În prealabil postat de AlinB (Post 602802)

Si care altele?

În prealabil postat de crinrin (Post 602808)

Uite una la care nu te-ai fi gandit.

Titlul intamplarii pe care urmeaza sa v-o relatez ar fi: Cum m-a invatat o pisica ca pacatele noastre lovesc in primul rand in Dumnezeu, apoi in noi insine, in ceilalti si in restul creatiei Lui

.. sau, adaptand titlul la intrebarea pusa de tine, as zice: Cum "m-a vindecat" o pisica de o boala sufleteasca


Totul a inceput cu decizia mea de a nu mi-am castra pisica. Dar a venit si ziua in care ceea ce credeam eu ca e normal si firesc sa se dovedeasca a fi o greseala.
Starea de rau a inceput cu apatie, apoi cu miscari nesigure si ceva efort la deplasare... In 2 zile mitzul meu era inert, desi primise ajutor de specialitate. A urmat operatia care a si salvat-o. Facuse peritonita. Ar fi urmat septicemia, dar Dumnezeu a vrut altfel. Urma sa invat si o lectie.

Ei bine, mersul la cabinet, injectiile, durerea, frica si stresul ... fiecare din acestea si toate la un loc mi-au schimbat pisica peste noapte.

Ceea ce apreciasem dintotdeauna la ea era faptul ca simteam ca are incredere in mine. Mitzi a stiut mereu ca e in siguranta langa mine, ca nu-i fac niciun rau desi as fi putut sa-i fac multe hachitze, macar de amuzament. Cateva tot i-am facut, dar nu le-am mai repetat niciodata tocmai pentru ca am vazut cat de mirata a fost sa-i fac tocmai eu surprize din astea... De pilda, intr-o iarna, am aruncat-o de la fereastra in curte, intr-un morman de zapada. Ce fatzuca mirata a facut! Nu se astepta, a fost tare simpatica iar eu m-am amuzat copios pe seama ei pana cand a venit cainele gata, gata sa-i ia urma. La final, m-am speriat mai tare decat mitzu`. :)

Revenind la momentul de dupa operatie, am observant ca nu mai colabora cu mine, cel mai adesea retragandu-se sub pat ore bune. Nici pomeneala sa-mi mai toarca in brate sau sa vina de buna voie la mine. Si am inteles ca se simtea tradata, ca era suparata pe mine si nu mai beneficiam de increderea totala pe care mi-o acordase pana atunci.
Poate veti rade, dar primul impuls, cand am inteles ca i-am facut rau obligand un animal sa traiasca numai in casa si neingrijindu-ma sa fie castrata, a fost sa-mi cer iertare de la ea. Dar cum sa inteleaga un animal asa ceva si cum sa-mi raspunda?! Si totusi am facut-o, dar comportamentul ei era acelasi .. se tinea departe de mine. Parerea mea de rau nu ajunsese la ea, sau mai degraba era nevoie de Cineva care sa ne decodeze dialogul intr-un limbaj comun. Si atunci m-am intors cu gandul catre Dumnezeu.
Intr-un dialog mut, de fata fiind toti trei, mi-am recunoscut greseala. Ca din egoism am izolat un animal numai pentru mine, fara sa-i permit sa fie liber si sa traiasca asa cum a lasat Dumnezeu. Ar fi putut avea si ea puiutzi, dar nu a fost posibil. In schimb, in perioadele cand intra in calduri, rezolvam problema cu medicamente.
L-am rugat pe Dumnezeu sa ma ierte pentru aceste greseli si sa-i transmita si lui mitzu` parerea mea de rau. Tot ce voiam era sa aiba din nou incredere in mine. Gresisem fata de ea, dar imi parea rau. Vazusem cu ochii mei cata suferinta ii provocase boala cauzata de actiunile si deciziile mele. Iar mitzu` nu gresise cu nimic, o faptura nevinovata, aflata la descretia mea, care-mi adusese mereu zambetul pe buze si ma incantase cu torsul si blanita ei.

Regretul meu era real iar Dumnezeu stia asta si m-a impacat cu acest animal. Am vazut asta in ochii lui mitzu`. Apoi l-am bagat iar la cutie sa-l duc la veterinar ca sa-i injecteze antibioticul dupa un program dinainte stabilit. Acolo, am deschis cutia sa-i permit sa iasa, m-am asezat pe un scaun si vorbeam cu doctorita. Eram inca sub influenta acelei stari care m-a facut sa-mi inteleg si greseala si faptul ca pacatele noastre il supara in primul rand pe Dumnezeu. Ca mai intai de la El trebuie sa ne cerem iertare cand gresim si doar prin El putem recladi pe ruine. Iar mitzu, curios lucru, iesise pe jumatate din cutie si se asezase relaxat ca o babutza, cu labutzele stranse sub ea, atenta la discutia noastra. Simtea mai ales din glasul meu ca despre ea vorbeam. I-am povestit si doctoritei cum m-a invatat o pisica ca pacatele noastre lovesc in primul rand in Dumnezeu, apoi in noi insine, in ceilalti si in restul creatiei Lui.
Suprinsa a fost si doctorita. Pentru prima data, mitzi nu mai iesise din cutie ca sa incerce sa se ascunda undeva. Avea din nou incredere in mine!

În prealabil postat de Mihnea Dragomir (Post 602455)

De vreo doua saptamani, o pisica s-a aciuat pe langa casa noastra. A venit intr-o Duminica, sarind gardul si mieunand a foame. Dupa ce am ospatat-o, mirandu-ne de cat de mult poate sa manance, a plecat. A revenit seara, apoi in fiecare zi.

Dupa vreo saptamana, aflam prin intermediul copiilor, de la gradinita, ca este "pisica lui Max". Pesemne ca ala mic s-a laudat pe la gradi ca avem pisica. A doua zi primim mesajul "doamnei Max", care ne roaga, cu accente imperative, sa nu mai primim in casa si sa-i hranim pisica, pesemne bagand de seama ca animalul sta mai mult pe la noi. Vreo doua trei zile, nici nu a mai venit. Poate ca stapana a imbuibat-o, ori poate ca a incuiat-o in buda. Am crezut ca povestea s-a terminat, dintr-un motiv ori altul.

Totusi, pisica doamnei Max, dupa aceasta scurta recreatie, continua sa vina. Sa miorlaie in zori, zgariind fereastra si aruncandu-se asupra ivarului, in nadejdea accesului catre frigider, acolo de unde stie ea ca se revarsa paté-ul de ficat. Aceasta prezenta rugator-indrazneata, miorlaitoare la cantatul cocosilor, ma enerveaza si ma misca in acelasi timp.

Intrebare: avand in vedere ca o pisica nu este un bun, desi nici chiar o persoana, ci o existenta vie careia ii este foame si are capabilitatea de a mieuna rascolitor la ora aurorei, pot, in buna constiinta, sa trec peste consemnul doamnei Max si sa-i hranesc bestia ?

În prealabil postat de crinrin (Post 602808)

Uite una la care nu te-ai fi gandit.

În prealabil postat de crinrin (Post 602808)

Uite una la care nu te-ai fi gandit.

Titlul intamplarii pe care urmeaza sa v-o relatez ar fi: Cum m-a invatat o pisica ca pacatele noastre lovesc in primul rand in Dumnezeu, apoi in noi insine, in ceilalti si in restul creatiei Lui

.. sau, adaptand titlul la intrebarea pusa de tine, as zice: Cum "m-a vindecat" o pisica de o boala sufleteasca


Totul a inceput cu decizia mea de a nu mi-am castra pisica. Dar a venit si ziua in care ceea ce credeam eu ca e normal si firesc sa se dovedeasca a fi o greseala.
Starea de rau a inceput cu apatie, apoi cu miscari nesigure si ceva efort la deplasare... In 2 zile mitzul meu era inert, desi primise ajutor de specialitate. A urmat operatia care a si salvat-o. Facuse peritonita. Ar fi urmat septicemia, dar Dumnezeu a vrut altfel. Urma sa invat si o lectie.

Ei bine, mersul la cabinet, injectiile, durerea, frica si stresul ... fiecare din acestea si toate la un loc mi-au schimbat pisica peste noapte.

Ceea ce apreciasem dintotdeauna la ea era faptul ca simteam ca are incredere in mine. Mitzi a stiut mereu ca e in siguranta langa mine, ca nu-i fac niciun rau desi as fi putut sa-i fac multe hachitze, macar de amuzament. Cateva tot i-am facut, dar nu le-am mai repetat niciodata tocmai pentru ca am vazut cat de mirata a fost sa-i fac tocmai eu surprize din astea... De pilda, intr-o iarna, am aruncat-o de la fereastra in curte, intr-un morman de zapada. Ce fatzuca mirata a facut! Nu se astepta, a fost tare simpatica iar eu m-am amuzat copios pe seama ei pana cand a venit cainele gata, gata sa-i ia urma. La final, m-am speriat mai tare decat mitzu`. :)

Revenind la momentul de dupa operatie, am observant ca nu mai colabora cu mine, cel mai adesea retragandu-se sub pat ore bune. Nici pomeneala sa-mi mai toarca in brate sau sa vina de buna voie la mine. Si am inteles ca se simtea tradata, ca era suparata pe mine si nu mai beneficiam de increderea totala pe care mi-o acordase pana atunci.
Poate veti rade, dar primul impuls, cand am inteles ca i-am facut rau obligand un animal sa traiasca numai in casa si neingrijindu-ma sa fie castrata, a fost sa-mi cer iertare de la ea. Dar cum sa inteleaga un animal asa ceva si cum sa-mi raspunda?! Si totusi am facut-o, dar comportamentul ei era acelasi .. se tinea departe de mine. Parerea mea de rau nu ajunsese la ea, sau mai degraba era nevoie de Cineva care sa ne decodeze dialogul intr-un limbaj comun. Si atunci m-am intors cu gandul catre Dumnezeu.
Intr-un dialog mut, de fata fiind toti trei, mi-am recunoscut greseala. Ca din egoism am izolat un animal numai pentru mine, fara sa-i permit sa fie liber si sa traiasca asa cum a lasat Dumnezeu. Ar fi putut avea si ea puiutzi, dar nu a fost posibil. In schimb, in perioadele cand intra in calduri, rezolvam problema cu medicamente.
L-am rugat pe Dumnezeu sa ma ierte pentru aceste greseli si sa-i transmita si lui mitzu` parerea mea de rau. Tot ce voiam era sa aiba din nou incredere in mine. Gresisem fata de ea, dar imi parea rau. Vazusem cu ochii mei cata suferinta ii provocase boala cauzata de actiunile si deciziile mele. Iar mitzu` nu gresise cu nimic, o faptura nevinovata, aflata la descretia mea, care-mi adusese mereu zambetul pe buze si ma incantase cu torsul si blanita ei.

Regretul meu era real iar Dumnezeu stia asta si m-a impacat cu acest animal. Am vazut asta in ochii lui mitzu`. Apoi l-am bagat iar la cutie sa-l duc la veterinar ca sa-i injecteze antibioticul dupa un program dinainte stabilit. Acolo, am deschis cutia sa-i permit sa iasa, m-am asezat pe un scaun si vorbeam cu doctorita. Eram inca sub influenta acelei stari care m-a facut sa-mi inteleg si greseala si faptul ca pacatele noastre il supara in primul rand pe Dumnezeu. Ca mai intai de la El trebuie sa ne cerem iertare cand gresim si doar prin El putem recladi pe ruine. Iar mitzu, curios lucru, iesise pe jumatate din cutie si se asezase relaxat ca o babutza, cu labutzele stranse sub ea, atenta la discutia noastra. Simtea mai ales din glasul meu ca despre ea vorbeam. I-am povestit si doctoritei cum m-a invatat o pisica ca pacatele noastre lovesc in primul rand in Dumnezeu, apoi in noi insine, in ceilalti si in restul creatiei Lui.
Suprinsa a fost si doctorita. Pentru prima data, mitzi nu mai iesise din cutie ca sa incerce sa se ascunda undeva. Avea din nou incredere in mine!

În prealabil postat de ovidiu b. (Post 603245)

Bine spus...oricum, animalele crescute la bloc sunt chinuite. Şi se pare că este la modă avea un animal de companie. Nu degeaba a spus părintele Arsenie: "Nu creşteţi câini, creşteţi copii."