Păcatul - patimile - pocăinţa
 

Însuşi înţelesul păcatului nu este de faţă decât acolo unde relaţia dintre Dumnezeu-Absolutul şi omul-făptura îşi însuşeşte un caracter curat personal. Altminteri rămâne numai o concepţie intelectuală despre o anume treaptă a desăvârşirii formei fiinţării.
Păcatul este întotdeauna o nelegiuire împotriva Tatălui.
El se arată ca o îndepărtare de la Dumnezeu şi ca înclinarea voii noastre către patimi.
Pocăinţa se asociază întotdeauna cu înfrânarea de la atragerile păcătoase.
Şi în afara Creştinismului se duce o luptă cu oarecari patimi; şi în umanism se observă ideea biruinţei asupra unor defecte sau altora. Însă în măsura în care lipseşte cunoaşterea esenţei adânci a păcatului - mândria - în aceeaşi măsură această rădăcină rea rămâne nebiruită iar tragismul istoriei nu încetează a creşte.

"Vom vedea pe Dumnezeu precum Este" - pag. 23

Săptămâna aceasta, trecând pe la librăria Sophia, am constatat cu bucurie că s-a reeditat această carte. Aşa că, dacă sunteţi interesaţi, ea se găseşte din nou pe piaţă.