Planeta vuieste de suierul ascutit al pasarilor cu clont de rubin. In carnea ei apar, cand si cand, falii adanci, fisuri in real, care aduc la suprafata umbrele tenebroase din adancuri.

Vargii, aceste fiinte firave se refugiaza in opiumul unor luminite picurate prin stransoarea norilor cafenii. Respira greoi fiecare foton, fiecare stralucire venita de sus.

Placerile lor nevinovate nu sunt altceva decat efectul dulceag al veninului prelins din caninul vampiritelor-sarpe. Incolacite pe aceste trupuri fragile, care tipa prin fiecare por dupa iluzii, vampiritele le devoreaza incet si necrutator si ultimile palpairi de luciditate din inima. Nu raman in urma decat niste cochilii zdrentuite aruncate pe munti de deseuri slinoase, in timp ce ochii lor se cufunda in aceasta negura densa care erupe, cand si cand, din pantecul planetei. O nesfarsita durere le inteapa privirea, acea durere cuibarita-n vise nevinovate.

Stia ca numai dezgolindu-se de reflexiile norilor purpurii care fulgerau intermitent in ungherele constiintei sale, putea sa se umple de acea putere uriasa izvorata din fiecare adiere de aurora, din fiecare particula si antiparticula.

Se purta de mult timp pe sine, ca un pietroi afundat in maruntaiele pamantului, uitat de timp. Gafaia de greutatea care-l strivea nemiloasa cu fiecare clipa strecurata pe firmamentul translucid. Vroia sa soarba cu nesat apa luminoasa de deasupra, cu bratele sale de aer… intinse ca o chemare suspendata intr-o crevasa temporala.

Era doar o dulce leganare a visului impletit cu fuioare de real. Era doar reflexia onirica incrustata pe o picatura de lava, devenita intre timp un mic diamant agatat de firul de iarba care respira cuminte la picioarele sale.