În prealabil postat de glykys
(Post 453941)
Eu merg intr-o biserica unde peste 80 la suta, daca nu si mai mult, din credinciosi sunt persoanele trecute de varsta de 60 de ani. La inceput, mi se pareau asa certarete si nelalocul lor, le vedeam ca se imbulzeau peste tot, cantau peste dascal, faceau observatii tuturor, se trezeau vorbind in timpul slujbei, o baba din fundul bisericii chiar mai atipeste pe scaun si cand se trezeste, tipa, indiferent de momentul slujbei: "Amiiiin!", alta racneste cand o apuca, fiind bolnava... Nu intelegeam deloc de ce bunicii mele ii placea asa de mult aici, ca doar intraseram in biserici cu oameni mai civilizati.
Ei, si de la o vreme, nu mi se mai pareau aceste babute necivilizate. Nu-i vorba, ca ele nu s-au schimbat deloc, se imbulzesc in continuare si se iau la harta, dar s-a schimbat perceptia mea asupra lor. In timp, am invatat sa le accept, sa le privesc partile bune (spre exemplu, cele mai multe sunt foarte evlavioase, le trece repede supararea, cea bolnava care racneste este foarte rusinata dupa ce ii trece criza, cea care atipeste pe scaun, dupa ce da pomelnicul, ii imbratiseaza si isi cere iertare de la toti din biserica pe langa care trece, spunand ca este batrana si nu mai stie cat o mai duce - adica lucruri pe care eu nu le vedeam inainte, ce, eu auzeam numai "Amiiiin" in cele mai nepotrivite momente).
M-am invatat cu ele si le accept asa cum sunt, chiar le simt lipsa, cand sunt in alta biserica. M-am dus la un hram la o biserica din centru si inainte de predica, la momentul in care se impartaseau preotii, s-au cantat colinde. Ma intreaba o doamna din spate (foarte civilizata, nu se foise deloc, nu se miscase, nu ma imbrancise, nimic): "S-a terminat slujba? Ca acum sunt colinde..." Pai babutele mele nu ar fi putut sa intrebe niciodata asa ceva, ca sunt foarte vigilente la tot ce misca, se vede si se aude.
Imi zice de 1 ianuarie o babuta: "Eu te iubesc pe tine". Poftim, nu stie cum ma cheama, nu stie unde stau, nu stie nimic depsre mine, doar ca vin la biserica si ca m-am nimerit de cateva ori langa ea - tin minte ca intr-una din aceste dati m-a rugat sa ii scriu o rugaciune, cu litere mari, sa o invete si ea, ca nu stie carte. Atata tot.
Si nu e de mirare ca adesea ii simt pe acesti oameni - pe care nu ii vad decat vreo doua ore duminica in biserica, cei mai multi dintre ei cu care poate ca nu am schimbat niciodata nici un cuvant si despre care nu stiu nimic altceva decat ca vin la biserica la care ma duc eu - mult mai apropiati sufleteste decat prieteni, colegi, oameni cu care petrec destule ore si despre care stiu cate in luna si in stele. Dar, fireste, la inceput nu era asa.
Anul acesta, la predica de Sf. Dumitru, Patriarhul a spus, printre multe altele, un cuvant care mie mi s-a parut extraordinar si pe care l-am tinut minte: fiind impresionat de multimea pelerinilor, in ciuda conditiilor nefavorabile, dar si de daruirea acestora, de faptul ca, in mijlocul acelor cozi uriase, se infiripau prietenii, ca oamenii se incurajau si se alinau unii pe altii, PF a spus ca aceasta este lucrarea sfintilor, ca ei sunt cei care fac din oameni necunoscuti prieteni.
l[/url] "
|
