Eretic este cel care a modificat adevarurile de credinta ortodoxa. Ceea ce nu iti este strain. Ai inteles foarte bine ce vreau sa spun dar vrei in continuare sa persisti in acersta atitudine intoleranta fata de oameni.
Viermele ereziei chiar nu m-a muscat de loc ,pentru unii pot fi considerata chiar habotnica .
Un lucru iti spun ,chiar daca spui ca esti corect, tulburarea te-a cuprins ori Hristos spune "Pacea mea v-o dau voua"
Tu ai sacrificat dragostea pentru adevar ,dar noi trebuie sa pasim pe calea de mijloc ,nici adevarul pt dragoste nu trebuie sacrificat nici ce faci tu nu este bine.
E pacat pt ca suntem in post.

Aia sunt multi. Si multi necunoscuti. Stand in intuneric nu se face soare ...

http://www.somegif.com/gifs/1359642214379252821.GIF

N-ai cum a iubesti un om cand tu urasti credinta omului respctiv. Asa ca tot omul se aunge a fi urat. Daca ii urasti ereziile, nu poti vorbi cu omul respectiv, daca nu vorbesti cu omul respectiv, aia chiar nu e nici pe departe iubire. In cel mai bun caz denota indiferenta, in cel mai rau caz, ura.
Iubirea adevarata e neconditionata. Or, in cazul de fata, practic iubirea e conditionata de credinta/religie => nu e iubire. Simplu.

Dar despre a iubi pe păcătos, dar a-i urî păcatele, ce părere ai? Este imposibil?

Nu prea e posibil nici asta.

Dar sa nu comparam pacatele (mai ales cele grave, gen crime, hotii, avorturi etc.) cu faptul ca omu' ala pur si simplu crede diferit fata de crezi tu. In cele mai multe cazuri, cei de alte religii s-au nascut in acea religie, au fost crescuti in acea religie si, la fel ca noi, ei cred ca religia lor e cea Adevarata (exceptiile sunt cei care isi schimba religia cand edvin adulti).

Toata lumea se ia ca celalalte credinte/religii/confesiuni au schimbat ceva fata de ortodoxie, dar...in 2000 si ceva de ani, nu prea cred ca totul la ortodoxie a ramas nechimbat. Ar fi multe de vorbit pe tema asta, dar nu ae rost, pentru ca oricum pentru mine nu conteaza daca un om e ortodox sau penticostal sau ce o fi, atata timp cat nu are insista cu pretentia sa cred in ce crede el.

Fiecare cu părerile noastre.

Dacă e să fim cinstiţi, am recunoaşte că noi ne iubim necondiţionat doar pe noi înşine. În rest, inventăm sau preluăm de la alţii tot felul de pretexte să-i ţinem pe ceilalţi departe de inima noastră. Urâm păcatul aproapelui, dar iubim cu străşnicie păcatele şi limitele proprii, le idolatrizăm chiar, considerându-le "mărci înregistrate" ale personalităţii noastre.

Corinusha utilizează cam des clişeele preferate ale umanismului postmodern, confundând iubirea cu sentimentul de toleranţă extinsă care e de fapt o formă de apărare, prin apelul tacit la reciprocitate, a propriului intolerabil.
Nu spui "iubesc necondiţionat" decât atunci când vrei să fii iubită necondiţionat, ştiindu-te vulnerabilă şi incapabilă să treci cu succes un filtru riguros al calităţilor reale.

Este specific iubirii să condiționeze? Dacă îl iubim pe celălalt pentru calitățile lui îl iubim, oare, cu adevărat? Sau iubim ceea ce ne oferă și, prin urmare, pe noi înșine?
Câți, oare, se vor dovedi vrednici de iubit dacă-i vom trece prin filtre riguroase? Poate tocmai pentru că procedăm așa suntem atât de singuri.

Mihail, ai tu dreptate. Neconditionat nu ne iubim decat pe noi insine... De fapt, nici pe noi insine nu ne iubim intotdeauna neconditionat. Niciodata nu ati simntiti ca va detestati din anumite motive si ca trebuie sa scimbati x sau y lucru ca sa puteti fi din nou ok cu persoana proprie? Eu am patit-o.

Nu stiu ce cliseu umanist postmodern o fi felul in care gandesc; nu cunosc curentul in sine si nu l-am studiat. E pur si simplu ce gandesc si cum vad EU lucrurile.

Dar e o aberatie sa zici: "iubesc omul, dar urasc ce face (pacatele, comportamentul pacatos)". E un nonsens fraza in sine... Poti sa zici ca "il plac pe omul asta" sau "iubesc x, y, z la omul asta, desi nu imi place a, b, c la el".

A iubi omul, urând în același timp păcatele sale, este un sfat al unor părinți/ sfinți...

De-aia am reamintit ideea. Nu e nimeni fără păcat, deci cred că ar trebui să ne iubim semenii, dar să încercăm să renunțăm la păcate... poate ajutându-ne unii pe alții în acest sens... dacă vrem și reușim să fim deschiși și constructivi, nu să ne găsim scuze sau să încercăm să-l băgăm pe celălalt în tiparele proprii.

În același timp, ne spunea un părinte, noi nu prea știm să iubim. Apoi, a iubi nu înseamnă neapărat să îl iei pe celălalt acasă.... Fiecare avem limite și nu sunt pentru a le forța... ele ar putea fi depășite în timp, cu bunăvoință, conștientizare, voință, ajutor...