Este greu ca atunci cand cineva iti face rau, tu sa te rogi pentru sanatatea si mantuirea lui. Dar asa te asemeni lui Dumnezeu. Prin ura nu faci decat sa te desparti de El. Exista un episod cand Apostolii Ioan si Iacov au vrut sa aduca foc din cer spre a-i pierde pe samarinenii pentru ca nu au dorit sa-L primesca pe Hristos. Mantuitorul i-a oprit, spunandu-le: "Voi nu stiti ai carui duh sunteti... Eu nu am venit sa-i pierd pe oameni, ci sa-i mantuiesc" (Luca 9, 52-56). Ce minunat ar fi sa avem si noi acelasi gand: toti sa se mantuiasca, deci, sa ne rugam pentru toti.

Am decis sa redeschid acest topic pentru ca am primit un cuvant care tare mult mi-a placut: daca am avea iubire, am vedea numai binefacatori.

Hmm, in cazul asta, eu stau prost - multi oameni imi fac rau...

Adevarata iubire este simpla si lucratoare. Noi am ajuns sa complicam chipul iubirii. Impartind-o si sa o clasificand-o dupa fel si fel de criterii, am ajuns la o iubire nelucratoare, rezumandu-ne doar la aspectul declarativ.

Hristos ne iubeste pe toti la fel, S-a jertfit pentru toti, noi insa Il iubim in masuri si chipuri diferite. Sfintii, se straduiesc sa nu imparta iubirea, ci iubesc in chip simplu si desavarsit. Inima lor "arde" pentru Dumnezeu, pentru semeni si pentru intreaga faptura. Chiar daca suntem departe de acesta masura, spre o astfel de iubire trebuie sa nadajduim si noi.

"Binecuvinteaza Doamne, pe vrajmasii mei. Eu insumi ii binecuvintez si nu ii blestem. Vrajmasii m-au purtat catre imbratisarea Ta mai mult decat au facut-o prietenii. Prietenii m-au legat pamantului, vrajmasii m-au slobozit din robia pamantului si mi-au naruit toate nazuintele lumesti. Ei m-au facut strain imparatiilor pamantesti si locuitor netrebnic al pamantului. Precum o fiara haituita isi gaseste un salas mai ferit decat una nehaituita, asa si eu, incoltit de vrajmasi, am aflat cel mai ferit salas, adapostindu-ma sub Cortul Tau, unde nici prietenii, nici neprietenii nu pot pierde sufletul meu. Vrajmasii m-au invatat ceea ce prietenii nu inteleg - ca omul nu are vrajmas mai mare pe lume decat pe sine insusi.

Daca ati putea tace precum dumnezeii, v-ati putea impaca precum dumnezeii. Daca v-ati cauta pe voi insiva in ei si nu pe ei in voi, i-ati putea auzi cum isi spala unii celuilalt picioarele. I-ati putea auzi peste tot: in Gange si in Iordan, in Nil si in Amazon, peste tot. In toate raurile in care va cufundati unii pe altii in numele lor, ei isi spala picioarele unii altora. O, daca macar v-ati spala gurile...


Sfantul Nicolae Velimirovici

Sa dea Dumnezeu sa rodeasca in sufletele voastre aceste cuvinte! Eu personal nu am gasit unele mai frumoase nicaieri..

Deocamdata ma straduiesc sa-mi placa mai mult ocara decat
lauda. Ocara te tine treaz, lauda te adoarme.
Dar sa ajung la masura de a iubi vrajmasii e cale foarte lunga.
E asemanare cu Domnul nostru. Doamne ajuta-ne!
Iertare.

Parintele Arsenie Papacioc ne spune:
http://video.crestinortodox.ro/ljOAE..._vrasmasi.html

Sfantul Maxim ne sfatuieste sa-i tratam pe toti oamenii in mod egal si sa-i iubim fara nici o diferenta intre ei, prieteni sau vrajmasi, drepti sau pacatosi. “Fericit omul care poate sa iubeasca pe toti oamenii deopotriva”. “Cel bun si fara patima in aplicarea voii sale iubeste pe toti oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire si pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel pacatos il miluieste pentru fire si din compatimire, ca pe un lipsit de minte ce umbla in intuneric”.
“Iubirea desavarsita iubeste pe toti oamenii la fel: pe cei buni si sarguitori ca pe niste prieteni, iar pe cei lenesi ca pe niste dusmani, facandu-le bine, rabdand indelung si suferind cele ce-i vin de la ei”. “Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i iubesti, nici nu-i urasti, pe altii iarasi ii iubesti dar potrivit, si in sfarsit, pe altii ii iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavarsita, care cere sa iubesti pe tot omul deopotriva”. Fiindca “prietenii lui Hristos iubesc cu adevarat toate fapturile”.

Porunca iubirii aproapelui (care include si iubirea fata de vrasmasii nostrii)o avem de la Mantuitorul nostru:“Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii asa cum v-am iubit si Eu pe voi. Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii” (In 13, 34-35), si mai mult inca atunci cand da aceasta invatatura intemeietoare, pe care trebuie sa o reproducem integral caci, din ea deriva intreaga invatatura patristica:

“Ati auzit ca s-a zis: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau, iar cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt. … Ati auzit ca s-a zis: Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau. Eu insa va zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ca va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, pentru ca El face sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” (Mt 5, 38-39, 43-45)
“Si precum voiti sa va faca voua oamenii faceti-le si voi asemenea; caci daca iubiti pe cei ce va iubesc ce rasplata puteti avea? Fiindca si pacatosii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Pentru ca si pacatosii acelasi lucru il fac” (Lc 31-33). “Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si paganii acelasi lucru? Fiti dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este” (Mt 5, 47-48).

O istorioara frumoasa despre iubirea fata de aproapele nostru
 

„Cea mai înaltă măsură a iubirii creştine“

Pe vremea domniei împăratului Tiberius, trăia în localitatea Oasis un călugăr cu viaţă aleasă după Dumnezeu, din Capadocia de neamul lui, cu numele Leon. Mulţi oameni vorbeau despre faptele cele bune şi minunate ale acestui călugăr şi se foloseau de smerenia, de dragostea, de blândeţea şi de sărăcia lui pentru Hristos.
Acest călugăr minunat avea un cuvânt de taină şi spunea la mulţi: „Credeţi-mă, fraţilor, că eu o să fiu împărat!“ Oamenii îi răspundeau: „Părinte, din Capadocia nu a ieşit niciodată vreun împărat“. El însă le spunea mereu aceste cuvinte şi nimeni nu înţelegea sensul lor.
Năvălind peste ţinutul acela un popor barbar şi sălbatic, care se chema Mazichi, a pustiit toată ţara. Ajungând la Oasis, păgânii au omorât mulţi preoţi creştini şi monahi şi au luat în robie pe monahul Ioan, care era citeţ în marea biserică din Constantinopol, pe monahul Mutatie Romanul şi pe alt monah cu numele Teodor. Toţi trei erau bătrâni şi bolnavi. După ce i-au luat în robie, monahul Ioan a zis barbarilor care îl legaseră: „Daţi-mi voie să merg la episcopul nostru, să vă dea pentru noi douăzeci şi patru de monezi de argint“. Auzind aceasta, unul din barbari a dezlegat din lanţuri pe monahul Ioan şi l-a lăsat liber să se ducă la episcop şi să-i aducă monezile de argint spre răscumpărarea lor. Episcopul însă n-a putut să găsească decât opt monezi de argint.
Monahul a luat cele opt monezi şi s-a dus la barbar, iar barbarul a zis: „Ori îmi daţi douăzeci şi patru de monezi precum am vorbit sau noi mergem mai departe cu cei robiţi“. Oamenii văzând aceasta, au început a plânge şi a se văita, că ştiau că la moarte îi duc pe cei robiţi.
Atunci monahul Leon, de care am amintit la început, care zicea că are să fie împărat, a venit la barbari şi le-a spus: „Luaţi aceste monezi de argint şi vă rog luaţi-mă şi pe mine în robie, că după cum vedeţi sunt tare şi sănătos şi voi sluji ori unde mă veţi duce, dar vă rog daţi drumul acestor călugări, bătrâni şi bolnavi, care nu vă pot fi de nici un folos“.
Auzind aceasta, barbarii au luat cele opt monezi de argint şi pe monahul Leon cel tânăr şi au dat drumul celor doi monahi bătrâni şi bolnavi. Monahul Leon a mers cu ei multă cale, iar ei l-au chinuit foarte mult cu foame, şi aşa a slăbit, nemaiputând merge după ei. Ei văzând că a slăbit tare, i-au tăiat capul. Şi aşa fericitul şi sfântul monah şi-a pus sufletul său pentru dragostea şi mila aproapelui.
La el s-a arătat cea mai mare dragoste pentru binele aproapelui. La el s-a împlinit Scriptura care zice: „Mai mare dragoste decât aceasta nimenea nu poate avea, ca să-şi pună cineva sufletul pentru prietenii săi“ (Ioan 15, 13).
De abia atunci au înţeles ceilalţi monahi şi creştini cuvintele monahului Leon care le zicea cu taină că: „eu voi fi împărat...“. Şi într-adevăr, a ajuns împărat, punându-şi sufletul său pentru prietenii săi! Aceasta este cea mai înaltă măsură a iubirii creştine, adică să iertăm pe vrăjmaşi şi să ne dăm viaţa pentru aproapele.

Iubirea nu este nici sentiment, nici emoţie. Ea nu este nici un extaz manifestat faţă de frumuseţile impersonale ale cosmosului. Aceasta pentru că Dumnezeu este iubire. "Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el ". (I. Ioan 4 ; 8, 16 ) . Dumnezeu este Dumnezeul dragostei ( II Corinteni 13 , 11 ) . Cea mai mare virtute este dragostea ( II Corinteni 13,13 ) , iar cel care dragoste comunică cu Dumnezeu şi se va bucura de bunuri negrăite ( I Corinteni 2,9 ) . Dragostea face pe om să devină fiul Lui ( Ioan 8, 42 ) , părtaş la comunicarea cu Dumnezeu şi Hristos ( Ioan 14,23 ), şi harul fiind cu el ( Efeseni 6,24 ).
Părintele Stăniloae spune că "aceasta este forma proprie subiectului uman personal, cea mai intim legată de structura lui de a se angaja în cunoaştere. Atât de mare este puterea de pătrundere a iubirii , atât de mult se poate adânci în misterul celuilalt, încât ea oferă cel mai intens mod de a experia taina celuilalt , spune el , şi mai adaugă că, prin iubirea unui semen al său, omul pătrunde în intimitatea celuilalt, în sâmburele fiinţei lui , mai mult decât poate pătrunde cineva în fiinţa unui obiect, chiar dacă pe acela l-ar asimila prin mâncare. De aceea, iubirea este suprema cale de cunoaştere.