Oameni strazii, cum ii putem ajuta
 

Oamenii strazii inainte lui Dumnezeu sunt mai vrednici decat noi, fiindca ei au lasat totul. De aceea este bine ca lumea sa nu treaca pe langa ei si sa nu le pese, ci intotdeauna sa faca milostenie cu ei, cel mai bine ar fi sa-i duca acasa, sa le dea de spalat mancare, haine calde si un loc cald ptr dormit, adica ceea ce le lipseste. Dar daca aceasta nu este posibil sa le dea binecuvantare si sa se roage pentru ei la Dumnezeu dsa le lumineze mintea si sa le arate calea spre mantuire.
Fie ca Bunul Dumnezeu sa-i aiba in paza.

Si cum facem treaba asta?Ii gazduim pt o noapte sau ii adoptam pt toata viata?Mie tot nu-mi este clar cum este cel mai bine sa ajuti un astfel de om...Ma gandesc ca ar trebui construite adaposturi(apartamente),iar la aceste adaposturi se pot duce voluntari ca mine,ca tine care pot da o mana de ajutor pe langa cei care lucreaza acolo.Dar sa aibe parte de conditii umane nu sa doarma in paie.
Oamenii astia nu sunt ai nimanui,provin dintr-o familie,au rude care au principala datorie sa la asigure un minim de existenta daca sunt bolnavi mintal,handicapati,nevolnici,saraci.
Insa toate sunt rasturnate cu susul in jos in aceasta tara unde domneste salbaticia,indiferenta,incultura si egoismul feroce.

Cred că voluntari s-ar mai găsi. Dar pentru ca ei să poată ajuta e necesar să existe spaţiile de cazare.
Cât priveşte familiile care ar trebui să-i sprijine... Ei sunt tocmai expresia concretă a crizei în care se află familia.

Exact,asta voiam sa subliniez.
Sunt tot mai multe astfel de familii in criza,in loc sa fie elemente izolate sunt tocmai o realitate dominanta.
Asta nu ne da de gandit?

Ei, domnule doctor, cu tot respectul o sa va intind, declarat, o mica, sa spun asa, cursa...:)
Stiti bine ce e in saloanele de Terapie Intensiva... N-o sa va spun tocmai eu...
Vi se pare exagerat sa ii consideram pe acesti oameni, aflati intre viata si moarte, la indemana ultimului refugiu?
Iar daca acceptati ca sunt asa, comparabil cu pacientii de la Reanimare, cum v-ar parea gestul doctorului care vine sa le fluture pe la nas (scuzati duritatea metaforei) "demonstratia ca se poate trai"? Ca medic, si pornesc de aici de la prezumtia cu mana pe inima ca sunteti un bun medic, desi nu va cunosc personal, ca medic asadar credeti ca bolnavul inconstient sau aflat in spasmele mortii are puterea sa (mai) faca un exercitiu de libertate?
Cred tare ca sunt momente cand libertatea bolnavului trece prin curajul meu, asumat cu frica de Dumnezeu, de a prelua functia constiintei sale (temporar) adormite. Libertatea lui trece prin libertatea mea. E ca la Botez: creditez pe cel botezat, adflat in starea de bebelus inconstient, cu credinta mea, a nasului adult si constient, voluntar. Si imi asum riscul esecului. Orice parinte isi asuma riscul esecului. Altfel nu ar mai indrazni nimic. Ar promova haosul si deznadejdea. Boala nu ar mai fi o ispitire, un pod spre mantuire, ci de-a dreptul un pasaj lin de trecere garantata spre moarte. Or, medicii, luptatori prin excelenta, oameni cu un curaj atat de mare incat Insusi Domnul le trece garda de duminica drept Sfanta Liturghie, se-mpotrivesc pana in panzele albe tocmai impotriva mortii si a seductiei ei (pe care o recunoastem tocmai din dulcea resemnare din saloanele de reanimare...). Stiti bine ce spun, desigur...
Aceasta, preluarea de catre mdeic a functiilor vitale ale pacientului muribund, nu cred ca este mandrie, ci se numeste curaj. Datorie. Datoria de a fi curajos, prin puterea data tie, temporar, de Domnul, in aceasta lume a luptei dintre viata si moarte, de a spune ca reprezentant al Lui: AMIN! Adica DA! Sa fie!
Aceasta cred ca e puterea vietii. Gestul lui Hristos.
Sa intervenim, deci, fara prea multa jena, in viata oamenilor strazii. Ne-am spala, astfel, interventiile cu mult mai jenante din viata altor semeni, cu mult mai liberi sa aleaga...

Gasit-am, oare, tocmai in homelessi, stindardele libertatii?...
Haideti sa ni le asumam noi, mai intai, curajos si cu discernamant. Prin multa, mai multa smerita pocainta lucratoare. AMIN+

De nu vom face asta, indraznesc sa adaug, ne vom trezi ca in scenariul cosmaresc spre care, spre luare aminte, ne-a indreptat Scotland: acela in care, asa cum se vede acolo, un om gaseste sa isi inchine ultima clipa imbratisarii cu un caine.
Cainele ofera afectiune, da, consolare. Omul poate mai mult!
Ca nu speciei canine i-a incredintat Dumnezeu gospodarirea Terrei, ci omului, bipedului paros cu 2 picioare si cu ingeri in par...
Ce nu poate cainele, cred tare ca e datoria omului sa poata. Hristos s-a intrupat in om.
Sa nu privim, va rog, libertatea de a spune NU vietii, mai presus decat libertatea de a spune DA!
A spune NU vietii, nu este gest de libertate a omului, ci strigat victorios al neantului.
Sa nu fie! AMIN+


P.S. Ma iertati, am dat frau liber impotrivirii mele celei mai adanci impotriva mortii. Poate nu arata prea frumos, dar asa e cand te lupti cu moartea, esti un pic schimonosit, iti mai scapa cate o grimasa, un firicel de saliva in barba, o scanteie dementa in ochi, un ceva...
Dumnezeu sa ma ierte ca am indraznit uite-asa.

Multumim, Scotty. Impresionant intr-adevar.
Un animal i-a oferit acelui om adevarata dragoste, de care n-au fost in stare semenii sai "human being"... se spune ca fericirea este o stare de spirit. Cred ca acel om a murit fericit.

Of,ce m-ati facut sa plang,ce induiesator...

Ajutor!!
 

Am tot citit ce ati scris pe acest blo si am ramas foarte impresionata. Va rog sa am ajutati, cunosc o fata acre vrea sa munceasca, locuieste pe strazi, haideti sa o ajutam!! Mai este valabila oferta cu maturatul curtii? poate ii gasm si un loc unde sa doarma si ii gasim si un loc de munca!!!
Va rog, chiar merita!!