un mic comentariu
 

Fallen, un mic comentariu la "Roxana" lui Gala Galaction: romanul este conceput sub forma unei spovedanii scrise a unui tanar calugar catre parintele sau. Deci personajul e calugar de la inceput pana la sfarsit, nu se calugareste in urma ispitelor. Este vorba, asadar, despre un tanar calugar neexperimentat, dar cu mare ravna, care este trimis sa faca o ascultare: sa ridice o biserica/manastire. Deci nici vorba de lacomie de castiguri nemeritate, el cauta mereu sponsori pentru finantarea bisericii, care, repet, nu e visul lui personal, e ascultarea lui. Numai ca se confrunta cu o gramada de ispite lumesti, pentru ca ravna lui nu e suficienta. Principalul donator al acestei biserici este sotul bogat al Roxanei, o femeie la varsta a doua, nefericita in casnicie, care ii face calugarului o buna impresie, prefacandu-se o femeie evlavioasa, care si-ar dori sa il ajute in marea lui misiune, dar care, de fapt, pare indragostita de el. Incet-incet, tanarul calugar, naiv si neexperimentat, este prins in niste mreje din care nu mai poate iesi, mai ales ca sotul Roxanei moare si el se simte, incet-incet, atras, la randul lui, de ea, mai sunt si fondurile materiale pentru biserica... e un roman psihologic, care nu se incheie nicicum, doar cu strigatul disperat de ajutor al calugarului catre duhovnic. Comentariul pe care l-ai gasit pe net este reductionist si tendentios, o sa incerc sa iti trimit cartea.


Cat despre "De la noi la Cladova", lucrurile stau altfel, in sensul ca preotul Tonea, protagonistul, tata de familie, care duce o existenta destul de banala, e un om experimentat si nu comite niciun pacat, gasind puterea sa faca ceea ce spune morala crestina, in ciuda numeroaselor ispite, desi e clar ca si el se simte atras de sarboaica Borivoje, tanara sotie a unui enorias de dincolo de granita. Citind finalul, mi se pare ca rezistenta eroica a parintelui Tonea si capacitatea lui de a-si transforma erosul in iubire crestina a salvat doua suflete.

Ultima postare e parte dintr-un roman de-al tau sau e o experienta reala? Cum adica sa faci abstinenta de biserica? Pai la biserica venim pentru Hristos, sa ne unim cu El, sa Il primim in sufletele noastre, sa Ii auzim cuvantul, sa Ii aducem slava, sa Ii cerem ajutorul, sa ne vindecam de patimi, nu pentru ca ne place preotul / strana / societatea / pictura. Preotul e doar un slujitor al Domnului. Incearca sa mergi la o alta biserica, Hristos va fi si acolo, iar Liturghia va fi la fel. Abstinenta se face de la pacate, nu de la biserica lui Hristos.

Daca nu o gasesc pe nicaieri si faci tu rost de ea si ai incredere sa mi-o imprumuti...ne-am putea intalni pe undeva, cred. Eu nu mai stiu pe unde sunt biblioteci, cand eram in liceu era una prin piata Amzei, Sadoveanu parca. Pe urma nu mai stiu ca aveam biblioteca noastra la facultate.

Intr-adevar, pr. Tonea a salvat doua familii si doua suflete, si la fel nadajduiesc ca am fii facut oricare dintre noi. Ma intreb insa, cateodata, daca Dumnezeu nu poate proceda si cu cei care isi necinstesc familia (si mai ales cei care nu vor sa-I dea copii, refuza darurile Lui) cum a procedat cu lucratorii cei rai din vie (adica sa o dea altcuiva). Adica, mai explicit, in romanul meu, daca domnul A isi pierde viata din vina lui sau nu, (sufletul speram totusi ca nu, ca se roaga toata lumea pt el), de ce nu i-ar fii ingaduit preotului care si el si-a pierdut sotia sa o ia pe doamna A si pe fiul ei?

O sa incerc sa merg si la alta biserica, e vorba sa ne mutam peste iarna, sa vedem. Insa mereu aud oameni ca se duc in diverse locuri, chiar indepartate, si nu neaparat renumite, pt ca acolo au duhovnic, spre exemplu, si ma gandesc daca nu cumva ar putea fii si asta o forma de mucenicie, de nevointa, sa te duci intr-un loc anume cand te poti duce undeva mai aproape de casa.
Tot ce-mi doresc insa cu tot dinadinsul (chiar "obsesiv") e ca acolo unde ne vom muta sa se poata ajunge totusi la o biserica daca voi avea copil, eventual pe jos, cu caruciorul, sa nu fie nevoie de masina sau autobuz, ca e mai dificil, pt ca eu sa zicem ma pot lipsi, pot citi predicile pe internet, dar copilul as vrea sa-l cresc crestineste, daca se poate , sa-l impartasesc cat de des (desigur, cand e vremea acceptabila, nu e bolnav, etc). Iar astia prin complexele rezidentiale (unele din ele facute pe mijlocul campului) au grija sa faca gradinita, sala de fitness, spa, centru comercial, dar la biserica chiar nu se gandeste nimeni... Mi-aduc aminte de filmele cu caravanele din vest (America), cum le citea duminica tatal din Biblie, apoi rupea o paine si-i "impartasea"... asa vrem sa ajungem si noi, liber- cugetatori? (si-asa suntem multi, prea multi chiar care nu mai cred in "sfintele taine")

fragmente din jurnalul dnei A (vaduvei)
 

E foarte greu sa descrii in cuvinte putine o multime de sentimente atat de profunde, asa cum a reusit Gala Galaction in opera sa; in decursul timpului am mai asternut si eu pe hartie asemenea fragmente, cand am avut timp si inspiratie; insa ritmul in care ia nastere povestea e mult mai rapid decat posibilitatile mele de a o imortaliza pe hartie. Iata cateva fragmente mai emotionante pe care am reusit sa le surprind:

"anul acesta a fost o aniversare trista pentru fiul meu. a picat si intr-o zi de miercuri si fiind prima zi de post din viata lui de 7 ani, a tinut mortis sa o tina...a trebuit sa-i fac pt la scoala saratele cu mac si susan si placinte cu mar si nuca. Apoi a vrut sa mearga la sf maslu si sa se spovedeasca pt intaia oara in viata lui, moment pe care-l astepta cu nerabdare de vreun an, desi la cat timp petrecuse impreuna cu parintele nu stiu ce mai ramasese nespovedit...Dupa parastasul de 40 de zile parintele a ramas la noi si a dormit cu fii-miu. Acesta mi-a marturist ulterior ca peste noapte l-a imbratisat si l-a sarutat pe partea stanga a pieptului, iar cand l-a intrebat de ce o face a spus ca din obisnuinta ca asa facea si cu taica-su, care avea o rana acolo. Eu habar n-aveam ca ei aveu asemenea momente de tandrete si ca taica-su ii permitea sa ii atinga rana, cand abia ma lasa pe mine...nu il mai durea, dar ii trezea amintiri dureroase. Apoi parintele i-a zis ca oricat ar cauta si ar incerca sa-l inlocuiasca, nimeni nu va resui sa-i ia locul tatalui lui; dar ca spiritul lui nu a disparut , ci e in continuare pe undeva. Doar ca unele spirite sunt puternice, ne ajuta si ne imbarbateaza, pecand altele sunt speriate si pierdute si trebuie sa ne rugam noi pentru ele sa gaseasca calea spre lumina, sa ajunga la Doamne-Doamne si de acolo apoi sa se roage pt noi..."

"am inercat sa discut si cu alt parinte, cu prietenul sotului meu, despre problema schimbarii duhovnicului si despre posibila lipsa de obiectivitate si nepartinire a acestuia, dar acesta a spus ca indeferent cum ar fi fost, era mai bine si aveam datoria sa ascult de el ca duhovnic, mai ales in cazurile concrete enuntate de mine: referitor la participarea la sfintele slujbe si mai ales la sfintele taine si tinerea randuielilor, duminicilor, etc, pt ca in aceste privinte parerile tuturor preotilor trebuie sa fie unanime, indiferent de situatia familiala a enoriasului si de 'parerile" si banuielile unora...'

"nu inteleg de ce pana acum a facut cu placere si mandrie, onoare toate randuielile pt cei plecati, asteptand chiar cu nerabdare momentele respective, pecand acum, in cazul sotului meu, nu mai am nicio tragere de inima, e parca o corvoada...poate si unde stiu ca el considera toate astea pierderi de vreme si cheltuieli inutile???"

'in continuare sunt confuza si ma simt vinovata de caderea si pierderea lui. De ce dintre toti prietenii si fiii duhovnicesti ai parintelui, doar noi doi suntem singurii care nu ne-am pocait si nu ne-am intors de la pacat, iar el chiar a murit neimpacat si nespovedit? Harul lui lucrator nu a mai lucrat, sau el si-a facut datoria, dar noi am fost impietriti, nepasatori? Ori s-a resemnat si el si a zis daca vor ei bine, daca nu...problema lor? (sau mai exact a lui; ca el pe sotul meu il vedea drept sminititorul meu, nu invers)
Poate pt mine mai e timp de pocainta, dar sotul meu e mort. Oare pocainta mea va mai ajuta la ceva? Daca eu (si eventual parintele) suntem vinovati de caderea lui, si ne pocaim la timp, poate pe noi ne va salva, dar pe el il va mai salva???"

"privind in urma, realizez ce casnicie frumoasa am fi putut avea si ce sot bun am avut...iar eu in loc sa ma rog pt salvarea casniciei, am umblat sa-l smintesc pe bietul parinte (fara sa-mi dau seama)...vezi doamne sa ma dau e bine in fata lui Dzeu cu ravna mea duhovniceasca...grav e ca atunci cand am avut ganduri de desfrau, le-am reprimat si le-am negat; i-am spus si parintelui ca am facut asta, si a zis ca foarte bine, bravo mie...dar n-a fost asa. Constanta din capul meu era :sotul banuie ca sunt indragostita, dar nu e adevarat. Interesul meu e pur spiritual. Iar parintele iarasi zicea:bravo, foarte bine! Continua asa! Iti admir ravna duhovniceasca". Iar sotul zicea "vezi de treaba, zicea asa fiindca te doreste, e indragostit de tine", si din pacate, cam avea dreptate...De fapt gresala mea si a parintelui deopotriva a fost ca in loc sa ne canalizam pe salvarea casniciei si intoarcerea sotului meu din apostazie, eu am fantetizat sa am un sot ca parintele, iar el...probabil sa ma vada salvata de un sot care nu-mi oferea ceea ce meritam, in opinia lui...niciodata nu a zis insista sa-ti salvezi casnicia, e crucial alcest lucru...dupa el dac-as fi divortat ar fi fost cel mai bun lucru, considera ca merit mai mult decat imi ofera sotul, iar pt mine ar putea exista alt barbat care sa-mi ofere aceasta (cum ar fi el de exemplu)."