Parintele Paisie Aghioritul (vol. 5, Patimi si virtuti) spune ca in aceasta situatie intram sub actiunea legilor duhovnicesti, care exact asa functioneaza: fugim apoi resimtim consecinta si (ne) plangem.
Sentimentul apasator de singuratate imi pare un semn, catre constiinta noastra neglijenta, al indepartarii noastre de Dumnezeu, asa cum dealtfel ai spus.
Un indicator cert al indepartarii de Dumnezeu este si anxietatea care insoteste mai mereu sentimentul de singuratate (nelinistea, frica resimtita ca fiind fara motiv, o apasare aproape permanenta care poate fi presarata si cu pusee de panica).
Apropierea de Dumnezeu prin tot ce ne ofera Biserica (de la slujbe si Sfintele Taine pana la indemnul permanent la rugaciune - pe care o practicam in comuniune in Biserica sau/si singuri in "camara" noastra) amelioreaza apoi vindeca si sentimentul de singuratate si anxietatea.
Evlavia, frica de Dumnezeu taie celelalte frici, prin harul Domnului.
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh! Amin.

Eu cred ca fac un pacat doar ca nu accepta realitatea momentului prezent.Si se revolta si se plang.Cred ca ar trebui ca fiecare sa profite de perioadele de singuratate( o stare negativa care inseamna LIPSA cuiva), sa le transforme in perioade de solitudine( o stare pozitiva care inseamna PREZENTA cuiva - prezenta ta) sa incerce sa se cunoasca mai bine,sa-si depaseasca limitele,sa se dezvolte in domenii care le trezesc interes,sa evolueze spiritual,sa creeze ceva,sa traiasca frumos in conditiile pe care le au si cu coordonatele pe care le au.Sa caute bucurii in lucrurile simple.Spun mereu asta desi pare poate ceva banal,dar adevarul si raspunsurile, mereu se afla in lucrurile simple..Si nu in ultimul rand, sa stea de mana cu Dumnezeu!

Iar atunci cand Dumnezeu considera ca a sosit momentul, va aparea si jumatatea lor..Sau poate nu va aparea niciodata..asta nu depinde de noi, de aceea nu poate fi un pacat.( raspunsul exact la intrebarea ta).Dar poate fi un pacat,cred eu, atitudinea de revolta si frustrare, ca nu se intampla ce ne dorim..Uitand desigur, ca Dumnezeu stie mai bine ce e bine si ce nu e bine pentru noi..Eu cred ca fiecare are datoria sa-si astepte frumos jumatatea..chiar de ar fi s-o faca o viata intreaga!

Asta imi pare mai ales pentru fete... :)
Pentru barbati, poate, zic si eu, s-ar cuveni sa isi CAUTE frumos (dupa cuviinta, cu rabdare, cu nadejde) jumatatea...

Nici un om nu se poate simti singur intr-un anume fel, decat daca refuza sa vada evidentul , anume ca face parte dintr-o imensa familie....cea umana....

...pentru ca sufletul ne este orbit, probabil de egoism... nu ca a constientiza faptul acesta face vreo diferenta notabila.

Dadadadaaaa...barbatii cauta...din floare-n floare, jumatatea..o onorabila scuza si un scop de-a dreptu`elevat !!:21::36:

Lasand gluma (!?) la o parte :71:,spuneam in mesaj ca fiecare e dator sa isi astepte frumos jumatatea, avand in vedere credinta mea, ca aceasta apare doar cand si daca vrea Dumnezeu! Aceasta intalnire/aparitie, fiind independenta de vointa noastra.

Da, desigur, eu insa ma refeream la modul in care asteptam darul lui Dumnezeu: baietii cauta, fetele asteapta: nu-i asa ca sansa intalnirii creste? :) Daca unul nu sta locului ci amandoi se misca, e posibil sa nu se mai intalneasca niciodata (am patit-o recent cu un prieten, ne-am tot cautat pana ne-am trezit fiecare in partea cealalta a Mall-ului, noroc cu telefonu' mobil...)
In fine, sunt cu totul de acord cu tine, da, ai dreptate, eu incercam sa speculez ceva dar nu, nu tine, cred ca tu ai nimerit chiar la tinta! :)

Da,doar ca de fiecare data cand ne indragostim credem,firesc,ca este "the one"...:)
Eu chiar in perioada aceasta pun punct relatiei cu cel care credeam ca e jumatatea mea,care vroia sa fiu sotia lui,sa avem familie etc Chiar si verighetele erau luate...:)
Nu este simplu deloc,mai ales cand iubesti omul,insa decat sa tragem de un ideal,sa continuam sa ne mintim si eventual sa ajungem la o casnicie finalizata cu divort sau mai rau,copii ramasi fara ambii parinti,cred ca mai bine ne luam valul de pe ochi cand inca nu e prea tarziu!
Iar referitor la singuratate,o simt destul de intens,pentru ca din cauza felului sau de a fi cam toti prietenii mei s-au indepartat,insa probabil asa trebuie sa fie,sunt experiente de viata care ne invata mai multe despre noi,chiar daca aduc si suferinta,deziluzii...important este sa nu ne pierdem speranta si sa credem ca,cu ajutorul lui Dumnezeu,ne vom gasi cu totii locul in aceasta lume asa cum trebuie sa fie pentru fiecare!

Sincer,Ioan,povestea cu printesa care sta in castel asteptand sa ii vina printul pe cal alb nu prea se mai potriveste sau aplica in zilele noastre si riscam sa fim babutzele cu par dalb care asteapta si tot asteapta...pana la adanci batraneti! :)

sa glumim !
 

Poate Cezar tocmai si-a cumparat un cal alb si porneste cu el in lume. Vrea sa stea fetele locului ca sa nu oboseasca armasarul. :35: