În prealabil postat de Tincutza (Post 525366)

La primul copil am încercat și eu să aplic reguli din cărțile de psihologia copilului sau de pedagogie. Am învățat multe, la urma urmelor astfel de studii și articole au schimbat metodele de creștere și de educare a copiilor. Practic nu prea mi-a reușit. La 22 de ani mai degrabă mă jucam eu decât să-i ofer ei clipe plăcute prin joc. Iar când era vorba de pedepse, mi-era groază să o chinui pentru o „eternitate” de 3 minute la colț. De bătut, am bătut-o când și-o pus viața în pericol. Am întrebat-o odată: „Puiul mamei, ce alegi, o palmă la fund sau să nu-ți dau voie în parc după-amiază?” Era mărișoră, știa că a greșit și a ales bătaia pentru că durează mai puțin.
La al doilea am zis că nu mai greșesc. Înarmată cu multă răbdare și cu un teanc de manuale, eram pe deplin hotărâtă să-l educ cu „dragoste și fermitate”. Dar am născut greu, am trecut pe lângă moarte amândoi și a urmat un timp de deznădejde, apoi un timp de rugăciune, apoi un timp de revoltă. Ne-am revenit amândoi, și trupește și sufletește, dar în ani. Și în anii aceștia m-am îndepărtat binișor de la a încerca să fiu o mamă aproape perfectă a unui copil aproape sfânt. M-am bucurat că trăiește și că e al meu și că pot să stau cu puii mei acasă (iar pentru ultima aceasta îi mulțumesc soțului meu). Mi-ar fi plăcut să-și dezvolte una din însușirile naturale, l-am lăsat să încerce orice i-a stârnit interesul. N-o fost să fie, cine știe pentru ce s-o fi născut el...
Nu cred că e necesar ca părinții să fie tot timpul de acord, dă impresia unei coaliții împotriva propriului copil. Noi am perpetuat ceea ce ne-am însușit de la părinții noștri: eu îi pârăsc că nu mă pot abține să-i spun lui tot, el îi ceartă pentru că au supărat-o pe mama lor, eu plâng că e prea aspru și tot așa, din scandal în scandal, ei cresc și noi îmbătrânim. Nu suntem un model de familie, nu trebuie să se ia nimeni după noi, ceea ce vreau să spun este că suntem diferiți, poate ar trebui să ne păstrăm sinceritatea și bunul simț și atât. Că această prea propovăduită blândețe însoțită de o ușoară fermitate seamană a tactică de manipulare și naște prunci care nu vor putea înțelege niciodată în viața lor anumite versuri păunesciene.
Deci pledez pentru autenticitate, datoria mea de mamă (că asta sunt, nu sunt nici educator, nici formator, nici îndrumător, mamă sunt) este de a le oferi ocazia de a-și completa zi de zi registrul de emoții cu dragostea sau cu ciuda mea, cu respectul sau cu disprețul meu, cu bucuria sau cu mâhnirea mea. Nu mă mai ascund de mult în fața lor și tot ce e în mine știu și ei. O fi bine sau nu, n-am de unde să aflu acum, dar nu vreau să se întrebe vreodată cine le-au fost părinții, că ei nu i-au cunoscut.

Și le mai citesc basme, dintr-acelea cu eroi adevărați care-și ucid trădătorii și își jertfesc viețile pe altarul cine știe căror iubiri imposibile. Consider că poveștile contemporane sunt seci, zânele lor sunt sterpe, orice pornire spre sublim e distrusă din fașă, iar echilibrul în viață a devenit sinonim cu neputința de „a muri eroic pentru o cauză” (pentru cei maturi a se citi „a trăi modest în slujba ei”); ghilimelele sunt ale lui J. D Salinger, nu mai știu din care scriere, cred că din „De veghe în lanul de secară”, asta da carte de citit de către părinți și viitori părinți.

În prealabil postat de fallen (Post 566184)

Va rog frumos sa ma iertati, dar...nu pot sa inteleg o problema ( a mea) legata de copii...poate pt ca nu am, dar tot trebuie sa mai interactionez cu ei, cateodata...sau poate am eu o problema cu proprii nervi, caci ar trebui,'neavand copii proprii, sa fiu mai toleranta....insa nu pot, mi se pare extrem de agasant un anume aspect: cand intra parinti cu copii in magazin ( la fel si cand eram la cabinet), unii copii vorbesc intr-una, i timp ce parintele face cumpararturi sau iti pune intrebari la care eu trebuie sa dau explicatii, si nu ma pot concentra in timp ce ala micu turuie : da ce-i aia, da vreau si de-aia si de-ailalta, etc....e drept, unii parinti le mai zic sa taca, dar nu toti...cum e normal ???
( mai are una un copil, ea sta afara de vorba cu cineva, si copilul intra in magazin la mine, dupa tejghea, dc e inchis zice ca sa-i deschid, pune mana pe toate alea, vrea sa se uite si-n sertare, ma intreaba totce fac, ce-s toate alea, dc ii zic ca am treaba si n-am timp sa ma joc cu ea, zice ca de ce numai sunt prietena ei; acum o inteleg si pe ea, (dar nu o inteleg pe ma-sa, pe care am auzit-o spunandu-i raspicat sa taca cand vorbeste ea, insa in rest poate sa faca ce vrea????), insa nici serviciul meu nu e de baby sitter, nu consta in a ma juca cu copiii, pana la urma...resposabilitatile sunt responsabilitati, jucaul cu copiii se face acasa, in timpul liber, iar cand ai treaba, ii duci la gradinita sau ii lasi sa se joace intre ei sau angajezi pe cineva, nu ii lasi de capul lor pe strada sa intre prin magazine, si tu iti vezi de treaba....parereamea, corectati-ma dc gresesc....)

În prealabil postat de fallen (Post 566288)

Credeti ca e posibil ca unele persoane, fara da realizeze pe moment pacatul pe care-l fac, s se foloseasca de alte persoane doar pt a avea copii? De ex, dc o femeie se simte singura si neiubita, se poate folosi de un barbat pe care poate nici nu-l iubeste asa mult, poate nici el pe ea, sperand ca daca va avea un copil macar il va putea iubi pe acesta, si va fi iubita la randul ei? Posibil sa existe si situatia inversa: un barbat sa-si ia o femeie pe care sa nu o iubeasca prea mult ( sau deloc) doar pt a-i face si a-i creste un copil sau mai multi? ( aici zic io ca cam poate sa-si ia putina tzeapa, pt ca copiii s-ar putea sa iubeasca mai mult pe ma-sa, indiferent de ce le spune sau ii invata tatal...poate doar daca mama chiar se simte folosita si nu-i mai iubeste ea, dar asta de obicei se intampla mai rar...)

În prealabil postat de antoniap (Post 566460)

Cum sa-si bata joc de fete in acest hal un creator de moda? Cum sa accepte parintii sa-si vada fetele filmate in asemenea roluri?