FRĂMÂNTĂRILE TINERILOR - VOPSITUL PĂRULUI, MACHIAJE...
https://youtu.be/POqFvCobAbk

ARHIMANDRIT ARSENIE PAPACIOC (2005)
https://youtu.be/ofXkNO3ecvo

CUM SĂ DEOSEBIM VISELE?

Sfântul Ioan Scărarul ne sfătuiește și ne îndeamnă: „Crede numai acelor vise ce-ți vestesc osândă veșnică și judecată. Dar, dacă acestea îți pricinuiesc deznădejde, atunci ele sunt de la dracul”. Deci: visele drăcești ne îngrozesc și ne fac să deznădăjduim. Visele dumnezeiești (singurele adevărate) ne arată osânda și judecata.

Ne trezim din ele îngrijorați, neliniștiți, dar în mod pozitiv, adică în privința mântuirii sufletelor noastre. Visele omenești nici nu ne îngrozesc, nici nu ne aruncă în deznădejde, nici nu ne aduc pocăință spre mântuirea sufletelor.

(Arhimandrit Vasilios Bacoiannis, Înfruntând diavolul și vrăjitoria, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2004, p.7)

ÎN TREI CHIPURI GREŞEŞTE OMUL: DIN SLĂBICIUNE, NEŞTIINȚĂ SAU DIN VOIA CEA REA

În trei chipuri greșește omul: din slăbiciune, neștiință sau din firea (voia) cea rea. Păcatul din slăbiciune este împotriva lui Dumnezeu Tatăl, căci Tatăl se cheamă Atotputernic. Păcatul din neștiință este împotriva Fiului, că Fiul lui Dumnezeu se cheamă Înțelepciune. Păcatul din voia cea rea este împotriva Duhului Sfânt, că Duhul Sfânt se cheamă Bun.

Pe omul care va greși din slăbiciune sau din neștiință îl va ierta Domnul mai lesne, de se va pocăi. Că așa zice David: „Păcatele tinereții și ale neștiinței mele, Doamne, nu le pomeni” (Psalmi 24, 7). Iar cine greșește din firea (voia) cea rea împotriva Duhului Sfânt, acelui om nu-i iartă Dumnezeu lesne păcatul. Că așa zice Domnul: „Tot păcatul și hula se vor ierta oamenilor, iar hula care este împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta” (Marcu 3, 28-29).

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 1998, p. 249)

CREŞTINII SE VOR MÂNTUI NUMAI PRIN RĂBDAREA NECAZURILOR ŞI PRIN POCĂINȚĂ

Sfinţii Părinţi ne învaţă că în vremurile din urmă creş*tinii se vor mântui numai prin răbdarea necazurilor şi prin pocăinţă.

Păcatele uşoare sunt nimicite prin pocăinţă; pentru păca*tele mai grele şi pentru cele de moarte este nevoie de mai multă pocăinţă şi este mai bine să primeşti un canon de la preot, decât o pedeapsa grea de la Domnul.

(Părintele Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov, Invăţături şi întâmplări minunate, Editura Sophia, Bucureşti, 2011)

"DOAMNE, ÎMPLINEŞTE RUGĂCIUNEA MEA DUPĂ VOIA TA!"

Prin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice ai cere, numai să fie vrednice de Dumnezeu rugăciunile noastre. Trebuie, însă, ca rugăciunea să fie făcută cu inima curată, cu stăruinţă şi cu smerenie. Însuşi Mântuitorul Hristos ne făgăduieşte acest lucru, când zice: „Toate câte veţi cere întru rugăciune, crezând, veţi lua”. Şi iarăşi: „Cereţi şi se va da vouă”.

Cine se roagă din toată inima, adâncind cuvintele rugăciunii, pe lângă împlinirea cererii sale, va dobândi şi o pace lăuntrică pe care nu i-o poate da lumea, acea pace făgăduită de Iisus Hristos Mântuitorul, când a spus: „Pacea Mea dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Şi simţim atunci o siguranţă, aceea că nu suntem singuri pe lume, numai oamenii, cu noi este Dumnezeul părinţilor noştri, care ne ocroteşte şi ne apară în viaţa noastră pământească.

Se întâmplă uneori că Dumnezeu nu împlineşte numaidecât şi îndată rugăciunile noastre. Cum Sfânta Monica, mama Sfântului Augustin, s-a rugat vreme de 18 ani lui Dumnezeu să-l întoarcă pe fiul său, Augustin, la Dumnezeu. Stăruinţa în rugăciune i-a plăcut lui Dumnezeu și El i-a împlinit-o cu adevărat, întorcând pe fiul său la credinţă, dar nu oarecum, ci înzestrat cu frumuseţile harului care împodobeau sfânta lui viaţă.

Iar pentru că nu ştim dacă toate rugăciunile noastre ne sunt de folos, totdeauna este bine să încheiem rugăciunea noastră cu aceste cuvinte: „Doamne Care ştii toate, ajută-mă ca rugăciunea pe care o fac înaintea Ta să se împlinească după voia Ta cea sfântă! Doamne, facă-se voia Ta în viaţa mea!”.

(Ne vorbeşte Părintele Sofian Boghiu, Editura Vânători, Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 41)

In timpul rugăciunii vin asupra noastră atâta ispite, că ni se pare că avem mai multă pace şi linişte când nu ne rugăm! E o veche şi bine-ştiută viclenie a dracului, care ne-aduce gândul că ne merge rău fiindcă ne rugăm, şi de nu ne vom mai ruga, ne va fi mult mai bine. Slavă lui Dumnezeu că dracu nu-i prea mintos, şi-i sărac în momeli!

Când nu te rogi, sufletul se vede limpede ca un lac. Dar un lac plin de mâl, care îndată ce-i răscolit se tulbură. Aşa rugăciunea răscoleşte sufletul şi scoate la iveală relele de care-i ispitit. De stăruim într-însa cu răbdare, ispitele se risipesc şi încet-încet vom stârpi cugetele rele care răsar în noi.

De unde vin aceste ispite? De la draci.

Dacă vin de la draci, cum poate rugăciunea să ne curăţească, de vreme ce izvorul lor e în afara noastră? Nu vom fi pururi războiţi de draci? Cu adevărat, ispitele vor dăinui, dar nu în suflet, ci în afara lui. În sufletul curăţit prin rugăciune nu-şi mai află hrana răutăţii lor şi surghiunite şi vlăguite nu ne mai războiesc ca mai înainte. „Iscodit-au fărădelegi şi au pierit când le iscodeau, ca să pătrundă înlăuntrul omului şi în adâncimea inimii lui" (Psalmul 63, 6-7).

(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie, Ed. Sophia, București, 2007, p. 121)

O precizare remarcabila!
Si totusi sufletul va fi razboit, pana la sfarsit...:(

Cu adevărat, va fi războit pana la sfârsit :)

Cand va rugati seara, nu uitati sa aratati, in rugaciunea catre Duhul Sfant, cu toata sinceritatea si cu zdrobire de inima, pacatele in care ati cazut in timpul zilei. Prin cateva clipe de pocainta fierbinte, Duhul Sfant va va curati de toata intinaciunea, mai alb decat zapada va va albi, din ochi va vor picura lacrimi de curatire a inimii, acoperiti veti fi cu haina adevarului lui Hristos, uniti cu El, cu Tatal si cu Duhul Sfant.
Ni se intampla uneori in timpul rugaciunii, acasa sau la biserica, sa ne cuprinda un fel de slabiciune a sufletului si a trupului; sufletul ni se face atunci neputincios, rece, neroditor, ca un templu pagan pustiu si desert. Dar indata ce ne incordam inima intr-o rugaciune sincera, indreptandu-ne-o catre Dumnezeu impreuna cu mintea, cu o credinta vie, indata sufletul prinde viata, se incalzeste, devine roditor. Si ne cuprinde deodata, o stare de pace, de usurare, de umilinta, un foc launtric sfant; incep sa ne picure din ochi lacrimi si sa ne para rau din tot cugetul ca L-am maniat pe Stapanul Cel Preabun cu pacatele noastre. Cata lumina in inima si in minte, ce bogat suvoi de apa vie ne inunda inima, putand sa se reverse de acolo nestanjenit, in cuvinte rostite sau scrise cu condeiul ori cu creionul pe hartie! Pustiul din suflet incepe sa infloreasca precum un crin o data cu venirea Domnului in inima. De ce oare nu ne indreptam mai des sufletele spre Domnul? Cata pace si cata liniste ne pregateste Domnul in locasurile Sale! “Cat este de mare multimea bunatatii Tale, Doamne, pe care ai gatit-o celor ce se tem de tine“ (Psalmul 30,20).
Monahia Parascheva

Părintele Arsenie Papacioc.

,,Dragii mei, nu este lucru mic şi nu este puţin lucru să ai sentimentul veşniciei în tine.,,
Aceasta a fost tendinţa dintotdeauna, atunci când ajungi la o conştiinţă a rostului tău în creaţie, adică răspundem de rolul nostru în creaţie. Vă daţi seama! Vedeţi omul altfel, spre deosebire de puterile cereşti. Vreau să vă spun un adevăr pe care îl trăim cu picioarele noastre pe pământ: această placă de pământ pe care călcăm nu zice nimic. De fapt, de aici vine şi numele de „umilitius”, pentru că îşi are rădăcinile de la „humus, humulis”, care înseamnă umăr şi aşa avem denumirea de umilinţă. Trebuie să fim ca pământul: îl călcăm, îl jucăm, dar tace. Deci, aceasta ar trebuie să fie şi intenţia noastră. Nu este de ajuns să răspunzi într-un cuvânt la întrebarea pe care aţi pus-o. Aş răspunde aşa: intenţia este să fac mereu ceea ce mântuieşte. Dar nu aţi venit aici să citiţi, sau să aflaţi, lucrul acesta pe care îl ştiţi deja. A fost aici şi Preasfinţitul de la Alba Iulia şi a adus aici şi studenţi de la Facultatea de Teologie, ca să le vorbesc. Pe Preasfinţitul îl cunosc de zeci de ani, pentru că ne-am ajutat reciproc atunci când era şi el student. Şi le-am spus aşa: „Aţi venit să vorbim cu siguranţă ceva în legătură cu mântuirea, dar aş vrea să-mi spuneţi dacă există cineva dintre voi, care să nu ştie cum se mântuieşte. Deci nu există”.
http://www.doxologia.ro/conferinte/d...senie-papacioc

Între judecată şi osândire există o diferenţă, dar de multe ori ele se iden*tifică, se suprapun. Când judecăm din compasiune, din durere, şi nu doar negativ, atunci este o simplă judecată, şi nu o osândire. Judecată şi nu osân*dire este atunci când părinţii spun: De ce copilul nostru face acest păcat? Aceasta este o judecată, deoarece este rostită din adâncul durerii, şi nu este o osândire.”

Extras din Hierotheos Vlachos, Mitr. de Nafpaktos și Sf. Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Pr. Sofronie de la Essex

MAI ÎNTÂI, CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUȚI ŞI NU VEI MAI OSÂNDI PE NIMENI

Amintiţi-vă de timpul când eraţi la şcoală, când pe nesimţite aţi învăţat să citiţi şi să scrieţi; şi în viaţa duhovnicească se petrece ceva asemănător. Noi trebuie să ne ostenim şi să facem ceea ce am cugetat şi am înţeles. Ceea ce rămâne e lucrarea lui Dumnezeu; căci nu vedem cum în pământul inimii încolţeşte cuvântul vieţii aruncat acolo.

Nu încercaţi să vă vedeţi dreaptă, ci cereţi întotdeauna: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd greşelile mele şi să nu-l osândesc pe fratele meu!”.

Încearcă să trăieşti cu atenţie măcar o zi, analizează-ţi comportamentul, căci cine eşti tu în raport cu ceilalţi oameni?

Mai întâi, cunoaşte-te pe tine însăţi, apoi încearcă să petreci măcar o zi împotrivindu-te păcatului; vei vedea cât este de greu; şi aflând, vei învăţa să fii îngăduitoare cu neputinţele omeneşti şi nu vei osândi pe nimeni.

Osândirea şi sminteala sunt cele mai înfricoşătoare păcate care-l împiedică pe om să se mântuiască. Ambele îţi strică atât viaţa ta, cât şi pe a altora. Cât de mari sunt păcatele de neiertat pe care ni le iartă Dumnezeu, iar noi nu putem ierta puţinele păcate ale altora!

Dumnezeu să te înţelepţească!

(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, pp. 140-141)

DACĂ SUNTEM SMERIȚI, ATUNCI NUMELE NOASTRE VOR FI SCRISE ÎN CERURI

Cred că aţi citit din Sfânta Evanghelie cuvântul spus de Domnul Hristos: „Nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10, 20). Poate ar fi bine să mă opresc asupra acestui cuvânt, pentru că este foarte important.

Este important în înţelesul că şi noi trebuie să dorim a fi scrişi în cartea cea din ceruri, în gândurile Mântuitorului. În cartea proorocului Isaia este scris că Dumnezeu a zis: „Te-am însemnat în palmele Mele” (Isaia 49, 16) (este vorba de Ierusalim). Ce înseamnă să ai ceva scris în palmă? Să vezi mereu ce este scris. De câte ori vezi mâinile, vezi şi ce este scris în palmă. Bineînţeles, este un fel de a vorbi, pentru că deşi vorbim de mâinile lui Dumnezeu („Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” – Psalmul 118, 73), Dumnezeu nu trebuie gândit ca având mâini, ca având picioare ş.a.m.d.. Numai Domnul Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu întrupat, este cu fire omenească şi are trup omenesc, bineînţeles, transfigurat, mai presus de lumea aceasta. El poate să aibă ceva scris în palme. Şi, de fapt, chiar are: semnul cuielor! Acesta este semnul iubirii lui Dumnezeu. De câte ori priveşte Domnul Hristos la firea Sa omenească, la mâinile Sale, vede şi semnul cuielor, semnul pe care voia să-l vadă Sfântul Apostol Toma. Când Domnul Hristos vede semnul cuielor, vede semnul iubirii, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit din iubire pentru noi, pentru ca numele noastre să fie scrise în ceruri.

Dar ştim noi când anume vor fi scrise numele noastre în ceruri? Atunci când vor fi scrise mai întâi în cerul smereniei, după cum afirmă Sfântul Ioan Scărarul. Mai întâi să fim smeriţi, şi-atunci sigur suntem scrişi în ceruri. Nu numai pe cer, ci şi în cer.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 153-154)

CUM RECUNOAŞTEM UNELTIRILE DIAVOLULUI?

Războinicii de gând pradă pe cel ce primeşte închipuirile cele rele, amestecându-şi împreună cu acestea voia sa. Închipuirile acestor furi sunt fără rânduială şi nepotrivite cu lucrul, precum zice cuvântul Evangheliei: „Acela ce nu intră prin uşi în staulul oilor, ci sare pre aiurea, acela fur este şi tâlhar... Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie, şi să piarză” (Ioan 10, 1).

Sfântul Avvă Dorotei, explicând uneltirile diavoleşti, scrie: „el nu este nicicum neiscusit în făptuirea răului şi ştie că omul nu vrea să păcătuiască, pentru aceasta nici nu-i insuflă vreun păcat vădit şi nu-i spune: du-te şi curveşte sau du-te şi fură, ci găseşte în noi o părută dorinţă de bine sau o dezvinovăţire şi, prin acestea, sub aspectul binelui, ne vatămă. Astfel, vrăjmaşul, prin insuflări bine intenţionate, a scos pe N. din mănăstire, pe tine te tulbură prin aceleaşi şi, în general, te încurcă prin dorinţele voinţei tale” (Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina).

(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, volumul I, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 153-154)

Pentru ca inima noastră să fie pregătită şi aptă pentru primirea chemării lui Dumnezeu, trebuie s-o curăţim de tot răul, ca să nu existe în ea nicio răutate, nicio atracţie faţă de ceva, cu atât mai puţin faţă de ceva păcătos.

Aşa cum demult Domnul i-a chemat pe ucenicii Săi, aşa şi acum nu încetează să ne cheme la Sine pe fiecare dintre noi. Însă sufletele noastre s-au învârtoşat şi s-au lipit foarte mult de pământ şi noi nu auzim glasul Domnului, ci rămânem şi petrecem în starea noastră de împietrire.

Fiecare om este casa lui Dumnezeu şi este menit ca în el să sălăşluiască Duhul Sfânt, ca în el să se înalţe neîncetat slavoslovie lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu poate sălăşlui numai într-o inimă curată şi trebuie să-I pregătim loc. Cum să facem aceasta? Să ne curăţim de patimi şi să ne rugăm. Atunci inima noastră va fi biserică, va fi casa lui Dumnezeu, atunci vom vedea grija lui Dumnezeu faţă de noi şi Îl vom preamări neîncetat. (Sfântul Nicon de la Optina)

Gheronda, mulțumirea și durerea mea cea mare este problema rugăciunii. Mă aflu foarte în urmă. Ce să fac?

— Oriunde te-ai afla, să vorbești deschis lui Hristos, Maicii Domnului, Îngerilor, Sfinților. Să le spui tot ceea ce vrei. Să zici: „Hristoase al meu, Maica Domnului, știi intenția mea. Ajută-mă! ”. Astfel, simplu și cu smerenie, să vorbești mereu cu ei despre orice te preocupă, după care să rostești rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicești 6 - Despre rugăciune, Editura Evanghelismos, București - 2013, pp. 16-17)

Credinţa care nu are la bază dreapta socoteală.

Are un elan în toate: posteşte prea mult, se nevoieşte prea mult, o ia straşnic cu postul, cu milostenia, cu lepădarea de sine, cu metaniile şi n-are un bilanţ, n-are o dreaptă socoteală.
Vorba proverbului: "N-o lua lată, că rămâne negrăpată!"
Credinţa fanatică ştii cum este?
Cum ai încărca o maşină cu fel de fel de bunătăţi şi pe urmă i-ai da drumul la o vale mare fără frână. Se duce şi unde ajunge, se răstoarnă. Gata! Aşa-i credinţa fanatică.
Nu aşa! Toată fapta bună trebuie s-o conducă dreapta credinţă în Iisus Hristos şi dreapta socoteală sau cumpăna dreaptă. Dumnezeiasca Scriptură zice: "Nu te abate nici la dreapta nici la stânga. Calea de mijloc este cale împărătească". Deci, este o credinţă care nu are echilibru, o credinţă fără dreapta socoteală se numeşte fanatică. O ia într-o parte şi mai încolo se răstoarnă.
Părintele Cleopa.

Cauza nerodirii cuvântului lui Dumnezeu în ziua de astăzi, nu este din vina persoanei care predică, nici pentru că nu se mai fac minuni şi alte pricini care le spun oarecare în această privinţă, ci cauza nerodirii Cuvântului lui Dumnezeu în masa poporului de astăzi este arătată de Mântuitorul în Evanghelie, că oamenii ori sunt cale bătută, unde nu se poate prinde Cuvântul lui Dumnezeu, inima lor este bătută de grijile lumii şi de draci şi de patimi şi nu mai prinde Cuvântul Domnului rădăcini, ori au inimile împietrite şi Cuvântul Domnului numai puţin se opreşte şi se usucă, ori au inimile lor pline de interese materiale şi nu numai atât, ci prinşi şi întunecaţi de ură şi zavistie, de beţie, de lăcomie, de făţărnicie, de viclenie şi de toată răutatea şi din cauza aceasta nu rodeşte în inima lor Cuvântul Domnului, că se înăbuşă de aceste păcate pe care le găseşte acolo în inima omului.

(Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 56)

Curatiei îi stau împotrivă în general curvia, desfrânarea, iubirea de plăceri, care se manifestă în principal sub chipul adulterului şi al preacurviei. Iubirea de plăceri, ca boală a sufletului, nu cuprinde doar păcatul practic, ci şi gândurile necurate şi poftele şi simţămintele, precum şi manifestările exterioare, care premerg păcatului şi-l pregătesc, precum ocheadele desfrânate, cuvintele de ruşine, sărutările şi mângâierile.

Domnul nostru ne-a grăit limpede: „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 28). Desigur, în patima aceasta sunt cuprinse şi pornirile şi poftele împotriva firii, despre care amintește Apostolul Pavel (Romani 1, 26-27). Iubirea de plăceri, în toate formele ei, este păcat de moarte, care-l desparte pe om de Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9).

Dumnezeu i-a plăsmuit pe bărbat şi femeie şi i-a unit prin căsătorie, pentru ca să nască fii şi astfel să se înmulţească neamul omenesc, nu pentru ca să se cultive patimile şi poftele trupeşti. Şi trupul nostru este templul Duhului Sfânt, pe care ni l-a dăruit Dumnezeu, Care se găseşte înlăuntrul nostru. Noi nu ne aparţinem, ci Hristos Fiul lui Dumnezeu ne-a izbăvit prin Preasfânt Sângele Său.

(Avva Eustratie Golovanski, Caută şi vei afla ‒ Răspunsuri la întrebările creştinilor, Editura Cartea Ortodoxă, 2009, p. 52)

Nici o rugăciune pe care o faci pentru fratele tău, pentru ruda ta, nu se pierde. Dumnezeu îl va ajuta atunci când se va afla într-o situaţie grea. Rugăciunea nu numai că ajută, dar poate să scoată chiar şi un suflet din iad. Atâta putere are rugăciunea.

(Ieromonah Iosif Aghioritul)

Orice manifestare în sufletul primului om a fost la început, prin natura ei, pozitivă. Apoi, aceste manifestări au degenerat, mutilându-se şi sluțindu-se, din pricina căderii în păcat. Patimile păcătoase care se observă astăzi ‒ precum osândirea, mânia, ura, pofta şi altele ‒ la început au fost însuşiri pozitive ale sufletului omenesc.

Pe acestea Dumnezeu le-a dat spre săvârşirea binelui, spre păzirea de rău şi spre atingerea unei desăvârşiri mai mari. Însă chiar noi, prin păcat, am întors în patimi aceste puteri sufleteşti dintru început bune.

Orice patimă, oricât de respingătoare ar fi în starea ei degenerată de manifestare, este expresie a puterii sufleteşti şi semn al unei capacităţi de care atârnă aceasta, şi în funcţie de cel căruia îi slujeşte ‒ binelui sau răului ‒, capătă o valoare fie pozitivă, fie negativă.

Fiecare patimă poate, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin străduinţa personală, să se transforme dintr-un defect, într-o calitate a sufletului. O astfel de patimă este şi osândirea. Şi ea poate să fie ori virtute, ori patimă.

(Arhimandrit Serafim Alexiev)

Chiar dacă ni se pare că avem dreptul să nu iertăm, atunci trebuie să iertăm. Bunătatea naşte bunătate. Răutatea naşte răutate. Iertarea naşte iertare. Răzbunarea naşte răzbunare.

Asta e de când lumea. Acela care, suferind o răutate, se hotărăşte s-o pedepsească tot cu răutate, acela care se hotărăşte pentru răzbunare, acela nu combate răul, cum i se pare lui, nu reglementează situaţia, cum i se pare lui, ci dimpotrivă, trece şi el de partea răului.

Dacă tu condamni pe un altul pentru răul pe care ţi l-a făcut, înseamnă că trebuie să fii şi tu condamnat pentru răul pe care i-l faci lui, dacă îi răspunzi cu rău pentru rău. Bunătatea naşte bunătate, răutatea naşte răutate.

(Mitropolit Antonie Plămădeală )

Înțelege bine un lucru: viaţa creştină este un război duhovnicesc purtat până la moarte. Vrăjmaşul viclean ne pune dinainte capcane bine-meşteşugite şi aruncă în noi nenumărate săgeţi ucigaşe pentru suflet.

Asupra multor oameni lumeşti aruncă momeala atracţiilor lumii şi a iubirii de cele materiale, prin mândria bogăţiei, a ostentaţiei, a dorinţelor trupeşti şi a plăcerilor.

În inimile celor pentru care toate acestea nu sunt ispititoare, diavolul seamănă alte forme de mândrie, mai „elevate”. Naşte în noi mulţumirea de sine, autoîndreptăţirea şi autosuficienţa, pe care ne este aproape imposibil să le conştientizăm. Şi după ce ne întunecă mintea, înfăşurându-ne în ceaţa acestei mândrii discrete, ne duce, ca pe nişte sclavi orbi, departe de Dumnezeu. Iar noi nu bănuim nimic!

Nu uita nici următorul lucru: pentru păcătosul de rând nu este foarte greu să ajungă să-şi urască murdăria sufletească, să se lepede de ea şi să înceapă să meargă pe drumul lui Dumnezeu. Însă pentru păcătosul caracterizat de autosuficienţă, este foarte greu să lase fie şi o rază de iubire sfântă să treacă prin tunica de piele a fariseismului său…

Gândul smerit este singura armă care respinge toate atacurile, dar este foarte greu de dobândit. Pe de altă parte, modul său de folosire este de multe ori prost interpretat, mai ales de cei care duc o viaţă dedicată exteriorului, adică lumii.

(Sfântul Macarie de la Optina, Poveţe duhovniceşti, Editura Egumeniţa, pp. 102-103)

Parintele Ioan Danci :
Fă-ți o pasiune din rugăciune şi un rai din iubirea ce-o dai. Să- ți fie ziua frumoasă cu dragoste şi pace în casă. Să-ți fie cerul şi astăzi senin şi limba fără un pic de venin, mintea şi inima deschisă, pentru aproapele niciodată închisă. Chiar dacă drumul spre cer e spinos, tu roaga-te şi va fi cu folos, chiar dacă cazi uneori şi eşti jos!
Un sfârşit de săptămână binecuvântat!

Se indoiește cineva de aceasta? Că adică faptul morții, conștient sau inconștient, ne stăpânește și ne asuprește? Ne vom uimi când vom vedea cum acest fapt funcționează chiar în viața de zi cu zi, atât în relațiile personale, cât și în cele sociale. Ne-am obișnuit și bine facem, noi, oamenii să schimbăm între noi salutări: „Bună ziua”, „noapte bună”, „o săptămână minunată”, „un an bun”, „călătorie plăcută”, „bucurie”, sau „la mulți ani”, „să trăiți”, „în sănătatea ta”, sau „fii atent la drum”, „Dumnezeu și Preasfânta fie cu tine”, sau „sănătate”, „fii tare ca fierul”, și multe altele asemenea. Pentru ce toate acestea? Ce vrem să arătăm prin aceste urări? Care este noima acestei comunicări dintre noi sau mai bine zis meta-comunicări? Fiindcă dacă am încerca să pătrundem în conținutul mai adânc și în finalitatea acestor urări zilnice, atunci vom vedea cu exactitate o neliniște care ne stăpânește și o angoasă care ne apasă neîncetat. Și care este această angoasă? Frica sau neliniștea ca nu cumva să ne întâlnim cu răul, având drept consecință răul care, după percepția omenească, este de neîndreptat – moartea! Da spunem și urăm „bună ziua” sau „noapte bună”, pentru că există și date care pot să schimbe ziua noastră sau noaptea noastră din bună în rea. Precum și „călătorie plăcută” și altele asemănătoare le spunem, fiindcă ne temem ca nu cumva să se întoarcă cele bune ale noastre și să ne întâmpine cele rele. Dar și „la mulți ani”, „să trăiți”, „în sănătatea ta”, pentru ce le spunem? Vrem și ne interesează să trăim mulți ani, chiar dacă suntem în vârstă, și să avem sănătate! Nu vrem adică răul și biruința răului, care este moartea! De aceea ne și înspăimântă răul și „ochiul rău”, cum spunem și alergăm la Dumnezeu, la Preacurata, la sfinți, la îngeri ca să ne ajute și să abată orice rău de la noi. Și aici să notăm că unii aleargă și la vrăjitori ca să caute ajutor! Nu, zice Marele Vasile, „unde te duci, omule? La dușmanii lui Hristos și la dușmanii tăi, adică la demoni te duci? De la aceștia numai rău poți să afli!” Atenție!

Astfel numai refugiul la Biserică se recomandă și se impune. Fiindcă însăși Biserica noastră se roagă în toate slujbele ei pentru îndepărtarea oricărui rău, care poate să ni se întâmple. Altminteri, și folosirea tainei Sfântului Maslu sau a sfințirii untdelemnului, sau a untdelemnului sfințit din candelele sfinților sau încă și sărutarea moaștelor sfinților și a icoanelor făcătoare de minuni au toate același scop: îndepărtarea sau alungarea oricărui rău care ne-a găsit sau care, eventual, ne va găsi.

Și aici nu trebuie să uităm și altceva foarte important. Că potrivnicul nostru vrăjmaș, diavolul, pândește când și cum să se răzbune pe noi și trupește, și sufletește. Și aici este momentul să adăugăm răspunsul Domnului către căpetenia sinagogii la indignarea acestuia că a vindecat-o pe femeia gârbovă: Dar pe această fiică a lui Avraam, pe care a legat-o satana, iată, de optsprezece ani... (Lc. 13, 16), ceea ce înseamnă că și vătămările și bolile trupești poate să ni le provoace cel rău.

Prin urmare, frica de moarte nu este nejustificată.

(Nikos Nikolaidis, De ce moartea si starea dincolo de mormant?, Editura Obștea creștin ortodoxă "Lydia", Cipru, 2016)

Sfaturile Pr. Sofian Boghiu culese din mărturiile ucenicilor

Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Sofian îşi aduc aminte cu drag de părintele lor duhovnicesc şi de sfaturile pe care le dădea. În câteva pagini vom încerca să împărtăşim şi cititorilor noştri din îndemnurile marelui duhovnic al Bucureştilor.
Ne spunea mereu să facem milostenie. Zicea:
„Dă cât poţi, dar dă! Că milostenia e mare înaintea lui Dumnezeu, şterge multe păcate!” . Iar alteori ne spunea: „Măi omule, milostenia te ridică la cer şi Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea.”
Părintele ne cerea mereu să dăm. Asta-i plăcea: să fii milos. Ne zicea: „Dacă primeşti, să dai. Oricât de puţin. Dar să dai. Dacă cineva îţi dă un covrig, iar lângă tine şade unul ca tine, un om sărman, un frate de-al tău, rupe din covrig o bucăţică şi dă-i şi lui. Că Dumnezeu e mare şi poate din bucăţica aia să vă sature pe amândoi.”
Ne mai zicea: „Când dai, să nu-ţi pară rău. Să dai cu bucurie că lângă tine e îngerul care te scrie în cartea cu fapte bune. Iar dacă îţi pare rău, nu te poate scrie că te îndoieşti în inima ta. Şi lui Dumnezeu nu-I plac îndoielile. Dumnezeu e drept şi bun şi vrea să fim şi noi la fel.”
Părintele se întrista mult când auzea că femeile leapădă copiii. Avea lacrimi în glas şi zicea: „Să ţii post negru miercurea şi vinerea, fără strop de apă, pentru că ai omorât un suflet de om.” Era bun cum nu pot povesti.
Părintele Sofian Boghiu spunea: „În post contează foarte mult să vă iertaţi unul pe altul. Poţi să mori de foame, nu are niciun rost postul tău, până nu te împaci cu celălalt. Unii nu-şi vorbesc cu anii. Dar postesc fiecare post. Vai de postul lor!...”
Părintele ne zicea multe lucruri frumoase despre Sfânta Împărtăşanie. Mereu ne învăţa ceva. Ne spunea că după Sfânta Împărtăşanie, să nu vorbim, să nu ne supărăm, să nu ne certăm unii cu alţii, pentru că Duhul Sfânt e curat şi bun şi nu şade în tine dacă nu poţi să-L ţii.
Altădată noi l-am întrebat: „Părinte la cât timp trebuie să ne împărtăşim ca să vină Duhul în noi?”, iar dânsul ne-a zis: „La Împărtăşanie nu trebuie să te grăbeşti. Unii vin la 40 de zile, alţii la o lună, alţii mai des. Dar eu vă spun că Duhul stă în voi atâta timp cât voi nu-L alungaţi. Nu trebuie să calculaţi zilele, ci să aveţi inimă bună şi curată. Şi atunci Duhul Sfânt e în voi.”
Părintele era şi glumeţ. Odată l-am întrebat:
„Părinte, vreţi o cafea?”, dar dânsul mi-a zis: „Ce-mi trebuie cafea, când mă doare o măsea?”. Ştia să te înveselească şi să te facă să uiţi de necazuri.
Nimeni, nimeni, nimeni nu pleca de la dânsul trist. Nu te rănea, nu te supăra. Uneori stăteam pe capul dânsului să-l ascultăm până noaptea la 11. Şi ne zicea: „Hai că nu mai aveţi tramvaie!” , dar noi ziceam: „Părinte, nu mai vrem să plecăm!” , „Păi, unde vreţi să dormiţi?”, „Aicea pe jos în Biserică” . Şi dânsul nu ne întrista: „Bine, hai! Dar numai de data asta!” . Şi aşa stăteam de multe ori toţi.
Se supăra pe unii care făceau milostenie în văzul lumii. Nouă ne cerea să nu fim văzuţi când dăm, să nu aşteptăm laude sau vorbe frumoase de la cei pe care-i ajutăm. Dânsul a avut grijă de mine toată viaţa. Am avut multe necazuri, mama era bolnavă, alimente nu prea se găseau. Şi mă striga: „Ecaterino!”, „Da, Părinte!”, „Ia mai stai un pic!”. Era lume în jurul lui, îi puneau întrebări... Nu putea să-mi dea. Dar ţinea mâinile la spate, cu sacoşi pline. Îmi dădea când nu mai era nimeni lângă dânsul. Şi ce nu-mi punea? Ulei, zahăr, câte şi câte... Aşa plecam.
Odată eram la bucătărie, era 11 noaptea şi i-am zis: „Părinte, veniţi că se răceşte ciorba” , dar dânsul, blajin, mi-a zis: „Ce-mi trebuie mie ciorbă? Ce, eu trăiesc cu ciorbă?” .
Îi plăcea să postească. Se ruga, citea şi picta. Dar mânca târziu seara o bucăţică de ceva. Părintele şi picta şi se ruga. Le făcea pe ambele.Nu-i plăcea moda. Zicea femeilor: „Să nu vii la Biserică cu moda ca să întoarcă alţii capul după tine. Să nu-ţi pui haine strălucitoare! Să nu te machiezi, să nu-ţi dai cu roşu pe buze, să nu te vopseşti. Că asta înseamnă că tu nu crezi că Dumnezeu tea făcut frumoasă, că a greşit şi vrei tu să te faci.”
Mereu zicea: „Lăsaţi moda! La Biserică vino să te rogi!” . Odată a venit un băiat tânăr şi i-a zis:
„Părinte, am venit la Biserică să-mi găsesc nevastă.” , iar dânsul i-a răspuns: „Eu credeam că la Biserică vii să te rogi, nu să te căsătoreşti. Hai, lasă! Roagă-te şi mai apoi, vedem ce vrea Dumnezeu cu tine.” .Tot când ne certa cu moda, ne zicea: „Lasă hainele care nasc invidie! Tu vino la Biserică cu straie curate, simple!” .
Părintelui îi plăcea mult să ne înveţe. Stăteam în Biserică, dânsul scotea din altar un scăunel şi noi pe jos, în jurul dânsului.
Părintele iubea canoanele. După ele te învăţa şi după ele te certa.
„Părintele avea darul facerii de minuni. Dar eu nu pot spune despre asta. Dânsul vedea. Şi-ţi vorbea aşa cum Dumnezeu îi descoperea lucrurile despre tine. Pe mine m-a întrebat: „Eşti domnişoară?”, şi i-am spus adevărul. O lună trăisem în păcat. Dânsul mi-a zis: „Acum gata cu ce-a fost! De acum stai aici şi să iubeşti Biserica!”. Nu mi-a mai trebuit niciodată bărbat şi uite de 60 de ani sunt numai cu Biserica. Şi n-am fost singură. Maica Domnului mi-a dat tot, iar Părintele avea grijă şi de mine. Ăsta era darul dânsului cu care făcea minuni. Îţi schimba toată viaţa.”

Câte ceva despre Părintele Sofian Boghiu ( mărturisiri ale fiilor duhovnicesti )
 

Pentru un tânăr de azi, căruia „civilizaţia“ (post) modernă îi impune să caute permanent noutatea, schimbarea, diferenţa, viaţa călugărească, cu repetiţiile ei, îi poate apărea extrem de monotonă. Dar, dacă ar avea un pic de răbdare şi şi-ar întoarce faţa către Biserică, ar observa că, departe de a genera monotonie, „repetiţia“ este de fapt calea care deschide profunzimi spirituale nebănuite.
Despre părintele Sofian Boghiu s-a scris mult şi frumos. Nici nu se putea altfel, de vreme ce el a întruchipat la cote atât de înalte semnificaţia originară a cuvântului „călugăr“ (bătrân „frumos“, îmbunătăţit). Cu o existenţă lumească aparent monotonă, părintele Sofian a trăit cufundat în duhovnicie, ale cărei căi le-a deschis şi nenumăraţilor credincioşi care-i călcau pragul pentru spovadă sau sfat. Remarcabil însă este faptul că şi notele din dosarele Securităţii cuprind aceleaşi cuvinte apreciative...
Un om neinteresat de politică
Neinteresat de politică, dedicat cu totul vieţii monahale şi picturii bisericeşti, părintele Sofian a intrat târziu în atenţia organelor represive ale regimului comunist. A trebuit să vină marea învolburare de la începutul anului 1958, cînd Biserica Ortodoxă Română a fost atacată de comunişti pe toate planurile, pentru ca şi stareţul Sofian de la Mănăstirea Plumbuita să intre la „verificări“.
Mai precis, la 11 ianuarie 1958, Securitatea deschidea un dosar de verificare pe numele părintelui Sofian Boghiu, motivul începerii acţiunii informative fiind schimbul de scrisori pe care acesta îl avea cu monahul Andrei Scrima, plecat în India, cu sprijinul patriarhului Justinian, la o bursă de studii. În aceste scrisori se făcea vorbire şi de prietenii din fostul grup de reflecţie „Rugul Aprins“, care se destrămase de facto încă din anul 1948. Însă, având în faţă exemplul celor petrecute la sfârşitul anului 1956 în Ungaria, Securitatea română urmărea cea mai firavă tentativă de grupare a cercurilor intelectuale şi, mai ales, legăturile cu străinătatea.
Urmărit, arestat, condamnat
Informaţiile strânse de agenţii poliţiei politice au conturat însă părintelui Sofian o imagine departe de cea a unui conspirator, cei solicitaţi să dea relaţii întrecându-se în aprecieri. Astfel, aflăm că părintele Sofian a fost întotdeauna un elev de elită, fiind considerat un om liniştit, capabil, corect, cinstit, demn. Intrat sub diverse ascultări, orice însărcinare i s-a dat „a muncit fără preget“, fiind admirat pentru dezinteresul cu care lucra pentru Biserică. Puţin prea „mistic“ pentru gustul unora, părintele Sofian era totuşi greu să fie considerat un duşman al regimului.
Cu toate acestea, stareţul Sofian a fost arestat. În felul ei, Securitatea căuta diversitatea, dar doar pentru a o distruge în numele uniformităţii comuniste. Iar, în anul 1958, comuniştii erau mai puţini dispuşi ca niciodată să accepte diversitatea, chiar şi în gândire. De aceea, Sofian Boghiu a fost inclus în procesul „Rugului Aprins“ şi condamnat la 16 ani de închisoare. Pentru a se justifica o asemenea pedeapsă aspră, i s-a mai pus în sarcină părintelui lectura unor poezii ale lui Radu Gyr şi catehizarea unor tineri studenţi, fapt considerat instigare contra ordinii sociale. În timpul închisorii, la Aiud sau în bălţile Brăilei, părintele Sofian s-a ocupat cu ce ştia mai bine: cu rugăciunea. Cei care dădeau relaţii despre el îl considerau un om tăcut, care nu participa la discuţii decât dacă se puneau „probleme de ordin dogmatic“.
O persoană deosebită, „din păcate mistică“
Eliberat în 1964, Sofian Boghiu a continuat să fie supravegheat, ca toţi foştii deţinuţi politici. Regimul voia să vadă dacă îi reuşise acţiunea de reeducare sau, cel puţin, de intimidare a adversarilor săi. Mult mai relaxaţi, liderii comunişti nu mai erau aşa de interesaţi de „unitatea în cuget“, ci se mulţumeau cu supunerea locuitorilor şi cu antrenarea lor în diverse acţiuni menite să aducă prestigiu României socialiste.
În ceea ce-l priveşte pe părintele Boghiu, agenţii Securităţii nu aveau ce să-i reproşeze acestuia: „Boghiu Sergie Sofian este un om foarte serios şi de cuvânt, se spunea într-un raport. La dânsul nu este cuvânt dat pe care să nu şi-l îndeplinească cu toată rigoarea. Oriunde a fost pus să facă un serviciu l-a făcut cu toată conştiinciozitatea, fapt pentru care se bucură de încrederea autorităţilor bisericeşti“. Altcineva spunea la rându-i: „Ca trăitor în Antim este liniştit, bun slujitor, cu prestanţă, întotdeauna caută binele. Cu viaţa morală ireproşabilă...“.
Mai mult, în calitate de pictor bisericesc cu foarte multe comenzi, părintele Sofian câştiga destul de bine. Cu toate acestea, alt informator arăta că singura „agoniseală“ a părintelui era o bibliotecă, „singura avere pe care o preţuieşte“.
Securiştii erau nedumeriţi: cum poate exista o asemenea persoană cinstită, conştiincioasă, lipsită de ambiţii materiale, dar care să nu fie animată de idei comuniste? „Omul nou“ propus de ideologia atee avea, la modul ideal, aceleaşi coordonate precum cele identificabile în părintele Sofian, însă acest lucru părea peste putinţă, deoarece părintele era o persoană „mistică“, incapabilă, prin urmare, în viziunea doctrinarilor comunişti, de asemenea nobile atitudini. De aceea s-a pus problema sincerităţii sale, fapt care a fost tranşat clar de un admirator al părintelui, forţat de Securitate să dea o notă-caracterizare: „nu ştiu dacă comportarea sa aşa de ideală este pornită din convingere sau din obligaţie. Totuşi înclin să cred că ceea ce face el face din convingerea misiunii sale“.
Plecarea în străinătate
În cele din urmă, poliţia politică, şi pe fondul relativei deschideri a României spre lume, a lăsat-o mai moale în cazul părintelui Sofian. Cu toate acestea, când acesta şi-a exprimat în 1970 dorinţa de a merge la Muntele Athos, a fost de ajuns un denunţ calomnios apărut în ultima clipă pentru ca să nu i se acorde viza de plecare, deşi până atunci toate verificările făcute conduseseră la rezultate pozitive din punctul de vedere al „siguranţei statului“. A trebuit să mai treacă un an şi să se facă intervenţii masive din afara României ca părintelui Sofian să i se permită să părăsească ţara. Mai precis, ucenicul său libanez într-ale picturii, Daniel Bedran, l-a rugat să picteze biserica Mănăstirii Deir-el-Harf, de care era legat şi vechiul prieten Andrei Scrima. Mitropolitul George Handre i-a făcut o invitaţie călduroasă, iar patriarhul Justinian a recomandat cu căldură plecarea părintelui Sofian în Liban.
Până-n ultima clipă a planat echivocul asupra acordării paşaportului. A trebuit ca reprezentanţii Bisericii din Liban să vină la Bucureşti, ca patriarhul României să se pună chezaş, iar agentura din jurul părintelui să sublinieze clar că acesta va reveni în ţară, pentru ca autorităţile să aprobe plecarea.
Tribulaţiile unui regim absurd
Părintele Sofian s-a ţinut de cuvânt: a terminat de pictat biserica de la Deir-el-Harf şi s-a întors în ţară. Vestea iscusinţei sale s-a răspândit în Orient şi, astfel, el a fost chemat în 1979 să picteze o altă biserică, în Siria, la Hama. Înainte de plecare a fost chemat la Securitate, cum era obiceiul, pentru a fi „prelucrat“. În Siria, părintele trebuia să nu vorbească cu nimeni, să evite să-şi facă relaţii, să nu împrumute bani, să nu dea interviuri, să nu meargă la poliţie. Prin aceste „recomandări“ Securitatea dorea să evite discutatea realităţilor din România comunistă, adică ceea ce agenţii poliţiei politice considerau a fi defăimarea ţării. Culmea ridicolului era însă atinsă atunci când ofiţerul îi cerea părintelui Sofian să picteze catedrala cât mai bine, „ridicând astfel şi prestigiul pictorilor bisericeşti români“. Astfel de situaţii ne arată ce ţară absurdă era România acelor ani, torţionarii cerând victimei să dea ce are mai bun „pentru ţară“, de fapt pentru buna imagine a unui regim inuman, „răsplata“ fiind doar veşnica suspiciune.
Ofiţerul a raportat că Sofian Boghiu a înţeles „cele explicate“. Participa oare părintele la piesa absurdă pusă în scenă de agenţii Securităţii? Nicidecum. Pur şi simplu, el îşi urma calea inimii, aşa cum făcuse şi atunci când plecase în Liban. Chiar înainte de plecarea din ţară în 1971 el se confesase unui agent: „Boghiu Serghie Sofian a remarcat că nu se gândeşte numai la câştig, ci vrea să facă un lucru care să rămână. Plecând acolo (în Liban) împlineşte o dorinţă a celor de acolo, unde va face o lucrare ca reprezentant al ţării noastre, afirmând: «dacă îmi voi da drumul bine, dacă nu, şi mai bine, fiindcă şi aşa sunt prins cu multe lucruri. Nu m-am gândit niciodată să plec şi să rămân acolo, deoarece mai mult ca în ţară nu voi găsi nicăieri de lucru, în domeniul picturii bizantine»“ . În aceeaşi perioadă, un alt agent arăta că părintele Sofian este „un om care-şi iubeşte ţara“. Cu alte cuvinte, doar elanul duhovnicesc, conştiiciozitatea meşterului şi dragostea pentru „România eternă“ au fost singurele raţiuni care l-au motivat pe părintele Sofian în acţiunile sale. Din nou, dragostea era un răspuns la absurdul lumii.
„Monotonia“ înfloritoare a vieţii duhovniceşti
Devenit unul din duhovnicii vestiţii ai Bucureştiului, părintele Sofian s-a întors la „monotonia“ datoriilor sale de monah. Din când în când, agenţii Securităţii se mai interesau de acest om paradoxal pentru ei, cu toate calităţile „omului nou“ îndelung visat, însă, „din păcate“, „mistic“. Cu toate acestea, nu ne putem opri să ne imaginăm că, cel puţin la sfârşitul anilor 80, chiar şi oamenii regimului vedeau că uniformitatea adusă de comunism doar ucisese orice urmă de diversitate, în timp ce „monotonia“ unor persoane precum părintele Sofian făcea să înflorească suflete şi să ofere speranţă.
Azi, în lumea postmodernă, cei doritori de „noi provocări“ exterioare se „golesc“ sufleteşte pe zi ce trece, în timp ce cuvântul lui Dumnezeu, mereu repetat, desăvârşeşte pe cel care îl rosteşte.

Părinte Sofian Boghiu, ce trebuie să cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre?

Să-I cerem sănătate trupească şi sufletească. Să-I cerem luminarea minţii şi înţelepciune, pentru a nu greşi calea către El. Să-I cerem bunătate sufletească şi smerenia inimii, căci spune Domnul: Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre. Să-I cerem dreapta socoteală în tot ce facem, având convingerea că atunci când vom muri, vom da seama înaintea judecăţii lui Dumnezeu de felul cum ne-am trăit viaţa pe pământ. Să-I cerem râvnă pentru citirea Sfintei Scripturi, înţelegerea lor şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să-I cerem harul Duhului Sfânt şi mântuirea sufletelor noastre.

Să-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El şi cele pe care numai El ni le poate da. Să-i cerem ajutor ca, în toată viaţa noastră, să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga nouă. Asta să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre.

Suferinta ne este randuita de sus spre mantuire, spre iertarea pacatelor si spre crestere duhovniceasca, numai daca o primim cu multumire, ca din mana lui Dumnezeu, precum spune si proorocul David : " Toiagul Tau si varga Ta, acestea m-au mangaiat " ( Psalm 22, 5 ) . Deci, toiagul si varga suferintei, pe cei buni si credinciosi ii mangaie, ii sporeste in fapte bune, ii curateste de pacate si-i invredniceste de mai mare cununa si rasplata in cer. Iar pentru cei rai, toiagul suferintei este chemare de pocainta, este pedeapsa peste pedeapsa si frau in gura, pentru ca nu voiesc sa se apropie de Domnul ( Psalm 31, 10 ) .

https://maicafilofteia.blogspot.ro/search?q=suferinta

Bucuria este o altă coordonată esenţială a spiritualităţii ortodoxe. […] În Răsărit, totul e născător de bucurie. Naşterea este bucurie, căci lumea este frumoasă şi Stăpânul ei este Dumnezeu; viaţa e bucurie, căci e darul lui Dumnezeu, moartea e bucurie, pentru că e poartă spre Dumnezeu. Rugăciunea duce la bucurie. Vieţuirea, şi în mijlocul lumii şi în pustiu, duce la bucurie. „N-am văzut – zice Paladie, în Historia Lausiacă – printre cei ce locuiesc în pustie, pe nici unul întunecat sau trist. Nimeni n-ar fi în stare să trăiască aici pe pământ o bucurie şi o încântare trupească la fel cu dânşii”.

Chiar cei copleşiţi de lacrimi nu sunt trişti, ci se declară fericiţi. Eremiţii au adesea înfăţişări de înger, cum se spune despre marele Arsenie şi de mai marele Antonie. În Viaţa Sfântului Antonie se spune că avea trăsături senine şi putea numai după chip să fie recunoscut de cei care nu-l cunoşteau. Era mereu „în bucurie”. Mulţi au spus, deşi vorba se pune pe seama lui Francisc de Sales, că un sfânt trist e un trist sfânt!

Sfântul Serafim de Sarov, care spune că scopul vieţii creştine este agonisirea harului Sfântului Duh, saluta pe toată lumea cu cuvântul: „Bucuria mea!”.

(Antonie Plămădeală)

Când aproapele ni se plânge din pricina neputinţelor sale, luăm parte la ele – dar dacă nu ştim să ne liniştim (iar aceasta înseamnă să-i încredinţăm Domnului neputinţele şi slăbiciunile noastre şi ale aproapelui nostru), atunci preluăm această mare povară şi sistemul nostru nervos nu mai poate răbda, nu ne mai putem suporta nici pe noi, nici pe semenii noştri. Atunci, în chip firesc, şi în societate, şi la locul de muncă, şi în familie – pretutindeni – viaţa devine chinuitoare. Nervii sunt încordaţi peste măsură, iar noi nu suntem deprinşi să ne liniştim (sufleteşte).

Aceasta înseamnă că trebuie să ne odihnim cugetul. Când gândurile noastre se liniştesc, şi trupul se odihneşte.

Trebuie să ne predăm Domnului, să-I încredinţăm toate ale noastre, căci El este prezent pretutindeni. Domnul vrea de la noi să fim liniştiţi şi în pace, fără vreun gând. Aşadar, inima să fie în liniştire. Sfinţii Părinţi spun: „Să ne adunăm mintea în inimă”. Şi acolo mintea să se odihnească, dar fără gânduri, fără imagini; atunci să îi dăm, spun Părinţii, lucrare – căci mintea se află neîncetat în mişcare şi caută lucrare –, să îi dăm atunci rugăciunea Numelui Mântuitorului, a Numelui lui Iisus. Să îi dăm minţii să-L cheme pe Domnul în ajutor, căci El este aici, şi să fie neîncetat în părtăşie cu Dânsul.

(Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa, Editura Predania, Bucureşti, 2010, pp. 166-167)

Iubirea te aseamănă cu Dumnezeu, care este Dragoste. Fiind asemenea cu Dumnezeu, ajungi la cunoştinţa lui Dumnezeu şi a purtării lui de grijă. De aici izvorăşte răbdarea şi negrija cea bună. Un astfel de om nu se tulbură zădarnic pentru păcatele altora, ci îi vede pe toţi sfinţi, ştiind că Dumnezeu poate să-i preschimbe pe toţi cu harul Său, dacă nu acum, pe viitor.

Nu este cicălitor, nu se grăbeşte să-i mântuiască pe ceilalţi, ştiind că aceasta stă în puterea lui Dumnezeu, dar nu a lui. Se roagă pentru toată lumea, crezându-se pe sine mai păcătos decât toţi oamenii. Este aspru cu sine, dar îngăduitor cu ceilalţi. În acest fel, omul propăşeşte şi se permanentizează în nepătimire şi dragoste.

(Părintele Selafiil, Dragostea care nu cade niciodată, Editura Marineasa, Timișoara, 2001, p. 13)

Părinte , poţi să învingi pe cineva prin tăierea voii?

Este singura soluţie de a-l birui. Frăţia ta ai o poruncă în sensul acesta, de a te transforma. Scopul fraţilor şi monahilor nu este să facă o legătură, fie falsă sau simplă administrativă, între mai mare şi mai mic, ci să se transforme fiecare – să-şi taie voia. Şi nu trebuie scăpată nici o ocazie care-ţi dă posibilitatea tăierii voii. De asta ne numim şi cin îngeresc. Un înger nu ar putea să-i spună Mântuitorului: nu fac ce-mi spui, ci fac ce cred eu. Nu se poate, pentru că este o ordine desăvârşită!

Deci creşterea mea duhovnicească este măsura supunerii?

Neapărat.

Atunci şi cu cât mă supun mai mult, cu atât sunt mai sporit?

Cu atât eşti mai îndumnezeit.

Atunci nu trebuie să-mi fie teamă să fiu sub alţii?

Atunci eşti deasupra tuturor, când eşti sub alţii cu linişte sufletească, nu cu linguşire şi cu pâră ca să te pui bine cu stareţul. Aceste lucruri sunt cele mai scârboase înaintea lui Dumnezeu – satisfacţie drăcească.

(Părintele Arsenie Papacioc, Iată duhovnicul, Sfânta Mănăsire Dervent, 1999, pp. 40-41)

Teodor Danalache - LINGUSIREA ( 1 )
 

Lingusirea este precum un cancer sufletesc. Acela care s-a deprins a lingusi, cu greu va mai putea sa spuna ceea ce gandeste cu adevarat. Precum minciuna nu cruta adevarul, tot asa, lingusitorul nu se cruta nici pe sine insusi, ci se lasa miscat in permanenta de lucruri straine.
In dreptul cuvantului "a lingusi", dictionarul aseaza urmatoarea explicatie: "A cauta sa castige bunavointa sau favoarea cuiva, satisfacandu-i vanitatea; a se pune bine cu cineva prin atitudini si vorbe magulitoare la adresa lui, prin laude exagerate si ipocrite; a flata, a maguli, a peria."
Lingusirea
Cel mai adesea, lingusirea ia forma unor aprecieri si laude viclene, facute cu scopul de a castiga un anumit lucru lumesc. Intr-un cuvant la Epistola catre Filipeni, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Lingusire este atunci cand cineva ii slugarniceste si ii linguseste pe unii, cu scopul de a dobandi un anumit bun pamantesc." Drept urmare, cei mai multi lingusitori se aduna in jurul celor ce au o anumita putere administrativa sau sociala.

Binevenit cuvântul acesta despre lingușire, frate, pentu că precizând ce anume este lingușirea înțelegem și ce nu este: aprecierea sinceră, dezinteresată, care uneori este confundată, pe nedrept, cu cea dintâi.

Lingusirea ( 2 )
 

Lingusirea este o forma de minciuna. Cel care linguseste nu crede in cuvintele pe care le rosteste, ci numai in puterea lor de a misca mandria si bunavointa celui pe care il lauda. Pentru orice om cu mintea luminata, care cauta si suporta adevarul, orice forma de lingusire se manifesta ca o ipocrizie evidenta. In mod firesc, unul ca acesta tinde spre indepartarea celor care umbla cu lingusirea si spre apropierea celor care raman sinceri.
Cand nu suntem atenti la oamenii pe care ii avem in jurul nostru sau ne place sa fim laudati tot timpul si cat mai elaborat, ajungem cu usurinta sa implinim dorintele celor cu gand viclean, care nu urmaresc decat interesul propriu. Astfel, prin lingusire, oameni dintre cei mai slabi ii pot determina usor pe cei mai puternici sa li se supuna si sa le implineasca dorintele.
Scriitorul rus F.M.Dostoievski, in romanul "Crima si pedeapsa", spune: "Nu exista pe lume ceva mai greu decat sinceritatea si ceva mai usor decat lingusirea. Daca in sinceritate se strecoara numai a suta parte dintr-o nota falsa, se produce o disonanta si apoi e bucluc. Daca in lingusire absolut toate notele sunt false, ea totusi face placere si este ascultata fara suparare. O placere grosolana, totusi placere."
Sa ne amintim acea fabula a lui Jean de La Fontaine, in care vulpea intalneste un corb cu o bucata de cas in cioc. Poftind a manca bucata de cas, vulpea incepe a-l lauda pe corb, zicand: "De-ati avea si glasul mladios, pe cat v-arata penele de frumos, ma prind c-ati fi vreo Pasare Maiastra!" Corbul, auzind-o, pe ganduri nu mai sade. Deschide ciocul. Prada cade. Apoi, mancand casul, vulpea se apuca sa-l invete pe corb, zicand: "Bade, ligusitorii - nu stiai, se pare - traiesc pe seama cui le da crezare."
Lingusirea nu are nimic in comun cu mangaierea si cu aprecierea unor merite. Cat timp mangaierea izvoraste din blandete, lingusirea izvoraste din egoism. A lauda pe cineva pentru o anumita reusita este un lucru firesc si bun, caci, pe langa intarirea smereniei proprii, are loc si incurajarea celor din jur spre fapte bune asemanatoare. In lingusire exista o intentie rea, cel care linguseste folosind cuvinte in care nu crede cu adevarat, spre a dobandi un lucru ascuns. Cand sunt sincere, complimentele se aduc in public, fara nici o ezitare, in timp ce lingusirea se face mai ales in particular, spre a evita discernamantul celorlalti. Astfel, cat timp lauda si complimentul se bazeaza pe lucruri adevarate, pe recunoasterea unor merite reale, lingusirea se bazeaza pe minciuna si viclenie.

Frate, daca nu faci o carte din tot ce ai muncit si adunat mare pacat ai, pentru ca e de mare folos pentru toti tot ce ai adunat.

Citesc threadul asta si parca primesc o gura de aer duhovnicesc din forum parca mai mult decat din celelalte threaduri.

Aceste răspunsuri ( fragmente ) au in multe cazuri si titlul cărții din care au fost extrase , tocmai pentru a fi un îndemn la lectură a cărții in ansamblu ei .
Mulțumesc, dar n'am nici un merit , sunt doar niste simple fragmente ce reflectă la un moment dat starea mea sufletească dintr o anumită zi, sunt simple daruri oferite întâmplător sau nu de Dumnezeu spre lumînarea mea si a celor din jur.
Sa căutam deci cartea si autorul dorit !si atunci cu adevarat ne va fi de folos tuturor deopotrivă :)
Doamne ajută !

Lingusirea (3)
 

Sfantul Ioan Gura de Aur, intr-un cuvant la Evanghelia dupa Matei, spune: "Al diavolului este a lingusi, pentru a vatama, iar al lui Dumnezeu este a invata, pentru a fi de folos." Intelegem de aici ca un alt scop al lingusirii este acela de a vatama, lingusitorul cautand numai interesul propriu, in pofida oricaror piedici.
Diavolul este lingusitorul prin excelenta, care promite ceea ce nu poate da si urmareste intotdeauna lucruri pe care le tine ascunse. Una spune, alta urmareste; una promite, alta ofera. Modul in care diavolul a lingusit-o pe Eva, facand-o sa ii descopere porunca lui Dumnezeu, pentru ca apoi sa o impinga spre neascultare, a ramas emblematic pana astazi. Ca si diavolul, lingusitorul nu se prezinta in forma lui reala, ci ia o forma vicleana, care sa pacaleasca. Diavolul ia chip de sarpe, iar lingusitorul ia chip de prieten. Cumva, lingusitorul se demonizeaza, caci lucreaza in chip viclean si ascuns, precum diavolul. Prin lingusire are loc smintirea celuilalt, care ajunge sa creada despre sine lucruri neadevarate.
Adevarul, curatia sufleteasca, simplitatea si demnitatea nu au nimic in comun cu lingusirea. Mantuitorul a patimit pentru adevarurile pe care le-a rostit. Tot asa, pentru sinceritatea lor, cu care au indicat boli sufletesti si au vindecat rani de moarte, nenumarati sfinti si oameni de rand au patimit de la cei din jurul lor. Chiar daca toti ne dorim sa ne cunoastem, simultan vrem sa fim mai buni decat suntem, iar orice trezire pe care ne-o randuieste Dumnezeu risca sa fie dureroasa.
Lingusirea, ca duh necurat, este in stare sa alunge orice urma de virtute si sa ramana singura la conducerea mintii, comportandu-se ca un cancer al sufletului. Doar cu dragoste de Adevar si credinta in Dumnezeu se poate birui ispita de a-i lingusi pe anumiti oameni din jurul nostru. Odihna pe care o aduc sinceritatea si tacerea nu o poate da nici o forma de lingusire, caci aceasta din urma se bazeaza pe minciuna, iar minciuna tensioneaza si intuneca sufletul.