi sfinţeşte întreaga creaţie, iar moartea ca despărţire vremelnică a sufletului de trup arvuneşte viaţă, fiind pragul ontologic dintre vremelnicie şi veşnicie, dintre timp şi eternitate, dintre libertate şi har. Adormirea Maicii Domnului este aşadar o sărbătoare în care antinomia teologică a infinitului devenit finit pentru iubirea Sa veşnică pentru noi se împleteşte cu prezenţa permanentă a rugăciunii Maicii Domnului în viaţa lumii, până la sfârşitul veacurilor.
Sursa: basilica.ro

- Părinte, în Vechiul Testament, în Cartea a IV-a a Macabeilor se spune: Gândul evlavios nu este distrugător al patimilor; ci potrivnic. Ce înseamnă aceasta ?
- Ia ascultă! Patimile sunt înrădăcinate adânc înlăuntrul nostru, dar gândul evlavios, gândul bun, ne ajută să nu fim robiţi de ele. Atunci când omul cultivă numai gânduri bune și îşi întăreşte o stare bună, patimile încetează să mai lucreze, de parcă nu ar mai exista. Adică gândul evlavios nu dezrădăcinează patimile, ci le războieşte, putând chiar să le răpună.
Cred că scriitorul descrie cele pe care le-au suferit cei şapte prunci, mama lor, Sfânta Solomoni, şi dascălul lor, Sfântul Eleazar, din pricina cugetării evlavioase, tocmai ca să arate puterea gândului bun.
Un gând bun are aceeaşi putere cu o priveghere de multe ceasuri . Are mare putere . Precum astăzi unele arme noi blochează cu raze laser racheta chiar la baza ei şi o împiedică să se lanseze, tot astfel şi gândurile bune apucă înainte şi paralizează gândurile rele pe „aeroporturile” diavolului, de unde pornesc. De aceea, încercaţi pe cât puteţi, să plantaţi gânduri bune mai înainte de a apuca diavolul să vă planteze el gândurile cele rele, astfel încât inima să vi se facă grădină de flori, iar rugăciunea să vă fie însoţită de mireasma duhovnicească a inimii voastre .
Atunci când cineva ține, fie şi pentru puţin timp, un gând de-a stânga, adică rău, asupra cuiva, orice nevoință ar face, fie post, priveghere etc., se pierde. La ce îl va ajuta asceza, dacă în paralel nu se nevoieşte să nu primească gândurile rele? De ce să nu golească mai întâi chiupul de depunerile din untdelemn, care sunt bune numai pentru săpun, şi doar apoi să pună untdelemnul cel bun, ci pune untdelemnul cel bun împreună cu cel nefolositor, stricându-l în acest fel?
Un gând curat, bun, are putere mai mare decât orice nevoință . Un tânăr oarecare, de pildă, este războit de diavolul cu gânduri necurate şi face privegheri, postiri, posturi de trei zile ca să se slobozească de ele. Însă un gând curat, ce îl va aduce, are putere mai mare decât privegherile şi postirile pe care le face şi îl ajută mai eficient .
(Cuviosul Paisie Aghioritul)

Da, pentru ca lupta crestinului nu e in primul rand cu trupul (asta e adjuvant, auxiliar totusi) ci cu duhurile. Postul, toata asceza sunt treburi duhovnicesti (sufletesti), nu trupesti. De sunt trupesti e, inca, si mai rau!

Rugăciunea inimii
 

Primul stadiu este rostirea rugăciunii cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

Pe cât putem, o rostim cu voce tare şi repede. Şi aceasta pentru că începătorul este neputincios, iar ispititorul încearcă să-i tulbure mintea cu diferite imaginaţii. Rostind rugăciunea repede şi continuu, nu lasă să se lipească de mintea lui imaginaţiile. Aici vreau să fii foarte atent. Chiar şi atunci când ţi se par a fi bune, alungă-le departe, căci şi acolo îşi bagă dia*volul coada. Încearcă numai să înţelegi cele pe care le spui. Nimic altceva.

Închipuieşte-ţi, de pildă, că nişte tâlhari vor să jefuiască o casă. Ce va face omul acela? Va fi nevoit să strige cu toată puterea: „Ajutor!... Tâlharii!... Sunt în primejdie!... Ajutor!...”

La fel face şi începătorul, rosteşte repede (uneori şi cu voce tare): „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” sau „Preasfântă născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă”.

Unii călugări îmi mărturisesc că, uneori, ispititorul îi războieşte cu închipuiri desfrânate şi alte deşertă*ciuni. Ei, tocmai acest război li s-a făcut pricină să dobândească rugăciunea curată, pentru că au fost nevoiţi să-L roage pe Dumnezeu cu toată puterea lor. Altor călugări, din îngăduinţa lui Dumnezeu, li se arată satana aievea, având un chip sălbatic şi o înfăţi*şare înfricoşătoare şi îi ameninţă, îi bate şi îi strânge de gât pentru a nu rosti rugăciunea. Atât de mult se cutremură de numele lui Hristos. Atunci să vezi cum se învârte şiragul de metanii şi atât de curată se face rugăciunea, încât mintea este absorbită de Hristos.

Un călugăr mi-a mărturisit că odată, în timp ce rostea rugăciunea, satana i-a îngreuiat atât de tare inima, încât credea că îl apasă o stâncă. L-a strâns atât de tare, încât nu putea să se roage nici cu gura, nici cu mintea. Atunci s-a gândit să facă semnul Sfintei Cruci. Dar în acea clipă diavolul i-a legat şi mâinile, ca să nu le poată mişca. Dar Dumnezeu l-a luminat să facă semnul Crucii cu capul. Aceasta a fost. Îndată satana i-a slobozit pieptul şi mâinile şi s-a făcut nevăzut. În acea clipă, călugărul a început să rostească cu mintea rugăciunea, repede şi curat. Când mi-a mărturisit aceasta, eu i-am spus:

- Eşti dator satanei, pentru că te-a învăţat rugăciunea. Acum, străduieşte-te să nu o pierzi.

Rugăciunea minţii se numeşte şi a inimii. Mă în*trebi dacă şi rugăciunea rostită cu vocea se poate numi a inimii.

Dacă rugăciunea nu este curată, nici cea a minţii, nici cea rostită nu se poate numi a inimii.

Rugăciunea este a inimii atunci când mintea este înghiţită de inimă. Atunci, chiar dacă ar cădea bombe sau ar arde casa, mintea nu vrea să iasă din inimă, chiar dacă este în primejdie să ardă.

Pentru a înţelege aceasta, citeşte viaţa Sfintei Irina Hrisovalantu. Diavolul a dat foc hainelor ei şi, cu toate că îi ardea trupul, ea stătea nemişcată ca o lumânare, cu mintea ridicată la Dumnezeu.

Aceasta este adevărata rugăciune, care străbate cerul şi ajunge la tronul lui Dumnezeu. Moise, fără să-şi deschidă gura, a auzit pe Dumnezeu spunându-i: „Ce strigi către Mine?” (Ieşire 14, 5). Aceasta înseamnă că striga dinlăuntrul lui, înseamnă că străpungea cerul cu ini*ma lui.

(Monahul Iosif Dionisiatul)

Cand te rogi, tine aceasta pravila: ca e mai bine sa zici cinci cuvinte din inima, decat zece mii de cuvinte numai cu gura. Daca simti ca inima ti s-a racit si n-are chef sa se roage, opreste-te, incalzeste-ti inima in vreun fel, de pilda aducandu-ti aminte cat esti de ticalos, mizerabil, sarac si orb sufleteste, sau gandeste-te la nenumaratele binefaceri de care ai parte tu si neamul omenesc, si mai cu seama crestinii, in fiecare zi de la Dumnezeu, si apoi roaga-te fara graba, simtit, cu caldura; chiar daca nu vei reusi sa citesti toate rugaciunile in timpul pe care il ai la indemana, nu va fi nici o nenorocire; in schimb vei dobandi un nemasurat mai mare folos, rugandu-te fara graba, cu caldura, decat daca te vei ruga la repezeala, citind toate rugaciunile fara participare. “VREAU SA GRAIESC CINCI CUVINTE CU MINTEA MEA (…) DECAT ZECI DE MII DE CUVINTE INTR-O LIMBA STRAINA” (1 Corinteni 14, 9).

Se intelege de la sine ca n-ar fi rau daca am putea grai cand ne rugam si zeci de mii de cuvinte. Domnul nu-i paraseste pe cei ce ostenesc pentru El, pe cei ce staruie in rugaciune inaintea Lui, caci cu masura cu care au masurat El le masoara stradania, rasplatindu-le din belsug cuvintele spuse cu sinceritate, trimitandu-le in suflet belsug de lumina si de caldura duhovniceasca, pace si bucurie. Bine este sa ne rugam indelung si neincetat, dar “NU TOTI PRICEP CUVANTUL ACESTA, CI ACEIA CARORA LE ESTE DAT“. “CINE POATE SA INTELEAGA, SA INTELEAGA” (Matei 19, 11-12). CEI CE NU SE POT RUGA INDELUNG, SA SE ROAGE CU RUGACIUNI SCURTE, DAR CU DUH FIERBINTE.

Sfantul Ioan de Kronstadt

„De obicei legea prieteniei face ca cei ce se unesc să se asemene. De aceea pe bună dreptate s-a spus: Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. După cum aerul respirat în locuri infectate de boală transmite încetul cu încetul celor sănătoşi boala, tot aşa tovărăşiile rele pricinuiesc mare rău sufletelor, chiar dacă nu se simte îndată vătămarea.” (Sf. Vasile cel Mare)

La spovedanie Parintele nu se grabea niciodata. Avea multa rabdare si il lasa pe credincios sa spuna ce voia el, ce era pregatit sa marturiseasca. Şi la urma intervenea si-i spunea:

– Ai mai facut si altele. Asta de ce n-o spui?… Astalalta de ce n-o arati, ca si asta ai facut-o?…

Prin aceasta se dovedea ca este si un cunoscator al gandurilor, ceea ce pe multi ii uimea. Şi nu mai indrazneau oamenii sa nu spuna tot ce aveau rau asupra lor, fie ca era vorba de defecte, pacate sau patimi, fie ca gresisera cu lucrul, cu cuvantul ori cu gandul:

„NO VEZI, PENTRU TOATE ASTEA TREBUIE SA PLATESTI. SA PLATESTI CU SUFERINTE, CU CANON, PENTRU CA PACATELE TREBUIE PLATITE. NU BANI LA PREOT, CI OSTENEALA. VOI TREBUIE SA VA SCHIMBATI PURTAREA. VOI CAUTATI MINUNI AICI, DAR EU VA ROG SA VA SCHIMBATI PURTARILE, CA ASTA VREA DUMNEZEU, SA VA SCHIMBATI PURTARILE, NU MINUNI”.

Spunea ca duhovnicul e bine sa-l mangaie pe credincios, sa-l imbarbateze, sa-i arate calea cea buna, sa nu ingramadeasca piedici prin multe canoane, care fac sufletul si mai chinuit:

„Nu sunt bune nici multe si repetate spovedanii generale, ca acestea infig in suflet o adevarata patimire, ca si cand cele marturisite nu sunt iertate.
Ma doare sufletul cand vad rautate si incapatanare in om. cand ii vad ca vin cu probleme de trup, ca au certuri in familie, ca au judecati sau multe de felul acesta si nu vin pentru mantuirea sufletului, pentru imbunatatire sufleteasca, pentru credinta, pentru dragostea de dumnezeu, ca acestea sunt cele care le dau putere. toata puterea si mandria lumii nu sunt decat stramtorare si robie.

NU TREBUIE SA PUNEM NIMIC IN CUMPANA CU DUMNEZEU“.

Sfantul Parinte Arsenie Boca

CUM LUPTĂM CU GÂNDURILE ÎN TIMPUL RUGĂCIUNII?

În momentul când te aşezi la rugăciune, diavolul te atacă şi după primele cuvinte, după primele scurte rugăciuni pe care le faci, îţi pune în minte tot felul de gânduri neimportante, lumeşti. Până şi curiozitatea de a şti cât e ceasul lucrează în mintea ta sau curiozitatea de a şti dacă afară e soare sau nor. Toate acestea lucrează ca nişte acţiuni nevinovate, dar ele strică glasul rugăciunii din inima noastră. Părintele Porfirie spune că aceste gânduri care ne vin în minte în timpul rugăciunii sunt ca nişte avioane. Întâi le auzi departe, foarte încet, ca pe un zgomot fără insistenţă puternică, apoi zgomotul creşte, şi creşte, şi creşte, şi când ajung deasupra capului tău te copleşesc cu vuietul lor şi apoi trec mai departe. Dar dacă intri în conversaţie cu aceste gânduri, ele fac din inima ta aeroport.

Mă întreabă unii credincioşi cum să facă să lupte împotriva gândurilor care le vin în minte când se roagă. Primul lucru este să nu le dai atenţie. Adică să le laşi să treacă peste capul tău. Al doilea lucru este să chemi ajutorul lui Dumnezeu şi al îngerului păzitor. Şi al treilea lucru este să nu deschizi inima ta pentru o conversaţie cu gândurile rele. Fiindcă demonul e mai puternic decât noi. Diavolul turbează atunci când cineva se roagă. Aşa se explică de ce suntem atât de atacaţi când ne rugăm. E o armată de demoni care ne aduc toate gândurile acestea josnice.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, p. 25)
(doxologia ro)

Diferența dintre greseală si păcat!
 

Poetul şi scriitorul Tudor Arghezi – care cândva a fost vieţuitor de mănăstire, a fost călugăr şi diacon, dar nu s-a ţinut de rânduiala aceasta, ci s-a întors în lume şi şi-a făcut viaţă de familie – a avut o sclipire deosebită, o sclipire pe care, ca formulă, n-am găsit-o nici la Sfinţii Părinţi, cât am citit eu. Are într-o scriere, printre Psalmi, următoarea afirmaţie: „Înţeleg, fratele meu, greşeală, dar să fie greşeală adevărată. Că dacă greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr, atunci nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”.
Ce vrea să spună prin aceasta? Vrea să spună că o greşeală adevărată e atunci când faci un lucru rău fără să ştii că e lucru rău. Aceasta e o greşeală adevărată.
Sfântul Isaac Sirul spune: „Pe un om înţelept nu trebuie să-l sfătuieşti şi a doua oară asupra aceluiaşi lucru. De la început când îi spui, el ia aminte şi ştie ce are de făcut”. Asta ar fi o
greşeală adevărată . Dar, zice mai departe Tudor Arghezi: „Că dacă greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr, atunci nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”. Ce înseamnă aceasta, aşezare şi adevăr ? Adică ai făcut de multe ori răul respectiv şi a devenit o deprindere, deci o aşezare, şi îl şi justifici ca lucru bun, ca adevăr. Atunci nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte.
( Arhimandrit Teofil Părăian

De ce Schimbarea la Față este în contrast cu Adormirea Maicii Domunlui? Hristos vine viața și ne arată, că El este Dumnezeul Vieții, și ne arată cum este omul perfect, Adam înainte de cădere!
Maica Domnului ne arată, cum era Eva înainte de cădere. Pentru că așa ar fi trebuit să fim și noi, nu să murim, ci să adormim! Nu să ne descompunem în pământ și să înviem la obșteasca judecată, ci să trecem de la starea pământească desăvârșită, la starea îngerească preaslăvită! Și iat-o pe Fecioara Maria întinsă pe catafalc, iar într-o clipire de ochi, așa cum arată Troparul «Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la Viaţă, fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre» (Troparul Adormirii Maicii Domnului). Maica Domului închide ochii către lume și deschide ochii către cer! Simbolizând, trecerea din moarte la viață și de pe pământ la cer!
https://www.youtube.com/watch?v=rnVZ...nteleCalistrat

Dupa judecata noastră, nu există om fără păcat și păcatul poartă în el alienarea din adevăr. Dumnezeu, la Judecată, nu comunică cu straturile superficiale ale naturii umane deteriorate prin cădere, ci cu stratul ultim, cu constitutivul uman. Cineva mă întreba cum va fi judecat unul care a murit, săracul, nebun. Dumnezeu comunică cu el la alt nivel decât cel conceput de noi.

Revenind, trebuie să subliniem că omul trăiește într-o lume constituită, încât nimeni nu se poate sustrage responsabilității. Fiecare cu fiecare ne întâlnim și sunt metodele pedagogiei divine prin care Dumnezeu trimite fiecăruia solii Lui ca să-l trezească. Nu există om, chiar dacă, așa, pare ca o fire superficială, căruia să nu-i fi „ciocănit” harul la ușă. Și dacă îmi spune cineva că de la natură acest om s-a născut închis în acest univers, voi spune că minte!

(Părintele Constantin Galeriu)

Când își sărbătoresc ziua de nume Mariile? Pe 15 august sau pe 8 septembrie?

În ultima săptămâna am auzit pe cei cei care au numele de Maria, Marian, Marina, că se întreabă când ar trebui să-și sărbătorească ziua de onomastică. Unii zic că ar trebui la 8 septembrie, la Nașterea Maicii Domnului, pentru că la 15 august este o zi mai tristă, când Maica Domnului a adormit (a murit). Alții zic că la 15 august pentru că este cea mai mare sărbătoare închinată Maicii Domnului din cele 4 dedicate ei în calendarul ortodox.



Mai întâi de toate aș vrea să știți că toate sărbătorile din calendarul ortodox sunt ocazii de bucurie pentru creștini. Toate praznicile împărătești, toate sărbătorile dedicate sfinților și toate duminicile sunt vești bune, iar toate împreună își au izvorul în Vestea ce Bună, adică în Evanghelia Mântuitorului Hristos. Chiar și zile precum Vinerea Mare în care a fost răstignit Mântuitorul Hristos cuprind în ele nemărginita bunătate și iubire a lui Dumnezeu față de întreaga lume. Noi creștinii îl vedem cu ochii pe Domnul Hristos răstignit de cărturari și farisei pe cruce, dar sfinții ne tâlcuiesc că această răstignire este de bună voie, acceptată de Mântuitorul fără silă, făcând ascultare de Tatăl cel ceresc până la moarte.
Această răstignire cuprinde în ea taina cea mare a credinței în Dumnezeu, de care zicea Părintele Cleopa: „Tocmai în aceasta constă taina credinței în Dumnezeu. Tocmai aceasta o face să fie puternică, tare, frumoasă, mântuitoare și vesnică. Să fii lovit și tu să-i săruți pe chinuitori! Să fii condamnat la moarte și tu să te bucuri! Să fii ucis pentru Hristos și tu să ierți pe toți!”
La fel și ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la fel și ziua de sărbătoare a mii și mii de sfinți care au fost omorâți pentru Hristos.
În Biserica Ortodoxă sfinții se prăznuiesc în calendar cu ziua în care ei au murit, adică în momentul în care ei au trecut la Dumnezeu. Moartea pentru noi creștinii este nașterea în Împărăția Cerurilor. Iată de ce, dacă privim lumește, toate sărbătorile din calendarul ortodox sunt triste.
Pentru cei ce nu cred în Înviere, da, toate sunt triste. Pentru cei care cred în Iisus Hristos, Învierea și Viața noastră, moartea sfinților prin mucenicie, este o trecere din moarte la viață, acolo unde-i așteaptă Dumnezeu, Maica Domnului, cetele îngerești, sfinții și toți creștinii binecredincioși.
În concluzie, praznicul Adormirii Maicii Domnului nu este unul trist, și nici mai trist decât cel al Nașterii Maicii Domnului. În Tradiția Bisericii noastre praznicul Adormirii este cea mai importantă sărbătoare din an închinată Născătoarea de Dumnezeu.
Acum cu privire la momentul în care creștinii ar trebui să-și sărbătorească ziua de nume, lucrurile sunt foarte simple. Așa cum toți ceilalți își sărbătoresc ziua numelui în ziua în care sfântul lor ocrotitor a trecut la Domnul (ex: Sfântul Nicolae pe 6 decembrie, Sfânta Filoteea pe 7 decembrie, Sfântul Andrei pe 30 noiembrie, etc.) la fel și cei cu numele Maria, Marian, Marina, și alții, își vor sărbători ziua numelui în ziua trecerii la Dumnezeu a Fecioarei Maria, adică pe 15 august.
Totuși întrebarea din titlul acestui articol țintește în altă parte. Noi oamenii, vrem să știm cu exactitate când se sărbătoresc Mariile, ca să știm clar când vor avea loc petrecerile. Este evident pentru toți că sărbătorile Bisericii sunt pentru cei depărtați de Dumnezeu ocazii de desfătări lumești, mâncare și băutură multă, dansuri și destrăbălare.
Dar chiar și pentru noi, creștinii practicanți, praznicele și sărbătorile, nu înseamnă ceea ce ar trebui.
Postim, ne rugăm, apoi în ziua praznicului mergem la Sfânta Liturghie, poate unii se și împărtășesc, iar apoi ne retragem în familie pentru a sărbători liniștiți.
Dar sărbătorile de peste an din calendarul ortodox au un alt scop. Rugăciunea, postul și Sfânta Euharistie sunt doar arme duhovnicești cu ajutorul cărora ne vindecăm și luptăm cu răul din noi, dar nu sunt nicidecum scopuri în sine.
Mâine este praznicul Adormirii Maicii Domnului. Poate fiecare din noi am citit un acatist sau un paraclis dedicat ei în această perioadă a postului. În acest fel poate ne-am apropiat mai mult de Maica Domnului. Poate am simțit Duhul lui Dumnezeu în inimile noastre rugându-ne ei… Și ne mulțumim cu atât.
Frumos ar fi să ne amintim pentru ce o lăudăm noi pe Maica Domnului în acatiste. Citind aflăm că ea este bucuria celor necăjiți, nădejdea celor fără de nădejde, sănătatea celor bolnavi, întărirea celor bătrâni, luminarea celor tineri, mama orfanilor, adăpostire bună a celor înviforați, întărire a celor ce slăbesc în credință, maica celor sărmani, și așa mai departe. Observați cum Maica Domnului se alătură tuturor categoriilor de oameni care sunt în suferință, de la A la Z, de la cei munciți de patimi până la cei bolnavi, săraci, sau cei care suferă pe nedrept. Cred, prin urmare, că și noi intrând în comuniune cu ea, ar trebui să ne îndreptăm ochii către cei pe care ea îi iubește.
Părintele Stăniloae spunea ceva extraordinar despre Maica Domnului:
„În Maica Domnului avem în cer o inima de mamă, inimă care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei și a bătut și bate ea însăși la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastra, căci mantuirea nu e o chestiune de justiție, ci de iubire între Dumnezeu și oameni.„
Vedeți cum iubirea pe care Maica Domnului i-o arată Fiului ei nu este una egoistă. Maica Domnului îl iubește așa de mult pe Iisus Hristos Domnul nostru, încât se identifică cu dorințele lui. Ce vrea El, vrea și ea foarte mult. Vrea Domnul Mântuirea întregii lumi, atunci și Maica Domnului își va dori cu toată ființa ei același lucru. Iubește Domnul întreaga lume, pe fiecare în parte, la fel și Maica Domnul iubește pe fiecare și inima ei bate pentru toți cei în suferință.
La fel cum face Fecioara Maria cu Fiul ei, ar trebui să facem și noi cu ea. Dacă Maica Domnului iubește întreaga lume, iar noi avem evlavie la Maica Domnului, atunci înseamnă că și nouă ar trebui să ne pese de întreaga lume, și noi ar trebui să ne aplecăm spre toți cei în suferință.
Iată aici este esența praznicului: Urmează faptele celui al cărui nume îl porți!
Te cheamă Nicolae? Fii milostiv și iubitor ca marele Ierarh făcător de minuni al lui Hristos. Te cheamă Ioan? Propovăduiește cu curaj Evanghelia lui Hristos așa cum a făcut-o Ioan Botezătorul, Ioan Gură de Aur sau Sfântul Ioan Teologul. Te cheamă Filoteea? Atunci îngrijește-te de săraci asemenea Sfintei de la Argeș. Te cheamă Ștefan? Atunci fă faptele lui Ștefan cel Mare și Sfânt sau mărturisește pe Hristos asemenea întâiului Mucenic și Arhidiacon Ștefan.
Porți numele Maria sau Marian? Atunci lasă dansurile, mâncarea multă, băutura, indecența, destrăbălarea, și amintește-ți de faptele Născătoarea de Dumnezeu, cea mai cinstită decât toți sfinții și îngerii în cer și pe pământ.
Poartă-L pe Hristos în inima așa cum îl poarte și ea! Roagă-te pentru întreaga lume, asemenea ei! Ai inimă de mamă pentru toți cei din jurul tău! Iartă-i pe toți cei care-ți fac rău! Fii milostivă asemenea celei ce este singura maica a milostivirii. Amintește-ți de cei în nevoi, așa cum Maica Domnului își amintește mereu. Sări în ajutorul celui ce suferă lângă tine!
Așa se sărbătorește un praznic! Aceasta este esența tuturor sărbătorilor din calendarul Bisericii Ortodoxe!
Dacă am gândi așa, nu ne-ar mai interesa când trebuie să ne sărbătorim ziua de nume.
Faceți un grătar mâine și invitați câțiva săraci la masa voastră! Sau măcar împărțiți-le din masa voastră acolo unde se află ei.
În ziua Adormirii Maicii Domnului să fie praznic și în casele săracilor, și în casele bătrânilor, și în casele celor singuri.
Dacă suntem creștini adevărați, atunci vrem ca întreaga lume să se bucure la o sărbătoare, nu doar noi.
A ne retrage în familie și a sta la masă nu înseamnă a face nimic mai mult decât fac și necredincioșii. Deschideți ușile voastre săracilor! Deschideți ușile voastre lui Hristos!


Claudiu Balan

Pâinea cea rea!
Care este pâinea cea rea?
Pâinea dobândită în mod necinstit!
Atunci când lucrezi în zi de sărbătoare, pentru că nu-ţi ajung banii, sau atunci când nu te rogi, sau trăiesti numai pentru trup!
Când mănânci fără să mulţumeşti lui Dumnezeu, că a dat soare şi ploaie, să crească grâul şi să fie pâine, să fie belşug şi să fie pace pe pământ! Acesta este "pâinea lăcomiei", pâinea necinstită, cea pentru care un om devine avar, egoist, înfumurat, încrezut, plin de impresii! De ce? Pentru că e tare şi mare şi are putere.. iar asta nu ii place lui Dumnezeu! Este pâinea necinstită pe care o au cei care nu-L au nici pe Dumnezu şi nu au nici încercari. Pentru că i s-au închinat diavolului, aşa cum a fost ispitit şi Hristos: "Acestea toate Ti le voi da Tie, dacă vei cădea înaintea mea si Te vei închina mie" si nu au absolut nici o încercare. Dar cine îi slujeşte lui Dumnezeu are încercări! Acesta e pâinea de care voi nu aveţi nevoie, de pâinea cea rea!

***"Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopti, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se ispititorul a zis: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El răspunzând a zis: Scris este: Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului, şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: „Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău”. Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi sla*va lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea
înaintea mea şi Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”. Atunci L-a lăsat diavolului iară îngerii, venind la El, Îi slujeau. "(Matei 4, 1-11)
https://www.youtube.com/watch?v=M-Kh...ature=youtu.be

Neincetata chemare a numelui lui Dumnezeu il vindeca pe om de patimi. CAND IL ROSTIM, NUMELE LUI IISUS E UN MEDICAMENT CARE TAMADUIESTE. EL NU TREBUIE INVOCAT NUMAI CAND SUNTEM BOLNAVI SAU AVEM ALTE ISPITE. El nu se rosteste numai cu buzele sau in gand, ci si cu inima. Numele Lui e sfant, preacurat, preadorit, caci este Dumnezeu. Sa ne gandim la Iisus ca la Dumnezeu care are putere si poate face minuni cu puterea Sa. EL NE VEDE SI NE AUDE CAND NE RUGAM, SI VAZAND CREDINTA NOASTRA TRIMITE HARUL SAU, CARE FACE MINUNI.

Parintele tinea mult la constientizarea atotprezentei lui Dumnezeu. Fiecare suflet sa stie ca Dumnezeu este cu el in tot locul. Ne vede durerea, ne aude rugaciunile, plansul, ne cunoaste gandurile, ne ajuta in purtarea crucii pe care o avem de dus. Ne indeplineste rugaciunile cand cerem ce e bun pentru mantuirea noastra.

Cand omul se roaga lui Dumnezeu cu tarie, cu inima infranta si smerita, cu convingerea ca Dumnezeu il ajuta, atunci se lasa in voia lui Dumnezeu si primeste o putere vindecatoare, PUTEREA HARULUI LUI DUMNEZEU.

Ii indemna Parintele pe credinciosi sa citeasca si Acatistul Domnului Iisus Hristos si Paraclisul Maicii Domnului.
Parinte Arsenie Boca

Sa nu va lipsească niciodată rugăciunea:

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvinte al Dumnezeului Celui Viu, prin Născătoarea de Dumnezeu şi toţi sfinţii Lui, miluieşte-mă pe mine, păcătosul şi nevrednicul robul Tău!”

Aceasta să o spuneţi, fraţilor, şi cu gura voastră şi cu mintea voastră, şi ziua şi noaptea, oriunde aţi fi, fie de mâncaţi, fie de umblaţi, fie de munciţi, fie de şedeţi, şi la aceasta să meditaţi pururea. Şi dacă n-o ştiţi, să o scrieţi, să o învăţaţi şi vă va fi de mult folos, fiindcă aici ea vă va elibera de orice rău, iar acolo vă va izbăvi de Iadul cel veşnic şi vă va învrednici să mergeţi în Rai, în patria voastră veşnică.

( Cuviosului Cosma Etolianul )

........:)

Una din cântările de la slujba înmormântării ortodoxe este redactată în numele celui adormit, care le cere celor vii să se roage pentru el:

„Văzându-mă zăcând fără glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, căci ieri vorbeam cu voi şi fără de veste mi-a venit înfrico*şătorul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă să*rutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă, că de acum nu voi mai umbla, nici nu voi mai vorbi cu voi. Pentru că mă duc la Jude*cătorul, unde nu este părtinire; căci sluga şi stăpânul împreună vor sta; împăratul şi ostaşul, bogatul şi săracul în aceeaşi cinste vor fi; şi fiecare, după faptele sale, sau se va preamări, sau se va ruşina. Ci vă rog pe toţi şi mă cucernicesc vouă, să vă rugaţi neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rân*duit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii”.

Aceste cuvinte ne arată ce îşi doreşte cel mai mult cel răposat de la rude şi prieteni: nu o înmormântare somptuoasă, nici cuvinte de condoleanţe, nici doliu, ci o rugăciune puter*nică, prin mijlocirea căreia sufletul său să ajungă în mâinile lui Dumnezeu.

(Ilarian Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk)

Mie mi-e foarte drag sa pun numele lor pe pomelnice si sa inalt rugaciuni pentru cei dusi.

SFANTUL PAISIE AGHIORITUL ne vorbeste despre cat de importanta este POMENIREA MORTILOR: “Mereu sa ne aducem aminte de cei adormiti si sa ne rugam pentru ei!”
(...)
"Cei adormiti au mai multa nevoie de rugaciune de*cat cei vii, deoarece pentru cei vii exista nadejdea po*caintei. Iar Dumnezeu vrea sa existe oameni care sa-L roage sa-i ajute pe cei adormiti, de vreme ce inca nu s-a facut Judecata din urma. In razboi un soldat grav ranit i-a cerut unui preot apa, insa acela nu i-a dat. L-a trecut cu vederea, desi avea in bidonul sau putina apa. Dupa o vreme ranitul a murit, iar preotul, de indata ce a constientizat greseala sa, nu-si mai gasea linistea. Il pomenea continuu. A venit si la Coliba mea si mi-a spus durerea sa. Sarmanul, avea multa jertfire de sine, dar nu-si dadea seama cum de a putut face aceasta. A ingaduit Dumnezeu, adica a luat putin Harul de la el, caci cel ranit avea mare nevoie de rugaciune. Daca pre*otul i-ar fi dat apa, l-ar fi uitat, in timp ce acum, mustrandu-l constiinta, se roaga neincetat pentru el.
– Gheronda, care este ajutorul pe care il primesc cei adormiti prin rugaciunea noastra?
– Sa-ti dau un exemplu. Daca intr-o zi m-ai gasi in beci si i-ai spune Staretei: „Ce pacat! Nu este mai bine sa-l punem sus la etaj, astfel incat sa vada soarele cata vreme va mai trai?”, ce zici, nu ar face Stareta aceasta?
– Sigur ar face-o, Gheronda.
– Ei, asadar, daca Stareta ar face aceasta, cu atat mai mult nu va darui Dumnezeu celor adormiti usurarea pe care o cerem de la El? Nu-i va muta intr-o temnita mai buna sau chiar intr-un apartament?"

Sa ai o nesfârşită veselie în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai noroit, căci, repet, oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, este numai şi numai diavolul.

Veşnicia ca şi moartea, e o realitate. Nu vine pentru daruri deosebite: cafele şi dulceţuri. Vine să te ia. Atunci să vedem: „Ce Mi-ai făcut cu viaţa ta, fiule?”. Putem să-L învinuim pe Hristos că nu ne-a dat destul? Pe nici o mamă nu o poţi învinui că nu ţi-a dat destul. Ţi-a dat tot că a stat la dispoziţia ta. Ţi-a dat şi sângele. Nu poţi să o învinuieşti că nu ţi-a dat. Dar pe Dumnezeu, Care a creat şi sângele şi laptele şi pe mamă, şi pe fiu…! Avem atât de pregnante exemple, încât nu mai poţi să faci nici o mişcare. Trăire creştină şi gata! Astea ar putea fi momente pe care le trăieşte fiecare la moarte. Trebuie să spunem atunci: „Ţie ţi-am dăruit, Doamne, toată viaţa mea”. Astea-s repere care-l obligă pe orice creştin. „Că nu am venit numai pentru împăraţi, am venit şi pentru cerşetori”, spune Domnul. Hristos în iesle a fost Împărat şi Cerşetor.

(Părintele Arsenie Papacioc)

HRISTOS E CU NOI PESTE TOT - PĂRINTELE CALISTRAT
https://youtu.be/ZsVDY7ZRlxw