Eu, una, nu am astfel de antipatii. Cel mai mult ma marcheaza oamenii cu care intru in contact. Familie, neam, prieteni apropiati, chiar serviciu.

Incerc sa fiu corecta, blanda, toleranta dar nu intotdeauna imi reuseste. Si ma trezesc in opozitie cu mine insami. Dar ma iert. De ce nu i-as ierta si pe cei care imi gresesc? Cu ce sunt eu mai buna ca ei? Cine sunt eu sa-i judec? Cel mult dezaprob comportamentul si anumite actiuni, dar niciodata nu ma lansez in judecati de valoare. Nu stiu eu ce-a fost in sufletul omului in momentul acela. Da, m-a ranit, poate nici nu si-a dat seama. Sau poate ca a facut-o intentionat, dar poate ca am meritat-o, poate ca si eu i-am gresit candva fara sa vreau si acum isi plateste polita. Este un lant de greseli si polite de platit care poate duce la nesfarsit. Unul din cei doi trebuie sa-l rupa. Eu am ales sa fiu eu. Nu-mi place sa platesc polite.

Eu cred ca noi nu putem ierta si nu putem cere iertare din mandrie. Vad asta atat la mine, cat si la cei din jurul meu. Si bineinteles ca o vad mai mult la ei decat la mine! Dar asta e o alta poveste. Un alt pacat, iar noi vorbim aici despre atitudini crestine. Dar zic, daca n-am fii atat de mandri, n-am face multe alte pacate.

Haideti sa va povestesc o intamplare, legat de topic si de ceea ce spuneam mai inainte.

Acum cateva zile am fost acuzata public (in fata a vreo 5-6 colegi) de o colega de serviciu ca i-am furat iaurtul din frigider. Am fost cu atat mai surprinsa cu cat ma intalnisem cu ea mai devreme in bucatarie, doar noi doua, si nu spusese nimic. Se pare ca a ales "sa ma faca de ras" de fata cu colegii mei. Reactia mea a fost una fireasca, am crezut ca nu am auzit bine si am rugat-o sa repete. "De ce mi-ai furat iaurtul din frigider?" Intradevar, cu o zi in urma luasem un iaurt din frigider, insa luasem iaurtul meu. I-am spus si ei acest lucru, insa bineinteles ca nu am convins-o. Si mi-am dat seama ca orice as spune nu o voi convinge. Atunci am ales sa-i spun ca-mi pare rau de situatia creata si ca ar trebui sa mai cerceteze cum s-au petrecut lucrurile. Nu stiu daca a mai cercetat, era foarte convinsa de adevarul ei. A plecat cu promisiunea de a nu mai pune vreodata ceva in frigider "ca sa nu mi le iei tu".

Acum stau si ma intreb daca am actionat bine. Eu cred in continuare ca da, desi colegii mei m-au "acuzat" ca am fost prea in defensiva, ca ar fi trebuit sa iau atitudine. Ca a atentat la onoarea mea. "Cum ai putut sa primesti acuze nefondate?". In final mi-a fost mila de ea. Si nici macar nu-i port pica. Dar ea poate intr-o zi va vrea sa-si plateasca polita, fiind convinsa ca a suferit o nedreptate din partea mea si ca merit "pedeapsa" ei. Sper sa nu se intample, iar daca se va intampla, sper sa am destul discernamant sa trec repede peste situatie.

Este cu adevarat foarte neplacut sa fii acuzat pe nedrept si sa nu ai cum sa-ti dovedesti nevinovatia... Si acesta e un caz usor, Doamne fereste de altele grave!
Vezi, daca tineai post ai fi putut sa dovedesti ca nu tu ai mancat iaurtul... (am glumit, nu te supara) ... dar n-ar fi rau sa incepi postesti si sa te rogi la Sf Mare Mucenic Mina sa se afle adevarul si colega ta sa nu te mai banuiasca
Doamne ajuta!

Asa este, toate se leaga intre ele. Un pacat aduce alt pacat sau alte pacate.

Eu cred ca va referiti mai degraba la disconfortul creat de astfel de persoane ,nu antipatie
Daca avem antipatie ar trebui sa mai lucram cu noi insine.
Mai ales in post e posibil ca diavolul sa ne bage si astfel de idei in cap
Mi se intampla sa gresesc cateodata in evaluarea cuiva ,evident sa gandesc ceva negativ si cand intalnesc acea persoana sa ma rusinez.

Mi se spune uneori că sunt prea retrasă, tăcută, poate chiar încruntată. Azi de exemplu nu am fost prea comunicativă cu colegii şi am preferat să merg singură la masă. Sunt cam îngândurată şi aş vrea să îmi pun ordine în gânduri.
Pot fi acuzată de impoliteţe sau de o atitudine ne-creştină faţă de ceilalţi? Sper că nu...